Fragment extras din volumul “Cuvinte vii”, apărut la Editura Carhisma, Deva, 2006

Un tânăr frământat de întrebări; de cea mai mare întrebare: ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică? Auzise de “Proorocul”. Se apropie de Mântuitorul cu cuviinţă, ca unul ce era de neam bun:
– “Învăţătorule bune, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică?” Mântuitorul îi întrerupe întrebarea: “Ce mă numeşti bun – singur Dumnezeu e bun”. – Ca şi când ar fi vrut să-l corecteze de mai înainte în părerea ce-o avea tânărul despre bunătate sau chiar despre bunătatea sa. (Sunt oameni care se bat în piept că-s cinstiţi. Aşa o fi; dar să nu creadă că cinstea e numai atâta câtă o au ei. Cinstea şi bunătatea câtă o avem noi e o măsură prea mică faţă de mărimea ei adevărată, cum sunt acestea numai la Dumnezeu). Iată cum îl ridică dintr-odată la o înţelegere mai adevărată despre bunătate. Mântuitorul ştia sigur că tânărul nu-L cunoaşte, ci-L socoteşte numai ca pre un Prooroc în Israel.
– “Ştii poruncile Legii?” (Şi i le spune Mântuitorul pe scurt: să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi şi celelalte; începe cu porunca cel l-ar primejdui cel mai mult – tânăr fiind.) Deci dacă vrei să intri în viaţă, ţine poruncile. Tânărul “voind să se îndrepteze” – unii din părinţi spun: vrând să se laude înaintea Mântuitorului, mărturiseşte că toate acestea le-a păzit din tinereţele sale. E de crezut; familiile alese păzesc poruncile legii. Totuşi tânărul acesta, deşi împlinise poruncile, stăruia în el nemulţumirea cu sine însuşi şi cu omeneasca sa bunătate.
– “Vrei să fii desăvârşit? Mergi vinde-ţi averile tale şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în cer, şi vino urmează-Mi Mie!”
La nimeni până aci n-a cerut Iisus să-şi vândă averile! Tânărul voia mai mult decât intrarea în viaţă, de pe urma împlinirii poruncilor.
“Vrei să fii desăvârşit?” – împlineşte sfaturile!
Pe cuvântul acesta se întemeiază călugăria!
Deci iată ce făgăduinţă dau călugării: că împlinesc mai mult decât poruncile; se făgăduiesc să împlinească sfaturile: al sărăciei, al vieţuirii curate şi al urmării Mântuitorului, ascultători făcându-se lui Dumnezeu şi povăţuitorilor lor.
Aci tânărul, luat oarecum pe neaşteptate, nu şi-a dat seama Cine îl cheamă şi la ce îl cheamă. M-a adâncit răspunsul Mântuitorului şi a plecat întristat.
Mântuitorul, dând din cap, a văzut că era lipit cu inima de bogăţie şi n-a cugetat destul de adânc. Şi a zis ucenicilor cuvântul acesta: “Cât de anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu”, – gândindu-se la ispitele şi primejdiile bogăţiei. Atunci au zis ucenicii: “Doamne, dar cine poate să se mântuiască?” Era credinţa la cei vechi că bogaţii se pot mântui mai uşor, ca unii ce au miei şi boi şi pot aduce jertfe, pe când cei săraci n-au de unde aude jertfe.
“Ceea ce la oameni e cu neputinţă, e cu putinţă la Dumnezeu!” Jertfele oamenilor nu pot să-i mântuiască, ci numai jertfa de pe Cruce a Mântuitorului ne este dată spre mântuire.
Înţelesul bogăţiei:
Nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte; precum nici bogăţia nu te mântuieşte, nici sărăcia nu te osândeşte, ci cum ai sufletul tău şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie. Eşti sărac şi zorit cu gândul după avere, iată că nu te mântuieşte sărăcia ta. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieuşte bogăţia ta. Cum stai cu sufletul şi faţă de una şi faţă de alta, de la asta atârnă mântuirea sau osânda ta.
Iată împăraţi care s-au mântuit: sfântul împărat Constantin şi maica sa, Elena; împărăteasa Irina; Sfântul Ioan Gură de Aur era de neam înalt şi având bogăţie; Sfântul Vasile avea bogăţie, dar avea inima dezlipită de ea şi trăia ca şi cum n-ar fi avut-o. Sfântul Vasile a întemeiat din averea sa primul spital.
Maica Domnului nu era o cerşetoare. Sfântul Marcu avea case în Ierusalim. Pescarii aveau oameni angajaţi.
Mai departe ştim din predanie despre tânărul acela că, după Răstignirea Mântuitorului şi după Înviere, dovedindu-Şi dumnezeirea Sa, după Înălţare şi după Pogorârea Duhului Sfânt, a auzit şi el despre toate acestea şi abia atunci şi-a dat seama Cine era Cel cu Care vorbise el şi nu L-a înţeles. Iar când a văzut uciderea lui Ştefan şi liniştea lui cerească, precum şi propovăduirea pe faţă şi fără nicio frică a Apostolilor, a venit acasă şi s-a mărturisit creştin, lepădându-se de toate, aşa cum îl sfătuise Iisus.

Sâmbăta, 25.XI.1946

Rezumat după omilia I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan

Volumul “Cuvinte vii” se poate cumpăra de aici

În curand, la Editura Agnos, va aparea un nou volum din seria de mărturii despre Părintele Arsenie Boca: “Părintele Arsenie Boca. Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor”.

Mărturie despre lucrarea Părintelui în vieţile lor dau, în această lucrare, doamna Zoe Daian, Părintele Ghelasie Ţepeş, doamna Emilia Şpan, Gheorghe Morar, Maria Nistor, Părintele Poparad Romul, dar şi credincioşi ai satului Pojorta.

De drag de Cuvânt, cuvinte…

Ceea ce veţi citi sunt gânduri-editorial, vreme de un an şi mai bine, la Taina Duminicii din Ortodoxia noastră. Sunt predici în 3000 de semne, cât îngăduie coloana unui ziar, Evenimentul Muscelean şi Sibiu 100% fiind gazdele săptămânale ale acestor rânduri rostite în tipar. Ele mi-au adus aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată, încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise, cu Duhul cel Sfânt. (…) Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu. Și vei vedea că acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinţilor din Vechiul Testament, ci şi pe vremea sfinţilor din Noul Testament. Dumnezeu n-a dat ceva scris apostolilor, ci şi în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând Acela vă va aduce aminte de toate (Ioan 14, 26)” . Apoi Gura de Aur a Duhului Sfânt continuă: „Cu vremea, însă, oamenii s-au abătut de la drumul cel drept; unii din pricina învăţăturilor greşite, iar alţii din pricina vieţii şi purtării lor; de aceea a fost nevoie să fie iarăşi consemnate în scris faptele şi cuvintele lui Dumnezeu. Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi, care eram datori să vieţuim atât de curat încât să nu mai avem nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieri. Și, cu toate acestea, nici de acest al doilea leac, de Sfintele Scripturi, nu ne-am folosit cum trebuie. Noi suntem de vină că am avut trebuinţă de Sfintele Scripturi şi că n-am atras asupra inimilor noastre harul Duhului. Gândeşte-te acum ce mare vină avem că nu voim să dobândim Duhului, nici după ce am primit ajutorul Sfintelor Scripturi, ba dimpotrivă, dispreţuim Scripturile, socotindu-le zadarnice şi fără rost! Dar ca să nu se întâmple asta, să citim cu toată atenţia cele scrise în Scripturi şi să cunoaştem cum a fost dată Legea Veche şi cum a fost dat Noul Testament” . Mă tem că şi dorinţa mea de a scrie vine din aceeaşi neputinţă, a menţinerii Duhului Sfânt în inima mea vreme mai îndelungată. De aici şi predicile acestea oftat, de bucurie şi obidă – pe alocuri -, dinaintea marii provocări la care este supusă pastorala şi acţiunea catehumenală a Bisericii. Oamenii ne aşteaptă vii, de dragul Evangheliei.

E limpede că suntem dinaintea unei noi sensibilităţi formative, nouă provocare de educare a inimilor noastre întru ascultarea, trăirea şi transmiterea Adevărului Revelat, singurul Adevăr, departe de imagistica media ori de zvonul bârfit care ne cotropesc inimile ascultării. Creştinul de astăzi, la fel de doritor de Împărăţie, are obligaţia duhovnicească de a se întreba cât valorează sufletul său, Cine a plătit pentru aşezarea sa întru slava Tatălui, în ce chip buna vestire a Împărăţiei Cerurilor ori propovăduirea tainei vieţii Mântuitorului Iisus Hristos este comandament definitoriu numai pentru clerici. E momentul pastoral prea tensionat pentru a ne mai gândi la mântuire? Sunt cuvintele vocabularului creştin prea tari pentru promotorii noii imorale sociale, fixate absolut în afara cheilor morale ale Evangheliei? Ce vom da la schimb pentru sufletul nostru? 

Dintre toate bucuriile creştinismului activ, care umple astăzi lumea, propovăduirea pare cea mai gustată. Suntem părtaşi unei revărsări de mărturisire vocală – uneori prea vocală – şi suntem convinşi că o rostire corectă a gramaticii propovăduirii poate încă ţine trează conştiinţa creştină a lumii. Pentru omul care căută pe Mântuitorul Hristos, lucrurile nu pot fi simplificate atât de uşor. Emoţia propovăduirii nu poate activa convertirea dacă nu duce către inima ascultătorului cultura iubirii şi discernământului duhovnicesc, izvorul liniştii de care avem nevoie pentru ca pacea de sus să crească în noi mântuirea sufletelor noastre.

Pentru mulţi, izvorul predicii este Sfânta Scriptură, unică şi neracordată la niciun alt izvor. Am auzit chiar pe unii dintre cei care accesează amvonul şi care sunt convinşi că a face predică din predici, construite din surse secundare şi ele, e suficient. Ori o spusă a Sfântului Siluan îmi pare extrem de importantă în acest context. El spune că rugăciunea pentru lume este sânge, vărsare de sânge, transfuzie de sânge. Iar când sângele tău, al propovăduitorului, se încarcă din lucrarea Sângelui şi Trupului lui Hristos, Cuvântul Întrupat, atunci această putere, multă, trece spre ascultători şi-i cheamă la schimbarea vieţii. A crede că doar construirea unui discurs plăcut e suficient să schimbi în cuminţenie nebunia lumii este cel puţin naiv. Și un soi de dispreţuire a Harului dăruit nouă de Mântuitorul pentru a binevesti Evanghelia mântuirii. Ori, mai grav, încrâncenarea mediocră şi guralivă pe teme cel puţin penibile. Propovăduirea este parte a exerciţiului duhovnicesc propus de Sfântul Ioan Evanghelistul, care scrie: „Și aceasta este vestea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: Dumnezeu este lumină şi în El nu este deloc întuneric. Dacă spunem că suntem în comuniune cu El, dar umblăm întru întuneric, minţim şi nu împlinim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, suntem în comuniune unii cu alţii şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat. Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm şi adevărul nu este întru noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice vină. Însă dacă spunem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este în noi” (I Ioan 1, 5-10). Pentru aceea, predica, pentru a fi propovăduire în efortul Evangheliei Împărăţiei Cerului, trebuie să menţină în miezul său pocăinţa, darul smereniei lui Dumnezeu, Care Este Smerenie. A socoti că e suficient să ştii ca să propovăduieşti aduce aminte de cel care crede că poate conduce maşina doar pentru că ştie semnele de circulaţie ori doar legislaţia cu privire la circulaţie. Sunt convins că mulţi au pierit pe şosele tobă de carte, neatenţi la conţinuturile vieţii ca atare, obosiţi la volan ori alcoolizaţi, neadaptând viteza la condiţii de trafic ori forţând depăşiri anarhice. 

Un gând al lui Albert Schweitzer mi-a pătruns în gând cu bucurie: Fericiţi sunt doar cei care au găsit un loc să slujească. Să împlinească minunata chemare a Mântuitorului. De a fi ceea ce El cere să fie. Ori Dumnezeul nostru nu ne cere să fim cârcotaşi cu orice preţ, nici bârfitori, nici fals rugători. A insista să crezi că ai dreptate doar pentru că dreptatea ta este aplaudată de alţii, să crezi că dreptatea pe care o supraestimezi e mai importantă decât iubirea care estimează adevărata propovăduire, care conferă tărie cerească rostirii tale pământeşti. Pentru toţi acei care, umplând cuvântul cu vorbe şi teologia cu păreri, cred că fac un serviciu de vestire aproapelui, gândul mă îndeamnă la mărturia aceasta. Nu doar mândria naşte secte, ci şi interpretările tendenţioase ale oricărei mărturisiri, ale oricărei deschideri de inimă. Ale oricărei încercări de recuperare a celor pierduţi din turma frăţietăţii bucuroase, tot din motiv de mediocritate a propovăduirii. Iertat să fiu că uneori prefer să lupt pentru sufletul fratelui meu, decât să-l arunc în gheene ale indiferenţei şi judecăţii de context. Fie cuvântul nostru cu putere multă!

Pr. Constantin NECULA

Cuprins

De drag de Cuvânt, cuvinte…
“Şi ce poate da omul în schimb pentru sufletul său?”
Vindecarea prin Cuvânt, cuvântul vindecării…
“Nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi…”
“Nu-L mai obosi pe Învăţătorul”
“Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”
“Ale cui vor fi cele pe care le-ai pregătit?”
“Apoi vino şi urmează-Mi…”
“Nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura ei chiar şi în zi de sâmbătă?”
“Fericit cel ce va sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu!”
“Iar Naşterea lui Hristos a fost aşa…”
“Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”
Şi a fost Iisus copil…
“Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii…”
“Şi, în timp ce mergeau, s-au curăţit…”
Băgăreţii spirituali. Convertirea lui Zaheu Vameşul
“Şi iată o femeie cananeancă…”
“Pentru unii care se credeau drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”
“Era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat…”
“Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu…”
“Acolo va fi şi inima voastră…”
Spre Înviere, prăznuind Ortodoxia!
“Cine poate să ierte păcatele, afară de singur Dumnezeu?”
“Ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul lui?”
“Binecuvântată eşti tu între femei!…”
“Iar cel ce vrea să fie primul între voi…”
“Bucură-te, Ierusalime!…”
“Bucuraţi-vă!”
“Şi nu fii necredincios, ci credincios!”
“A înviat, nu este aici!”
“Doamne, nu am pe nimeni…”
“Eu sunt, Cel care vorbeşte…”
“Cine a greşit?…”
Duminica Crezului, plinătatea Ortodoxiei
Rusaliile, răsturnarea Babelului
“Cine nu-şi ia crucea şi nu vine după Mine…”
“Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni…”
“Aşa a făcut Domnul în ziua în care S-a îndurat de mine…”
Vindecarea slugii duşmanului…
Sindromul Gadara
“Îndrăzneşte! Iertate sunt păcatele tale…”
“Da, Doamne! Şi s-au deschis ochii lor…”
“N-au nevoie să plece…”
“Îndrăzniţi, Eu sunt! Nu vă temeţi!”
Credinţa cât un grăunte de muştar
“Dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său…”
Hristos Domnul, în chipul săracului…
“Împărăţia lui Dumnezeu vă va fi luată!…”
“Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”
“Dacă voieşte cineva să vină după Mine…”
Tăcerea vinovată a Bisericii? Când Hristos spune: “Nu vă temeţi!”
Cum să dobândeşti Raiul
“Tinere, îţi spun, ridică-te!…”
“Ce este această parabolă?”
Iisus versus Tarzan sau… Întreg la minte, la picioarele lui Iisus
Înviere pe Calea Învierii
Săracul cunoscut de Dumnezeu pe nume
Ospătăria din Calea Ierihonului
Taina rodirii ţarinii
“Îţi mai lipseşte un lucru…”
“Împărăţia Cerurilor se va asemăna cu un om…”
Prima duminică după… Sfântul Nicolae
“…S-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui!”
“Veniţi, că iată, toate sunt gata!…”
Biruiţi indiferenţa şi bârfa
“Doar străinul acesta?!”
“I-au răspuns că trece Iisus din Nazaret…”
Întâmpinarea Domnului, Domnul Întâmpinării
Fiecăruia după puterea lui…
“Dă-i drumul, fiindcă strigă după noi!…”
“…Pentru unii care se credeau drepţi”
Tatăl ce Se risipeşte iubirii
“Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici…”

Volumul se poate comanda de aici

Hristos este un imigrant în istoria omenirii. El nu este rodul nici unei evoluţii, ci a imigrat în focul vieţii pământeşti aşa cum este din veşnicie. A imigrat pe pământ Hristos, Dumnezeu împuns de săgeţile tuturor păcatelor omeneşti de la Adam, ca să
împlinească trei îndatoriri: – să arate oamenilor că toate săgeţile păcatelor lor L-au lovit pe Dumnezeu şi că Dumnezeu, cu negrăita Sa dragoste, le-a luat asupră-şi dintru bun început; – să ierte păcatele, adică să-Şi smulgă săgeţile din inimă, să le sfărâme şi să le nimicească; – să nimicească şi moartea, prin nimicirea păcatului. Pământul n-a fost în stare să dea un viteaz pentru astfel de îndatoriri. Nu numai neamul omenesc, dar nici întregul cosmos, ba nici amândouă împreună, nu au putere să împlinească astfel de îndatoriri! Pentru astfel de îndatoriri a fost nevoie de un imigrant, şi anume de imigrantul la picioarele Căruia întregul cosmos se pleacă, moale ca şi lutul sub picioarele olarului.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău

Când cineva scuipă copilul din leagăn, acesta simte numai pe faţă scuipatul. Însă greutatea cea mare a jignirii cade asupra inimii mamei copilului. Când copilul este pălmuit, va simţi doar o mică durere a trupului. Însă toată otrava şi toată durerea o va cunoaşte inima mamei. Tot aşa, când cineva păcătuieşte împotriva făpturii Ziditorului, făptura va simţi numai o mică durere din pricina săgeţii păcatului, însă întreaga săgeată, cu toată otrava ei, se va opri în inima Ziditorului – aşa cum trăsnetul, zburând dintr-un nor prin aer, doar mişcă aerul, dar aprinde copacul! Aerul ar putea spune atunci: „Ah, cum m-a mai mişcat trăsnetul!”, însă copacul ar putea spune: „Ah, cum m-a mai sfâşiat şi cum m-a mai ars!” Într-adevăr, aşa este şi cu păcatul. Omul simte din pricina păcatului săvârşit doar o zdruncinare mai mică sau mai mare, dar Dumnezeu simte din plin lovitura şi focul păcatului. De aceea, celor ce privesc şi nu văd, păcatul li se pare a fi un nimic, ceva neînsemnat sau firesc, deoarece grozăvia cea mare şi focul păcatului nu-i atinge pe ei – ah, ce ar fi fost cu ei atunci! – ci pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu, din negrăită dragoste faţă de făptura Sa, primeşte întreaga grozăvie şi întregul foc al păcatului asupra Sa. Şi, prin nemăsurata Lui putere, poate nimici păcatul şi toată roada păcatului – căci, pentru Dumnezeu, a ierta păcatul este tot una cu a-l nimici. Cine oare dintre muritori ar putea prinde trăsnetul cu mâna sa şi să-l preschimbe în nimic? Care copac ar putea scoate trăsnetul din sine şi să-l arunce înapoi în nori?

Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău

– Ce părere aveţi despre tendinţa oamenilor de a se abate de la lumea spirituală, de a nu se ocupa de sufletele lor, ci numai de lucrurile deşarte?

– Păi, nu prea e bine! Dragă, noi n-avem ce să facem, oamenii sunt cum sunt, iar noi, dacă ştim mai mult şi ştim mai bine, să facem ce-avem de făcut noi şi-atâta tot. Noi nu putem să schimbăm o lume… de multe ori, nici părinţii nu-şi pot îndruma proprii copii. Există o împotrivire din start, şi-atunci nu-l mai poţi ajuta pe om.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

– Care este diferenţa între falsa smerenie şi smerenia adevărată? Cum putem practic să dobândim smerenia?

– Smerenia adevărată este atunci când vine din conştiinţa proprie şi când nu se urmăreşte ceva prin smerenie. Se spune că smerenia este virtutea care nu se arată. În momentul în care vrei să te arăţi smerit, poţi să ştii că nu eşti smerit. Asta-i falsa smerenie! Când vrei să apari în faţa oamenilor că uite, ăsta-i ăla care nu ştiu ce face, lucruri deosebite, când vrei să te scoţi în evidenţă, sigur nu eşti smerit. Şi dacă totuşi faci acte de smerenie şi zici vorbe din acestea, din care să se înţeleagă că eşti smerit, de fapt nu eşti smerit, ci ai o falsă smerenie. Am fost pe la Mănăstirea Nicula şi am întâlnit acolo un călugăr, care vine la mine şi se prezintă: „Serafim păcătosul”. Şi eu am zis: nu se poate! Serafim păcătos?! Nu există! Ori eşti Serafim, ori eşti păcătos!

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

– Păcatele strămoşilor, dacă sunt deosebit de grele, pot fi iertate prin rugăciunile obişnuite ale Bisericii? Sau e nevoie de lucruri mai deosebite, cum ar fi donaţii importante sau intrarea în monahism a unui urmaş?

– Dragă, nu se impun astfel de lucruri. Eu, dacă m-am făcut călugăr, nu m-am făcut ca să ispăşesc păcatele cuiva. Asta este o concepţie catolică: că dacă cineva are fapte bune mai multe decât îi trebuie lui pentru mântuire, din prisosul lui se dă altuia ca să aibă şi el atâtea fapte bune câte îi trebuie ca să se mântuiască. La noi nu se pune problema aceasta, întrucât concepţia ortodoxă este că fiecare om trebuie să facă binele de care e capabil şi că niciodată nu ai un prisos în viaţa spirituală, pe care să-l dai altuia. Şi neavând ceva de oferit, nu poţi să-i salvezi pe cei de altădată; de altfel, nici n-ai datoria să-i salvezi… şi nici nu poţi. Singurul lucru pe care poţi să-l faci este să-i cuprinzi şi pe ei în rugăciuni, cum îi cuprinzi pe toţi ceilalţi, iar Dumnezeu să facă ce ştie El.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

– Se cunosc cazuri de preoţi care trăiesc cu a doua sau chiar cu a treia soţie. Mai pot oare aceştia să-i mântuiască pe enoriaşii lor, dacă trăiesc astfel?

– Dragă, să ştiţi că preoţii nu-i mântuiesc pe enoriaşi; nu ei mântuiesc, ci ei mijlocesc mântuirea. Ceea ce face un preot nevrednic e tot aşa de valabil precum ceea ce face un preot vrednic, în ceea ce priveşte preoţia. De exemplu, dacă te binecuvintează un preot nevrednic, nu-nseamnă că nu-ţi vine binecuvântarea pentru că acela e nevrednic. Câtă vreme îl ţine Biserica, îl ţii şi tu.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

– Ce înseamnă a fi „sărac cu duhul”?

– Înseamnă să fii smerit, să fii nemulţumit cu ceea ce ai realizat până în clipa de faţă şi să doreşti să realizezi mai mult.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei