Cu cât mama îşi ţine mai mult timp copilul legat, cu atât mai târziu va începe să meargă acesta.
Cu cât mama alăptează mai mult copilul, cu atât mai târziu se va învăţa copilul cu mâncarea obişnuită.
Tot aşa şi omul, cu cât îl strânge pământul mai mult timp în îmbrăţişarea sa, cu atât mai târziu se va îndrepta pe calea ce duce la cer. Şi cu cât pământul îl hrăneşte mai multă vreme cu lucrurile lui dulci, cu atât mai târziu se va acomoda hranei duhovniceşti.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău

Când zicem „comorile Ortodoxiei”, ne gândim la ceea ce are Ortodoxia specific, ne gândim la valorile deosebite pe care le are Ortodoxia şi care sunt la îndemâna noastră, iar acestea sunt în primul rând şi în mod special slujbele noastre, slujbele Bisericii noastre. Slujbele Bisericii noastre cuprind învăţătura de credinţă a Ortodoxiei, învăţătură pe care noi o revărsăm, într-un fel, din sufletul nostru, pentru că primim în sufletul nostru comorile Ortodoxiei prin Sfintele slujbe, le adunăm în sufletul nostru, şi apoi le revărsăm slujind sfintele slujbe, le facem lucrătoare şi pentru alţii. În Faptele Sfinţilor Apostoli, e scris în mai multe locuri că ucenicii (ucenicii fiind creştinii, aşa se numeau creştinii la început) se adunau la rugăciune, se rugau. Se rugau, pentru că manifestarea cea mai de vârf şi cea mai de căpetenie a sufletului omenesc care crede în Dumnezeu este să se reverse prin rugăciune către Dumnezeu.

Găsim în Filocalie o definiţie a rugăciunii, a Sf. Evagrie Ponticul, care are următorul cuprins: “Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu”. Deci ce-i rugăciunea? Vorbirea minţii cu Dumnezeu. Ce facem când ne rugăm? Vorbim cu Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre creştinii noştri însă nu vorbesc cu Dumnezeu când spun rugăciuni, ci vorbesc cumva în gol. De ce? Pentru că nu se gândesc în mod special la Dumnezeu, nu se adresează cu ceva anume lui Dumnezeu, ci spun doar formule de rugăciune. Asta nu înseamnă că te rogi. Şi atunci când te rogi se poate întâmpla să nu te rogi, pentru că dacă nu-I spui ceva anume lui Dumnezeu, ci doar spui formule de rugăciune, în realitate nu te rogi. De ce? Pentru că rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu.

Sfintele Slujbe ne pun în faţa lui Dumnezeu prin existenţa lor şi Îl pun pe Dumnezeu în faţa noastră. Avem posibilitatea să stăm în faţa lui Dumnezeu altfel decât am sta dacă n-am participa la Sfintele Slujbe.

Biserica noastră e o Biserică a preamăririi de Dumnezeu, pentru că ştiţi că Domnul Hristos, în Evanghelia de la Ioan, are cuvântul despre Duhul Sfânt: „El pe Mine mă va preamări, că din ce este al Meu va lua, ca să vă vestească vouă”. Deci prima idee este că El, adică Duhul Sfânt, „pe Mine mă vă preamări” - în sufletele noastre, se înţelege. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în două locuri, se vorbeşte despre vuietul Duhului, şi anume: în convorbirea Domnului Iisus Hristos cu Nicodim, cu fariseul Nicodim, care a mers noaptea la Domnul Hristos de frica iudeilor şi i-a spus Domnului Hristos: „Învăţătorule, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător, că nimeni nu poate face lucrurile pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Vorbind cu Domnul Hristos, Domnul Hristos i-a spus, între altele: „Vântul suflă unde vrea şi auzi vuietul lui, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce”. Adică nu ştii punctul de plecare a vântului şi nu ştii unde ajunge, punctul de sosire a vântului. În limba greacă însă cuvântul “vânt” şi cuvântul “duh” se exprimă prin acelaşi termen, deci poţi să zici: vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui, şi poţi să zici foarte bine: duhul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui. Deci avem în vedere vuietul Duhului. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul 7, citim cuvintele Domnului Hristos: „Cine este însetat să vină la Mine şi să bea”,zice Domnul Hristos, şi mai departe: „Cel Ce crede în Mine, din fiinţa lui vor curge râuri de apă vie”. Râul are şi el vuietul lui, are prezenţa lui printr-un vuiet, aşa încât poţi auzi că în apropiere undeva este un râu, chiar dacă nu-l vezi, din vuietul pe care îl face. Iar în Faptele Sfinţilor Apostoli, acolo unde se istoriseşte despre pogorârea Duhului Sfânt către Sfinţii Apostoli, din capitolul al doilea din Faptele Apostolilor, citim că, atunci când s-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli, s-a auzit un zgomot ca de vijelie care vine repede. Deci e vorba tot de un vuiet.

Sfintele Slujbe sunt vuietul Duhului. De ce sunt vuietul Duhului? Mai întâi pentru că textele liturgice din slujbele noastre nu sunt de la oameni, ci sunt de la Dumnezeu, sunt prin Duhul Sfânt, iar noi, când facem Sfintele Slujbe, contribuim cu aceea că ceea ce ne-a dat Duhul Sfânt ducem mai departe, afirmăm, scoatem în evidenţă, punem în valoare. Aşa că Ortodoxia noastră este preamărire de Dumnezeu. Părintele Stăniloae spunea că Ortodoxia este „doxologia”, adică este lucrare de preamărire a lui Dumnezeu. De altfel, şi când zicem „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, Îl preamărim pe Dumnezeu, spunem ceva despre mărirea lui Dumnezeu. După aceea, la Sfintele Slujbe se spun mai multe despre Duhul Sfânt şi despre Dumnezeu. De exemplu: într-o zicere de preamărire a lui Dumnezeu (ecfonis), spunem la Sfintele Slujbe: „Că Ţie Se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”. Toată mărirea, cinstea şi închinăciunea noi Le dăm lui Dumnezeu, câtă mărire, cinste şi închinăciune putem să-i dăm din puterea noastră. Şi cerem ajutorul de la Dumnezeu, ca să Îi dăm toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, pentru că I se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea. Spunem: „Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi „Bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, „Că sfânt e Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, „Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm”, „Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm”, „Că al Tău este darul de a ne milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeu nostru, şi Ţie mărire înălţăm”, „Că Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm”. Iată nişte gânduri de preamărire adusă lui Dumnezeu împreună cu sfintele cereşti, zicem noi Că împreună cu puterile cereşti spunem „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta”. Mărturisim la Sfânta Liturghie că-i închipuim pe heruvimi, adică fiinţele cereşti din imediata apropiere a lui Dumnezeu, cu multă cunoştinţă de Dumnezeu, pentru că zicem, după mărturia Scripturii, că sunt fiinţele acestea cu ochi mulţi, adică cu multă cunostinţă de Dumnezeu, şi noi îi închipuim pe heruvimi făcând aici pe pământ ceea ce fac heruvimii în cer. Şi anume: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia. Aliluia. Aliluia.” Mărturisim că noi, oamenii, păcătoşii de pe pământ, aşa cum suntem, îi închipuim pe heruvimi aici pe pământ şi facem lucrul ceresc în cerul cel de pe pământ, care este Biserica în care Îi slujim lui Dumnezeu de Sus, este Biserica privită ca lăcaş de închinare. Aducem mărire lui Dumnezeu pentru că I se cuvine mărire lui Dumnezeu şi Biserica noastră este o biserică doxologică, adică o biserică preamăritoare de Dumnezeu.

Şi mai este ceva Biserica noastră: Biserică rugătoare. Aceste două elemente ţin de Ortodoxie. Faptul că Îi aducem mărire lui Dumnezeu, şi de aceea se numeşte Biserica noastră Ortodoxă, adică cu dreaptă mărire, şi, pe de altă parte, stăm în faţa lui Dumnezu cu rugăciune şi cu rugăciune vorbim cu Dumnezeu la Sfintele Slujbe şi suntem îndrumaţi de rânduielile Bisericii noastre să ne gândim la Dumnezeu, aşa cum ne este prezentat la Sfintele Slujbe.

Să ştiţi că sunt puţini oameni care au conştiinţa că ei de fapt slujesc lui Dumnezeu în cuprinsul Sfintelor Slujbe. Conştiinţa aceasta eu o am de pe vremea când am făcut Teologia, că, dacă nu făceam Teologia, nu ştiu dacă ajungeam la gândul acesta. La Teologie am învăţat că textele liturgice, adică textele pe care le spunem noi la Sfintele Slujbe, cuprind nişte comori de gândire. Adică nu numai o formula de ritual în textul liturgic, ci este un conţinut adânc. Am mers la biserică de când mă ştiu, am mers la biserică şi când nu ştiam că acolo se spun lucruri cu conţinut. Şi când m-am dus la şcoală la Cluj, Dumnezeu să-i odihnească pe cei de odinioară, m-au întrebat nişte colegi dacă la noi în sat se cântă la biserică „Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia. Aliluia. Aliluia”. Şi am zis că nu. Bineînţeles că nu se putea aşa ceva. Eu, deşi mergeam la biserică, nu ştiam că se zic cuvintele acestea. După ce mi-au atras ei mie atenţia, în vacanţă, mergând în satul meu, am auzit la biserică: „Ca pe Împăraratul toturor să-L primim, pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia. Aliluia. Aliluia” şi abia am aşteptat să mă duc la şcoala să le spun colegilor că şi la noi se cântă „Ca pe Împăratul…” Ce înseamnă asta? Înseamnă că poţi să mergi la Slujbă şi să nu iei aminte la ceea ce se spune acolo. Or, important este să înveţi, pentru că noi două lucruri facem la Slujbă: ne rugăm şi învăţăm. Ne rugăm şi învăţăm. Învăţăm rugându-ne şi ne rugăm învăţând.

Pr. Teofil Părăian

Oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu va începe să se împotrivească şi legii naturale şi sociale.
Oricine se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească voinţei oricui.
Oricine se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu, va începe în curând să se împotrivească şi dragostei de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni. Dragostea unei astfel de făpturi se va preface în iubire de sine, iubirea de sine în deznădejde, iar deznădejdea este calea cea mai scurtă către sinucidere.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău

Omul nu poate urî niciodată pe un duşman neştiutor, la fel cât pe cel imoral.
Duşmanul din neştiinţă nu este niciodată atât de respingător ca duşmanul din stricăciune.
Noi ajungem duşmanii unui om când îi cunoaştem însuşirile lui rele, dar nu cunoaştem însuşirile lui bune. Şi ajungem prietenii unui om când luăm seama la însuşirile lui bune, dar în acelaşi timp întrevedem şi pe cele rele.
Tăria prieteniei ori a duşmăniei noastre faţă de oameni, nu depinde deci de oameni, ci de noi înşine, de cunoaşterea noastră şi de pătrunderea noastră.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău

Bogăţia mare, prin ea însăşi, nu este nici rea, nici bună.
Ştiinţa multă, prin ea însăşi, nu este nici rea, nici bună.
Însă în mâna unui om rău, bogăţia ajunge un rău, iar în mâna unui om bun bogăţia ajunge un bun.
La fel, în capul unui om stricat, ştiinţa ajunge otravă, iar în capul unui om bun, ştiinţa ajunge doctorie.

Sfântul Nicolae Velimirovici - “Învăţături despre bine şi rău”

De maine, Editura Agnos va fi prezentă la cea de-a XIII-a editie a Targului International de Vesminte, Icoane, Carti si Obiecte Bisericesti, care va avea loc in Cluj Napoca, în sala Expo Transilvania (str. Aurel Vlaicu), in perioada 10-12 noiembrie. Va asteptam cu aparitii mai noi si mai vechi, oferte promotionale, reduceri si multa bucurie!

În timp ce părinţii stăteau liniştiţi în bucătărie, mama strângând masa de seară, iar tatăl ajutând-o la spălat, copiii se jucau în sufragerie. Deodată, de acolo se aud ţipete (Dami, of…) şi plânsete (plânge Ana???). Deasupra gălăgiei încerca să se impună glasul Ecaterinei, care voia să facă linişte (terminaţi amândoi, că vă aud părinţii!).

Părinţii s-au grăbit spre cameră, să vadă ce s-a întâmplat şi nu mică le-a fost mirarea când, intrând, au văzut-o pe Ana ghemuită într-un colţ pe canapea, cu ochii roşii de plâns. Damian tremura de supărare, lângă fereastră, iar Ecaterina, în mijloc, încerca să menţină echilibrul.

- Ce se întâmplă aici? a întrebat, imediat, mama.

- V-am zis euuu… a şuierat Ecaterina.

- Haide, pâlăşte-mă, solă lea, a atacat Damian.

- Eu nu pârăsc pe nimeni, a sughiţat Ana.Apoi, dintr-odată, au început toţi trei. Din amestecarea vocilor, abia au reuşit părinţii să înţeleagă câteva cuvinte: televizor, biserică, dărâmată, Dumnezeu, poate, nu poate, ajutor, rău, bun…

- Pe rând, vă rog! a intervenit tatăl, liniştit, dar ferm. Ecaterina, explică-ne tu, te rog.

În timp ce licuricii cei mici se uitau cu ochi plini de nădejde la ea, Ecaterina a început să vorbească:

- Atunci când am venit în cameră, era televizorul deschis. Am văzut o emisiune cu poze vechi, alb negru. Vorbeau despre nişte biserici care au fost dărâmate şi de oameni închişi. Imaginile erau groaznice, nu ne venea să credem cum minunatele biserici se pot transforma în praf. Apoi, dintr-odată, Dami a început să ţipe că Dumnezeu nu a putut să le salveze, că oamenii au fost mai puternici decât Dumnezeu. Ana l-a contrazis şi s-au certat tare de tot.

- Ana, te-a lovit Dami? De ce plângi?

- Nu m-a lovit. Dar m-a întristat tare. Nu se poate să spună că oamenii au fost mai puternici decât Dumnezeu. Parcă l-am şi văzut pe îngeraşul lui cum se mâhneşte şi îşi pune faţa în mâini de supărare. Apoi, am început să ţip la frăţiorul meu şi l-am supărat şi eu pe îngeraş. Acum, din trei, doi plâng. Eu nu vreau să îl mai fac să plângă, a spus Ana, în timp ce ochii i se umpleau din nou de lacrimi.

- Ba să plângă, dacă vor, a spus Dami supărat, deşi se vedea cum şi în ochii lui joacă lacrimi. Nu au putut să îi oprească pe oamenii lăi…

În timp ce tata s-a dus să o mângâie pe Ana, să-i spună să nu mai plângă, că îngeraşii nu ţin supărare, mama a mers şi l-a luat pe Dami în braţe, mângâindu-l pe păr. Tot cu el în braţe s-a aşezat pe canapea, apoi a început să povestească:

- Tocmai despre asta voiam să vă vorbesc azi… într-un fel, de fapt. E adevărat că au fost câţiva ani când oameni foarte răi au închis şi au dărâmat biserici, e adevărat că oamenii buni au fost aruncaţi în închisori.

- Şi e adevălat că îngelii şi Doamne-Doamne nu au făcut nimic, a continuat, arţăgos şi trist, Damian.

- Ba nu e adevărat deloc. Doamne Doamne zidea pe vremea aceea biserici în sufletele oamenilor, iar cei care au fost aruncaţi în închisori, sunt sfinţi şi astăzi se roagă pentru ţara noastră.

Ecaterina asculta cu atenţie, la fel şi Ana, care mai sughiţa încă, din când în când, în braţele tatălui. Şi ochii lui Dami străluceau de bucurie. Ştia că mami o să îi arate că a greşit şi îşi dorea mult lucrul acesta. Aştepta dovada mămicii…

- Ca să vedeţi că Dumnezeu i-ar fi putut opri dacă ar fi vrut, vă voi povesti o minune care se pomeneşte chiar azi. Cu mulţi ani în urmă, puţin după ce a murit Mântuitorul, unul dintre Apostolii săi, ajungând în Colose (departe, licuricii mei dragi) le-a spus oamenilor că în oraşul lor va veni Sfântul Arhanghel Mihail. Acest Sfânt, pe care îl ştiţi din icoane -e îngerul acela frumos, cu spadă de foc în mână - este numit şi „Prinţ al îngerilor”, este, se spune, şi portarul Raiului. După spusele ucenicului Ioan, la puţină vreme a izvorât în acel oraş, din nimic, un izvor tămăduitor. Oameni mergeau acolo cu tot felul de probleme - cu boli, cu necazuri, cu dureri - şi acolo se vindecau de tot lucrul ce îi măcina. Ştiau cu toţii că pentru asta trebuie să mulţumească Sfântului Arhanghel Mihail, iar unul dintre ei, căruia Sfântul, cu ajutorul izvorului, i-a vindecat fetiţa bolnavă, a construit acolo o bisericuţă.

- Ce mulţumile flumoasă! a spus Damian, care uitase de supărarea sa, iar Ana i-a dat imediat dreptate.

După aproape 100 de ani, a venit în acea biserică un tânăr călugăr, Arhip, care slujea acolo. Era iubit de oameni şi de Sfântul Arhanghel, care făcea prin el multe minuni. Dar, după cum, din păcate, şi voi ştiţi, oamenii sunt răi şi curând s-au adunat unii care erau invidioşi pe tânărul cel iubit de Arhanghel. Mai mult, ei erau aşa de supăraţi pe el, încât s-au supărat şi pe Sfântul Arhanghel şi pe bisericuţă şi au hotărât să distrugă tot. Astfel, ei au vrut să mute cursul unui râu - lucru complicat şi anevoios, dar nu imposibil - peste biserică. Dacă ar fi făcut aceasta, atunci râul ar fi înghiţit Biserica şi, odată cu ea, şi pe Arhip şi izvorul şi icoanele Sfântului Arhanghel…

- Ce oameni răi! au strigat, într-un glas, licuricii.

- Da, erau foarte răi şi duşmănoşi, dar iată că Sfântul Mihail nu a vrut să se întâmple asta. Atunci, el a mers l-a Arhip, i s-a arătat şi l-a încurajat.

- Wow, înseamnă că Arhip a văzut un îngel. Şi eu vleau! A spus Daminel, însă nimeni nu i-a răspuns… avea rost să îi amintească ce tocmai spusese despre îngeri? Nu, toţi erau bucuroşi că nu mai e supărat şi Ana chiar l-a îmbărbătat:

- Dacă vei fi cuminte, sigur vei vedea şi tu!

Mama a continuat:

- Sfântul Arhanghel şi Arhip aşteptau râul, iar când acesta s-a apropiat, vuind, de biserică, Sfântul Mihail a lovit cu un toiag în piatră, iar aceasta s-a deschis şi a înghiţit râul. Se spune că şi astăzi se vede cum râul dispare, deodată, într-o piatră.

Ochii copilaşilor erau mari de uimire.

- Vedeţi, iubiţii mei, Dumnezeu şi Sfântul Arhanghel au oprit distrugerea bisericii pentru că oamenilor le era de folos să vadă minunea aceasta. În România, multe biserici au fost dărâmate, dar au şi rămas multe. În plus, eu cred tare că în locul fiecărei bisericuţe dărâmate, Dumnezeu şi Sfântul ei ocrotitor au zidit multe altele în sufletele oamenilor - aşa le-a fost lor de folos. Dami, să nu mai spui că Dumnezeu nu poate. Tu ştii foarte bine că El poate tot ce vrea, că e atotputernic.

- Nu mai spun, mami. Aşa e, ştiam luclul acesta, dal m-am întlistat şi eu de atâtea biselici flumoase cale au dispălut şi în cale nu mai putem să ne închinăm. Acum ştiu că le avem în suflet şi sunt buculos. O log pe Ana să mă ielte, ial deseală îi log şi pe îngelaşi să ne ielte pe toţi…

Raluca Toderel

Prietenia dintre un om duhovnicesc şi un om trupesc este mai puţin plăcută şi mai puţin trainică decât prietenia dintre o oaie şi un lup.
Dacă eşti un om duhovnicesc, nimeni nu-ti poate fi prieten mai supărător decât omul a cărui plăcere este să vorbească despre câştigarea bogăţiei şi despre desfătările trupeşti.
Dacă eşti însă un om bogat şi-ţi place cel mai mult să vorbeşti despre bogăţie şi despre desfătări trupeşti, nimeni nu-ţi poate fi prieten mai supărător decât omul duhovnicesc, care-ţi vorbeşte despre Dumnezeu şi despre suflet.
Omul duhovnicesc niciodată, nici în timpul vieţii şi nici pe patul de moarte, nu va dori prietenia omului trupesc şi nici nu se va căi vreodată că nu a urmat sfaturile acestuia. Iar omul trupesc va dori, dacă nu mai devreme, cel puţin pe patul de moarte, prietenia omului duhovnicesc. Iar pe patul morţii se va pocăi poate că nu a urmat sfaturile acestuia.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău

Când se preface apa în aburi şi când nu se mai vede, pare a fi cea mai lipsită de putere. Şi chiar atunci ea dă naştere la trăsnete.
Tot aşa şi Hristos. Când a fost aşezat în mormânt şi când fusese nimicit pentru ochii omeneşti, el părea a fi cel mai lipsit de putere. Şi chiar atunci el s-a prefăcut în trăsnetul şi paratrăsnetul istoriei lumii.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău

Teologia ca destindere

Nu știu cum aş putea prefața cartea Părintelui Bogdan Taifas. Titlul spune mult. Un preot pe care-l cheamă Taifas scrie o carte, O bârfă nespovedită. Pare o glumă, cuvintele legându-se într-un zâmbet. Exercițiul de jurnalist, paralel cu acela de păstor de suflete, prinde grăirea într-un joc de ape și foc, de cearcăne de veghe și limpeziri de zori. O limbă a comunicării directe, tot mai rară, o inteligență a frazei cu adevărat savuroasă face ca lectura acestui jurnal de idei vii să fie o bucurie. Reală și născătoare de idei care să dea meditației cotidiene un flux de energie pozitivă și lucrătoare în Harul Mântuitorului Hristos. Pentru că despre Acesta vorbește, cu ritm și patos pozitiv, convertitul la literă rostită al Cuvântului. Un excurs teologic în cheia lui Nicolae Steinhardt, a Părintelui Nicolae Delarohia nu poate fi trecut cu vederea.

Atent ca să nu dilueze teologia, Părintelui Taifas îi stă la îndemână un echilibru născut din scriitură, acolo unde corzile sufletului se zbat scăpate din copca exprimării nederanjante, unde spumează metafora și reînvie jocul copilăresc al ascunderii după cimilitura duhului. Atent la definiri și coagulări exacte, plin de vioiciunea sensului euharistic al scriiturii. Om de câmpie, de val și țărm, Părintele Bogdan te frământă în curiozități de tai Preot Bogdan Taifas fas, un taifas destins, cu zâmbet pe colț de gând, dar calibrat corect în hermeneutica șăgalnică a Bisericii. Se simte că iubește Scriptura și Veșnicul ei Autor, că tăifăsuiește, tainic și relevant deopotrivă, cu Părinții Bisericii din a căror experiență omiletică își adaugă simplitatea comunicării adevărurilor mântuitoare. Dintr-o generație fără frustrări legate de dorința de a dovedi că știe teologie, coerent și discret (Fiica lui Iair și o altă mulțime…), inteligent și cumpănind bine nevoia auditorului închipuit, dar prezent, Părintele Bogdan oferă un alt soi de rostire teologică. Tinerească și destinsă. De foarte mulți ani cred, și mărturisesc tot mai des, că predica este un editorial al timpului liturgic. Un articol de primă pagină a unui cotidian diafan care se propune prin Biserică lumii. Cred că prin cartea sa de „bârfe nespovedite”, tânărul Părinte propune tocmai un astfel de stil, descongestionat de false rigori, atent la auditor și la suplețea pe care Evanghelia o cere astăzi de la propovăduitorii săi. La atâta drag de text dăruit de autor nouă, îmi îngădui să-i pun la inimă, și în inima prefeței mele, cuvintele Părintelui Alexander Schmemann, parte integrantă a unei culegeri de pretexte omiletice legate de Maica Domnului. El scrie: „Cea mai simplă definiție a abordării exterioare (a subiectelor de credință, n.n.), spune că aceasta depinde în întregime de existența unor dovezi. Dovedește că Dumnezeu există, dovedește că Hristos este Dumnezeu, dovedește că pâinea ajunge Trupul lui Hristos, dovedește că există o altă lume… Dovedește acestea și te voi crede. Dar dacă nu-mi vei dovedi, nu cred. Este suficient să reflectăm la toate aceste dovezi pentru a ne convinge nu doar că acest mod de abordare nu poate Teologia ca destindere să ne conducă spre esența religiei, ci și că este complet inadecvat vieții în general, cu excepția domeniului relative restrâns al științelor naturale. Poți dovedi că apa fierbe la 100 de gr. Celsius, dar nu poți dovedi că Pușkin este un geniu. Și este la fel de imposibil să dovedești toate cele care țin de viața lăuntrică a omului: bucuriile și necazurile, căutările și credința sa. Să remarcăm că nici măcar Hristos nu a încercat să dovedească ceva, El doar i-a chemat pe oameni să vadă, să audă, să accepte ceva ce ei nu puteau să vadă, nici să audă, nici să accepte, ceva ce chiar și acum marea majoritate a oamenilor nu văd, nu aud și nu acceptă. Cu alte cuvinte, cu cât sunt mai profunde adevărul, bunătatea și frumusețea, cu atât mai puțin pot fi dovedite și, ca urmare, o abordare care se limitează la dovezi devine din ce în ce mai puțin aplicabilă. Și, astfel, ajungem la metoda pe care eu o numesc abordarea din interior, abordarea lăuntrică. Este metoda pe care o folosim cu toții în viața noastră de zi cu zi, fără ca măcar să fim conștienți de ea. Astfel, de exemplu, când iubim o persoană, vedem în ea ceva ce nu poate fi văzut de către cei care nu o iubesc. Ni se descoperă ceva din ființa sa lăuntrică, ceva ascuns vederii exterioare, dar descoperit prin iubire, intimitate și cunoaștere personală” (Alexander Schmemann, Maica Domnului, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2010, p. 15-16). Iubire, intimitate și cunoaștere personală. Calitățile unui bun propovăduitor al Cuvântului, pentru ca Viața lui să fie viața noastră, viața lumii. O astfel de construcție interioară este propusă prin cartea aceasta, ca un zâmbet hâtru dinaintea rânjetului lumii, care ne vrea triști și disperați și retardați în reacții duhovnicești. Părintele Preot Bogdan Taifas naște o bârfă bună. Citiți în pace. Destindeți-vă. Merită! Detașați și destinși, în harul Dumnezeului Celui Viu, deplin responsabilizați de dragostea în care El ne îmbrățișează neliniștile…

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Cuprins

Epoca pietrei
Definiţia bârfei
Criteriile bârfei
Presa zisă
Analişti pur-sânge
Politica bârfei
Când bârfitul se bârfeşte
Din vorba multă nu lipseşte păcatul
Alte priviri… alte vorbe
Atelă… la fracturile vieţii
Lepădarea sinelui
Urmarea lui Hristos
Doar două cuvinte
Bunule învăţător!
Slăbănogul din Capernaum
Zaheu vameşul
Un tânăr, să zicem din… Nain
Înmulţirea pâinilor
Mulţimea anonimă
O altă mulţime
Lângă drum de Hristos
Pământul făgăduinţei
Între spini şi pălămidă
Pământul secetos
Bogatul nemilostiv
Un alt bogat… avea doi fii
Bârfa… ca neputinţă a tăcerii
Fiica lui Iair şi o altă mulţime
Întâietate în egalitate
Cele 10 fecioare
Un ospăţ neonorat
Doamne, ajută-mă!
Vulpile au vizuini, iar păsările cerului, cuiburi
Bârfa gregară
O altă bârfă… nespovedită
Prea mici ai Lui
„Gaiţele sapienţiale”
Vino după Mine
Un rai făcut din beznă
Cei 10 leproşi
Logomahia rudimentară
Vameşul şi fariseul
Socrate şi bârfa
În spatele ideii
Spovedania lui David
Noi ce-I oferim Celui ce ni Se oferă?