Prefaţă

Unul dintre cele mai îngrijorătoare şi primejdioase fenomene care se manifestă în cadrul Bisericii Ortodoxe Române – întrucât atentează la unitatea eclezială – e reprezentat de stilism. Cle mai importante lucrări asupra temei sunt semnate de Diac. prof. dr. Petre I. David (în mai multe studii şi capitole din cărţile Domniei Sale), la care se adaugă şi alte două mai recente, semnate de Nicolae Popescu şi Pr. Ştefan Argatu (2002, respectiv 2009). Toate acestea au evidenţiat caracteristicile stilismului: poziţionarea calendarului în centrul vieţii spirituale şi al teologiei ortodoxe, pretenţia nejustificată de “Biserică adevărată” – singura păstrătoare a “dogmelor adevărate” şi a “dreptei credinţe” -, provocarea de dezordine în viaţa credincioşilor Bisericii, neascultare faţă de ierarhia sacramentală şi chiar promovarea unei “ierarhii” proprii, fără hirotonie validă (sau formă din foşti clerici ortodocşi, caterisiţi), spiritul fanatic, izolarea sectară, celebrarea de noi rituri liturgice etc.

Acest fenomen este analizat în profunzime şi în cadrul cărţii de faţă de către Pr. lect. dr. Radu Petre Mureşan. Totuşi, faţă de lucrările amintite anterior, aceasta posedă câteva trăsături caracteristice care o recomandă. Perspectiva este una, în principal, istorică. Marele merit al autorului este acela că apeleazăla documente de arhivă, în mare parte inedite, fără de care cercetătorul nu poate avea, pe de o parte, o perspectivă obiectivă, iar pe de altă parte, nu poate înţelege mai în profunzime cauzele apariţiei stilismului la noi. Astfel, tratarea îmbină în mod fericit datele documentelor păstrate la Arhivele Naţionale – în special fondul Ministerului de Interne: Poliţie şi Jandarmerie -, la Secretariatul de Stat pentru Culte şi la Arhivele Administraţiei Patriarhale cu informaţii din articolele presei şi memorialistica vremii. Rezultă o cercetare temeinică, cu rezultate pe alocuri inedite şi chiar spectaculoase! Spre exemplu, este nuanţată şi completat opinia conform căreia la baza apariţiei mişcării anticalendaristice de la noi ar fi stat doar ignoranţa unor călugări fără cultură generală care nu ar fi înţeles corect îndreptarea calendarului, păstrând mai departe vechiul calendar iulian, rămas în urmă cu 13 zile. În fapt, parcurgerea cu atenţie a documentelor amintite evidenţiază cauze mai complexe – şi nu doar de factură teologică – decât s-a crezut multăvreme…

Primul capitol al cărţii se opreşte asupra problemelor legate de calendar. Este expusă aici şi reformarea calendarului iulian prin cel gregorian, împreună cu discuţiile ce au avut loc în Bisericile Ortodoxe, în general, şi în Biserica Ortodoxă Română, în special.

Al doilea capitol arată modul în care a apărut mişcarea stilistă, precum şi dezvoltarea sa într-o primă fază (perioada interbelică).

Urmează alte două capitole, unul dedicat prezentării stilismului în perioada comunistă, iar celălalt în perioada de după evenimentele din decembrie 1989. Prezintă intere şi cele două addenda care încheie aceste capitole: unul cuprinde dialogul între Biserica Ortodoxă Română şi grupările stiliste, celălalt fragmente din Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi şi un răspuns ortodox la aceasta. Tabloul mişcării stiliste este întregit prin unele anexe – documente cu caracter istoric, ce posedă o mare valoare documentară.

Cercetarea de faţă nu este una care şi-a propus să fie exhaustivă; dimpotrivă, ea rămâne deschisă în continuare. Dar cercetătorii posedă încă o bază motivaţională pentru a nu evita un subiect care, deşi dificil de abordat, nu trebuie uitat că “face parte din istoria Bisericii”. Poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de stilism reprezintă, deci, o temă misionar-pastorală care trebuie tratată cu multă responsabilitate sau, în cuvintele autorului, “o istorie care trebuie asumată cu curaj”.

Un alt merit incontestabil al cărţii este că, depăşind tratarea strict istorică, intră în anumite detalii teoogice indispensabile înţelegerii fenomenului stilist nu cu intenţie polemică, ci cu sincera dorinţă de a iniţia un “dialog sincer şi concret cu fraţii noştri stilişti”. Această mărturisire sinceră a autorului vădeşte dorinţa sa primă de a înţelege fenomenul stilist şi nu de a-l combate pur şi simplu cu argumente preluate de la alţi autori ortodocşi ce s-au aplecat asupra temei. Dificultatea acestei abordări survine din faptul că greşeli regretabile s-au produs deopotrivă din vina ambelor părţi, iar poziţia echilibrată este greu a fi păstrată din partea unui membru al clerului ortodox care predă în cadrul unei Facultăţi de Teologie Ortodoxă… Părintele Mureşan reuşeşte însă să se menţină permanent pe linia de echilibru, ceea ce îi sporeşte şi mai mult meritele. Îl felicităm aşadar pentru rezultatul cercetărilor sale minuţioase, concretizate în cartea pe care am avut plăcerea să o prefaţăm, şi o recomandăm pe aceasta tuturor celor interesaţi să descopere mai multe din “culisele” naşterii şi dezvoltării stilismului în România.

Pr. prof. dr. Aurel Pavel

Cuvânt înainte

În anul 1924, punând în aplicare recomandările conferinţei Panortodoxe de la Constantinopol (1923), Biserica Ortodoxă Română a adoptat calendarul îndreptat. Această hotărâre nu a fost preceată de o pregătire suficientă a clerului şi a credincioşilor şi, de aceea, a fost primit cu reticenţă, mai ales de o parte a mediului monahal. Cu timpul, problema calendarului a generat tensiuni care nu au fost gestionate întotdeauna corespunzător de autorităţile laice şi ecleziastice care au condus, în final, la o ruptură regretabilă în sânul Bisericii Ortodoxe Române.

Lucrarea de faţă îşi propune să trateze naşterea şi dezvoltarea mişcării stiliste, precum şi organizarea de-a lungul timpului (Anexa 1). Ea se bazează pe documentele păstrate la Arhivele Naţionale, la Secretariatul de Stat pentru Culte, precum şi la Arhivele Administraţiei Patriarhale. Punctual, am adăugat articole din presa şi memorialistica vremii care să întregească viziunea despre subiectul abordat. Lucrarea se structurează cronologic în trei capitole care urmăresc evoluţia stilismului în perioada interbelică, în cea comunistă şi după evenimentele din 1989. Pentru o mai bună înţelegere a subiectului, lucrarea cuprinde un capitol introductiv despre problema calendarului în Biserica Ortodoxă Română. De asemenea, capitolul al doilea şi al treilea se încheie cu un Addendum menitsă întregească tematică prezentată şi să constituie un punct de plecare pentru o cercetare ulterioară.

Pentru perioada interbelică, am valorificat cu precădere documentele Poliţiei şi ale Jandarmeriei (Arhivele Naţionale, fond Ministerul de Interne. Inspectoratul General al Jandarmeriei, respectiv fond Ministerul de Interne, Direcţia Generală a Poliţiei), care, în viziunea noastră, oferă o informaţie obiectivă şi credibilă asupra evoluţiei mişcării stiliste de la acel moment. În ceea priveşte perioada comunistă, informaţiile se bazează, în general, pe rapoartele împuterniciţilor de la Ministerul Cultelor. Aşa cum se ştie, împuterniciţii pentru culte din teritoriu erau rezultatul dorinţei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de formare a unui organ special în cadrul Ministerului Cultelor care să promoveze politica Partidului. Ei sunt menţionaţi în Decretul nr. 178/1948 pentru organizarea Ministerului Cultelor care completa Legea Cultelor din 1948. Împuternicitul trebuia să fie familiar cu organizarea, structura, administrarea şi ierarhia cultului pe care îl supraveghea, fiind obligat să participe la acţiunile acestuia, pentru a putea trimite rapoarte credibile şi documentate Ministerului Cultelor. Pentru perioada de după 1990, am valorificat anumite documente găsite în Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte, precum şi informaţiile pe care grupările stiliste le oferă în propriile publicaţii sau pe site-urile de informare şi popularizare.

Mărturisesc că abordarea acestui subiect a fost o provocare pentru mine, din mai multe considerente. În momentul alcătuirii materialului bibliografic, am constatat că există o literatură teologică abundentă despre problema calendarului, despre Pascalie şi data serbării Paştelui, despre diferenţa dintre calendarul îndreptat şi cel gregorian, însă puţine dintre studiile şi articolele pe care le-am parcurs se refereau la stilism. În acest context, aş dori să evoc contribuţia Diac. prof. dr. Petre I. David [1], lucrarea lui Nicolae Popescu, Neînţelegerea îndreptării calendarului, Europolis, Constanţa, 2002 (prefaţată de Diac. prof. dr. Petre I. David), precum şi lucrarea Părintelui Ştefan Argatu, Stiliştii în România. Îndreptare, Editura Mila Creştină, 2009, care se bazează pe câteva documente păstrate în Arhivele Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (fond Mănăstirea Cetăţuia).

Căutarea unor informaţii relevante în arhive a fost o muncă migăloasă, care s-a finalizat cu reunirea unui material documentar important. Parcurgerea acestuia nu a fost mai puţin provocatoare. Am constatat că există verigi lipsă în reconstituirea unui anumit eveniment sau a unei anumite biografii sau că unele personaje care au jucat un rol important în evoluţia stilismului sunt foarte bine reprezentate, în timp ce altele, la fel de importante pentru înţelegerea fenomenului, sunt abia schiţate.

Fără îndoială, cercetarea noastră nu are pretenţia că epuizează toate sursele documentare, mai cu seamă că nu am avut la dispoziţie documentele din Arhivele CNSAS. Dimpotrivă, ea îşi propune să încurajeze cercetarea acestui subiect controversat din istoria Bisericii Ortodoxe Române. În acelaşi timp, îşi doreşte să fie un punct de pleare pentru un dialog sincer şi concret cu fraţii noştri stilişti. Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât mişcarea stilistă, prin întreaga sa literatură apologetică, insistă asupra suferinţelor îndurate de credincioşii stilişti în perioada interbelică, dar şi în timpul regimului comunist şi proferează acuzaţii grave la adresa Bisericii Ortodoxe Române văzute ca un complice al autorităţilor statului în acest proces de persecuţie.

Ne propunem, prin urmare, să aducem un echilibru de abordare necesar în relaţia dintre mişcarea stilistă, în ansamblul ei, şi Biserica Ortodoxă. Nu avem intenţia să trecem sub tăcere incidentele regretabile din perioada interbelică şi faptul că acestea s-au soldat cu morţi şi răniţi în rândul credincioşilor stilişti, dar şi în rândul forţelor de ordine. Aşa cum vom arăta pe parcursul acestui studiu, ele au avut loc între anii 1934-1936 şi au fost rezultatul unor intervenţii ferme ale autorităţilor în raport cu acţiuni care duceau la tulburarea liniştii publice şi a ordinii de stat. Nu putem însă nici să exagerăm vorbind de persecuţia Bisericii stiliste timp de 60 de ani sau de 80 de ani de luptă în numele credinţe [2]. Mişcarea stilistă a avut o relaţie specială cu autorităţile comuniste în anii cei mai duri ai perioadei staliniste, lucru ce i-a permis creşterea şi dezvoltarea nestingherită, în timp ce Biserica Ortodoxă Română, în aceeaşi perioadă, a dat numeroşi martiri în închisorile comuniste.

Aş dori să mulţumesc personalului de la Arhivele Naţionale, de la Secretariatul de Stat pentru Culte, în special domnului Secretar Şef, Conf. Dr. Adrian Lemeni, şi celui de la Arhivele Administraţiei Patriarhale, în special domnului Gheorghe Vasilescu, pentru amabilitatea cu care mi-au pus la dispoziţie documentaţia necesară. Nu în ultimul rând, doresc să le mulţumesc studenţilor mei din anul IV Pastorală, care m-au ajutat în munca migăloasă de fotografiere a documentelor pe care le-am utilizat în elaborarea studiului de faţă*.

[1] Diac. prof. dr. Petre I. David, Timpul, ca o necesitate a înţelegerii misiunii creştine, în BOR nr. 7-12 (1994), p. 289-309; Idem, Călăuza creştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant, Arad, 1987, p. 170-175; Idem, Anticalendariştii sau stiliştii, fii rătăciţi ai Bisericii strămoşeşti, în Îndrumătorul pastoral, misionar şi patriotic, Buzău, 1988; Idem, Invazia sectelor, Ed. Europolis, Constanţa, 1999, vol. II, p. 11-38.

[2] Constantin Bujor, 65 de ani de persecuţie a Bisericii Ortodoxe Române de stil vechi (oct. 1924 – dec. 1989), Editura Schimbarea la Faţă, 1998; Florian Bichir, Patimile Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, în Evenimentul Zilei, Duminică, 04 Ianuarie 2004.

* Menţionez că lucrarea d-lui Bichir, Ortodocşii de lângă noi. Studiu istoric şi canonic al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Documente inedite din Arhivele Securităţii, Editura Mirton, Timişoara, 2011, mi-a parvenit când cartea se afla în faza machetării.

Cu discreţie şi dragoste despre o rană pastorală

 Dintre toate preocupările unui specialist în misiologie, aceasta, a lămuririi unor aspecte legate de o Biserică a românilor care te refuză ca frate, apare, în contextul sporirii spoielii duhovniceşti de acum, extrem de importantă. Orice analiză pe un astfel de segment de istorie doar. Personal, străbătând satele din jurul Târgu Neamţului, către Brusturi ori Groşii Boroaiei, atent la propunerea pastorală pe care o mănăstire născută din nimic şi fărăsuport misionar la noi, la Şelimbăr, lângă Sibiu, o face cu o nonşalanţă disperantă ori o parohie inventată pe crestele râpei din Răcădău, cartier al Braşovului, care numai stilişti n-a avut, atent la o serie de lucrări propuse publicului larg, dar şi la unii dintre ai noştri care au muşcat din asemănări, uitând diferenţele de fundament (succesiunea apostolică poate fi un aspect!), constat că, dacă vrei să derutezi un popor şi aşa năuc de deruta lumii, întreţii la nesfârşit confuzii. Dacă în anii din urmă mă lovea peste suflet îndârjirea stilistă, constatat acum că tinerii ei – ca şi mare parte din cei care trăiesc în mediile oraşului ori zonei preurbane româneşti – au mai diluat din ură şi răutate. Şi eu cre, aliindu-mă gândirii lui Vasile Băncilă, că stilismul la noi s-a născut dintr-o gravă aroganţă educaţională, de pedagogie pastorală, care, dacă n-o vom analiza corect, se poate repeta. Nu pot să fiu de acord cu excesele de zel ale impunerii unei reforme de calendar, cum îmi e greu să-i ascult e bătrânii din satele Neamţului ori ale Sucvei cum reamintesc comportamente de un jandarism inuman ale unora care se ascundeau sub chipul slujirii Evangheliei. Dar nu pot admite că o bucată de hârtie e mai importantă decât Biserica, trupul cel tainic al lui Hristos. Că analfabetismul este mijloc de mântuire, că înjurarea Bisericii mele cu epitete vrednice de oligofrenia iadului este un mod de pastoraţie. Ura nu poate fi modalitate de împlinire a Evangheliei. Cum nici inventarea unor saune episcopale aiuristic, angajând mediocrizări de sens canonic, nu poate duce la ceva bun. Dacă trebuie să ne recunoaştem greşelile trecutului, uitate de mult dacă n-ar fi nemernic zgândărite, nici nu putem să îngăduim prezentului să ne batjocorească în numele unei false ortodoxii-altfel.

Acesta este efortul fundamental al lucrării Părintelui Radu Petre Mureşan, Stilismul în România (1924-2011). Pornind de la izvoarele zăvorâte în cotloanele Securităţii, angajat în studierea unor materiale reprezentative, de ordin canonico-liturgice (cap. 1, Calendarul îndreptat în Biserica Ortodoxă Română. Premise şi evoluţii) sau socio-pastoral (parcurgând stilismul prin chei istorice şi ale diagnozei sociale), identificând personalităţi şi direcţii vechi şi noi (excelentă apare analiza apariţiei stilismului în Transilvania ori chipul organizatoric al lui Galaction Cordun), concentrându-se atent pe perioada actuală (stadiul dialogului BOR cu grupările stiliste ori derapajele fundamentaliste ale acestor grupări), autorul reuşeşte să acorde un răspuns ortodox la Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Ştiu, din prietenoasele noastre discuţii, că Părintelui Radu Mureşan nu i-a fost uşoară scierea unei atari cărţi. Nu din pricina realităţilor, ci a delicateţii sale sufleteşti, care refuză o construcţie apologetică, doar de dragul spectacolului. Emoţionat am ascultat, de câteva ori mărturii ale unui scriitor marcat profund de dragoste pentru fraţii săi cărora, în duhul păcii Mântuitorului Hristos, trebuie să le spună unde se află în raport cu Ortodoxia la care fac apel şi pe care o diluează. Îl înţeleg, pentru că de fiecare dată mă simt la fel. Sunt marcat de durere şi iarăşi durere când remarc, vară de vară, drum de drum, cum poate fi manipulat cu argumente lamentabile sufletul curat al omului credincios.

Era nevoie de o carte ca aceasta? Privind cu atenţie la construcţia ei, vădit atentă în nuanţe, cre că da. Pentru cei care au parcurs lucrări ale stiliştilor – ultima la îndemâna mea fiind Biserica Ortodoxă de Răsărit din România. Istoricul Mănăstirii Slătioara, realizată de un colectiv aflat sub directa îndrumare a episcopilor stilişti Ghenadie Băcăuanul şi Sofronie Suceveanul (ca şi cum canonul cu doi episcopi în cetate nu ar fi cel puţin la fel de important ca cele fluierate printre dinţi de autori în diverse alte situaţii…) (Ed. Schimbarea la Faţă, Slătioara, comuna Râşca, jud. Suceava, 2009, 239 p.) -, devine tot mai vădit că pentru a avea succes în contemporaneitate, oamenii aceştia se leagă de false rădăcini şi dublează construcţia Bisericii Ortodoxe Române, de Răsărit, credem noi, pe care o urăsc, dar al cărei lor în cultură şi societate şi l-ar dori. De aceea, lucrarea aceasta, dincolo de lămuriri istorice, dezvoltă şi o nouă mentalitate misionar-pastorală pentru preoţii tineri. Abordarea celor care te urăsc trebuie realizată în cunoaştere deplină. Cu tot regretul că, de cele mai multe ori, o minciună repetată drept adevăr, vădindu-se minciună, doare. Cu puţin efort pastoral, păstorii stilişti ar putea vedea durerea şi dezorientarea pruncilor şi tinerilor lr, ori a celor ajunşi la maturitate, atunci când descoperă predica ortodoxă frumoasă şi plină de bucuria Evangheliei, teologia Părinţilor, preocupare permanentă a celor pe care ne acuză de necunoaştere, a slujirii pline de atenţie şi râvnă, atunci când descoperă că preoţii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române nu sunt nici fiare apocaliptice şi nici balauri care mănâncă agurida unor zâmbete de superioritatea. Cartea Părintelui Radu Mureşan face parte, în fond, dintr-un efort al unei întregi generaţii de preoţi care nu mai pot fi acuzaţi de maşina ideologică stilistă de rea voinţă ori incompetenţă duhovnicească. Din construcţia unei generaţii de preoţi căreia chiar îi pasă de contemporani! Şi de Adevăr. Care nu caută, în niciun caz, dreptatea sa, parte interpretativă a Adevărului, de dragul vreunei politici particulare.

Desigur că recomandăm lectura cărţii celor interesaţi. Dar mai ales celor care vor să ştie de unde s-a născut una dintre cele mai ample mişcări schismatice din sânul Bisericii Ortodoxe din România. Competenţa şi rigoarea autorului fac lucrarea accesibilă; stilul alert, jurnalistic pe alocuri, trădează angajamentul Părintelui în cercetare. Nădăjduim să creştem înţelegerea credincioşilor noştri. Să ne dovedim oameni ai lui Dumnezeu, întristaţi când suntem batjocoriţi şi socotiţi ai celuilalt. Cartea aceasta este un refuz de generaţie. Vor urma altele. Pentru ca să crească lămurirea şi să evităm falsele victimizări. Efortul pedagogic merită a fi făcut, fără doar şi poate. Pentru redescoperirea onestităţii în pastoraţie.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA

Cartea poate fi cumpărata de aici

„Adevărat zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai.”

Această spusă a fost îndreptată către tâlharul care s-a pocăit pe cruce. Foarte mângâietor cuvânt pentru păcătoşii care se pocăiesc fie şi în ultima clipă. Milostivirea lui Dumnezeu e negrăit de mare. Domnul îşi săvârşeşte misiunea şi pe cruce. Până la ultima suflare, El mântuieşte pe cei care arată fie şi cea mai mică voinţă de a se mântui.

„Femeie, iată fiul tău.”

Aşa i-a zis Domnul Sfintei Sale Maici, care stătea sub crucea iubitului ei Fiu răstignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: „iată mama ta”. Cuvintele acestea arată grija de fiu, pe care oricine o datorează părinţilor. Iată, Cel ce a dat porunca: să cinsteşti pe tatăl tău si pe mama ta împlineşte El însuşi porunca Sa până în ultima clipă.

Sf. Nicolae Velimirovici – Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

Exigenţe ale pastoraţiei la vremuri de criză

Întrebarea cea mai des auzită, mai ales dinspre tinerii mei colegi, în vremurile acestea dificile, a fost: “Ce să facem?”. M-am gândit mult la întrebare şi de fiecare dată mi-am adus aminte de cuvintele Mântuitorului: “Fără de Mine nu puteţi face nimic!”. Şi cred, cu fermitate, că de aici trebuie să pornim. Resuscitând în noi înşine, ca preoţi, credinţa în Dumnezeu. Nelăsându-ne amăgiţi de facilităţi duhovniceşti pe care lenea generalizată ni le-a pus la dispoziţie. Să nu credm că, dacă ascultăm o rugăciune la radio sau de pe vreun CD, suntem scutiţi la a o mai rosti noi înşine. Că veşmintele bogate pot înlocui rugăciunea bogată ori că finalizarea pictării unui locaş e mai presus decât curăţirea morală a celor care-l vor ocupa. Pentru ca nu cumva grija de cumpărarea unui candelabru frumos pentru biserică să fie mai mare decât aceea de a rămâne “lumina lumii şi sarea pământului”.

Prima luptă, şi foarte grea, pe care trebuie să o ducă preotul cu sine este deprecierea respectului de sine şi a celui general. Mulţi se plâng, şi aşa este, că multe din comunităţile noastre nu-şi mai respectă preoţii, jignesc Biserica, o aşază între multe ONG-uri, cerând preotului să fie mai mult un funcţionar, decât flacără vie. Fie şi acestea datele problemei, ce ne opreşte să fim nişte funcţionari corecţi, care să dovedească mai apoi aprindere în Focul cel Viu al Duhului Sfânt? Adevărul este că atunci când nu-i de treabă, preotul nu-i nici funcţionar şi nici fiu al Duhului Sfânt. Când îl nărăvesc păcatele şi mediocrităţile, nu-i decât sminteală şi motiv de apostazie pentru cei din jur. De aici, din educarea de sine, trebuie să începem reconstrucţia pastoraţiei în actuala situaţie de criză. Din a refuza, de dragul lui Hristos, compromisul cu lumea nesimţirii din jur, alunecarea în nesimţire mercantilă, indiferent care ar fi motivaţia pe care o aducem. Din respectarea sărăciei celuilalt, ca pe cel mai de preţ dintre odoarele Bisericii. A sluji corect, a fi uman şi apropiat de oamenii răniţi de păcat, de boală, de moarte este motivul dintâi pentru care am acceptat haina preoţiei. De aceea, nu avem voie să speculăm pe seama acestor suferinţe, pentru a uşura proprile noastre suferinţe. Menţinerea în limitele bunului simţ a atitudinii preotului rămâne cheia de boltă a pastoraţiei şi semnul plenar al prezenţei Duhului Sfânt.

A te educa pe tine, ca preot, pentru creşterea în vârtuţi este cerinţă permanentă a vieţii preoţeşti. A te aduna în rugăciune, a citi Scriptura, a te pune la punct cu exigenţele exegetice ale Părinţilor Bisericii şi racordarea lor la tensiunea vieţii moderne sunt obligatorii unei slujiri luminoase. Refuzaţi să mai purtaţi reverenda ca pe un halat de lucru, lipsindu-vă de protecţia duhovnicească pe care ea o acordă. Refuzaţi să mai faceţi predici mediocre, sforăitoare, furând cu coada ochiului tema Duminicii din calendar. Refuzaţi grăbirea rostirii liturgice şi ascunderea textului Liturghiei de cunoaşterea poporului prin argumente fals mistice, jignind inteligenţa credincioşilor care sunt gata să vă asculte. Nu vă lăsaţi înduioşaţi dinaintea păcatelor care marchează comunitatea, fiţi sinceri în propovăduire, creşteţi-vă viaţa în acord cu Hristos. Şi, mai ales, slujiţi. Cu timp şi fără timp, ştiind că Dumnezeu nu lasă neplătită dragostea slujirii. Iar moneda de schimb este mântuirea voastră şi a credincioşilor. Cu atenţie mărită, pentru ca nu cumva venind Duhul Sfânt, să vă găsească plecaţi din slubă. Cu sufletul greu, atunci când vi-i greu, cu el uşor, când vi-i uşor, dar niciodatăneatenţi ori superficiali. Pentru ca vouă să vă fie dintâi slujba de folos, în reînnoirea Harului Duhului Sfânt, în reconfirmarea puterii ce v-a fost dată.

 Preoţia este un adânc exerciţiu de smerenie. Virtute greu de dobândit şi, mai greu, de susţinut în fiecare clipă a vieţii. Începeţi prin a vă lua în serios mântuirea. Prin a deveni voi, mai întâi, înnoitori de viaţă. Lăsaţi deoparte planurile făcute după algoritmii lumii din jur. Cercetaţi Scripturile şi cereţi să fiţi cercetaţi de Duhul Sfânt, Mângâietorul. De-acolo vă vor veni soluţii la dramele pe care voi înşivă le suportaţi. Dar faceţi aceasta înainte ca aceste drame să se transforme în tragedii continue, dureroase. Daţi-I lui Dumnezeu toate slăbiciunile voastre şi El va şti ce să facă din ele, căci împleteşte scări la cer din uzurile noastre pocăite dinaintea Lui. Nu vă lăsaţi de Duhovnic, pentru că ce fel de duhovnicie are acela care pe sine nu se cercetează dinaintea duhovnicului? Dacă v-a scăzut credibilitatea dinaintea comunităţilor este din aceea că aţi crezuti că-i mai de reţ credibilitatea voastră decât a lui Dumnezeu. Hristos nu a îngăduit spaţiul Bisericii ca unul al carierismelor ieftine ori al îngâmfărilor mediocre. Refuzaţi să intraţi în troc consumistic cu lumea din jur. Faceţi-o cu discreţie şi tandreţe, ca să vindecaţi, fără a fi vindicativi.

Şi mai ales nu uitaţi ai Cui fii sunteţi. Ai Unui Dumnezeu Răstignit şi Înviat! De aceea, nu cereţi învieri de paradă, fără răstigniri mântuitoare. Căci Împărăţia Cerurilor se ia cu asalt. Însă asaltul nu-l conducem noi. Noi suntem ostaşi ai lui Hristos şi robi lui Dumnezeu.

Fie nouă după ostăşia noastră! Iar cartea aceasta, încă un sprijin pe Cale…

Pr. Constantin NECULA

„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.”

Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat în primul rând mila Sa faţă de ucigaşi, a căror răutate nu L-a lăsat nici în chinurile de pe cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevăr dovedit, dar niciodată băgat la cap – şi anume: că făcătorii de rele nu ştiu niciodată ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslăvesc. Călcând legea lui Dumnezeu, ei nu văd piatra de moară ce se pogoară nevăzut asupra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal, îmbătaţi de rău, ei niciodată nu ştiu ce fac.

Sf. Nicolae Velimirovici – Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

– Cum explicaţi spusa: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune muntelui acestuia să se arunce în mare şi s-ar arunca” (Matei 17, 20)?

– Explic la fel cum explică Sfântul Maxim Mărturisitorul, că prin credinţă se înlătură patimile, se îndepărtează, se nimicesc. Prin angajare… Adică un munte îl poţi muta cu mijloace tehnice, dar patimile nu le poţi înlătura cu mijloace tehnice, ci prin credinţă, prin angajarea într-o viaţă bazată pe credinţă.

arhim. Teofil Părăian – Din ospaţul credinţei

– Cum se poate face renaşterea spirituală în România?

– Pentru societate? Dragă, în România, ca oriunde, renaşterea spirituală se realizează prin oamenii care ei înşişi renasc spiritual. Adică nu poţi aştepta un fenomen de masă înainte de a realiza un fenomen la nivelul personal. La noi la mânăstire, de exemplu, vin foarte mulţi oameni la hram; şi eu mă gândesc totdeauna că oamenii aceştia, în general, în familiile lor şi în cercul lor social, sunt oameni izolaţi, adică nu sunt în legătură cu ceilalţi oameni; nu e un fenomen de masă, ci e un fenomen la măsura individului.

arhim. Teofil Părăian – Din ospaţul credinţei

– Cum poate omul modern să lupte cu gândurile care ne vin ca un noian din tot ceea ce vedem, auzim, simţim?

– La nivelul gândului, adică prin rugăciunea de toată vremea, prin ocolirea patimilor, prin observarea de sine, prin înmulţirea gândurilor bune, prin preocupări deosebite, care fac nelucrătoare impresiile din afară. Sfântul Marcu Ascetul spune: „În inima iubitoare de Dumnezeu, păcatul nu poate să rămână, aşa cum focul nu poate rămâne în apă” (Filocalia, vol. I). Dacă eşti angajat într-o viaţă superioară, nu te mai ocupi de lucruri inferioare.

arhim. Teofil Părăian – Din ospaţul credinţei

– Ce este „un om mântuit”? Ce cerem de la Dumnezeu atunci când cerem mila Lui?

– Când cerem mila Lui, cerem tot ajutorul pe care-l dă Dumnezeu, bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de noi. Când zicem „Doamne, miluieşte-ne”, cerem ca Dumnezeu să ne fie favorabil, binevoitor, să ne ajute. Iar în ceea ce priveşte mântuirea, când ne referim special la mântuire, ne referim la mântuirea de păcate, de patimi, de tot negativul din viaţa noastră, indiferent în ce chip se manifestă sau se realizează în viaţa noastră: la măsura gândului, la măsura structurilor sufleteşti… Deci mântuirea este eliberare.

arhim. Teofil Părăian – Din ospaţul credinţei

– Care este cea mai importantă, cea mai înălţătoare rugăciune?

– Asta depinde nu de conţinutul rugăciunii, ci de calitatea rugăciunii. Sfântul Ioan cel ce a scris Scara spune că sunt patru trepte ale rugăciunii, în raport cu cel ce se roagă, şi anume: rugăciunea întinată, rugăciunea furată, rugăciunea pierdută şi rugăciunea curată. La rugăciune curată ajung cei curaţi, cei nepătimitori. Până nu ajungi la nepătimire, nu ajungi nici la rugăciune curată. Deci rugăciunea cea mai înălţătoare este rugăciunea curată. Nu s-ar putea spune că este un loc sau o stare în care se termină rugăciunea. Rugăciunea este cum e şi desăvârşirea, pentru că rugăciunea este oglinda sufletului: arată aşezarea sufletului; din acest motiv, rugăciunea este însoţitoare a desăvârşirii şi este fără de sfârşit. Despre desăvârşire se spune că este fără de hotar şi tot aşa şi rugăciunea: este fără de hotar. Nu s-ar putea spune care anume este cea mai înălţătoare rugăciune. Pentru fiecare dintre noi, cea mai înălţătoare rugăciune este rugăciunea la care ajungem, la care am ajuns sau la care vom ajunge.

arhim. Teofil Părăian – Din ospaţul credinţei

– Explicaţi-ne expresia lui Nicolae Steinhardt: opusul păcatului nu este virtutea, ci libertatea.

– Cred că explicaţia ar fi putut-o da mult mai bine cel care a spus cuvintele acestea… Opusul păcatului este libertatea, în înţelesul că libertatea o dobândim prin virtute. Numai omul virtuos este liber, iar omul care nu-i virtuos nu este liber, ci oscilează între libertate şi robie, între libertate şi ne-libertate. Cel care împlineşte virtuţile, acela este liber faţă de păcat, după cuvântul Domnului Hristos: „Cel ce săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34). Domnul Hristos a zis: „Dacă împliniţi cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenicii Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32). Libertatea se realizează prin virtute, aşa încât se poate spune şi astfel, că opusul păcatului este virtutea, dar se poate spune şi că opusul păcatului nu este virtutea, ci este libertatea de pe urma virtuţii.

arhim. Teofil Părăian – Din ospaţul credinţei