Sfintii Apostoli Petru si Pavel – “Stalpii” Bisericii Creştine

Cartile noastre Fara comentarii

Fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” de Pr. Nicolae Stoia, Editura Agnos, Sibiu, 2011

sfintii-apostoli-petru-si-pavel.jpg

Aidoma celor doi stâlpi pe care regele Solomon i-a aşezat înaintea Templului din Ierusalim, la terminarea lucrărilor, numindu-i Iachin şi Booz (3 Rg 7, 21), şi care simbolizau unul Temeiul, iar celălalt Tăria lui Dumnezeu (2 Par 3, 17), la fel stau în faţa Bisericii creştine Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, cei care nu o dată au fost asemuiţi, în literatura teologică, cu doi „stâlpi ai Bisericii creştine” (Ga 2, 9). Niciunuia dintre ceilalţi apostoli nu le este atât de îndatorată Biserica, precum le este celor doi corifei. Departe gândul de a-i minimaliza pe ceilalţi, pentru că toţi au fost egali în chemare şi har, dar cei doi se disting atât prin personalităţile lor întru totul deosebite – Petru, propovăduitor neînfricat, iar Pavel, geniu religios inegalabil –, cât şi prin zestrea spirituală nepreţuită pe care au lăsat-o umanităţii.

Sfântul Apostol Petru, Simon după numele ebraic, era originar din provincia Galileea, fiind fratele mai mare al lui Andrei, alături de care face parte dintre primii chemaţi de Mântuitorul la demnitatea apostoliei. Bazându-se pe cuvântul pe care Iisus i-l adresează – „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea!” (Mt 16, 18) –, Biserica Romano-Catolică a încercat să acrediteze o idee lipsită de suport biblic, care spune că Petru s-ar fi bucurat, faţă de ceilalţi apostoli, de prerogative speciale. Pe acest fapt a fost instituit primatul papal, decretându-se că episcopul Romei este vicarul lui Hristos pe pământ. O citire atentă a întregului capitol 16 din Evanghelia după Matei duce, însă, spre cu totul alte concluzii. Când Iisus spune că pe această piatră va întemeia Biserica Sa, nu Se referă la persoana lui Petru, ci la mărturisirea de credinţă făcută de acesta, deci la substanţa mărturisirii sale, care i-a venit prin descoperire de sus. Piatra pe care se întemeiază Biserica nu este persoana lui Petru, care, la puţin timp după ce a făcut acea sublimă mărturisire de credinţă în divinitatea Mântuitorului – „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu!” (Mt 16, 16) –, va fi numit de către Hristos „piatră de poticnire” (Mt 16, 23), din cauza inconsecvenţei sale. Împreună cu apostolii Iacob şi Ioan, Petru este învrednicit să vadă lumina cea neapropiată de pe Faţa Mântuitorului pe Muntele Tabor. Înţelegând că Hristos trebuie să sfârşească în chip tragic, promite să-I fie solidar până în ultima clipă, dar vine ceasul de răscruce a vieţii sale, lepădarea de Învăţătorul, apoi căinţa şi lacrimile amare. După Înviere, Mântuitorul, în pofida multelor şovăieli şi a întreitei lepădări, îl restabileşte în demnitatea apostolică.

De ziua Cincizecimii, în Ierusalim, aflăm un cu totul alt Petru. Din persoana ezitantă, cum fusese până atunci, devine un propovăduitor neînfricat al cuvântului sfânt, astfel că, la auzul predicii sale, în prima zi a praznicului Rusaliilor evreieşti, se botează întru Hristos peste 3 000 de oameni, iar a doua zi, peste 2 000, aceştia alcătuind nucleul Bisericii creştine. Dar faima de care se bucurau apostolii atrage după sine ura fariseilor. De acum, începe noianul pătimirilor pentru Hristos: Petru este arestat şi bătut crunt, dar nimic din acestea nu îl poate împiedica să-L vestească pe Iisus cel înviat, motiv pentru care părăseşte Ierusalimul şi face un lung periplu prin provinciile Iudeea şi Galileea, peste tot pe unde trece ctitorind noi şi noi comunităţi creştine şi dovedindu-se nu doar un iscusit cuvântător, ci şi un foarte bun organizator. În anul 42, este arestat din ordinul regelui Irod Agripa şi aruncat în temniţă, de unde este eliberat de un înger al Domnului şi condus la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit şi Marcu (FA 12, 12). Însufleţit de aceeaşi râvnă pentru propovăduirea cuvântului sfânt, în anul 50 îl aflăm din nou la Ierusalim, unde participă la Sinodul Apostolic, apoi străbate Asia Mică, trecând prin cetăţile Pont, Galatia, Capadochia şi Bitinia (1 Ptr 1, 23) şi întemeind pretutindeni noi comunităţi creştine. Din această perioadă ni se păstrează şi cele două epistole scrise de el spre întărirea duhovnicească a celor credincioşi. În anul 67, îl aflăm la Roma, unde, în ziua de 29 iunie, primeşte cununa martiriului, prin răstignire pe cruce cu capul în jos.

Sfântul Apostol Pavel face parte din acea categorie de oameni rarisimi, a căror personalitate trece cu mult peste marginile veacului în care le-a fost hărăzit să trăiască, marcându-l şi imprimându-i chiar un anume mod de a gândi şi de a simţi şi pe care, dacă încerci să-i scoţi din contextul istoric în care au trăit, este ca şi cum ai extrage dintr-un edificiu cheia de boltă, acea piesă care îi conferă trăinicie şi fără de care respectiva construcţie s-ar prăbuşi cu siguranţă. Sfântul Apostol Pavel este o astfel de personalitate unică în istoria universală, căreia creştinismul îi este extrem de îndatorat, apărându-ne greu de imaginat fără de el. Este supranumit, pe drept cuvânt, apostolul neamurilor, pentru că lui i se datorează naşterea întru Hristos a majorităţii populaţiilor din Asia Mică şi din Europa şi pentru că tot el este cel care îi deschide Bisericii creştine drumul spre universalitate, aducând un suflu nou prin teologia pe care o dezvoltă în cele 14 epistole ale sale.

S-a născut în Tarsul Ciliciei, într-o familie de evrei puternic ancoraţi în străvechile lor datini, şi împărtăşea întru totul învăţătura fariseilor. Numele de Saul, „cel dorit”, avea să însemne mult pentru istoria Bisericii. Ucenicia întru cele ale Legii şi-o face „la picioarele lui Gamaliel”, cel mai strălucit învăţat evreu al timpului, urmând ca el însuşi să devină rabin. Prima sa apariţie pe scena istoriei datează din perioada anilor 33-34, când se înregistrează moartea primului martir al Bisericii, Sfântul Ştefan, de care Saul va fi direct răspunzător, aşa cum el însuşi mărturiseşte mai târziu – „şi când se vărsa sângele lui Ştefan, eram şi eu de faţă şi încuviinţam uciderea lui şi păzeam hainele celor ce-l ucideau” (FA 22, 20). Acesta este debutul teribilei sale cariere inchizitoriale, care va culmina cu prigoana furibundă pe care o declanşează împotriva adepţilor noii religii. Opera lui de distrugere se extinde şi în afara Ierusalimului, scop în care obţine, din partea Sinedriului, un mandat care îl autoriza să plece la Damasc, unde auzise că se refugiase o mare parte dintre ucenicii Mântuitorului. Pe drumul spre Damasc se petrece minunea care îi schimbă radical viaţa. O lumină nepământească îl orbeşte şi-l prăvăleşte în pulberea drumului, iar un glas din cer îl agrăieşte: „Saule, Saule de ce Mă prigoneşti?” la care Saul întreabă: „Cine eşti Doamne?”, iar răspunsul vine năucitor: „Eu sunt, Iisus, pe care tu Îl prigoneşti!”. Copleşit de frică şi prăbuşit în ţărână, straşnicul prigonitor se recunoaşte biruit şi abia mai reuşeşte să îngaime: Doamne, ce voieşti să fac?”. Iisus îi va răspunde: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce să faci” (FA 9, 1-6). Este dus în cetatea Damascului, unde primeşte botezul întru Hristos de la preotul Anania, după care, petrecând un timp în post aspru şi rugăciune, îşi redobândeşte vederea şi devine vas ales al Mântuitorului, Căruia Îi va duce învăţătura înaintea neamurilor.

De acum încolo, Saul îşi schimbă nu numai numele, ci şi identitatea şi începe o viaţă nouă, care va influenţa în mod decisiv evoluţia istoriei creştine. Necunoscând tihna, arde ca o torţă pe altarul slujirii lui Hristos şi a Bisericii Sale. Propovăduieşte Evanghelia „cu timp şi fără timp” în cetăţi celebre, în pieţe, pe uscat şi pe mare, acoperind întreaga arie a Mediteranei. Cele mai mari cetăţi ale Antichităţii îl au ca oaspete, el lăsând în urma lui o salbă minunată de biserici – la Antiohia, la Listra, la Derbe, la Efes, la Filipi, la Tesalonic, la Atena, la Corint şi la Roma. În anul 58, îl aflăm la Ierusalim unde era să fie ucis de conaţionalii săi, din mâinile cărora este eliberat de soldaţii romani şi trimis la Cezareea Palestinei, unde stă doi ani în temniţă. Datorită calităţii sale de cetăţean roman, cere să fie judecat de cezar şi, astfel, ajunge la Roma. Aici, după o perioadă de alţi doi ani, timp în care propovăduieşte cuvântul Evangheliei fără întrerupere, e declarat nevinovat şi pus în libertate. Anul 67 îl găseşte din nou la Roma. De data aceasta, însă, la conducerea Imperiului Roman se află Nero, cel mai odios dintre cezarii pe care i-a avut vreodată Imperiul. Este aruncat din nou în temniţă, unde e ucis prin tăierea capului cu sabia, în aceeaşi zi de 29 iunie. O biserică impunătoare din Roma, San Paulo fuori la mura, marchează locul unde a fost martirizat. Vorbitor dăruit cu geniu şi maestru inegalabil al scrisului teologic, Sfântul Apostol Pavel şi-a încrustat pentru eternitate numele în istoria universală prin cele 14 epistole ale sale, tot atâtea bijuterii ale genului teologic epistolar, care abundă în profunzimi de simţire şi de gândire creştină.

Pilda pe care o desprindem din viaţa exemplară a celor doi corifei ai Bisericii este aceea că ei au ştiut să se jertfească, până la completa uitare de sine, întru împlinirea misiunii sfinte încredinţate lor de Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” se poate comanda de aici

oameni-iubiti.jpg

Povestea zilei, 28-06-2012 – “Cand nu poti sa te rogi”

Povestea zilei Fara comentarii

– Cum să te rogi, când nu poţi să te rogi?

– Când nu poţi să te rogi, n-ai cum să te rogi! Dar când nu eşti dispus să te rogi, când te simţi cumva împiedicat, atunci să te sileşti să faci lucrul acesta măcar cum l-ai face de program, de pravilă, fiindcă noi trebuie să avem un program de rugăciune, fiecare dintre noi trebuie să aibă o vreme afectată pentru rugăciune, fiindcă nu poţi progresa într-un lucru decât făcându-l. Nu poţi să te rogi mai bine altădată, dacă întrelaşi rugăciunea astăzi. Nu te vei ruga mai bine mâine, dacă astăzi vei neglija rugăciunea. Şi atunci, te rogi cum poţi; chiar este un cuvânt care zice aşa: Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

O noua aparitie la Editura Agnos: 77 intamplari nostime din viata Parintilor

Cartile noastre Fara comentarii

coperta-77-intamplari.jpg

Din seria Destinderi patericale 

Ideea unei cărţi care să adune o serie de întâmplări amuzante, ca umor de limbaj sau situaţie, din viaţa Părinţilor e una nu atât curajoasă, cât necesară. Creştinismul e, înainte de toate, o religie permanent generatoare de bucurie şi împlinire, iubire în expresie ultimă, desăvârşită.
Am încercat să adun, în paginile acestei cărţi, parte din întâmplările pe care le-au auzit povestite în amurg de gând şi deschidere de inimă, în seri târzii ori istorisiri prelungite înspre răsărituri, unele din ele rostite cu jumătate de jură, altele izvodite cu toată verva unor pilduitoare sfătuiri pe Cale. Ele, întâmplările, sunt cât se poate de veridice, transpuse doar, uneori, cu mici eschivări de la a da nume concrete ori temporizări foarte exacte, tocmai pentru a nu transmuta intenţionalitatea lucrării (aceea de a lumina gândul şi inima) dinspre zâmbet spre ironie, spre reumaticul derizoriu.
Ipostazele nostime surprinse aici au darul de a recidiva vocaţia zâmbetului-vector, un zâmbet curat, bucuros, care ne face luminoşi în mijlocul celor între care ne lucrăm devenirea. “Un călugăr trist e un călugăr cu luminile stinse”, nota undva Pr. Arsenie Boca. Un alt gânditor, referindu-se la chipurile fascinant de vii, de luminoase, ale sfinţilor din icoane, îşi permitea o butadă remarcabil de jovială pentru abaterea iconarilor de la normă: “Un sfânt (reprezentat într-o icoană) trist e… un amărât de sfânt”. “Învaţă mereu să ai un zâmbet ascuns în inimă”, repeta adesea Pr. Arsenie Papacioc. Iar Pr. Teofil Părăian nu înceta niciodată să ne atenţioneze că “Dumnezeu ne zâmbeşte” cu timp şi fără timp.
Cartea aceasta încearcă să recupereze măcar o fărâmă din eleganţa principiară a zâmbetului. Părinţii pe care îi regăsim în subtextul acestor pagini, dincolo de dimensiunea lor duhovnicească de excepţie, au rămas nişte copii mari şi frumoşi ai lui Dumnezeu, de o inocenţă şi puritate covârşitoare, refuzându-şi regresiunile.
De aceea, zâmbetul lor nu e decât încă o calitate a acelora dintre noi care ne naştem muritori şi murim nemuritori…

Romeo Petraşciuc 

Dar din dar se face zâmbet
Cele 77 de întâmplări nostime reunite de Romeo Petraşciuc într-o cărticiă de zâmbete trebuie să le înţelegeţi ca pe un dar extrem de serios. Ca epigramist, Romeo nu se joacă de-a râsul. Şi nici nu se ţine de bancuri, atunci când e vorba să te pună pe gânduri. Fie ele şi luminoase. Nu e singurul care scoate zâmbete din contextul pastoral al propovăduirii Evangheliei. Când, în 2008, Karl Friedrich Urlichs publica în serioasa Germanie volumul Iuja! Witze und Anekdtoden zur Bibel (Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 96 pg.), nu-şi pierdea titlul universitar şi nici nu punea în pericol seriozitatea unor eforturi omiletice de excepţie. Găsea un respiro şi din el voia să împartă cu toţi prietenii săi. Cred că la fel este şi în cazul hâtrului meu prieten Romeo Petraşciuc, sireteanul şiret într-ale înregistrării şi redării comicului de situaţii şi nu numai.
Sunt convins că efortul de a consemna doar acele episoade care să nu lezeze personalităţile, dar nici să nu le îngăduie să treacă ţanţoşe prin vieţile noastre nu a fost unul uşor. Chiar cred că e una din glumele sale preferate aceea de a nu scrie 100 sau 1000 de întâmplări nostime… Le ţine pentru alt volum, le ţine doar pentru noi, prietenii săi apropiaţi, sau le ţine doar pentru sine? Numai el poate şti. Este cert însă că acestea pe care ni le-a aşezat în dar vor săne fie zâmbet într-o lume mereu încruntată. Seninătatea autoironiei care altădată ne vindeca sufletele de aroganţe s-a şters demult. Azi, în Biserică sau societate, dacă îşi permite cineva să te izonizeze, e vai şi amar. Când te autoironizezi, pari bufon şi se caută îndată o etichetă pe raftul cu mofturi al teologiei bloggerilor. Când poţi zâmbi curat şi sănătose semn de putere duhovnicească. Doar că, remarc tot mai des, suntem prea obosiţi de noi şi sufletele noastre.
Izvoarele inspiraţiei lui Romeo Petraşciuc sunt dascălii noştri de teologie, studenţii, părinţii preoţi şi parte din anonimii de marcă ai bucuriei ortodoxe. Cu fiecare text parcurs, am căutat să-mi aduc aminte când l-am auzit şi eu prima oară; de aceea, cu fiecare text, mi-a răsărit înaintea ochilor amintirea unor oameni excepţionali. Din doar de uni dintre ei, trecuţi în lumea zâmbetului seninătăţii fără apus, Romeo a pus în pagină clipe din viaţa lor. Paginile acestea, aşa cum curg ele, arată că suntem o Biserică vie, care refuză botezul în oţet şi ţine cu tot dinadinsul la limpezimea apei curate. Zâmbitoare.

Pr. Constantin Necula 

Cuprins 
Dumnezeu ne zâmbeşte
Dar din dar se face zâmbet
“A fost om de treabă. Asta e…”
“Aici Mitropolitul Iustinian Marina!…”
“Ai predicat mai bine decât Duhul Sfânt!…”
“Ai scris per-fect! Trei…”
Amabilităţi reciproce
“Apropie-te, diacone!”
“Aşa pot fi şi eu profesor…”
Biserica Ortodoxă în Sf. Scriptură
Botez la modul “practic”
Buclucaşul fus orar
Când diaconul sau preotul e mai mare decât episcopul
“Când terminaţi, închideţi Sfinţia Voastră biserica…”
“Ce aveţi împotriva distracţiei tinerilor?”
Cincizecime în chioşc
Cine umblă după o cârjă, îi dă Dumnezeu două…
Convorbire telefonică privată
“Cool man!…”
“Cred că o cheamă Ierusalima. Dar cine poate şti?!”
“Cruc vă pune doar Dumnezeu”
“Dacă Dumnezeu există, ne-am ars amândoi!”
“De ce voi, preoţii, purtaţi reverende negre?”
Dificultate lingvistică
Din prea multă rugăciune
Dispute teologice
“Doamne, dă-mi putere!…”
Dracul de la ora cinci
“Dragă, eu m-am cam plictisit…”
“Dumnezeu nu vă mai iubeşte!”
“Este loc şi pentru tine…”
“Eu mă rog întotdeauna şi pentru duşmani…”
Gheorghe Octoih şi Costel Triod
Haita de ispite
Ierarh de patru sute de ani
Ispită iconoclastă
Iuda Lepădatul
Îndemn la evlavie şi la lacrimi de pocăinţă
Îngeraşi la somn
Jurat să nu mai bea
La Poarta Raiului
“Luptăm pentru scaune…”
“Mai venim…”
Mass-media şi Sf. Liturghie
“Măi, Niculăiţă, tu ai fost al dracului de mic!…”
Mici “plăceri” omeneşti
Năzuinţa unei mame
“Nu am ştiut că sârbi sunt greci”
Oameni cumsecade
Patriarhul Iustin şi fazanii Arhiepiscopului Calinic
Patru fete şi o mănăstire
“Părinte, hai să îţi dau o bere!…”
Părintele Nicon şi Patriarhul Bartolomeu I
Părintele Paisie, dezlegătoriul
Popă, măgar şi miliţian
“Pravila, pravila…”
Predică cu audienţă maximă
Predică “refrigerată”
Pregătiri de doctorat, cu vaca…
Pr. Grigorie T. Marcu şi mitropolitul Nicolae Mladin
“Prostia-i un năcaz!…”
Reciprocitate etnică
Românii şi evreii… italieni
“Să nu fie bisturiul… ruginit”
Sfinţi intraţi în ritm
“Shalom! Salam!”
Slujbă cu exces de conştiinciozitate
Spre deosebire de…
Studenți, experți în Noul Testament
Tăiatul vii
“Tăicuţule, asta e o ispită…”
Teologi aflaţi cu totul în aer…
“Trebuie să vă pocăiţi!”
“Uite-l şi pe Liviu Satan!…”
Ultimul sau primul?
“Unde-unde eşti, părinte?!”
Vecinătăţi incomode
Vizită cu cântec de clopot
“Voi, episcopii, cum vă înmulţiţi?”

Cartea se poate comanda de aici

Povestea zilei, 27-06-2012 – “Ecce homo”

Povestea zilei Fara comentarii

– Care este sensul cuvintelor rostite de Pilat: „Ecce Homo”?

– Pilat L-a prezentat pe Domnul Hristos ca om. El nu ştia despre Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi om, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat. El L-a prezentat în felul în care era atunci şi a zis: „Iată Omul!” (Ioan 19, 5). Noi n-avem de unde să ştim la ce s-a gândit Pilat, dar ştim că a rămas acest cuvânt al lui în Sfânta Evanghelie; probabil a avut în vedere faptul că acesta este omul care mărturiseşte adevărul, acesta este omul învinuit fără să fie de vină, acesta este omul care suportă învinuirile şi suportă chinurile; aşa trebuie să fie un om adevărat: statornic în adevăr.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 26-06-2012 – “Sursele Evangheliei”

Povestea zilei Fara comentarii

– Cum au putut Sfinţii Evanghelişti să scrie Evanghelia, pentru că ei n-au văzut chiar toate faptele petrecute şi viaţa Mântuitorului.

– Din tradiţia pe care au avut-o de la ceilalţi, care le-au văzut. Sfântul Evanghelist Luca, de pildă, „a urmărit toate cu de-amănuntul” (Lc. 1, 3) – spune chiar el, la începutul Evangheliei sale; a luat legătură cu cei care au putut să-l informeze. Nu el a fost martor direct al faptelor pe care le-a scris, însă a lăsat nişte lucruri extraordinar de frumoase şi de bune. Mie-mi place foarte mult, de exemplu, pilda cu fiul risipitor.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 25-06-2012 – “Cu vrednicie si cu dreptate”

Povestea zilei Fara comentarii

– Despre stările luminii interioare ce inundă sufletul în momentul rugăciunii adevărate ce ne puteţi spune?

– Dragă, astea sunt fenomene pe care le ştie cel care le are, nu poţi să spui. Există posibilitatea să-ţi fie inundat sufletul de lumină şi de bucurie, dar asta este ceva care se poate întâmpla, nu ceva care trebuie neapărat să se întâmple. Noi Îi slujim lui Dumnezeu nu pentru a primi nişte daruri, ci pentru că „cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite”.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

O nouă apariţie la Editura Agnos: Părintele Arsenie Boca. Sfântul Ardealului

Cartile noastre Fara comentarii

sf-ardealului-jpg.jpg

Mărturie lângă mărturie 

În urmă cu ani, proaspăt student migrat dinspre Bucovina spre Ardeal, îl întâlneam undeva… în Banat pe Preasfinţitul Daniil Partoşanul, pe atunci Episcop de Vârşeţ. Pentru întâia oară, la acea vreme, cineva îmi vorbea, cu o nobleţe şi o consideraţie seducătoare, despre Părintele Arsenie Boca. Cele câteva ore petrecute atunci la umbra bisericuţei ce străjuieşte reşedinţa mitropolitană mi-au zugrăvit în suflet, la acea vreme, măsura unui drum împlinit, a unui om care şi-a umplut înstrăinările în dorul de Dumnezeu. 
Acea convorbire de oarecând stă început volumului de acum. 
În anii următori, acelei convorbiri i s-au adăugat altele… Pe unii oameni i-am căutat, rugându-i să îmi împărtăşească din împreuna lor umblare cu Părintele Arsenie. Alţii, pur şi simplu, mi-au ieşit în cale. Mărturie lângă mărturie, zicerile lor se orânduie azi în pagini de mărturisire despre viaţa şi personalitatea unui om cu totul providenţial, un Sfânt al Ardealului prin excelenţă şi un rugător de nădejde, în Biserica triumfătoare, pentru întreg Neamul Românesc. 
Titlul volumului, Părintele Arsenie Boca. Sfântul Ardealului , l-am “împrumutat” de la PS Irineu Duvlea, Episcop Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America. Şi pe această cale, ţin să-i mulţumesc Preasfinţiei Sale pentru generozitatea cu care mi-a oferit spre publicare acest minunat material,l inserat în paginile lucrării în discuţie. De asemenea, le mulţumesc lui Valentin Iacob şi lui Ion Costin Manoliu, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui volum. Fără materialele lor despre Părintele Arsenie, această carte ar fi fost văduvită de undele dintre cele mai frumoase icoane ale devenirilor Părintelui. 
Iar, dacă chipul de pe copertă este una din cele mai reuşite reprezentări iconice ale Părintelui Arsenie Boca, aceasta i se datorează artistei şi omului de cultura Linda Saskia Menczel. 
Volumului de faţă îi vor urma altele. Editura Agnos intenţionează să publice în curând o serie de lucrări despre viaţa, mărturia şi covârşitoare dimensiunea duhovnicească a Părintelui Arsenie. Totodată, vom rezerva un spaţiu editorial ceva mai amplu unor analize şi studii prvind perioada carcerală a Părintelui Arsenie Boca, în cea mai mare parte identificare şi corelate în demersul nostru de cerctare a Dosarelor de Securitate ale Părintelui, aflate în arhiva CNSAS. 

Oarecând, într-un anotimp cernit de durere, Părintele multora dintre noi s-a orânduit spre Prislop, spre locul de vremelnică odihnă, trăgând după sine o parte de Cer şi lăsându-ne, drept moştenire, un munte de dor… Plecându-se spre pământ, spicul cel viu, tăiat înainte de vreme, răspândea şi răspândeşte, din inima morţii, sămânţa viitorului. 

Există un timp când trebuie să trăieşti, şi un timp când trebuie să depui mărturie pentru ce trăieşti , spunea cândva unul din marii gânditori. Părintele Arsenie Boca, într-o anumită vreme şi într-un anumit ceas al chemării, a dat, într-adevăr, mărturire despre felul în care trebuie să îţi trăieşti atât viaţa, cât, mai ales, moartea. 
Fie ca jertfa şi pilda vieţuirii sale să ne fie leac şi merinde pe Calea către Veşnicie, adică biruinţă deplină asupra morţii. 
Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât Sfântul Ardealului ne-a arătat că… se poate! 

Romeo Petraşciuc 


Într-adevăr, se pare că aproape nu există loc în Ardeal unde Părintele să nu fi lăsat vreo urmă. Era un om foarte smerit. Nu era năprasnic, aşa cum se spune, dar era categoric. Dacă îţi spunea ceva, la spovedanie, de pildă, musai aşa trebuia să faci! Era de statură potrivită, dar totuşi mai înalt, era roşcat la păr şi cu ochi albaştri. Tocmai de aceea, Părintele îşi picta toate icoanele – de la Maica Domnului, până la Iisus – cu ochi albaştri. Toţi pictorii pun în operele lor ceva din ei înşişi, fără să vrea. Aşa că icoanele pictate de Părintele au ceva şi din înfăţişarea lui. 
Nu ştia nimeni, atunci când a murit Părintele Arsenie, că el va face binele şi în duh, de dincolo de moarte. Minunile de la mormântul său sunt adevărate.

Pr. Crăciun Oprea 


Cuprins 
Mărturie lângă mărturie
Părintele Arsenie Boca. O abordare simpatetică a relaţiei tânăr – duhovnic (PS Daniil Partoşanul)
Părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului. “O viaţă închinată schimbării vieţii noastre) (PS Irineu Duvlea)
“Pr. Arsenie a fost un om de excepţie, prin structura lui” (Pr. Teofil Părăian)
Întâlnire cu Părintele Arsenie – convorbire între Mitropolitul Antonie Plămădeală şi Arhim. Teofil Părăian despre Părintele Arsenie Boca
“Oameni buni, închideţi ploaierele alea, că nu plouă peste noi” (Pr. Ioan Sabău) Aburul albastru. Părintele Arsenie Boca (Pr. Crăciun Oprea)
“Cu mâna asta nu vei mai da tu în nimeni, cât vei trăi!” (Pr. Nichifor Todor)
“Fericit e cel care i-a apropiat pe oameni de Iisus Hristos” (Pr. Ioan Sofonea)
“Ce deosebire este între smerenie şi neputinţă? Răspunde la întrebare!” (Simion Gheorghiţă)
“Eu nu pot să-i spun acestui minunat om al lui Dumnezeu altfel decât aşa: Sfântul Părinte Arsenie Boca!” (Bogdan Juncu)
“Ai grijă, că pe el l-a câştigat diavolul” (Sora Sanda Spânu)
Răspunsuri duhovniceşti. Se întâmplă minuni? Cum le înţelegem? (Pr. Grigore Doru Gâdea)
“Părintele Arsenie Boca este întruparea moralei creştine în fiinţa umană” (Gheorghe Alimpescu)

Cartea se poate comanda de aici

Povestea zilei, 21-06-2012 – “Reincarnarea”

Povestea zilei Fara comentarii

– Care sunt argumentele cu care combatem reîncarnarea?

– Păi, dragă, noi nu prea putem combate nici reîncarnarea, nici altceva, ci spunem că învăţătura Bisericii este că mântuirea se câştigă prin Hristos, prin jertfa lui Hristos, şi că nu e nevoie să mai vii vreodată în lumea aceasta, ca să faci nişte experienţe, pentru că înaintarea, progresul în viaţa duhovnicească se realizează şi dincolo de lumea aceasta. Desăvârşirea este fără hotar şi, ajungând împreună cu Domnul Hristos, nu stagnezi, ci înaintezi. Nu-i nevoie să faci nişte experienţe; pentru că ei spun aşa, că vii în lumea aceasta ca să faci nişte experienţe, iar din aceasta, să devii mai bun. Or se constată că de multe ori omul devine rău, nu bun, chiar făcând experienţe. Pe noi nu ne interesează, e o idee străină de credinţa noastră şi… Dumnezeu să le-ajute celor care au alte idei, dar noi ne ţinem de credinţa noastră.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 20-06-2012 – “Dumnezeu mantuieste, nu omul”

Povestea zilei Fara comentarii

– Cum ar putea fi adus un ateu la Dumnezeu?

– Numai Dumnezeu îl poate aduce, noi nu putem, cu puterea noastră n-avem cum. Adică viaţa noastră poate să fie pentru el un exemplu şi să se gândească, dar nu există posibilitatea să-l aduci pe un ateu, tu, cu puterea ta. Pentru că Dumnezeu mântuieşte, nu omul mântuieşte.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 19-06-2012 – “Botezul Bisericii şi botezul Sfantului Ioan Botezatorul”

Povestea zilei Fara comentarii

– Care este diferenţa între Botezul Bisericii şi botezul lui Ioan Botezătorul?

– Botezul Bisericii e o Taină, iar botezul Sfântului Ioan Botezătorul era un simbol, o pregătire pentru pocăinţă, un botez al pocăinţei.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

« Precedenta