Sfintii Imparati Constantin si Elena – Cei intocmai cu Apostolii

Articole, Cartile noastre Fara comentarii

Fragment preluat din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” de pr. Nicolae Stoia

sfintii-imparati-constantin-si-elena.jpg

Cel ce avea să curme şirul sângeroaselor persecuţii anticreştine, care s-au întins pe durata a mai bine de trei secole, răstimp în care prigoana a îmbrăcat, adeseori, aspecte care ţineau de domeniul incredibilului şi în care s-au impus nume de tristă amintire pentru istoria creştină primară, spre a nu-i aminti decât pe câţiva dintre cei mai sângeroşi, precum Nero, Caligula sau Diocleţian, va fi împăratul Constantin, supranumit pe drept cuvânt „cel Mare”, pentru cotitura pe care avea să o aducă în evoluţia ulterioară a evenimentelor, dar şi pentru perspectivele generoase care se deschideau creştinismului, odată cu venirea lui la cârma imperiului roman.
Personalitate complexă şi controversată, ca şi epoca în care a trăit, epocă de mari frământări şi profunde prefaceri religioase, sociale şi politice, împăratul Constantin a fost acuzat de o parte a istoricilor, în speţă dintre cei apuseni, că a speculat cu abilitate schimbarea care se întrevedea tot mai clar şi că totul nu a fost decât un calcul politic interesat, menit să-i atragă simpatia creştinilor, al căror număr era în evidentă creştere, sporindu-şi astfel rândurile armatei, ceea ce i-a şi asigurat victoria finală asupra lui Maxenţiu, contracandidatul său la tronul imperial. Alţii l-au acuzat că nu a fost decât un om extrem de practic, care a intuit faptul că sistemul politico-religios roman, de factură politeistă, se îndrepta inevitabil spre dispariţie, făcând loc altuia, bazat pe o nouă ordine religioasă.
Însăşi viziunea aceea extraordinară, pe care a avut-o în preziua bătăliei de la Podul Vulturului, în apropiere de Roma şi care se va dovedi hotărâtoare pentru soarta Imperiului Roman, atunci când lui Constantin i se arată pe cer un semn luminos sub forma crucii însoţit de cuvintele : „în acest semn vei învinge”, este contestată şi calificată mai degrabă ca un fenomen de factură psihopatologică. Împotriva acestor acuze s-ar putea aduce la nesfârşit argumente şi contra-argumente, iscând discuţii sterile şi interminabile. Un lucru îl putem afirma cu toată certitudinea, fără a putea fi suspectaţi de lipsă de obiectivitate sau de părtinire. A existat în viaţa viitorului împărat, un moment de răscruce, comparabil, prin consecinţele sale, cu „drumul Damascului”. Suntem în 312, an în care Imperiul Roman era scena unor aprige lupte interne pentru putere, care vor culmina prin confruntarea armată dintre cei doi pretendenţi la tronul imperial: Constantin şi Maxenţiu. Constantin, cu o armată de doar 20 000 de soldaţi, trebuia să facă faţă unei armate cu mult mai numerose. În preziua bătăliei, viitorului împărat i se arată pe cer un semn luminos, de forma unei cruci, iar alături, acele cuvinte care vor deveni celebre în istorie : „in hoc signo vinces”. De asemenea, noaptea îi apare Însuşi Iisus cu semnul crucii, cerându-i să pună acest semn sfânt pe steagurile armatei sale, ceea ce îi va aduce biruinţa [1].
Deşi contestată de mulţi, această viziune care se va dovedi crucială atât pentru destinul viitorului împărat, cât şi pentru evoluţia ulterioară a Imperiului roman, este atestată de câteva documente, care vin să-i probeze autenticitatea. Una dintre cele mai importante mărturii în acest sens se găseşte pe arcul de triumf ridicat la Roma, în timpul vieţii sale şi în cinstea victoriei repurtate, pe care este înscrisă afirmaţia lui Constantin, care recunoştea el însuşi că a biruit „prin inspiraţie divină” [2]. Tot la Roma, se găseşte o statuie care îl înfăţişează pe împărat ţinând în mână o cruce, despre care istoricii afirmă că a fost confecţionată după modelul celei care i s-a descoperit în vis. Cert este că victoria asupra lui Maxenţiu, precum şi perioada cât a cârmuit Imperiul Roman, respectiv între anii 312-337, au echivalat aproape cu o reîntemeiere a Bisericii creştine. Iar dacă împăratul nu s-a arătat pe faţă creştin decât foarte târziu, spre sfârşitul vieţii, când s-a botezat cu puţin înainte de moarte, fapt care s-a petrecut în anul 337, în schimb, faptele şi actele promulgate de el ne obligă să vedem, dincolo de ele, sufletul său de adevărat adept al lui Hristos.
Prin edictul de la Milano din anul 313, împăratul Constantin asigura creştinismului deplină libertate, devenindu-i el însuşi protector, prin promulgarea unei serii de legi menite să favorizeze Biserica. Astfel, scuteşte clericii de taxele împovărătoare către stat şi le acordă importante subvenţii şi donaţii. Ordonă o amplă revizuire a Codului roman de factură sclavagistă, purificându-l de tot ceea ce era perimat sau contravenea spiritului noii religii creştine. Abrogă pedeapsa cu moartea prin răstignire, desfiinţează sclavia, închide arenele şi circurile pentru gladiatori, revizuieşte legislaţia referitoare la instituţia căsătoriei şi o adaptează spiritului creştin, interzice vânzarea copiilor etc. Tot de numele său se leagă şi oficializarea zilei de duminică, care a fost consacrată drept ziua Domnului, în care se oficiau doar slujbe religioase. Reformele sale se extind şi în domeniul finanţelor; astfel, sunt scoase din circulaţie monedele păgâne şi se confecţionează altele noi, cu monogram creştin. Îi ajută pe creştini să îşi înalţe noi şi impunătoare locaşuri de cult, pe tot cuprinsul imperiului roman : la Roma, la Antiohia, la Tir, la Nicomidia sau în alte metropole ale Imperiului. O altă realizare de seamă a împăratului Constantin este convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, în anul 325, prin care dorea să asigure unitatea Bisericii creştine, care era serios ameninţată de erezia provocată de Arie.
Treptat, împăratul s-a rupt sufleteşte de vechea capitală a Imperiului Roman, în care mai bântuia încă puternic duhul păgânătăţii şi a hotărât să ctitorească o nouă capitală, la Bizanţ, pe Bosfor, care, după numele său, s-a numit Constantinopol. Aici va întemeia o nouă capitală, de data aceasta creştină, cu biserici şi monumente impunătoare, puternic impregnată de duhul creştin.
Toţi istoricii recunosc că împăratul Constantin a fost un conducător cu o mare putere de voinţă şi un bărbat înţelept, cu intenţii cât se poate de bune faţă de creştinism, precum şi faptul că de numele lui se leagă cea mai înfloritoare perioadă din întreaga istorie creştină.
Alături de el, Biserica Ortodoxă o cinsteşte pe mama sa Elena, femeie evlavioasă care a ştiut să-i insufle fiului său respectul pentru religia creştină, fiindu-i o bună sfătuitoare de taină şi îndrumătoare înţeleaptă a faptelor sale. A ctitorit şi ea mai multe biserici în noua capitală, cât şi-n alte cetăţi importante ale Imperiului, şi a organizat mai multe pelerinaje la locurile sfinte, însă ceea ce a consacrat-o definitiv în conștiința creștinilor e faptul că ea a fost cea care a insistat să se facă cercetări la Ierusalim, în urma cărora s-a descoperit Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Cu mare fast şi alai, Sfânta Cruce a fost adusă la Constantinopol, unde a fost aşezată înaintea credincioşilor spre închinare.
Pentru meritele şi serviciile deosebite aduse Bisericii creştine, posteritatea l-a răsplătit pe vrednicul împărat, numindu-l pe bună dreptate „cel Mare”, şi, dimpreună cu mama sa Elena, au fost numiţi „întocmai cu apostolii”, făcându-li-se cuvenita pomenire în fiecare an la data de 21 ale lunii mai.
Volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” se poate comanda de aici

oameni-iubiti.jpg

[1] EUSEBIU DE  CEZAREA, Scrieri, Ed. IBMBOR, Buc., 1983, Vol. II, p. 76.

[2] Ibidem, p. 81

Povestea zilei, 21-05-2012 – “Distinctia gandurilor”

Povestea zilei Fara comentarii

– Ştiind că Satana se arată şi sub formă de înger al luminii (cf. II Corinteni 11, 14), cum se poate face distincţia între un gând de la Dumnezeu şi un gând de la Satana?

– Gândurile de la Dumnezeu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu. Mai întâi de toate, nu trebuie să avem încredere în mintea noastră, iar în al doilea rând, trebuie să ne verificăm gândurile cu o conştiinţă străină, superioară conştiinţei noastre.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 18-05-2012 – “Deznadejdea”

Povestea zilei Fara comentarii

– Atunci când ne cuprinde deznădejdea, ce putem face pentru a ieşi din această stare?

– Nu putem să facem altceva decât să ne angajăm în fapte care înmulţesc nădejdea, în fapte care înmulţesc credinţa. Trebuie să tragem de noi… Adică nu trebuie să ne lăsăm pradă unor porniri spre rău, căci de multe ori pornirile acestea sunt rezultatul fie al neglijenţei noastre, fie al unei vieţi care nu favorizează binele. Părintele Serafim Popescu, de la noi de la mânăstire, Dumnezeu să-l odihnească, zicea: „Mulţi dintre oameni îşi trăiesc o parte din viaţă ca să-şi facă greu de suportat cealaltă parte a vieţii”. Noi suntem şi rezultatul vieţii pe care am dus-o; fiecare dintre noi însumăm în noi toată viaţa noastră, iar dacă viaţa noastră a fost negativă, atunci şi starea noastră e negativă, e cu scădere. Şi în cazul acesta nu putem face nimic… decât, cu efortul de care mai suntem capabili, să încercăm să ne depăşim pe noi înşine.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 17-05-2012 – “Credinta si Biserica”

Povestea zilei Fara comentarii

– Dacă un om susţine că are credinţă, dar nu obişnuieşte să meargă la Sfânta Liturghie, se mai poate spune despre acesta că are credinţă?

– Nu! Să ştiţi că eu, pe cei care nu vin la biserică, nici nu-i socotesc la oameni credincioşi. Chiar vin unii şi zic: „Părinte, dar eu fac asta şi asta, mă rog dimineaţa şi seara, mă rog acasă…”. Nu-s mulţumit! Pentru că ceea ce faci acasă nu e ceea ce se face la biserică, aşa încât a nu merge la biserică este un fel de lepădare de Ortodoxie. Eu nici nu stau de vorbă cu cine nu merge la biserică… Prima întrebare pe care o pun la spovedit (după întrebările obişnuite: când te-ai spovedit ultima dată, dacă ai avut canon…) este: „La biserică mergi?” Dacă zice: „Nu merg”, nici nu mai stau de vorbă cu el; îi zic: dacă vrei să spui ceva, spune, dar să ştii că n-am ce vorbi cu tine, dacă nu mergi la biserică. Şi-i spun de obicei ce înseamnă să meargă şi ce înseamnă să nu meargă. A venit unul, nu demult, şi-l întreb: când ai fost ultima dată la biserică? „Acum opt ani.” – „Măi, chiar opt, n-or fi trecut numai şapte?” – „Nu, părinte, că de când m-am cununat, n-am mai fost.” Adică el ştia că s-a cununat acum opt ani. Ei, cu unul ca ăsta nu ai ce face! Întâi trebuie să meargă la biserică şi după aia să vină să-l ajuţi.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 16-05-2012 – “In afara rugaciunii”

Povestea zilei Fara comentarii

– Cum poţi persevera în dreapta credinţă ortodoxă, în situaţia când eşti nevoit să trăieşti mai mulţi ani în străinătate, în afara rugăciunii?

– În străinătate e cam greu… Zicea Părintele Arsenie că acolo-i mai bine pentru trup, iar aici, pentru suflet. Păi, ce-ţi alegi!

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei