Această Sfântă a trăit pe vremea lui Maximian, cel ce domnea împreună cu Diocleţian. S-a născut în Alexandria, fiind fiică de neam împărătesc. Deşteaptă, frumoasă, crescută în belşug, Sfânta Ecaterina a dobânit cunoştinţe rare şi multă învăţătură, ajungând, foarte de tânără, printre cei mai de seamă înţelepţi ai vremii sale. A cunoscut, astfel, scrierile lui Virgiliu, Esculap şi Hipocrate, ale lui Aristotel şi Platon şi ale altor înţelepţi asemenea lor, a cunoscut tot meşteşugul marilor cuvântători şi grăia în multe limbi străine. Dar osebit de toate aceste învăţături, Sfânta era şi o luminată creştină, cunoscând Sfânta Scriptură şi străduindu-se să vieţuiască după poruncile Domnului Hristos, pe Care Îl iubea ca o logodnică, socotindu-L Mirele sufletului său.
În zilele prigoanei pornite împotriva creştinilor de împăratul Diocleţian, sosind Maximian în Alexandria Egiptului, a fost prinsă şi Sfânta Ecaterina pentru mărturisirea ei cea în Hristos. Deci, a fost pusă la bătăi grele şi la sângeroase chinuri, din care a ieşit nevătămată. Asemenea între alte pedepse, Sfânta a fost silită de Maximian să se înfrunte cu o adunare de filosofi păgâni, ca să dovedească în faţa poporului deşertăciunea zeilor. Iar ea, ruşinându-i pe toţi, cu înţelepciune şi cu bună grăire, i-a înduplecat pe cei o sută cincizeci de învăţaţi să creadă în Hristos, încât, stăruind ei în mărturisirea credinţei, au fost arşi în foc. În cele din urmă, scăpând ea ca prin minune de învârtirea cea ucigătoare a roatei, a fost osândită să i se taie capul şi aşa a luat cununa mărturisirii. Trupul ei se află la mănăstirea Sfânta Ecaterina, pe muntele Sinai.
Fragment din volumul “O bârfă nespovedită” de pr. Bogdan Taifas, Editura Agnos, Sibiu, 2011
În spaţiul public, bârfa propriu-zisă apare doar dacă sunt îndeplinite nişte condiţii cadru: să fie în lipsa celui bârfit. În grădina Edenului, aşa s-a întâmplat. Cei trei au crezut că, dacă Dumnezeu nu Se vede, nici nu există, fireşte, în discuţia lor. Astfel, lipsa fizică a Creatorului a dus la bârfirea Lui. Dar fariseul? L-a bârfit pe vameş în prezenţa aceluia. Cu o precizare importantă: pentru fariseu, vameşul nu mai exista. Aşa că zicem: într-o parte există, dar nu este prezent, în cealaltă este prezent, dar nu există. Rămâne doar Maria Magdalena, cu Hristos în faţă, iar cu evreii înarmaţi la spate. Precum duşmanii proorocului Ieremia, cei de la spatele ei au realizat că, odată ucisă cu vorba, mai rămâne să fie ucisă şi cu piatra! Dar ucisă fiind deja ideologic, după legea lui Moise, Maria din Magdala este readusă la viaţă de Însăşi Viaţa lumii, în legea harului. Îi dă şansa de a se apăra. De altfel, orizontala trasată pe nisip de Hristos departajează clar cele două Testamente, arătând totodată un nou început. Trecând însă mai departe, pentru ca bârfa să fie bârfă, trebuie să mai îndeplinească un alt criteriu: al afirmaţiei certe travestite în informaţie. Bârfitorul vrea să fie omul zilei, în centrul atenţiei, pentru că uimirea celorlalţi este unul din scopurile sale nedeclarate. Cum limba nu are nicio măsură în solfegierea celuilalt, cu cât bârfeşti, cu atât te aprinzi mai mult. Bârfa pleacă dintr-o răutate ascunsă. Dar însuşi faptul de a-l asculta pe bârfitor poate aduce pagube de tot felul. Există o stare de complicitate în reţeaua de distribuitori ai vorbelor, chiar şi când e vorba de cel care ascultă bârfa, ca parte pasivă a acesteia. Mai devreme sau mai târziu, cel din urmă va fi şi el un vehicul al celor auzite, va deveni poziţie activă. Cert este faptul că ascultarea poruncilor dumnezeieşti, în ansamblul lor, nu-ţi mai permite să pleci urechea la sfaturile necredincioşilor: Feriţi-vă să nu defăimaţi (Matei XVIII,10). Există însă încă un criteriu al bârfei care trebuie menţionat. Nimic nu-i mai frumos decât să ştii apetitul ascultătorilor de a lua de bun tot ce e rău. Puzzle-ul de cuvinte întocmit de inşi care bârfesc apare uneori ca inteligenţă rafinată.
Volumul “O bârfă nespovedită” se poate comanda de aici
ACRIBIE sau acrivie (acrivis = exact) – corectitudine în redactarea unor scrieri; privitor la viaţa bisericească, acribie înseamnă aplicarea cu stricteţe a legiuirilor bisericeşti, a canoanelor pentru respectarea dogmei şi tradiţiei Bisericii.
ACROSALIA v. Martiriile.
ACROSTIH (acrostihis, de la acros = vârf, extremitate, marginal, şi stihos = stih, vers) – procedeu de creaţie poetică, în care prima literă a versurilor formează vertical un nume sau un cuvânt prin care se explică o intenţie a autorului. Procedeul e folosit nu numai în poezia laică, ci şi în imne religioase, dând numele autorului; v. Condac.
ACTUL – gestul, în cult; v. Cultul extern.
ACVILA (lat. aquila = vultur) – figurează ca însemn “acvila cu crucea în cioc” pe stemele statelor române şi pe stema României întregite; după 1947 stema României (cu “acvila cruciată) a fost înlocuită cu însemnele statului comunist. După Revoluţia din 1989, statul comunist fiind înlăturat, s-a revenit la stema tradiţională a României: “vulturul cu crucea în cioc”, simbol al originii noastre latine şi al vechimii creştinismului poporului român.
Cine păcătuieşte împotriva lumii fizice este pedepsit fizic. Cine păcătuieşte împotriva lumii morale este pedepsit fizic şi moral. Cine păcătuieşte împotriva lumii spirituale este pedepsit fizic, moral şi spiritual. De exemplu, cine aruncă praful împotriva vântului, praful i se întoarce în ochi. Cine face un jurământ strâmb va suferi închisoarea, dar şi dispreţul fiilor săi. Iar cine îşi bate joc de Dumnezeu şi de sfinţii Săi îngeri va fi biciuit de cel mai ascuţit bici, trupesc şi moral, şi-şi va încheia viaţa ori cu vreo fărădelege, ori cu întunecarea minţii (cei mai mari atei cunoscuţi în istorie: Lucreţiu, Maupassant şi Nietzsche, au terminat prin a înnebuni). Singurul lucru care poate scăpa pe om de pedeapsă neîntârziată pentru păcat este pocăinţa şi pedeapsa proprie.
Sfântul Nicolae Velimirovici – Învăţături despre bine şi rău
Pafnutie monahul, alegându-şi viaţa pustnicească, niciodată nu gusta vin. Iar, umblând el odată prin pustie, a aflat nişte tâlhari şi aceştia beau vin. Însă l-a cunpscut pe el vătaful tâlharilor şi ştia că nu bea vin. Dar, văzându-l pe el slăbit de multe osteneli, i-a umplut un pahar de vin, iar în cealaltă mână a luat sabia şi a zis stareţului: “De nu-l vei bea, apoi te voi ucide pe tine”. Deci, cunoscând stareţul cu duhul că prin aceasta îl va câştiga pe el pentru Dumnezeu, luând paharul l-a băut. Iar vătaful de tâlhari i-a zis: “Iartă-mă, părinte, că te-am supărat pe tine”. Şi i-a zis stareţul: “Cred că Dumnezeu, pentru acest pahar, va face milă cu tine şi în veacul de acum şi în cel ce va să fie”. Şi, umilindu-se tâlharul, a grăit bătrânului: “Cred în Dumnezeu şi de acum nu voi mai face strâmbătate niciodatăm nici nu voi jefui, nici nu voi mai ucide, ci voi merge împreună cu tine şi mă voi pocăi de păcatele mele”. Deci, lăsând pe tovarăşii săi, a mers cu stareţul şi şi-a mântuit sufletul său, vieţuind în pocăinţă.
