Insirata ca o margea in siragul de manastiri din nordul judetului Valcea, vechea ctitorie monahala de la Bistrita ascunde o comoara putin stiuta de lume: moastele unui sfant implinitor de miracole.Drumul se opreste brusc, in chiar poarta Manastirii Bistrita Olteana. Nu mai ai unde sa inaintezi. In spatele chiliilor, pus de-a curmezisul, sta de netrecut muntele Arnota, cu ascunzisurile sale de pesteri si vagauni, in care au sihastrit anahoreti indarjiti si fara nume.

De la 1490 si pana astazi, siruri nesfarsite de monahi par sa nu fi avut decat un singur gand - sa increstineze muntele, legand marea lavra de la poale, cu nevazute carari ce se cocoata spre fagurii de grote si paraclisuri adancite in peretele calcaros. Suite pe colturi de stanca si inconjurate de minuscule livezi, bisericutele arnotene scruteaza vigilent departarile:
Bolnita, Pestera, Papusa sau Arnota, unde se afla, uitat de lume, mormantul marelui Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, se afla odorul cel mai scump al Manastirii Bistrita: sfintele moaste ale Cuviosului Grigore Decapolitul, cel care, vreme de 500 de ani, a pazit Tara Oltului de navaliri otomane, de seceta, de ciuma si alte nenorociri. Fara prezenta si ocrotirea lui, tinutul Valcei ar fi fost acum un loc pustiu si fara nume. Un loc al nimanui.

Uimitoarea poveste a gasirii sfintelor moaste

Severa ca o cazarma austriaca, cu doua randuri succesive de ziduri grele si inalte, Manastirea Bistrita pare o cetate inauntrul altei cetati. Cu greu accepti gandul ca pana in 1980 a stat parasita, ca ani la rand a fost temnita politica, scoala de sergenti sau camin de copii cu grave deficiente psihice. La Bistrita, frumusetea nu este la vedere, ci sta ascunsa tainic in biserica inalta ca o catedrala, in icoane si ornamente brancovenesti. Singur nu te descurci. Ai nevoie de insotirea priceputa a maicilor, ca sa descoperi pictura lui Tattarescu si catapeteasma de tei aurit adusa de la Viena, icoana cu 6 fete si clopotul de aproape o tona, daruit de Constantin Brancoveanu. Din istoria si ctitoria de altadata, nu au mai ramas decat Bolnita lui Barbu Craiovescu si cateva sfinte odoare, deopotriva cu o poveste teribila si miraculoasa, inscrisa nevazut in ziduri, in straturile succesive de caramida si piatra - incendiate, distruse si refacute de mai multe ori, din 1490 si pana acum.
Legenda spune ca banul Barbu Craiovescu (calugarit la batranete sub numele de Pahomie) isi astepta moartea intr-o temnita la Stambul. In noaptea de dinaintea executiei, marele boier s-a rugat necontenit si cu lacrimi amare la Sfantul Grigore. S-a rugat pana a pierdut sirul orelor si al gandurilor negre, cand, deodata, s-a trezit intr-o biserica plina de candele si icoane imbracate in argint. Era peste mari si tari, tocmai la Bistrita, inconjurat de cativa calugari, speriati sa vada un om cu straiele rupte si lanturi la picioare, despre care nimeni nu putea spune cum si cand anume a intrat in biserica. Drept multumire pentru salvarea lui cu totul miraculoasa, Barbu Craiovescu a inceput sa colinde Orientul, pana cand, intr-un tarziu, va gasi moastele Cuviosului Grigore Decapolitul, tinute cu multa cinste de catre un negustor turc, care, desi musulman, vedea si el sporul adus in casa de lucrarea Sfantului. Cu greu s-a lasat convins turcul sa vanda moastele Cuviosului, si asta numai dupa ce boierul oltean i-a propus sa urce racla pe talgerul unui cantar, iar pe celalalt talger sa puna aur. Negustorul a acceptat, nestiind ca Sfantul va mai savarsi o minune: pus pe cantar, trupul lui va deveni atat de usor, incat Barbu Craiovescu a indreptat balanta doar cu o mana de galbeni, spre ciuda turcului care ar fi spus: “Bac, bac, ghiaurum”. Adica: “Ghiaurul la ghiaur trage”.
Intampinat cu mare fala si bucurie la Dunare de catre mitropolitul tarii si un intreg sobor de preoti, Barbu Craiovescu a decis sa-l lase pe Sfant sa-si aleaga singur locul si casa. A pus, deci, racla din lemn de piersic, ornamentat cu stilizari de aur si argint, intr-un radvan tras de cai “neinvatati” si a pornit la drum, decis sa-l lase pe Cuvios sa se duca unde va voi in Oltenia. Caii au ocolit Tismana si Cozia, au trecut pe langa multe alte manastiri valcene, si nu s-au oprit decat la portile Bistritei, de unde nu au mai vrut sa plece sub nici un chip. Sfantul hotarase. Isi gasise, in sfarsit, locul si linistea.

Nemiscat, cu degetele mainii reunite etern intr-un semn de binecuvantare, moastele Cuviosului Grigore Decapolitul refuza de 500 de ani sa paraseasca maicutele si sfintita lui casa de la Bistrita. Nimeni nu a reusit vreodata sa-i incalce voia. Cand Constantin Serban Voievod a vrut sa-l rapeasca pentru a-l aseza in Mitropolia Bucurestilor, Sfantul s-a impotrivit. Cu greu au ridicat racla dregatorii domnesti, dar si mai greu le-a fost sa treaca apa Oltului, caci “pe la jumatatea apei, s-a facut din voia Sfantului o furtuna atat de mare, incat n-au putut trece firul Oltului nicidecum. Ci era a se ineca cu totii, de nu s-ar fi intors din drum, reasezand moastele la locul lor”. Tot asa s-a intamplat si pe vremea domnitorului Ghica, ba chiar si in 1948, cand Sfantul - vazand gandurile de rapire ale oamenilor - se ingreuna peste fire, incat nici o caruta trasa de patru boi nu-l mai putea clinti din loc. Doar in anumite momente si cu savarsirea mai multor rugaciuni de induplecare, Sfantul dadea voie sa fie purtat, la vreme de seceta, prin sate sau chiar sa ingaduie aducerea lui la Bucuresti, unde la 1765, a salvat Capitala de ciuma, spre bucuria domnitorului Stefan Racovita, care va scuti sub porunca si blestem Manastirea Bistritei de orice dare (asemenea lui Vlad Voievod sau Neagoe Basarab).

Fragment preluat de aici

Fragment din volumul “Cine sunt eu. Ce spun eu despre mine. Convorbiri cu Arhim. Teofil Părăian” de Dr. Antonie Plămădeală, Editura Andreiana, Sibiu, 2011

Înaltpreasfinţia Sa Dr. Antonie: Când zici că ai venit la mănăstire?

P.C. Arhimandrit Teofil Părăian: Deci am venit în 1953, la 1 aprilie, la mănăstire, şi tot în 1953, în 15 august, am fost călugări împreună cu încă doi fraţi, unul care trăieşte şi acum şi e duhovnic la Mănăstirea Ghighiu, şi unul care după 1990 a ajuns preot la Mănăstirea Bucium. Şi după câţiva ani, nu ştiu câţi, a murit de cancer. Şi-am rămas eu aici, la mănăstire, deci cei doi au plecat.

De fapt, de la mănăstire au plecat în condiţii nefireşti. Dar au ţinut legătura în general cu Biserica şi, până la urmă, amândoi au ajuns preoţi.

În 1953 am fost făcut călugăr şi am primit numele de TEOFIL. Cum s-a ajuns la numele acesta de Teofil? S-a ajuns aşa că bunica mea, mama mamei, mama-bună, cum îi ziceam noi, mi-a spus odată mie că, dacă ar mai fi avut un copil, i-ar fi pus numele Teofil, că aşa i-i de drag de la Paşti, când se spune în Apostol: “Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate câte au început a învăţa Iisus…”.

Buna nu mai trăia. În 1952, când eram eu student în anul IV, a murit. Şi m-am gândit: “Mă, dacă bunii i-a plăcut numele acesta de Teofil, ce ar fi să mă cheme şi pe mine Teofil?” Mi-am exprimat dorinţa. Mitropolitul nu s-a mai interesat de numele pe care mi-l dă, şi când am fost prezentat la călugărie şi-a zis Mitropolitul “fraţii noştri”, m-a arătat pe mine. Naşul meu de călugărie, care era Părintele Irineu Crăciunaş, i-a spus Mitropolitului că pe mine mă cheamă Teofil. Şi Mitropolitul a zis Teofil, Andrei şi Pantelimon, cum eram. Şi-am rămas cu numele acesta de Teofil, care mi-e tare drag, mi-a fost, şi care post să zic că e o moştenire de la bunica mea, şi care e şi semnificativ şi sonor. Nu ştiu dacă mi s-ar fi potrivit altul mai bine decât numele acesta.

A fost şi tata la călugăria mea, şi mama, amândoi părinţii au fost şi-o mătuşă. Când s-a dus acasă, tata le-a spus oamenilor din sat: “Acum nu îl mai cheamă Ioan, că îl cheamă Toader”. Săracul tata! El n-a ţinut minte numele meu adevărat, dar numele de Toader îl ştia. Şi s-a transformat în minea lui şi le-a spus oamenilor că mă cheamă Toader.

Şi am rămas cu numele acesta Teofil şi m-am bucurat de el.

Am continuat viaţa în condiţiile care erau atunci, cu oamenii liniştiţi, binevoitori. Adică liniştiţi şi neliniştiţi, pentru că era un Părinte, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Visarion, care era neliniştit ca şi Părintele Aurel. A trăit şi el aici, în mănăstire; l-am găsit aici. A fost făcut călugăr în 1950 şi a stat până la moarte aici, în 1982. Şi ultimii ani de viaţă şi i-a dus cum a putut. Nu se mai putea raporta la realităţile din jur, nu făcea rele. De fapt, a ajuns într-un fel de acalmie până la urmă, în anii aceştia de întunecare. Probleme n-au fost cu el. Dar, în sfârşit, n-a fost ca toţi oamenii, şi aşa a fost.

Fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” al părintelui Nicolae Stoia, apărut la Editura Agnos, 2011

Ori de câte ori s-a impus, de-a lungul timpului, necesitatea traducerii şi a editării unei noi versiuni a Bibliei, Biserica Ortodoxă Română şi-a asumat actul respectiv cu responsabilitate şi a desemnat persoane anume pregătite, înzestrate cu o cultură teologică şi umanistă temeinică, pentru a fi capabile să redea cât mai fidel sensul cuvântului revelat, deoarece, după cum avertiza încă dintru-nceput Sfântul Apostol Petru, „în Scriptură sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc - ca şi pe celelalte Scripturi - spre a lor pierzare” (2 Ptr 3, 18). În acest sens, Noul Testament de la Bălgrad al Mitr. Simion Ştefan, Biblia de la Bucureşti, Biblia lui Şaguna, Biblia lui Galaction sau recenta ediţie a Bibliei în binevenita diortosire a ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania sunt doar câteva exemple care vin să ilustreze cu asupra de măsură cele afirmate mai sus, aceste ediţii constituindu-se în tot atâtea monumente de cultură teologică şi limbă românească.

Iată, însă, că acest sfârşit de secol XX ne pune în faţa unui fenomen insolit, cu implicaţii lesne de bănuit atât pentru integritatea ordinii bisericeşti, consacrată de-a lungul timpului, cât şi pentru puritatea învăţăturii creştine. Pe căi obscure şi prin mijloace insidioase, societatea română contemporană este invadată de Biblii pe care aş îndrăzni să le numesc - iertată să-mi fie expresia - ediţii-pirat, pentru iresponsabilitatea cu care răstălmăcesc cuvântul sacru. Ba, mai mult decât atât, indivizi dubioşi te acostează pe stradă, dispuşi să-ţi ofere în localuri publice sau în cele mai neaşteptate şi mai inadecvate locuri, gratuit sau contra-cost, Biblia, oferindu-se să te lămurească, să-ţi interpreteze şi să te „iniţieze” în tainele Scripturii, potopindu-te cu citate şi lansându-se în discuţii sterile şi interminabile, „vrând ei să fie învăţători, dar fără să înţeleagă nici ceea ce spun, nici cele pe care le susţin cu atâta tărie” (1 Tim 1, 7); neştiind nici ei prea bine ce anume vor de fapt să demonstreze, deoarece „au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoaşterii” (Rm 10, 2), reuşind totuşi să semene derută în sufletele unora nu îndeajuns de întăriţi în dreapta-credinţă. Pentru a ilustra cele de mai sus, mă rezum la un singur exemplu, din care se vede cum este răstălmăcit cu bună ştiinţă sensul cuvântului revelat. Atunci când obscurele interese ale sus-numiţilor o impun, însăşi logica discursului biblic este sacrificată cu nonşalanţă. Mă refer la acele locuri din Noul Testament, în care, ori de câte ori este menţionat cuvântul prezbiter, respectivele ediţii nu ezită să îl traducă prin „bătrân”, cu intenţia evidentă de a crea impresia că niciunde în paginile Noului Testament nu se face referire la instituţia Preoţiei şi, deci, nici la persoanele prin care este ea reprezentată, respectiv episcopii, preoţii şi diaconii; ignorând cu bună-ştiinţă şi rea-voinţă faptul că toţi autorii noutestamentari indicau, prin acest cuvânt, tocmai pe acei bărbaţi cu funcţii şi atribuţii cât se poate de bine determinate în cadrul Bisericii.

Traducătorii şi exegeţii autorizaţi ai Bibliei sunt unanimi în a recunoaşte că termenul prezbiter avea un sens generic, cel puţin în anumite situaţii din perioada de început a creştinismului, când Biserica se alcătuia ca o comunitate de sine stătătoare şi îşi fixa treptat propriile-i rânduieli de organizare internă. Într-un atare context, prin mai sus-pomenitul termen, erau desemnaţi, în anumite situaţii, toţi slujitorii Bisericii, indiferent de treapta lor ierarhică. Astfel, la FA 20, 17 se spune că „Pavel trimiţând din Milet la Efes, i-a adunat la el pe preoţii Bisericii” sau, tot la FA 21, 18, se reiterează că „a doua zi Pavel a mers cu noi la Iacob: şi au venit acolo toţi preoţii”. Chiar şi numai din aceste două texte putem deduce că, prin termenul respectiv, erau desemnaţi, deopotrivă, toţi slujitorii Bisericii, deci episcopii, preoţii şi diaconii. Două lucruri se desprind cu osebire din textele mai sus-amintite:

1. Termenul prezbiter avea, în Noul Testament, valoare generică, desemnându-i, adeseori, aşa cum s-a văzut mai sus, pe toţi slujitorii Bisericii. Un exemplu elocvent, în acest sens, ni-l oferă Sfântul Clement, unul dintre părinţii postapostolici şi episcop al Romei, într-una din lucrările sale, redactată în anul 92, în care, vorbind despre succesiunea apostolică, aminteşte şi faptul că „episcopii erau numiţi şi prezbiteri”.

2. Chiar dacă termenul respectiv avea valoare generică, aceasta nu înseamnă că treptele ierarhiei bisericeşti se confundau ori că atribuţiile celor care slujeau în Biserică nu erau foarte clar conturate, pentru că niciunde în paginile Noului Testament nu se fac confuzii între îndatoririle ce le reveneau celor care aparţineau diferitelor trepte ale ierarhiei bisericeşti.

De bună seamă că un altul dintre motivele care au făcut ca iniţiatorii curentelor protestante să desfiinţeze Taina Preoţiei, idee care a fost preluată şi dusă la extrem de cultele neoprotestante, este acela că fiecare om e un „preot”, afirmaţie ce se bazează pe textul de la 1 Ptr 2, 9, unde se spune că „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată”, text preluat, de altfel, din Vechiul Testament, de la Iş 19, 6.

Biserica Ortodoxă nu a refuzat, însă, niciodată această calitate a fiinţei umane, ba dimpotrivă, se afirmă cât se poate de răspicat că aceasta este singura justificare a omului în creaţie, în sânul căreia a fost „chemat” (Rm 9, 11) de Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul are imprimată, în structura lui, această demnitate, întrucât el este prin obârşie „din neamul lui Dumnezeu” (FA 19, 29). Omul nu este, deci, o prezenţă arbitrară în univers şi, deşi trăieşte în lume, el nu aparţine lumii, ci poartă răspunderea lumii, fiind solidar cu ea, fiindu-i conştiinţă de sine şi cel ce răspunde pentru destinul ei. Din această perspectivă, „calitatea de preot a omului nu este decât ultima concluzie a calităţii lui de fiinţă responsabilă” şi, în acest sens, „fiecare om este preot, prin însăşi existenţa lui” . Şi Taina Botezului, prin care suntem altoiţi în trupul tainic al lui Hristos - Biserica -, vine să confirme această mirabilă însuşire a făpturii umane, deoarece „în Botez eşti făcut rege, preot şi profet. Rege, când ai lepădat toate acţiunile urâte şi ai ucis toate păcatele; preot, când te-ai oferit pe tine însuţi lui Dumnezeu; profet, când înveţi drept cuvântul adevărului” . Orişice altă ipostază decât cea de preot în creaţie, prin care omul încearcă să se explice, îl privează de sens, deoarece, atunci când vrea să se rupă de lume, se condamnă la dispariţie, întrucât depinde în mod nemijlocit de ea; când vrea să o înţeleagă în ansamblul ei, sfârşeşte prin a fi zdrobit de imensitatea ei, iar când doreşte să o abordeze din interior, se topeşte în inconsistenţa acesteia. Din aceste situaţii imposibile îl salvează calitatea de „chemat al Domnului” în creaţie şi, după chipul Celui care l-a creat şi Care este, El însuşi, Arhetipul preotului, al împăratului şi al profetului, omul este investit şi el „cu demnitatea de preot, când se oferă pe sine lui Dumnezu; de împărat, în virtutea stăpânirii peste patimi, şi de profet, ca un iniţiat în tainele dumnezeieşti” . Dar, în afară de această calitate generică, numită şi preoţie universală, Întemeietorul Bisericii, Iisus Hristos, a instituit şi preoţia harică, reprezentată prin persoane pe care „El le-a ales” (In 15, 16) şi „le-a trimis” (In 20, 21), deci pe care le-a învestit cu atribuţii speciale în cadrul Bisericii.

Prin aceasta, revenim la ediţiile neoprotestante ale Bibliei, care, aşa cum afirmam mai sus, ori de câte ori sunt puse în situaţia de a traduce cuvântul prezbiter, nu ezită să o facă prin bătrân. Motivele care stau la baza acestui fapt, precum şi implicaţiile care decurg de aici ne sunt în parte cunoscute. Aş propune să intrăm în modul de a privi lucrurile al neoprotestanţilor şi să acceptăm că, pur şi simplu, termenul prezbiter avea înţelesul de bătrân. Dar, dacă abordăm lucrurile dintr-o atare perspectivă, trebuie să recunoaştem că ne trezim azvârliţi într-o mare dilemă. Lui Timotei, rânduit episcop în cetatea Efesului de însuşi apostolul Pavel (1 Tim 1, 3) - deci care făcea parte dintre prezbiterii Bisericii, fiind, cu alte cuvinte, un bătrân, dacă este să fim consecvenţi şi să respectăm modul neoprotestant de a înţelege lucrurile -, ilustrul său magistru îi trimite două epistole. Or, din felul în care i se adresează mentorul spiritual în respectivele scrisori, rezultă indubitabil că destinatarul lor nu era în niciun caz un om vârstnic, adică un bătrân, ci, dimpotrivă, un bărbat tânăr, pentru că altminteri ar fi fost un nonsens să i se spună „ca nimeni să nu-i dispreţuiască tinereţea” (1 Tim 4, 12). Aşijderea, în a doua epistolă către Timotei, căruia îi reiterează aceleaşi lucruri, Pavel, de asemenea, îi recomandă: „fugi de poftele tinereţii!” (2 Tim 2, 22). Să îi adresezi unui bătrân - reamintesc că acesta este echivalentul termenului prezbiter în traducerile neoprotestante ale Bibliei - un astfel de îndemn este o probă de răstălmăcire grosolană a cuvântului sacru şi, totodată, o sfidare a bunului simţ elementar. Acestea sunt numai două mostre din care vedem cum însăşi logica discursului biblic este sacrificată de dragul unor interese meschine şi cu totul străine de duhul Evangheliei.

Că prezbiterii nu erau nişte simpli bătrâni, aşa cum se străduiesc din răsputeri să ne convingă ediţiile neoprotestante ale Bibliei, ci slujitori sfinţiţi ai Bisericii, deci episcopi şi preoţi, precum şi faptul că nu era strict necesar ca aceştia să fie în vârstă deducem şi din alte texte neotestamentare. Astfel, aceluiaşi ucenic Timotei, episcop numit în cetatea Efes, Pavel îi reaminteşte câteva dintre calităţile pe care trebuie să le aibă un episcop, recomandându-i „să fie fără prihană, treaz, cuminte, cuviincios, primitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii” (1 Tim 3, 2-5), fără a ne lăsa să înţelegem că s-ar impune ca acesta să fie şi vârstnic. De altminteri, în toate locurile din Noul Testament unde se vorbeşte despre prezbiteri, deci despre episcopi şi preoţi, se face referire, în mod special, la atribuţiile care le reveneau acestora în cadrul Bisericii, din toate aceste locuri rezultând cu claritate că nu era vorba pur şi simplu de oameni vârstnici, ci de bărbaţi cărora nu li se menţionează nicidecum însuşirea de a fi în vârstă, ci doar îndatoririle care le reveneau în structura ierarhică a Bisericii. Astfel, în 1 Tim 5, 17-20, se afirmă limpede că „preoţii care cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura”. Or, din textul mai sus-amintit, rezultă îndatorirea acestora de a propovădui cuvântul sfânt, aşadar funcţia învăţătorească, precum şi cea conducătoare. Aceloraşi persoane le revenea şi misiunea de a se ruga şi de a-i sfinţi pe ceilalţi, după cum deducem dintr-un alt text, în care se afirmă şi mai explicit că „dacă este cineva între voi bolnav, să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iac 5, 14). Din 1 Ptr 5, 1-5 rezultă că, încă dintru-nceputul istoriei Bisericii, se făcea o netă distincţie între prezbiteri şi poporul drept-credincios, deci între cei rânduiţi să fie păstori şi cei păstoriţi, aşa cum însuşi textul petrin afirmă: „pe cei dintre voi care sunt preoţi, îi îndemn eu, cel împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos. Păstoriţi turma lui Dumnezeu ce vi s-a dat în seamă, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, făcându-vă pilde turmei. De asemenea voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor!”. Din acelaşi text mai rezultă şi faptul că tot preoţilor le revenea responsabilitatea de a-i conduce pe cei încredinţaţi lor spre mântuire.

Taină a Bisericii prin excelenţă, prin urmare de neconceput în afara ei, Preoţia a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos şi încredinţată urmaşilor Săi direcţi, apostolii, care au fost anume aleşi şi instituiţi în această demnitate, deoarece „nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână” (In 15, 16). Acestor persoane le-a încredinţat Hristos puterea de a propovădui, de a sfinţi şi de a conduce, iar ei, la rându-le, au transmis-o mai departe, „prin rugăciuni cu postiri” (FA 14, 23) şi prin „punerea mâinilor” (1 Tim 4, 14), urmaşilor lor nemijlociţi, care sunt episcopii, preoţii şi diaconii.
Cartea se poate comanda de aici

Sunt foarte mulţi care mărturisesc că astfel de zile nu au mai fost peste România. Ca şi cum ar fi trăit în altă ţară ori pe un continent privat, dincolo de drama conaţionalilor noştri. Ca şi cum n-am fi avut până acum lângă noi săraci şi bolnavi şi bătrâni şi umiliţi sociali şi şomeri şi copii abuzaţi şi răniţi în războaiele din familii ori dintre familii, tineri demotivaţi ori alcoolizaţi, maturi dezmoşteniţi de copiii lor, ori bătrâni internaţi în sisteme destrămate şi ucigătoare de suflet…

Ceea ce lipseşte României acum ţine de deplasarea de pe real pe ifos şi îngâmfare în căutarea soluţiilor. Laşii care fac teologie ca politica, pe bloguri, nesemnaţii, ascunşi după citate trunchiate, rugătorii după „duh” fără niciun fel de discernere a duhurilor, miluitorii de fast şi săracii de lux, îngheţaţii la inimă care hibernează în spatele dramelor propriilor lor familii, simpliştii care se ascund în spatele incapacităţii de a se şcoli pentru a blama pe cei care muncesc serios - în România nu e o ruşine să ai diplome, ci e lipsit de Dumnezeu să munceşti pentru ele, modele pro/contra, liderii de grupuscule obstinaţi în amănunte disperate, tot soiul de astfel de crizaţi, care au potopit Biserica, sunt şi ei rod al stării de criză prelungă prin care trece România. Ei şi alţii, mulţi, descoperă rana mai adâncă în care ne zbatem azi. Oboseala de a mai fi oameni, de a uita modul în care Dumnezeu pentru fiecare dintre noi îngăduie o lucrare şi un mod de a lucra, de a înţelege că Biserica este una, dar noi suntem diferiţi prin stare şi lucrare, că pe unii El ne trimite să vestim pe margine de drumuri, la răspântii unde pândesc lupii, iar pe alţii în saloanele de poezie ale lumii. Că Dumnezeu lucrează din realităţi, nu din zvonuri, că Dumnezeu nu trage cu urechea pe la uşi. Că El nu este în criză pentru că nu marşează cu crizaţii pe scenarii ale frustrării, ci lucrează, din plin, cu virtutea - insignifiantă pentru cei mai mulţi -, pe care abia dacă o mai simţim noi înşine lucrând în noi.

De aceea cred că România este în criză de Dumnezeu. Pentru că fiecare ne facem un cuvânt de laudă din terfelirea aproapelui, din umplerea lui cu năduf de greutate sufletească, că fiecare ne pricepem perfect la ce au alţii de lucrat şi nu facem niciun efort pentru a îmbunătăţi propria noastră lucrare, că alegem noi pe cine şi pe cine să mântuiască Hristos, cui şi cui să acorde un har sau altul, în vreme ce suntem neatenţi la propriul nostru har. Cum ne mai lăudăm noi cu creştinismul nostru când, în realitate, e vai şi amar de mediocritatea în care am înţepenit! Cum ne mai ascundem după umbre de înaintaşi, pentru că de fapt ne e frică să recunoaştem cum am ratat proiectul pastoral pentru tinerii zilelor noastre! Cum le mai punem noi în gură nemulţumiri pe care nu le au, nerăspunzându-le la acelea care îi cotropesc cu adevărat.

De aceea cred că se vor mai naşte crize. Pentru limpezirea unor astfel de stări de fapt. Pentru a se limpezi, măcar din vreme în vreme, Ortodoxia de ortodoxism. Unitatea de unităţi. Măsura de măsuri. Nu de lipsa de medicamente suferă România, cât de prea grabnica renunţare la suferinţe. Nu pensiile sărace sunt motiv de îngrijorare, ci proasta chivernisire duhovnicească a sărăciilor noastre. Nu de tăiere de salarii să ne temem, ci de comoditatea pe care în timp am născut-o în comportamentul nostru. Iar înainte de a limpezi crizele, trebuie lucrat cu noi, crizaţii, cei care transformăm totul în dramă, care ne-am pierdut discernământul dinaintea provocărilor pe care lumea le aduce peste noi, care nu reuşim să trecem peste jigniri şi nebiruinţe şi contabilizăm toate ratările, afişându-le ca şi cum ar fi răni dobândite pentru mărturisirea noastră creştină. Nu, nu pentru Hristos am suferit noi în ultimii douăzeci de ani, ci pentru modul eronat în care am trăit plinătatea cu lumea ca fiind plinătate cu El, Dumnezeul cel Viu. Nu de lamentări e nevoie, ci de schimbarea atitudinii, de redescoperirea punctelor de reper, a punctelor cu adevărat cardinale.
Să ne înnobilăm unii pe alţii cu iertarea şi să începem. Iară şi iară. Nu e o aventură. Ci căutarea mântuirii noastre. Că vor mai fi crize? Fie. În lumea asta de noroi, Hristos e totul pentru noi… Glasul poetului peste ape. Chemând mereu glasul Domnului.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Fragment din volumul “O bârfă nespovedită” al Părintelui Bogdan Taifas, Editura Agnos 2011

De profesie nu sunt nici istoric, nici geolog. Însă epoca pietrei mă interesează pentru a data o metodă românească de a face dialog. Avem drepturi la replică, libertate de exprimare, avem ziceri, sentinţe, originalităţi, preţiozităţi verbale, refulări, curiozităţi, puneri la punct. Şi mai avem ceva: bââârfa, bat-o vina. Reţeta ei este simplă: se curăţă cuvântul de miez, se umple cu piatră, se aşază meticulos sau nervos, în funcţie de temperamentul subiectului, pe limba transformată în praştie şi… zbâââr cu ea în moalele capului aproapelui, ca să-i fie spre întărire! Şuieră ca piatra, e iute ca săgeata, ţinta supremă fiind celălalt. De fapt, rănirea celuilalt.

Bârfa, ca folosire denaturată a cuvântului, poate avea consecinţe asupra judecăţii umane. Vizualizaţi episodul din grădina Edenului. Dialogul dintre şarpe, Adam şi Eva. Prima bârfă. Cuvintele bârfitorului nelegiuit sunt învârtite ca într-o maioneză tăiată, prezentând moartea ca viaţă, păcatul ca ştiinţă şi curiozitatea ca virtute a oamenilor curajoşi sau ca în cazul de faţă, în care curiozitatea este metoda de împlinire a bârfei. Această falsificare a realităţii a întunecat mintea sau centrul spiritual al omului, iar mai apoi a dus şi la pervertirea simţurilor sale, denaturând scopul pentru care fuseseră create. Simţurile trebuiau restabilite, unificate şi adunate în minte, de unde se desprinseseră, iar aceasta, cu multă nevoinţă, trebuia să-şi redobândească firescul iniţial.

Înduhovnicirea omului avea să fie amânată pentru mult timp. Cuvintele dătătoare de viaţă, trecute cu puţin peste umărul celor doi, se transformau încet, dar sigur, în mijloace de exprimare a noilor realităţi, mai aspre, mai dure. Prima bârfă aducea neîncrederea, minciuna, invidia, judecata proastă. Ce mai, depărtarea de Dumnezeu. Dar Dumnezeu dorea apropierea de om. Aşa se face că, născându-Se mai presus de cuvânt, Însuşi Cuvântul devenit trup, Hristos, Se împotriveşte omului dornic să-l linşeze pe altul. Se credea greşit că păcatul dispare numai dacă este omorât cel sau cea care l-a înfăptuit. Aşa că piatra din mâinile criticilor este, de fapt, consecinţa firească a cuvântului devenit piatră. Asta încerca să scrie Iisus pe nisip cu degetul Său, inventariind totodată şi păcatele lor, ale iudeilor înarmaţi. Sau inventariind virtuţile Mariei dezarmate. Dar când ai în faţa ochilor Cuvântul lui Dumnezeu, pietrele amuţesc, iar oamenii îşi văd puţinătatea. Raportaţi la femeia păcătoasă, oamenii se cred îndreptăţiţi să ucidă potrivit Legii, dar raportaţi la Hristos, pietrele revin la destinaţia lor iniţială, contopite cu ţărâna şi, odată cu ele, gândurile lor pline de iuţime.

Cartea poate fi comandata aici

ABNEGAŢIE (lat. abnegatio, -onis) - renunţarea de bunăvoie la plăceri, la orice deşertăciune şi egoism: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine…” (Mt. 16, 24)

ABSIDA (apsis sau cogchi = scoică) - încăpere semicirculară, formând partea terminală a unei săli dreptunghiulare; aceata era, în vechime, forma de construcţie a unei săli de întruniri publice şi mai târziu şi prima formă de construcţie a bazilicilor creştine. În spaţiul semicircular era înălţată o tribună, unde stăteau oratorii sau judecătorii, când sala secea activităţii magristaţilor. În bisericile creştine, în acest spaţiu a fost aşezat altarul. Astăzi, bisericile ortodoxe construite în stil bizantin au trei abside: una este absida altarului, iar celelalte două formează cele două sânuri laterale ale bisericii dinspre nord şi sud, cu care se termină naosul la răsărit, formând cu absida altarului o treflă. Absida altarului s-a despărţit, cu timpul, de restul bisericii printr-un mic grilaj de lemn, piatră, metal care, înălţându-se, mai târziu, a devenit catapeteasma de azi; v. Stilul basilical.

Absida principală, Mănăstirea Voroneţ

ABSIDIOLE - se numesc absidele laterale mai mici (părţi lărgite ale altarului, spre nord şi sud), care formează proscomidiarul, la nord (unde se păstrează şi se pregătesc pentru sfinţire darurile de pâine şi vin, aduse de credincioşi), şi diaconiconul sau schevofilachion, la sud (unde se află un dulap în care se păstrează vasele sfinte, veşmintele preoţeşti şi cărţile de slujbă); aceste absidiole se mai numesc  şi pastoforii (pastoforion = încăpere mică).

ABSTINENT (lat. abstinens, -tis) - cumpătat, lipsit de lăcomie, cel care se abţine înfrângându-şi o plăcere.

ABSTINENŢĂ (lat. abstinentia) - puterea de a renunţa la plăcerile, poftele, îndemnurile instinctuale.

Soarele îşi împrăştie strălucirea sa la fel de bogată asupra pietrei curate ca şi asupra celei prăfuite,
dar numai cea curată poate răsfrânge strălucirea primită.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău

Fragmente din volumul Mihai Plămădeală, Adrian Nicolae Petcu, “Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice. Partea I. Dosarele nu ştiu tot. Perioada 1948-1856″, Editura Andreiana, Sibiu, 2011.

Omagiu miliţianului “OM”

Titlul acestui capitol ar putea şoca, atunci când vobesc despre biografia unui om care a fost hăituit de Miliţie şi Securitate timp de peste douăzeci de ani.
Autorul consideră totuşi că are datoria morală de a prezenta şi a comenta faptele aşa cum s-au petrecut, deoarece ele pot arăta că omul poate rămâne “Om” chiar în situaţii de răscruce.
Era în iarna anului 1950, la începutul lunii ianuarie, o vreme cu viscol şi ger cumplit. Într-o căsuţă, la marginea Bucureştiului, în comuna Militari, locuia cântăreţul bisericesc Vasile Plămădeală, refugiat basarabean, cu soţia, Elisabeta, şi cinci copii: Gheorghe (18 ani), Valeriu (16 ani), Mihai (14 ani), Alexei (11 ani) şi Nicolae (6 ani). Al şaselea frate, Leonida (23 ani), era călugăr la Mănăstirea Prislop din Ardeal, cu numele Antonie.
În dimineaţa zilei de 11 ianuarie 1950, a bătut la poartă miliţianul sectorist Alexandru Prescorniţoiu. Tata era la biserică, fiind de serviciu. Miliţianul a intrat în casă, poftit de mama. Fiind în vacanţă, noi fraţii eram toţi acasă, în singura încăpere încălzită oarecum, pentru că acolo era plita la care mama făcea mâncarea.
Cum a intrat în casă, miliţianul ne-a măsurat cu privirea pe toţi fraţii şi s-a oprit la Gheorghe, cel mai mare dintre noi, apoi s-a adresat mamei:
- Doamnă, îl caut pe Leonida Plămădeală. Îndreptându-li de-ndată privirea spre Gheorghe, l-a întrebat:
- Dumneata eşti?
- Nu, eu sunt Gheorghe!
- Norocul dumitale!
- Dar Leonida, unde este?
- Fratele nostru mai mare, Leonida, este călugăr la Mănăstirea Prislop de pe lângă Hunedoara.

Miliţianul a aruncat apoi o privire prin toată casă, inclusiv în cele două camere neîncălzite, după care s-a adresat mamei:
- Aş vrea să stau de vorbă cu soţul dumitale, dacă se poate. Trimite un băiat să-l cheme de la biserică.
Cred că a fost profund impresionat de cumplita sărăcie în care trăiam.
Casa noastră era gard în gard cu biserica, aşa că nu era greu. Nu mai reţin dacă s-a dus Valeriu sau Gheorghe, dar în câteva minute a venit tata.
Miliţianul s-a prezentat oficial, deşi se cunoşteau, şi i-a zis tatei că vrea să vorbească ceva numai cu el. Tata l-a invitat în camera de la drum. Discuţia a durat numai câteva minute, miliţianul a plecat, iar tata, care-l condusese până la portiţă, a intrat în casă împleticindu-se, de parcă fusese lovit de cineva. Primise într-adevăr o lovitură groaznică, dar nu fizică, ci una mult mai dureroasă…
După ce s-a mai liniştit, ne-a spus ce a vorbit cu miliţianul, adică ce i-a spus acesta.
- Domnule Plămădeală, am venit la dumneata astăzi în misiune oficială, mai exact, am venit să-l arestez pe fiul dumitale Leonida, care a fost condamnat la şapte ani temniţă grea. Am aici mandatul de arestare. Vreţi să-l vedeţi?
- Nu, nu este nevoie; n-ai fi venit dumneata numai ca să ne sperii.
- Uite ce este, a continuat miliţianul, eu am mai multe trebui din astea urâte şi nu le pot rezolva pe toate în aceeaşi zi, înţelegi? Pot să amân cu o săptămână, dar nu mai mult! În timpul ăsta, dumneata cu familia faceţi ce veţi crede de cuviinţă. Eu nu am fost astăzi la dumneata, voi veni exact peste o săptămână!
Tata a sesizat imediat că „OMUL” miliţian i-a dat un răgaz pentru a-l putea anunţa pe fratele nostru Leonida, dar cum
Seara am făcut un fel de „sfat în familie”. Gheorghe, care era cel mai mare, s-a oferit imediat să plece la Mănăstirea Prislop, pentru a-l anunţa pe Leonida că are un mandat de arestare şi în cel mai scurt timp va fi căutat acolo de miliţie.
Tata nu se putea duce, era periculos, miliţia ar fi aflat oricum şi, mai mult ca sigur, ar fi fost şi el arestat, ceea ce ar fi însemnat distrugerea întregii familii, el fiind cel care, cu puţinul pe care îl câştiga, ne asigura traiul.
Evident că eram de faţă toţi fraţii, inclusiv Nicuşor care avea şase ani. La început ne-am ferit de el, dar foarte repede ne-am dat seama că el ştie tot, dar ştie şi să tacă!
Mama a spus că ar fi bine să plece Gheorghe şi Valeriu, fraţii mai mari, pentru a se putea ajuta unul pe altul la nevoie.
A intervenit însă argumentul hotărâtor: în casă nu aveam aproape niciun ban, iar pentru acest drum, trebuiau mulţi.
S-a hotărât astfel, spre marea dezamăgire a lui Valeriu (care avea o fire aventuroasă), ca Gheorghe să plece singur.
A doua zi, 12 ianuarie 1950, când Nicuşor împlinea şase ani, în loc să fie sărbătorit cumva, cu toată sărăcia, părinţii au umblat pe la toţi vecinii şi prietenii pentru a împrumuta banii de drum pentru Gheorghe. Cel mai mult ne-a ajutat poştaşul Ivaneş, basarabean refugiat ca şi noi, care avea doi băieţi cam de vârsta noastră şi foarte buni prieteni cu noi, fraţii.
Odată bruma de bani adunată, Gheorghe s-a pregătit de plecare. Din nenorocire, era o vreme aşa de rea, încât n-ai fi dat nici un câine afară.
Era o iarnă foarte grea, cu ninsori şi viscole în toată ţara, asemănătoare cu iarna acestui an, 2010, poate mult mai grea, când scriu aceste rânduri.
Mama l-a îmbrăcat pe Gheorghe cu tot ce avea mai gros, dar a găsit, pe măsură, numai două flanele rupte în coate, o haină şi un fular. De palton sau aşa ceva, nici vorbă. Noi nu avea încă noţiunea de palton. Eram prea săraci pentru asta.
Nu ştiu cum, nu ştiu exact cu ce, dar în seara zilei de 12 ianuarie 1950, Gheorghe a plecat la Prislop.
Cum s-o fi descurcat un băiat de la ţară (chiar dacă era licean în ultima clasă), aproape fără bani şi în locuri necunoscute, nu-mi dau seama. Ştiu numai că, în ziua de 16 sau 17 ianuarie, a ajuns la Prislop, spre marea surpriză şi mai ales „derută” a fratelui nostru Leonida. Gheorghe răcise atât de tare, încât a trebuit să zacă două sau trei zile, până când s-a mai întremat cât de cât, astfel că abia la 20 ianuarie au putut pleca amândoi, lăsând vorbă că Antonie (Leonida) a plecat la Bucureşti, pentru a se înscrie la doctorat.

De fapt, au plecat amândoi spre Bucureşti, schimbând trenurile şi dormind prin gări, astfel încât să-şi piardă urma. Ştiau că oricând putea să sosească miliţia din comuna Silvaşu Inferior (comună de care aparţinea mănăstirea Prislop) cu mandatul de arestare.
Datorită însă îngăduinţei miliţianului „Om”, „cu credinţă în Dumnezeu”, acest mandat a sosit la Miliţia din Silvaşu abia la data de 4 februarie 1950 (conform documentelor din dosarul penal consultat în Arhiva CNSAS).
Răgazul acordat din proprie iniţiativă de către plutonierul major Alexandru Prescorniţoiu (fie-i numele pomenit) a fost suficient pentru ca Leonida şi Gheorghe să ajungă la Bucureşti, unde s-au despărţit. (…)

2. Gheorghe, martirul familiei!

La sosirea în Bucureşti, fraţii Leonida şi Gheorghe s-au despărţit. Leonida s-a îndreptat spre nişte prieteni siguri, familia profesorului Dădârlat, pentru un adăpost temporar, iar Gheorghe a venit acasă. Era însă foarte bolnav, trecuse prin geruri cumplite şi ajunsese la Mănăstirea Prislop aproape îngheţat. Era elev în ultimul an de studii la Liceul Teoretic nr. 11 din Militari (actualul liceu „Tudor Vladimirescu”).
A fost trimis pentru consultaţii şi tratament la mai multe policlinici de specialitate şi chiar spitale, dar situaţia lui era gravă. Diagnosticul iniţial, pneumonie dublă în stadiu foarte avansat, era mai mult decât alarmant. După scurtă vreme, prin mai 1950, s-a constatat că, de fapt, pneumonia a degenerat în T.B.C. agravat.
A fost trimis la diverse spitale, dar cu lipsa de medicamente din acea perioadă, nu s-a produs nicio ameliorare.
La Stejăriş, Braşov, exista un sanatoriu T.B.C. specializat, care părea mai bine dotat cu medicamente şi personal medical de specialitate.
Conducerea liceului, prin strădania directorului de atunci, Euftimiu Ciobanu, a obţinut o repartizare pentru acel sanatoriu. Medicamentele de bază lipseau însă şi acolo. Penicilina, medicamentul minune al acelor vremuri, abia apăruse, iar cine îşi putea procura câteva fiole se putea considera norocos, mai ales că pentru aceasta trebuiau bani mulţi şi ceva relaţii în străinătate. Noi nu aveam nici una, nici alta.
La Stejăriş, a fost tratat cu puţinele medicamente care se găseau, dar tratamentul de bază era „pneumotoraxul” (o metodă prin care se extrăgea lichidul inter-pleural). Nu a rezistat, iar la 31 octombrie 1951 a murit în patul său din pavilionul nr. 3, Stejăriş.
Antonie nu a ştiut niciodată că Gheorghe s-a îmbolnăvit de T.B.C. ca urmare a răcelii puternice din drumul său spre Mănăstirea Prislop, in iarna anului 1950, pentru a-l avertiza că este urmărit. Varianta susţinută, la iniţiativa lui Gheorghe, cu acordul părinţilor şi al fraţilor, a fost aceea că, după defilarea de 1 Mai 1950, împreună cu alţi colegi, a făcut baie în lacul Floreasca şi a răcit puternic cu toate urmările. Con semnul a fost păstrat cu străşnicie în familie, pentru a-l feri pe fratele nostru Leonida (Antonie) de un sentiment de vinovăţie; el suferise destul în închisorile comuniste. Cât a trăit, el nu a ştiut cauza reală a îmbolnăvirii şi a morţii fratelui nostru Gheorghe…

Mitropolitul Antonie Plămădeală (1926-2005) vorbeşte despre mişcarea Rugului aprins…

Fără Dumnezeu, am fi apariţii ciudate şi dispariţii stupide.

Antonie Plămădeală

 Leonida Plămădeală s-a născut la 17 noiembrie 1926 într-o familie de ţărani din Stolniceşti, jud. Lăpuşna (Basarabia). A urmat cursurile Seminarului Teologic de la Chişinău, apoi Bucureşti şi cursurile Facultăţilor de Teologie din Bucureşti şi ale Institutului Teologic Universitar din Cluj. A fost tuns în monahism în anul 1948, primind numele de Antonie, la Mănăstirea Prislop, apoi hirotonit ierodiacon în 1949. Transferat la Mănăstirea Slatina, a fost hirotonit ieromonah în anul 1953.

 În anul 1949, a fost condamnat (în lipsă) la 7 ani închisoare, pentru activitate anticomunistă; arestat şi rejudecat în anul 1954, a fost condamnat la 4 ani închisoare, fiind însă graţiat în 1956. Atunci, se înscrie la doctorat la Institutul Teologic Universitar din Cluj, pe care, însă, din motive politice, a fost constrâns să îl întrerupă. Exclus din rândurile clerului şi din cinul monahal (pe motive politice) între anii 1959-1968, supravieţuieşte angajându-se ca muncitor pe la mai multe întreprinderi.

Este reprimit în cler în anul 1968 şi numit secretar-şef la Institutul Teologic din Bucureşti. Îşi reia studiile doctorale, însă peste hotare, la Heythrop College (Oxfordshire), apoi la Londra, cu teza „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană”, susţinută în anul 1972.

Pe 27 decembrie 1970, a fost hirotonit vicar patriarhal, cu titlul “Ploieşteanul”. Numit responsabil cu relaţiile externe ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost ales episcop al Buzăului pe 9 decembrie 1979. Pe 10 ianuarie 1982, a fost ales arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului, funcţii pe care le-a deţinut până la moarte. După căderea comunismului, este numit membru de onoare al Academiei Române.

Activitatea pastorală şi misionară

S-a îngrijit de reconstrucţia şi / sau restaurarea mai multor biserici, mănăstiri şi a clădirilor anexe. Cea mai mare ctitorie a sa a fost la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde a început construcţia incintei mănăstirii şi a clădirilor anexe încă din anii ‘80, mănăstirii adăugându-i-se o bibliotecă şi o expoziţie de obiecte bisericeşti, carte veche şi icoane pe sticlă (obiectele fiind donaţia Mitropolitului Antonie). Ca responsabil cu relaţiile externe ale Bisericii Ortodoxe Române, a luat parte la vizitele făcute altor Biserici creştine, a participat ca delegat şi uneori ca membru în organismele de conducere al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la întrunirile Conferinţei Bisericilor Europene şi la sesiunile Comisiei de dialog între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică.

Activitatea academică şi scrierile

Pe lângă responsabilităţile sale bisericeşti, IPS Antonie şi-a continuat şi cariera academică, publicând mai multe volume de studii şi articole pe teme de teologie biblică, spiritualitate, istorie bisericească, relaţii ecumenice etc., predici, dar şi articole de presă şi interviuri, precum şi literatură şi memorialistică.

 Literatură

 Astfel, în anul 1970 publică la Bucureşti romanul Trei ceasuri în iad, un roman foarte critic la adresa regimului comunist din România din vremea „obsedantului deceniu” (anii ‘50). Cartea a cunoscut un rapid succes de public şi de critică, însă a fost rapid retrasă din librării de către autorităţile comuniste. Cartea a cunoscut mai multe reeditări după căderea comunismului (Bucureşti, 1993; Media Concept, Sibiu, 2004).

Teologie

Dintre scrierile sale teologice, unul dintre cele mai cunoscute volume ale Mitropolitului Antonie este volumul Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983, cu o prefaţă a Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae şi un cuvânt înainte al autorului. A cunoscut mai multe reeditări după 1989 (ed. Axios, 1995; ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005). Lucrarea tratează teme de spiritualitate comune Răsăritului şi Apusului creştin, şi îndeosebi spiritualitatea monastică.

* Cuvinte duhovniceşti, Tiparul tipografiei eparhiale, Sibiu, 2000 se înscrie în aceeaşi direcţie de reflecţie ca şi volumul mai sus amintit.
* Tâlcuiri noi la texte vechi, Sibiu, 1999, - o colecţie de predici la duminicile de peste an.

Memorialistică şi publicistică

* Rugul Aprins , Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 2002, o carte de interviuri şi mărturii despre mişcarea „Rugul Aprins” din Bucureştii anilor ‘50 şi participarea IPS Antonie la activităţile acesteia.
* Biserica în mers (vol. I 1958-1995 + vol. II 1995-1998), Tiparul tipografiei eparhiale, Sibiu, 1999 - o antologie de interviuri (mai ales din perioada postcomunistă)
* Gânduri de frumuseţi albe, 5 volume, Tiparul tipografiei eparhiale, Sibiu, 2004, reia o serie de articole ale IPS Antonie publicate în revista Telegraful român din Sibiu.

În anul 2011, Editura Andreiana a Mitropoliei Ardealului publică două volume inedite legate de Mitropolitul Antonie. Primul dintre ele, “Cine sunt eu. Ce spun eu despre mine” cuprinde o serie de convorbiri ale Mitropolitui cu părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus.

 Cel de-al doilea volum, Mitropolitul Antonie Plămădeal. Detalii Biografie. Partea I. “Dosarele nu ştiu tot”. Perioada 1948-1956 valorifică o aplecare mai mult asupra datelor din perioada 1950-1960, adică de la aflarea de către familie a faptului că Leonida era condamnat la şapte ani temniţă grea până la ieşirea sa din închisoarea Jilava, la 3 aprilie 1956, fiind scris de către Mihai Plămădeală care, în Cuvântul înainte, spune că toate cele povestite vor păstra veridicitatea, fără a avea pretenţia unei rigurozităţi ştiinţifice. În fond, sunt nişte amintiri, iar amintirile nu trebuiesc probate prin documente oficiale.