Fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” al părintelui Nicolae Stoia, Editura Agnos, Sibiu, 2011

Creştinismul este, prin excelenţă, spaţiul în care se regăsesc cele mai paradoxale formule, ce se vădesc extrem de dificil de asimilat de raţiunea umană, dar care, întru adâncul lor, sunt cât se poate de inspirate, fiind, de altminteri, şi singurele modalităţi prin care se poate reda modul miraculos în care realitatea divină se întrepătrunde cu cea umană, precum şi chipul de negrăit în care cele care vin din zariştea lumii de dincolo se îngemănează cu cele de aici. Astfel, Mântuitorul este numit, deopotrivă, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, deoarece, în El, cele două naturi, divină şi umană, de neapropiat în esenţa lor, s-au contopit, fără să se anuleze, şi subzistă într-o Persoană unică, în Care divinitatea S-a înveşmântat în umanitate, S-a înomenit, după sintagma consacrată în teologia ortodoxă, fără să-Şi ştirbească măreţia şi în Care, în acelaşi timp, omenescul a fost îndumnezeit la maximum, fără să fi fost dislocat din marginile sale. După o fericită expresie, specifică rostirii teologice ortodoxe, Fecioara Maria este agrăită „mireasă cu totul fără prihană” sau, aşa cum o cinsteşte evlavia populară, „maică pururea-fecioară”. În această formulă simplă, dar şi ea de aparenţă antinomică şi, deci, tot pe atât de anevoie de asimilat pentru mintea omenească, este cuprinsă întreaga învăţătură despre persoana şi rolul Maicii Domnului în iconomia mântuirii lumii.

Fecioria şi maternitatea sunt cele două trăsături prin care femeia se defineşte în ceea ce are ea mai specific. Prin feciorie, în făptura ei plăpândă se odihneşte o fărâmă din strălucirea care izvodeşte de dincolo de zariştea lumii şi care se străvede atât în neprihănirea trupului, cât mai ales în delicateţea sufletească, însuşiri pe care le găsim întruchipate în mod desăvârşit în persoana Sfintei Fecioare Maria, fapt care a făcut-o întru totul vrednică de alegerea divină, aşa precum avea să-i vestească însuşi solitorul Celui Preaînalt când îi adresează cuvântul „bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!” (Lc 1, 28). Fecioara Maria a fost aleasă de Dumnezeu spre a fi mireasă de taină Fiului Său şi Mântuitorul nostru, „iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vom chema numele lui Emanuel, ceea ce se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu” (Is 7, 14), fiindu-I afierosită încă înainte de naşterea sa minunată şi crescută sub oblăduirea Templului Sfânt, fără să fi cunoscut păcatul personal, devenind, astfel, poarta prin care Fiul lui Dumnezeu avea să intre în istorie, fiindcă „prin Maria, Logosul a atins materialitatea acestei lumi şi a făcut posibilă îndumnezeirea întregii fiinţe umane, adică a trupului şi a sufletului său”, afirma Sfântul Chiril al Alexandriei. Poarta despre care vorbeşte proorocul Iezechiel va rămâne în veci neştirbită, pentru că însuşi focul Duhului Sfânt a zămislit într-însa, iar „poarta aceasta nu se va deschide şi niciun om nu va intra prin ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel va intra prin ea. De aceea va fi închisă” (Iz 44, 2).
Pururea-fecioria Maicii Domnului a constituit preocuparea de căpătâi a tuturor Părinţilor Bisericii, care au demonstrat, fiecare în stilul său specific, că această situaţie neobişnuită a fost un fapt real, căruia îi evidenţiau, totodată, şi importanţa deosebită pentru mântuirea neamului omenesc. Naşterea feciorelnică „nu anulează întru nimic maternitatea umană a Mariei” scria Tertulian, apologet din perioada timpurie a creştinismului, şi tot el demonstra cu argumente care ţin de sfera logicii celei mai elementare, deci cu atât mai convingătoare, că pururea-fecioria Maicii Domnului este consecinţa imediată a faptului că ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, Care se numeşte pe Sine şi Fiul Omului, iar „El nu putea să afirme aceasta dacă nu era cu adevărat Fiul Omului şi nu era Fiul Omului dacă nu se năştea dintr-un om, tată sau mamă. Dacă El are pe Dumnezeu drept Tată, nu se putea să aibă, venind printre oameni, un om drept tată; prin urmare, El S-a născut dintr-o Fecioară”. Pentru Proclu, Patriarh al Constantinopolului din secolul al V-lea, pururea-fecioria Maicii Domnului a fost cu putinţă, întrucât Cel Care S-a născut din neprihănitul ei pântece nu a fost un simplu om, deci plămădit după legile firii omeneşti, ci Dumnezeu înomenit şi, în consecinţă, „Emanuel trebuia să deschidă porţile firii ca om, dar, ca Dumnezeu, El nu s-a atins de feciorie” . Referindu-se la calitatea de pururea-fecioară a Maicii Domnului, Fericitul Augustin îi releva aspectul de perpetuitate, descriind această însuşire excepţională printr-o expresie specifică limbii latine, virgo perpetua, el afirmând că „Maria a fost şi a rămas Fecioară de la zămislire până la maturitate şi după aceea continuu” . Şi Sfântul Gherman, Patriarh renumit al Constantinopolului, într-o predică la Bunavestire, arăta că starea respectivă, de neconceput la oameni, nu era doar de natură fizică, ci şi duhovnicească, fiind, deci, o stare de puritate a întregii făpturi a Maicii Sfinte. Or, puritatea integrală, în sensul de sfinţenie, a unei făpturi omeneşti nu putea decurge decât din întâlnirea cu Dumnezeu, Care Se întrupează din sângiuirile Fecioarei, căreia El îi transmite aceste calităţi, într-o anumită măsură, întrucât El este puritatea absolută şi izvorul sfinţeniei.

Dacă Preasfânta Maria este deplina întruchipare a fecioriei, prin tot ceea ce are ea mai specific – curăţia sufletească, neprihana trupului, credincioşia în Dumnezeu şi ascultarea desăvârşită faţă de El -, ea este, totodată, şi modelul desăvârşit al mamei, pentru că nicio altă reprezentantă a genului feminin nu s-a făcut pe sine pildă de dragoste jertfelnică pentru Fiul său, aidoma ei. Evangheliile o numesc pe Fecioara „mama lui Iisus” (Mt 1, 18) sau „Maica Domnului” (Lc 1, 43), iar Mântuitorul este desemnat drept „Fiul Mariei” (Mc 6, 3), prin aceste sintagme confirmându-se faptul că ea a fost, cu adevărat, mama după trup a Domnului, deoarece „maternitatea ei este garanţia umanităţii lui Iisus şi dovada istoricităţii persoanei Mântuitorului. Fără această naştere, Hristos nu a venit în lume şi toate relatările despre viaţa, faptele şi învăţătura Sa se evaporă în aburii inconsistenţi ai mitului” , fapt care ar echivala cu anularea actului mântuirii, pentru că „tăgăduirea maternităţii Mariei înseamnă tăgăduirea umanităţii lui Iisus, iar tăgăduirea umanităţii Sale înseamnă tăgăduirea mântuirii noastre”, avertiza Sfântul Ipolit. Aceeaşi idee, precum şi gravele consecinţe care decurg din ea, sunt de găsit şi la Sfântul Irineu al Lyonului, un alt mare părinte al Bisericii universale, care afirma la fel de răspicat că „dacă naşterea Mântuitorului din Maria nu a fost reală, atunci nici mântuirea noastră nu e reală”.
În persoana Sfintei Fecioare, Dumnezeu a împlinit una din cele mai armonioase taine din întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc: fecioria şi maternitatea topite într-un tot armonios. Şi dacă, din perspectiva legilor omeneşti şi după raţiunea noastră dominată de principiul terţului exclus, aceste stări apar de neconciliat, nu acelaşi lucru se poate afirma în ceea ce o priveşte pe Fecioara, care, ea însăşi uimită de contrastul dintre cele două stări, îi răspunde solitorului ceresc, evidenţiind tocmai această răvăşitoare incompatibilitate, „cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Lc 1, 34). Privind lucrurile din prisma logicii umane, s-ar părea că ne aflăm în faţa unei situaţii aiuritoare, întrucât, după modul în care se desfăşoară faptele în cazul Fecioarei, la oameni o astfel de alăturare este imposibilă, pentru că o fecioară nu poate fi mamă, iar, din moment ce devine mamă, ea nu mai poate fi numită fecioară. Şi totuşi, Sfânta Fecioară Maria este şi una şi alta, în acelaşi timp, stările respective fiindu-i deopotrivă de adecvate şi încă într-un chip desăvârşit. Or, singura explicaţie a acestei stări care spulberă orice logică şi care contravine întru totul normalităţii umane se datorează faptului că Pruncul Care S-a născut din ea este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este raţiunea care face ca stările respective, în aparenţă imposibil de alăturat, să constituie feţele aceluiaşi rotund adevăr, în care „maternitatea divină este un sinonim al fecioriei Maicii Sfinte, căci una se împleteşte cu cealaltă, neputând exista una fără cealaltă. Calitatea de mamă a lui Dumnezeu o are Maria fiindcă a născut pe Fiul lui Dumnezeu, dar această naştere nu i-a atins fecioria, făcând-o mamă în înţelesul omenesc al cuvântului. Pierderea fecioriei ar fi însemnat că Cel născut din ea nu era Dumnezeu; păstrarea fecioriei este dovada faptului că Cel Care S-a născut din ea era Dumnezeu, Care nu se putea naşte altfel” . De fapt, întru adâncul lor, cele două stări nu numai că nu se resping în cazul Fecioarei, ci, dimpotrivă, ele se confirmă una pe alta şi se împlinesc reciproc, astfel că „fecioria cea mai desăvârşită, pe care Duhul o conferă ca puritate a întregii ei fiinţe, coincide cu maternitatea divină” . A crede sau a învăţa altminteri decât învaţă Biserica înseamnă a te exclude singur de la adevăr şi, prin urmare, de la mântuire, căci „dacă cineva nu acceptă pe Sfânta Maria ca Născătoare de Dumnezeu acela este despărţit de Dumnezeu” .
Pentru noi, creştinii ortodocşi, Sfânta Fecioară Maria reprezintă „forţa minunată a fecioriei şi a maternităţii umane şi divine, care, prin dragoste şi puritate, asigură un drum nou evlaviei sufletului omenesc” . Nu cred că greşesc când afirm că, dintre toate popoarele ortodoxe, niciunul nu a surprins mai sintetic şi mai adânc teologic mireasma tainei despre pururea-fecioria Maicii Domnului decât a făcut-o poporul român, poate şi datorită faptului că el are o sensibilitate cu totul aparte îndreptată spre ea, ba am putea spune chiar un adevărat cult al mamei, în general. În neasemuita lui evlavie pentru cea din care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, dreptcredinciosul nostru popor o denumeşte printr-o expresie specifică limbii române, care se vădeşte aproape imposibil de tradus în alte limbi: maică, termen folosit atunci când se face referire la femeile care au ales să trăiască în desăvârşită curăţie, la călugăriţe, şi „atunci când spui Maica Domnului, cuprinzi toate trăsăturile care îi sunt caracteristice femeii: şi mamă, dar şi fecioară, în acelaşi timp. Poporul a surprins într-o simplă, dar genială rostire, amândouă aceste trăsături: mamă şi fecioară” , topindu-le într-o formulă de adâncă expresivitate teologică. Şi, ca nimeni altul, o cântă şi o preamăreşte întru veşnicie drept „maică pururea-fecioară”.
Volumul Oameni iubiţi de Dumnezeu poate fi comandat de aici