Parintele Arsenie Boca – “Manati mai adanc!”

Articole, Pr. Arsenie Boca Fara comentarii

Cu aceste cuvinte a sfârşit Iisus zdroaba de toată noaptea a unor pescari, întorcându-o întru aşa o bucurie, încât printr-însa au cunoscut că Iisus e Dumnezeu, Stăpânul mărilor şi al vietăţilor dintr-însa.
Oricine dintre noi poate că s-ar mulţumi cu atâta; cu bucurie că Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunoştinţa pentru un moment.
Simon pescarul a mai făcut ceva: şi-a simţit toată nevrednicia sa de om în preajma lui Dumnezeu, şi, neputând scăpa de simţământul nevredniciei, a spus o vorbă, care poate fi şi potrivită şi nepotrivită:
“Doamne, ieşi de la mine, că om păcătos sunt!”
Domnul nu numai că nu l-a ascultat să Se ducă de la el, dar l-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea peştilor, unde n-a avut necaz decât o noapte, în marea societăţii omeneşti: apostol, pescar de oameni, unde “necazurile Evangheliei” ţin toată viaţa.
Ca pescar de oameni, ca vestitor al Evangheliei lui Dumnezeu, s-a îndoit de câteva ori în misiunea sa. Odată – dorind el – Iisus l-a chemat pe valuri. În curtea lui Pilat de trei ori s-a lepădat de Iisus. Iar ultima dată – spune o predanie – Petru, văzând urgia lui Neron-Cezarul, a fugit, vrând să scape. Atunci, spune predania, Iisus i S-a arătat, mergând spre cetate. Petru-“pescarul”, cum îl numeau creştinii în ascuns – L-a întrebat: “Unde mergi, Doamne?” Iar Iisus i-a răspuns: “Merg la Roma să mă răstignesc a doua oară!” Petru şi-a înţeles greşeala şi dojana pe care i-a făcut-o Iisus.
Întors de Dumnezeu iarăşi la misiunea sa, la necazurile morţii pentru Viaţă, sigură că, – după cuvântul ce-l auzise odinioară: “mână mai adânc” – a simţit din nou nevrednicia sa de om şi bucuria pe care i-a făcut-o Dumnezeu, bucurie care a covârşit necazul firii, cu adâncurile rostului dumnezeiesc. În necazurile, pline de bucurie, ale Evangheliei, mult mai multă roadă a adus creştinătăţii moartea sa mucenicească pentru Iisus, decât dacă şi-ar fi cruţat viaţa pentru sine.
Iată ce rosturi au avut cuvintele lui Iisus “mână mai adânc”, în viaţa şi misiunea ucenicului Său Petru-“Pescarul”.

*

Ce învăţăminte putem desprinde noi din cuvântul lui Iisus: “mânaţi mai adânc”?
– Că în toată strădania noastră bună, să mânăm mai adânc. Necazul, piedicile sau încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păgubaşi.
– Încercările de tot felul sunt binecuvântate de Dumnezeu şi trimise oamenilor, cu rostul ca din prilejul lor să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobişnuită, care întoarce necazul în bucurie.
– Că întotdeauna, ori de câte ori ne întâlnim cu Dumnezeu în necazuri, toate sunt chemări de a-I fi mai aproape, de-a-I fi ucenici, de-a nu tăcea binefacerile Sale către noi. – Că mare trebuinţă au oamenii, confraţii noştri, de mărturia noastră, precum că în încercări e mai aproape Dumnezeu de noi şi noi de El.
– Să mânăm deci mai adânc rosturile vieţii acesteia şi ale tuturor încercărilor ei, că sfârşitul lor e moartea păcatului şi întâlnirea nedespărţită cu Dumnezeu.
– Că fără găsirea lui Dumnezeu în încercările vieţii, viaţa noastră ar fi o noapte de zdroabă zadarnică, mai zadarnică decât odinioară cea a lui Simon pescarul.
Nu pricepem viaţa fără Dumnezeu. Dar Îl pricepem pe Dumnezeu din necazurile vieţii – bune toate – şi din ele propovăduim pe Dumnezeu.
– Şi propovăduiţi-L şi voi!

 Sâmbăta, 5.IX.48; Duminică; Luca 5, 1-11. 

Parintele Arsenie a fost un om de exceptie, prin structura lui

Articole, Cartile noastre, Pr. Arsenie Boca, Romeo Fara comentarii

Interviu cu Pr. Teofil Paraian

Fragment preluat din volumul Părintele Arsenie Boca. “Sfântul Ardealului”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

pr-teofil.JPG

Pe Pr. Teofil Părăian, duhovnicul bucuriei de la Mănăstirea Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus), l-am întâlnit acum câţiva ani, în inima chiliei sale, adiind a rugăciune şi prescură de cuminecătură. Între altele, la acea vreme, l-am rugat să ne spună şi un cuvânt despre Părintele Arsenie Boca.
Preacuvioase Părinte Teofil, v-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre Părintele Arsenie Boca. Aşa cum l-aţi cunoscut…

L-am întâlnit pentru prima dată pe părintele Arsenie în 1942, aici, la mănăstire. Am venit eu aici, iar părintele avea deja trei ani în mănăstirea de la Sâmbăta. Părintele Arsenie a făcut teologia la Sibiu, şi, apoi, a făcut Şcoala de Belle-Arte, de arte vizuale – sculptură şi pictură – la Bucureşti, cu bursă de la mitropolitul Nicolae Bălan. Şi, după aceea, cu cultura câtă o avut-o, cu înzestrarea pe care a avut-o – pentru că părintele, de fapt, a fost un om de excepţie prin structura lui -, cu toate acestea a venit aici, la mănăstire, şi a făcut treabă foarte bună, până în anul 1948, când s-a mutat la Prislop din ascultarea faţă de mitropolitul Nicolae Bălan. Adică mitropolitul Nicolae Bălan, într-un fel, a vrut să scape de el. Mitropolitul Bălan a vrut să scape de părintele Arsenie şi a găsit modalitatea aceasta să-l mute la o altă mănăstire. Şi l-a mutat. Bineînţeles că motivul oficial a fost organizarea mănăstirii de la Prislop. Şi părintele a rămas acolo 11 ani.
Între timp, a fost şi la Canal vreun an, când se făcea Canalul Dunăre – Marea Neagră, care nu s-o mai terminat… În 1959, a trebuit să plece din mănăstire. A plecat, izgonit fiind de Departamentul Cultelor, prin Episcopie. Episcopia de la Arad l-a scos propriu-zis din mănăstire. Ăia de la Guvern şi de la Departament au ieşit basma curată: Noi n-am avut nimic cu părintele Arsenie. Cine v-a spus aşa ceva? Nu noi, Episcopia de la Arad! Adevărul însă acesta este: cei de la Departament au făcut presiune ca să plece părintele, şi ăştia de la Episcopie le-au făcut jocul. Ei bine, părintele, din 1959 şi până la moarte, n-o mai slujit şi n-o mai slujit pentru că nu o avut dreptul să slujească. Părintele nu a avut nimic rău în activitatea lui, nu a avut pete. Totuşi, cred că ceva a avut nefiresc: nu s-a zbătut ca totuşi să aibă dreptul să slujească – măcar mai târziu, dacă nu atunci, când era chestiunea proaspătă… Între timp, a murit şi episcopul care l-a scos din mănăstire, Andrei, şi a venit altul după el, episcopul Teoctist. După aceea, a venit alt episcop, Visarion. Cred că părintele nu s-a interesat destul ca să poată primi dreptul să slujească. Deci el în ultimii treizeci de ani din viaţă nu a mai slujit…

Până la moarte?

Până la moarte! Că, după aceea…
Însă părintele Arsenie a fost un om de excepţie! Dragă, eu n-am scris anume despre Părintele decât într-o carte intitulată Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscut. Acolo am scris şi despre părintele – mărturii mai multe, şi pozitive şi negative, că toţi oamenii au avut şi lucruri negative.

Din cele negative?

De exemplu, sunt nişte lucruri de care era bine poate să nu se ocupe. Chestiuni matrimoniale – să te căsătoreşti sau să nu te căsătoreşti cu ăla -, nişte lucruri în care poate nu ar fi trebuit să se bage el, şi totuşi s-a băgat.

V-aţi apropiat de tânăr de Biserică. Ce v-a făcut pe dumneavoastră să vă apropiaţi de ea?

Măi, eu cred că faptul că n-am avut ce face altceva. Aşa cred eu că a fost conjunctura. Eu m-am trezit în Biserică, m-am dus cu părinţii la biserică, am avut o vocaţie oarecare pentru chestiuni de felul acesta. Altceva n-aveam ce face… Nu pot zice că am renunţat la ceva pentru Biserică. N-am renunţat la nimic, ci am mers pe calea asta. Şi calea călugăriei, tot aşa. Am ales-o tot pentru că nu am avut ce face altceva, să zicem, mai bun. Şi totuşi mi-a plăcut! Eu, întotdeauna când am avut posibilitatea să aud despre un călugăr, m-am bucurat. Întotdeauna mi-a plăcut lucrul ăsta, întotdeauna m-am interesat. Voiam să ştiu ce face un călugăr, ce gândeşte, ce vorbeşte, ce mănâncă. Toate astea aş fi vrut să le ştiu şi să le am în vedere.
Când aveam 13 ani şi jumătate, am venit la mănăstire, să mă fac călugăr. Bineînţeles că nu am rămas, că au fost oamenii mai cuminţi ca mine, nu m-au păstrat ca pe un neisprăvit aici, să mă facă călugăr. Dar să ştii că mitropolitul Nicolae Bălan – nu ştiu dacă ţi-a mai spus sau dacă îţi va mai spune cineva lucrul acesta – a avut o concepţie extraordinară despre călugărie. El a fost de părere că un călugăr nu poate să fie oricine, ci doar cineva care este om de excepţie. El zicea: Măi, frate, vrei să te faci călugăr? Păi, atunci, pregăteşte-te să te faci călugăr: du-te şi fă teologia. Faci teologia, te faci călugăr la Sâmbăta. Nu faci teologia? Nu vei fi călugăr la Sâmbăta! Aşa s-o gândit mitropolitul, numai că nu a reuşit să facă ceea ce şi-a propus.
A început mănăstirea asta cu trei oameni mari: cu părintele Arsenie, cu părintele Mladin, care o ajuns mitropolit după ce fusese profesor de teologie douăzeci şi cinci de ani, şi cu părintele Serafim Popescu. Trei oameni deosebiţi, fiecare mare în felul lui. Părintele Arsenie a plecat de aici în 1948, părintele Mladin poţi să spui că nici n-o stat aici decât foarte puţin, pentru că a mers la studii şi a fost profesor şi redactor şi nu a mai ţinut atât de mănăstire, şi părintele Serafim, din 1940, când s-a aşezat aici, şi până în 1990, cu o întrerupere de vreun an, când a fost în Germania, la studii, a stat tot timpul aici, la mănăstire, şi a avut o activitate foarte bună şi foarte consistentă, numai nu de măsurile părintelui Arsenie, pentru că nu o avut calităţile părintelui Arsenie. Fiecare a fost mare în felul lui, în rostul lui.

 

 sfantul-ardealului-ghilimelit.jpg

 

Volumul Părintele Arsenie Boca. “Sfântul Ardealului” poate fi comandat de aici 

Povestea zilei, 30-04-2013 – “Satul de altadata”

Povestea zilei Fara comentarii

– Vă rugăm să ne povestiţi despre satul sfinţiei voastre din copilărie şi despre viaţa din copilărie.

– Dragă, satul meu din copilărie nu mai există, e dărâmat. S-a terminat cu satul meu… Eu am fost acum câţiva ani în satul meu şi le-am spus oamenilor că am venit într-un sat dărâmat. Când eram eu copil, era mai multă preocupare spirituală, era mai multă dorinţă de îmbunătăţire sufletească, era mai prezent în viaţa noastră gândul la Dumnezeu; de exemplu, seara, înainte de a ne aşeza în pat, ziceam rugăciunile. Nici nu ne lăsa mama să ne culcăm fără rugăciune; zicea: „Mă copii, sculaţi-vă la rugăciune, nu vă puneţi ca caii!” – deci ca animalele. Sau nu începeam niciodată masa, când eram cu toţii, în familie, fără rugăciune; ziceau: „No, haideţi la Tatăl nost’, să ne putem apuca să mâncăm!” Or noi am fost patru fraţi, dintre care numai unul se mai roagă, la masă: eu; ceilalţi nu se roagă. Şi de unde ştiu? De la nepoţi, că i-am întrebat, când erau copii: no, bine, aicea, la mama-mare, ziceţi rugăciunea la masă, dar acasă la voi ziceţi? Şi au răspuns că acasă nu zic. Îmi spunea şi un preot despre copiii lui că nu se mai roagă, cum au învăţat acasă. Deci s-a pierdut o rânduială…
Satul meu era, atunci, cu rânduielile acestea: toată lumea ştia duminica să meargă la biserică, ştia să postească şi posteau cât puteau ei şi poate şi peste puterile lor, de multe ori; se ţinea la nişte rânduieli…
Dacă-l întrebam pe bunicul meu, care era neştiutor de carte, de ce trebuie să mergem la biserică duminica, zicea: „Păi, cum să nu mergi la biserică duminica?!” Nici el n-avea un argument, dar ştia că aşa trebuie să faci. „De ce trebuie să postim? – Păi, cum să nu posteşti, mă, când e zi de post?!” Deci erau nişte rânduieli înrădăcinate, fără o argumentare oarecare; asta era rânduială, iar ei o ţineau.
Era fain… mi-aduc aminte de satul meu şi de oamenii care ţineau de rânduielile acestea, ale Bisericii. Satul meu are şi aşezarea de aşa fel încât în mijlocul satului e o colină pe care e biserica, iar satul e împrejurul colinei respective; şi de oriunde din sat vezi biserica, iar de la biserică poţi să vezi oriunde în sat. Aşa că biserica era în centru şi din punct de vedere spaţial, dar şi din punct de vedere spiritual: era în centrul preocupărilor oamenilor. Lucru care astăzi nu mai există. De-aia zic eu că e dărâmat satul meu.
E dărâmat şi în înţelesul că cei mai mulţi oameni au plecat din sat şi îşi au rosturile în altă parte. Noi am fost patru fraţi, iar în sat a rămas un singur frate; are o fiică, însă ea e în Cisnădie, deci nu mai e în satul nostru. Cu fratele meu şi cu cumnata mea se termină rudele noastre din sat şi rămân numai mormintele în sat; atâta tot… Ceilalţi, la fel, au plecat, iar în sat au mai rămas numai nişte bătrâni şi nişte bătrâne, persoane singuratice în câte-o casă… vine sfârşitul lor pământesc şi s-a terminat cu casa respectivă.
Casa unde am trăit noi e pe dărâmare; fraţii mei n-au reuşit s-o vândă, iar acuma se dărâmă sub ochii noştri.
Ăsta este satul dărâmat: şi spiritual, şi fizic.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 29-04-2013 – “Mandrie”

Povestea zilei Fara comentarii

– Indicaţi-ne câteva modalităţi prin care să luptăm împotriva mândriei.

– Dragă, mândria ne însoţeşte mult în viaţa asta şi e de multe ori subtilă: niciodată nu ştii sigur dacă o ai sau nu o ai. Dar singurul leac împotriva mândriei este neafirmarea de sine – în măsura în care lucrul acesta poate fi realizat – şi mai ales neafirmarea de sine intenţionată. Smerenia este antipodul mândriei: cine a ajuns la smerenie scapă de mândrie, iar cine se mândreşte, încă nu a ajuns la smerenie.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Parintele Arsenie Boca – “Tanarul bogat”

Articole, Pr. Arsenie Boca Fara comentarii

Fragment extras din volumul “Cuvinte vii”, apărut la Editura Carhisma, Deva, 2006

Un tânăr frământat de întrebări; de cea mai mare întrebare: ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică? Auzise de “Proorocul”. Se apropie de Mântuitorul cu cuviinţă, ca unul ce era de neam bun:
– “Învăţătorule bune, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică?” Mântuitorul îi întrerupe întrebarea: “Ce mă numeşti bun – singur Dumnezeu e bun”. – Ca şi când ar fi vrut să-l corecteze de mai înainte în părerea ce-o avea tânărul despre bunătate sau chiar despre bunătatea sa. (Sunt oameni care se bat în piept că-s cinstiţi. Aşa o fi; dar să nu creadă că cinstea e numai atâta câtă o au ei. Cinstea şi bunătatea câtă o avem noi e o măsură prea mică faţă de mărimea ei adevărată, cum sunt acestea numai la Dumnezeu). Iată cum îl ridică dintr-odată la o înţelegere mai adevărată despre bunătate. Mântuitorul ştia sigur că tânărul nu-L cunoaşte, ci-L socoteşte numai ca pre un Prooroc în Israel.
– “Ştii poruncile Legii?” (Şi i le spune Mântuitorul pe scurt: să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi şi celelalte; începe cu porunca cel l-ar primejdui cel mai mult – tânăr fiind.) Deci dacă vrei să intri în viaţă, ţine poruncile. Tânărul “voind să se îndrepteze” – unii din părinţi spun: vrând să se laude înaintea Mântuitorului, mărturiseşte că toate acestea le-a păzit din tinereţele sale. E de crezut; familiile alese păzesc poruncile legii. Totuşi tânărul acesta, deşi împlinise poruncile, stăruia în el nemulţumirea cu sine însuşi şi cu omeneasca sa bunătate.
– “Vrei să fii desăvârşit? Mergi vinde-ţi averile tale şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în cer, şi vino urmează-Mi Mie!”
La nimeni până aci n-a cerut Iisus să-şi vândă averile! Tânărul voia mai mult decât intrarea în viaţă, de pe urma împlinirii poruncilor.
“Vrei să fii desăvârşit?” – împlineşte sfaturile!
Pe cuvântul acesta se întemeiază călugăria!
Deci iată ce făgăduinţă dau călugării: că împlinesc mai mult decât poruncile; se făgăduiesc să împlinească sfaturile: al sărăciei, al vieţuirii curate şi al urmării Mântuitorului, ascultători făcându-se lui Dumnezeu şi povăţuitorilor lor.
Aci tânărul, luat oarecum pe neaşteptate, nu şi-a dat seama Cine îl cheamă şi la ce îl cheamă. M-a adâncit răspunsul Mântuitorului şi a plecat întristat.
Mântuitorul, dând din cap, a văzut că era lipit cu inima de bogăţie şi n-a cugetat destul de adânc. Şi a zis ucenicilor cuvântul acesta: “Cât de anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu”, – gândindu-se la ispitele şi primejdiile bogăţiei. Atunci au zis ucenicii: “Doamne, dar cine poate să se mântuiască?” Era credinţa la cei vechi că bogaţii se pot mântui mai uşor, ca unii ce au miei şi boi şi pot aduce jertfe, pe când cei săraci n-au de unde aude jertfe.
“Ceea ce la oameni e cu neputinţă, e cu putinţă la Dumnezeu!” Jertfele oamenilor nu pot să-i mântuiască, ci numai jertfa de pe Cruce a Mântuitorului ne este dată spre mântuire.
Înţelesul bogăţiei:
Nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte; precum nici bogăţia nu te mântuieşte, nici sărăcia nu te osândeşte, ci cum ai sufletul tău şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie. Eşti sărac şi zorit cu gândul după avere, iată că nu te mântuieşte sărăcia ta. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieuşte bogăţia ta. Cum stai cu sufletul şi faţă de una şi faţă de alta, de la asta atârnă mântuirea sau osânda ta.
Iată împăraţi care s-au mântuit: sfântul împărat Constantin şi maica sa, Elena; împărăteasa Irina; Sfântul Ioan Gură de Aur era de neam înalt şi având bogăţie; Sfântul Vasile avea bogăţie, dar avea inima dezlipită de ea şi trăia ca şi cum n-ar fi avut-o. Sfântul Vasile a întemeiat din averea sa primul spital.
Maica Domnului nu era o cerşetoare. Sfântul Marcu avea case în Ierusalim. Pescarii aveau oameni angajaţi.
Mai departe ştim din predanie despre tânărul acela că, după Răstignirea Mântuitorului şi după Înviere, dovedindu-Şi dumnezeirea Sa, după Înălţare şi după Pogorârea Duhului Sfânt, a auzit şi el despre toate acestea şi abia atunci şi-a dat seama Cine era Cel cu Care vorbise el şi nu L-a înţeles. Iar când a văzut uciderea lui Ştefan şi liniştea lui cerească, precum şi propovăduirea pe faţă şi fără nicio frică a Apostolilor, a venit acasă şi s-a mărturisit creştin, lepădându-se de toate, aşa cum îl sfătuise Iisus.

Sâmbăta, 25.XI.1946

Rezumat după omilia I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan

Volumul “Cuvinte vii” se poate cumpăra de aici

arsenie-boca-nane-crasnean.jpg 

In curand la Editura Agnos: “Parintele Arsenie Boca. Fiti ingaduitori cu neputintele oamenilor”

Cartile noastre, Pr. Arsenie Boca Fara comentarii

În curand, la Editura Agnos, va aparea un nou volum din seria de mărturii despre Părintele Arsenie Boca: “Părintele Arsenie Boca. Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor”.

Mărturie despre lucrarea Părintelui în vieţile lor dau, în această lucrare, doamna Zoe Daian, Părintele Ghelasie Ţepeş, doamna Emilia Şpan, Gheorghe Morar, Maria Nistor, Părintele Poparad Romul, dar şi credincioşi ai satului Pojorta.

fiti-ingaduitori-coperta.jpg

O noua aparitie la Editura Agnos: “Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?”

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

 ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg

De drag de Cuvânt, cuvinte…

Ceea ce veţi citi sunt gânduri-editorial, vreme de un an şi mai bine, la Taina Duminicii din Ortodoxia noastră. Sunt predici în 3000 de semne, cât îngăduie coloana unui ziar, Evenimentul Muscelean şi Sibiu 100% fiind gazdele săptămânale ale acestor rânduri rostite în tipar. Ele mi-au adus aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată, încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise, cu Duhul cel Sfânt. (…) Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu. Și vei vedea că acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinţilor din Vechiul Testament, ci şi pe vremea sfinţilor din Noul Testament. Dumnezeu n-a dat ceva scris apostolilor, ci şi în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând Acela vă va aduce aminte de toate (Ioan 14, 26)” . Apoi Gura de Aur a Duhului Sfânt continuă: „Cu vremea, însă, oamenii s-au abătut de la drumul cel drept; unii din pricina învăţăturilor greşite, iar alţii din pricina vieţii şi purtării lor; de aceea a fost nevoie să fie iarăşi consemnate în scris faptele şi cuvintele lui Dumnezeu. Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi, care eram datori să vieţuim atât de curat încât să nu mai avem nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieri. Și, cu toate acestea, nici de acest al doilea leac, de Sfintele Scripturi, nu ne-am folosit cum trebuie. Noi suntem de vină că am avut trebuinţă de Sfintele Scripturi şi că n-am atras asupra inimilor noastre harul Duhului. Gândeşte-te acum ce mare vină avem că nu voim să dobândim Duhului, nici după ce am primit ajutorul Sfintelor Scripturi, ba dimpotrivă, dispreţuim Scripturile, socotindu-le zadarnice şi fără rost! Dar ca să nu se întâmple asta, să citim cu toată atenţia cele scrise în Scripturi şi să cunoaştem cum a fost dată Legea Veche şi cum a fost dat Noul Testament” . Mă tem că şi dorinţa mea de a scrie vine din aceeaşi neputinţă, a menţinerii Duhului Sfânt în inima mea vreme mai îndelungată. De aici şi predicile acestea oftat, de bucurie şi obidă – pe alocuri -, dinaintea marii provocări la care este supusă pastorala şi acţiunea catehumenală a Bisericii. Oamenii ne aşteaptă vii, de dragul Evangheliei.

E limpede că suntem dinaintea unei noi sensibilităţi formative, nouă provocare de educare a inimilor noastre întru ascultarea, trăirea şi transmiterea Adevărului Revelat, singurul Adevăr, departe de imagistica media ori de zvonul bârfit care ne cotropesc inimile ascultării. Creştinul de astăzi, la fel de doritor de Împărăţie, are obligaţia duhovnicească de a se întreba cât valorează sufletul său, Cine a plătit pentru aşezarea sa întru slava Tatălui, în ce chip buna vestire a Împărăţiei Cerurilor ori propovăduirea tainei vieţii Mântuitorului Iisus Hristos este comandament definitoriu numai pentru clerici. E momentul pastoral prea tensionat pentru a ne mai gândi la mântuire? Sunt cuvintele vocabularului creştin prea tari pentru promotorii noii imorale sociale, fixate absolut în afara cheilor morale ale Evangheliei? Ce vom da la schimb pentru sufletul nostru? 

Dintre toate bucuriile creştinismului activ, care umple astăzi lumea, propovăduirea pare cea mai gustată. Suntem părtaşi unei revărsări de mărturisire vocală – uneori prea vocală – şi suntem convinşi că o rostire corectă a gramaticii propovăduirii poate încă ţine trează conştiinţa creştină a lumii. Pentru omul care căută pe Mântuitorul Hristos, lucrurile nu pot fi simplificate atât de uşor. Emoţia propovăduirii nu poate activa convertirea dacă nu duce către inima ascultătorului cultura iubirii şi discernământului duhovnicesc, izvorul liniştii de care avem nevoie pentru ca pacea de sus să crească în noi mântuirea sufletelor noastre.

Pentru mulţi, izvorul predicii este Sfânta Scriptură, unică şi neracordată la niciun alt izvor. Am auzit chiar pe unii dintre cei care accesează amvonul şi care sunt convinşi că a face predică din predici, construite din surse secundare şi ele, e suficient. Ori o spusă a Sfântului Siluan îmi pare extrem de importantă în acest context. El spune că rugăciunea pentru lume este sânge, vărsare de sânge, transfuzie de sânge. Iar când sângele tău, al propovăduitorului, se încarcă din lucrarea Sângelui şi Trupului lui Hristos, Cuvântul Întrupat, atunci această putere, multă, trece spre ascultători şi-i cheamă la schimbarea vieţii. A crede că doar construirea unui discurs plăcut e suficient să schimbi în cuminţenie nebunia lumii este cel puţin naiv. Și un soi de dispreţuire a Harului dăruit nouă de Mântuitorul pentru a binevesti Evanghelia mântuirii. Ori, mai grav, încrâncenarea mediocră şi guralivă pe teme cel puţin penibile. Propovăduirea este parte a exerciţiului duhovnicesc propus de Sfântul Ioan Evanghelistul, care scrie: „Și aceasta este vestea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: Dumnezeu este lumină şi în El nu este deloc întuneric. Dacă spunem că suntem în comuniune cu El, dar umblăm întru întuneric, minţim şi nu împlinim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, suntem în comuniune unii cu alţii şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat. Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm şi adevărul nu este întru noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice vină. Însă dacă spunem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este în noi” (I Ioan 1, 5-10). Pentru aceea, predica, pentru a fi propovăduire în efortul Evangheliei Împărăţiei Cerului, trebuie să menţină în miezul său pocăinţa, darul smereniei lui Dumnezeu, Care Este Smerenie. A socoti că e suficient să ştii ca să propovăduieşti aduce aminte de cel care crede că poate conduce maşina doar pentru că ştie semnele de circulaţie ori doar legislaţia cu privire la circulaţie. Sunt convins că mulţi au pierit pe şosele tobă de carte, neatenţi la conţinuturile vieţii ca atare, obosiţi la volan ori alcoolizaţi, neadaptând viteza la condiţii de trafic ori forţând depăşiri anarhice. 

Un gând al lui Albert Schweitzer mi-a pătruns în gând cu bucurie: Fericiţi sunt doar cei care au găsit un loc să slujească. Să împlinească minunata chemare a Mântuitorului. De a fi ceea ce El cere să fie. Ori Dumnezeul nostru nu ne cere să fim cârcotaşi cu orice preţ, nici bârfitori, nici fals rugători. A insista să crezi că ai dreptate doar pentru că dreptatea ta este aplaudată de alţii, să crezi că dreptatea pe care o supraestimezi e mai importantă decât iubirea care estimează adevărata propovăduire, care conferă tărie cerească rostirii tale pământeşti. Pentru toţi acei care, umplând cuvântul cu vorbe şi teologia cu păreri, cred că fac un serviciu de vestire aproapelui, gândul mă îndeamnă la mărturia aceasta. Nu doar mândria naşte secte, ci şi interpretările tendenţioase ale oricărei mărturisiri, ale oricărei deschideri de inimă. Ale oricărei încercări de recuperare a celor pierduţi din turma frăţietăţii bucuroase, tot din motiv de mediocritate a propovăduirii. Iertat să fiu că uneori prefer să lupt pentru sufletul fratelui meu, decât să-l arunc în gheene ale indiferenţei şi judecăţii de context. Fie cuvântul nostru cu putere multă!

Pr. Constantin NECULA

Cuprins

De drag de Cuvânt, cuvinte…
“Şi ce poate da omul în schimb pentru sufletul său?”
Vindecarea prin Cuvânt, cuvântul vindecării…
“Nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi…”
“Nu-L mai obosi pe Învăţătorul”
“Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”
“Ale cui vor fi cele pe care le-ai pregătit?”
“Apoi vino şi urmează-Mi…”
“Nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura ei chiar şi în zi de sâmbătă?”
“Fericit cel ce va sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu!”
“Iar Naşterea lui Hristos a fost aşa…”
“Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”
Şi a fost Iisus copil…
“Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii…”
“Şi, în timp ce mergeau, s-au curăţit…”
Băgăreţii spirituali. Convertirea lui Zaheu Vameşul
“Şi iată o femeie cananeancă…”
“Pentru unii care se credeau drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”
“Era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat…”
“Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu…”
“Acolo va fi şi inima voastră…”
Spre Înviere, prăznuind Ortodoxia!
“Cine poate să ierte păcatele, afară de singur Dumnezeu?”
“Ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul lui?”
“Binecuvântată eşti tu între femei!…”
“Iar cel ce vrea să fie primul între voi…”
“Bucură-te, Ierusalime!…”
“Bucuraţi-vă!”
“Şi nu fii necredincios, ci credincios!”
“A înviat, nu este aici!”
“Doamne, nu am pe nimeni…”
“Eu sunt, Cel care vorbeşte…”
“Cine a greşit?…”
Duminica Crezului, plinătatea Ortodoxiei
Rusaliile, răsturnarea Babelului
“Cine nu-şi ia crucea şi nu vine după Mine…”
“Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni…”
“Aşa a făcut Domnul în ziua în care S-a îndurat de mine…”
Vindecarea slugii duşmanului…
Sindromul Gadara
“Îndrăzneşte! Iertate sunt păcatele tale…”
“Da, Doamne! Şi s-au deschis ochii lor…”
“N-au nevoie să plece…”
“Îndrăzniţi, Eu sunt! Nu vă temeţi!”
Credinţa cât un grăunte de muştar
“Dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său…”
Hristos Domnul, în chipul săracului…
“Împărăţia lui Dumnezeu vă va fi luată!…”
“Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”
“Dacă voieşte cineva să vină după Mine…”
Tăcerea vinovată a Bisericii? Când Hristos spune: “Nu vă temeţi!”
Cum să dobândeşti Raiul
“Tinere, îţi spun, ridică-te!…”
“Ce este această parabolă?”
Iisus versus Tarzan sau… Întreg la minte, la picioarele lui Iisus
Înviere pe Calea Învierii
Săracul cunoscut de Dumnezeu pe nume
Ospătăria din Calea Ierihonului
Taina rodirii ţarinii
“Îţi mai lipseşte un lucru…”
“Împărăţia Cerurilor se va asemăna cu un om…”
Prima duminică după… Sfântul Nicolae
“…S-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui!”
“Veniţi, că iată, toate sunt gata!…”
Biruiţi indiferenţa şi bârfa
“Doar străinul acesta?!”
“I-au răspuns că trece Iisus din Nazaret…”
Întâmpinarea Domnului, Domnul Întâmpinării
Fiecăruia după puterea lui…
“Dă-i drumul, fiindcă strigă după noi!…”
“…Pentru unii care se credeau drepţi”
Tatăl ce Se risipeşte iubirii
“Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici…”

Volumul se poate comanda de aici

Povestea zilei, 26-04-2013 – “Hristos este un imigrant in istorie”

Povestea zilei Fara comentarii

Hristos este un imigrant în istoria omenirii. El nu este rodul nici unei evoluţii, ci a imigrat în focul vieţii pământeşti aşa cum este din veşnicie. A imigrat pe pământ Hristos, Dumnezeu împuns de săgeţile tuturor păcatelor omeneşti de la Adam, ca să
împlinească trei îndatoriri: – să arate oamenilor că toate săgeţile păcatelor lor L-au lovit pe Dumnezeu şi că Dumnezeu, cu negrăita Sa dragoste, le-a luat asupră-şi dintru bun început; – să ierte păcatele, adică să-Şi smulgă săgeţile din inimă, să le sfărâme şi să le nimicească; – să nimicească şi moartea, prin nimicirea păcatului. Pământul n-a fost în stare să dea un viteaz pentru astfel de îndatoriri. Nu numai neamul omenesc, dar nici întregul cosmos, ba nici amândouă împreună, nu au putere să împlinească astfel de îndatoriri! Pentru astfel de îndatoriri a fost nevoie de un imigrant, şi anume de imigrantul la picioarele Căruia întregul cosmos se pleacă, moale ca şi lutul sub picioarele olarului.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău

Povestea zilei, 25-04-2013 – “Jignirea mamei”

Povestea zilei Fara comentarii

Când cineva scuipă copilul din leagăn, acesta simte numai pe faţă scuipatul. Însă greutatea cea mare a jignirii cade asupra inimii mamei copilului. Când copilul este pălmuit, va simţi doar o mică durere a trupului. Însă toată otrava şi toată durerea o va cunoaşte inima mamei. Tot aşa, când cineva păcătuieşte împotriva făpturii Ziditorului, făptura va simţi numai o mică durere din pricina săgeţii păcatului, însă întreaga săgeată, cu toată otrava ei, se va opri în inima Ziditorului – aşa cum trăsnetul, zburând dintr-un nor prin aer, doar mişcă aerul, dar aprinde copacul! Aerul ar putea spune atunci: „Ah, cum m-a mai mişcat trăsnetul!”, însă copacul ar putea spune: „Ah, cum m-a mai sfâşiat şi cum m-a mai ars!” Într-adevăr, aşa este şi cu păcatul. Omul simte din pricina păcatului săvârşit doar o zdruncinare mai mică sau mai mare, dar Dumnezeu simte din plin lovitura şi focul păcatului. De aceea, celor ce privesc şi nu văd, păcatul li se pare a fi un nimic, ceva neînsemnat sau firesc, deoarece grozăvia cea mare şi focul păcatului nu-i atinge pe ei – ah, ce ar fi fost cu ei atunci! – ci pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu, din negrăită dragoste faţă de făptura Sa, primeşte întreaga grozăvie şi întregul foc al păcatului asupra Sa. Şi, prin nemăsurata Lui putere, poate nimici păcatul şi toată roada păcatului – căci, pentru Dumnezeu, a ierta păcatul este tot una cu a-l nimici. Cine oare dintre muritori ar putea prinde trăsnetul cu mâna sa şi să-l preschimbe în nimic? Care copac ar putea scoate trăsnetul din sine şi să-l arunce înapoi în nori?

Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău

Povestea zilei, 24-04-2013 – “Grija fata de suflet”

Povestea zilei Fara comentarii

– Ce părere aveţi despre tendinţa oamenilor de a se abate de la lumea spirituală, de a nu se ocupa de sufletele lor, ci numai de lucrurile deşarte?

– Păi, nu prea e bine! Dragă, noi n-avem ce să facem, oamenii sunt cum sunt, iar noi, dacă ştim mai mult şi ştim mai bine, să facem ce-avem de făcut noi şi-atâta tot. Noi nu putem să schimbăm o lume… de multe ori, nici părinţii nu-şi pot îndruma proprii copii. Există o împotrivire din start, şi-atunci nu-l mai poţi ajuta pe om.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

« Precedenta