Povestea zilei, 30-05-2013 – “Sabatul”

Povestea zilei 1 Comentariu

– Sabatul este sâmbăta sau duminica?

– Sabatul este sâmbăta; „sabat” înseamnă odihnă. Numai că noi nu ţinem sabatul sâmbăta, ci ţinem duminica, pentru că cele ce s-au întâmplat duminica sunt mai importante. Şi anume, ţinem duminica pentru Învierea Domnului Hristos şi pentru Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, care-s mai importante decât ceea ce înseamnă sabatul. Cuvântul „sâmbătă” vine de la sabat şi pare că ar trebui să fie ziua de odihnă. În realitate, noi ţinem altă zi decât sabatul, pentru că sabatul este doar odihnă, iar duminica este odihnă şi lucrare spre preamărirea lui Dumnezeu. Aşa ne-am pomenit, aşa arată credinţa noastră şi aşa trăim noi, fără să ne mai punem niciun fel de problemă.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 29-05-2013 – “Mandrie”

Povestea zilei Fara comentarii

Dacă ai smerenia, atunci ea te învaţă ce ai de făcut, şi cum să ocoleşti patimile, şi nu eşti ca acela mândru, care citeşte o carte, că doar eu sunt stăpân peste carte. Tu crezi că o carte, un roman de dragoste de pildă, îl citeşti cu încrederea că pe tine nu te clinteşte. Şi după aceea nu-l mai poţi scoate din tine. Asta-i plata celui mândru, păcatele se plătesc, mândria îţi aduce neodihnă, nelinişte.

Pr. Teofil Paraian – Veniţi de luaţi bucurie

Patericul vesel – “Sfinti intrati in ritm”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

Fragment preluat din volumul 77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

Într-o biserică din Iaşi, după Sf. Liturghie, are loc un concert duhovnicesc, susţinut de nume de vază, sonore, ale cântării bisericeşti. Sfântul locaş răsună de intensitatea, ritmul şi aplombul cântării.
in mulţime, fin analist al momentului, cineva face remarca:
Ce să mai spun? Atât de frumos şi de melodios au cântat, că dintr-o dată i-am văzut şi pe sfinţi, din icoane cum băteau din picioare, încercând să ţină ritmul!

coperta-pentru-blog.jpg

Intrebari si raspunsuri – Prietenie si Iubire (V)

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula 1 Comentariu

necula1.jpg

Părinte, ca să nu alergăm în anul IV după o fată, că trebuie să ne căsătorim, pentru a ne hirotoni, cum să procedăm?

M-o întrebat cuvioşii mei studenţi de anul I, II, III, IV care e cea mai bună metodă de agăţat fetele. Şi le-am spus: o aveţi la îndemână, dar nu ştiţi a o folosit.
Cea mai bună metodă de agăţat fetele e să fiţi oameni, mai întâi.
Doi: să le vorbiţi despre Dumnezeu. De ce credeţi că iubesc oamenii preoţii? Pentru că preoţii le vorbesc despre lucruri frumoase. Vorbeşte-i de Dumnezeu! Şi în momentul în care fata se îndrăgoseşte de Dumnnezeu, înseamnă că te recunoaşte concomitent şi ca soţ, şi ca preot. Pentru că să ştiţi, în preoţie nu e o dihotomie. Îi mai aud pe câte unii: “Lasă, că popa e popă numai în besearecă, şi în casă e om ca toţi oamenii!…” Cum poţi să faci dihotomia asta? Ca şi cum mama ar fi mamă numai cât are pruncul la sân, şi când pruncul doarme, ea nu-i mamă, e turistă, speaker! E vedetă! Or, nu-i aşa!
Cea mai bună metodă e să vă păstraţi de fiecare dată bunul simţ. Pentru ca fata să se îndrăgostească de ceea ce se cuvine din voi. Să vă trăiţi dumnezeieşte tinereţea. Cu Hristos! Şi nu e demagogie ce vă spun acum! Cum să nu se îndrăgostească o fată de un tip pe care îl vede totdeauna la biserică, îl vede rugându-se, studiind, corect îmbrăcat, simte că se spală pe dinţi din când în când, că îşi schimbă ciorapii, că ştie să facă un sandviş, ştie să spele cămăşile, că nu umblă îmbrăcat în pantaloni scurţi!.. Că niciodată nu spune bancuri vulgare, ba chiar nu spune deloc vulgarităţi!… Măi, fetelor, spuneţi voi: nu v-aţi îndrăgosti de unul ca ăsta? Pe bune! Că scrie poezii, de exemplu, că e băiat citit!… E, ăsta e deja lux!
Dar cum Dumnezeu să te îndrăgosteşti de un mojic? Care intră pe uşă înaintea fetei în sala de curs. Care în cantina studenţească se scobeşte în nas şi scuipă mâncarea.
Am fost odată la un parastas în Moldova, în parohia unui tânăr absolvent de teologie, preot acolo. Ăsta era cu nevastă-sa. Doamna era profesoară de franceză, doctor în franceză. Şi vine aista, bre, şi se pune la masă, îmbrăcat ca un curcubete – pantaloni maro, cămaşă verde, cravată roşie – şi îi spune nevestii: “Balotează, fă, nu răbda ca acasă!”De faţă cu noi, ceilalţi! Eu nu admit să loveşti o femeie nici dacă eşti în război! Dacă îţi e duşman de moarte! Când aud câte-o domnişoară că o bate ăla de nebun şi ea mai stă cu el! Păi, domnule, ăsta e sado-masochism! Sau că el înjură sau îi pute gura a tutun, sau că preferă să stea la o bere cu băieţii decât să se plimbe cu soţia!… Astea sunt deja schizofrenii!
Problema este ce caută viitorul preot în domnişoara cu care vrea să se căsătorească. Dacă o ia de catedrală, de catedrală o are! Dacă o ia de discotecă, de discotecă o are! Problema la noi e că studenţii noştri întotdeauna sunt aşa, mai afectaţi, în raport cu duducile. Cu cele care ştiu să-şi expună marfa.
Am auzit un student de la teologie, dintr-un centru universitar, spunându-mi că e mare ispită la ei, că teologia e în mijlocul Universităţii. Că, vai, bieţii băieţi, ce victime sunt ei!…
Eu cred că exact aici e problema. Unul care biruieşte un astfel de mediu, care îşi păstrează, într-un astfel de mediu, integritatea voaţiei sale preoţeşti, apăi ăsta-i bărbat, tată! Ţineţi minte că în Lista lui Schindler, la un moment dat, neamţul ăla şef de lagăr încearcă să împuşte în cap un evreu. Şi nu-i merge pistolul. Ia alt pistol şi iar nu merge bine. Şi vine Schindler şi spune: “Bă, bărbăţie înseamnă să ştii să ierţi!” La noi, bărbăţie este să fii Bruce Willis, Arnold Schwartzenegger!… Muşchi, trapez, privirea “inteligentă” rău de tot, totdeauna cu gun-ul la el, foarte greu de ucis, dacă se poate, în patru-cinci episoade… Şi fetele muşcă din momeala asta! Că este interesant ambalată! Pururea este prezentată la televiziune!
La Dumnezeu nu este aşa! Într-o iubire care Îl are pe Dumnezeu în trialogul acesta, când îi spui celuilalt cât de mult îl iubeşti, îi spui şi că iubirea ta e nimic faţă de ceea ce este iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Adică “eu te iubesc, pentru că Dumnezeu ne-a iubit dintai” [1 – Fără a subscrie integral cărţii, ne permitem să recomandăm lecturii lucrarea lui Mike Mason, Taina căsătoriei – după cum fierul ascute fierul, Ed. Logos, Cluj Napoca, 1999, 207 p.]. Dacă nu e asta… apă de ploaie! Cum oare mai stau fetele cu unul care înjură? Explicaţi-mi şi mie: cum poate trăi cineva lângă un astfel de tip? O dată admit, că s-a lovit la picior şi a scăpat-o şi gata! A doua, hai, că a bătut Dinamo pe Steaua. Dar a treia?!
Sau cum se mărită fetele cu unul care e pururea cu mustul în freză? De cinci ani de când sunt lucratoriu – ca vicepreşedinte la Crucea Albastră, asociaţia care se ocupă de alcoolici – în domeniu, nu reuşesc să pricep de ce stau fetele lângă unul care pute a alcool tot timpul! Bine, nu îi înţeleg nici pe băieţii care stau lângă fete care miros a alcool. O problemă din ce în ce mai deasă, din păcate, în România.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii. Mic catehism vorbit, Editura Agnos, Sibiu, 2006.

Povestea zilei, 28-05-2013 – “Tinte-ti mintea in iad si nu deznadajdui”

Povestea zilei Fara comentarii

– Cum trebuie înţelese cuvintele: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”?

– Nu ştiu. Eu totdeauna am spus că nu înţeleg cuvintele acestea, iar dacă totuşi au însemnătate, ele au fost spuse pentru Sfântul Siluan. Dacă Sfântul Siluan le-a înţeles, ajunge. Mă gândesc că se poate ţine mintea şi în rai şi să nu deznădăjduieşti. Nu ştiu de ce s-a spus cuvântul acesta.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

O noua aparitie la Editura Agnos: “Parintele Arsenie Boca. Fiti ingaduitori cu neputintele oamenilor”

Cartile noastre, Pr. Arsenie Boca, Romeo Fara comentarii

fiti-ingaduitori-coperta.jpg

Volum de convorbiri realizat de Romeo Petraşciuc
Prefaţă, Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor se vrea, în primul rând, o mărturie-reper a unor adevăruri, a unor trăiri de echipă care, coagulate, dau fizionomia unei personalităţi duhovniceşti cu totul providenţiale: Părintele Arsenie Boca.
Toţi cei cuprinşi în această carte – oameni care i-au fost apropiaţi şi care l-au căutat cu vreme şi fără de vreme – se recunosc pe sine doar în măsura în care îşi revendică dependenţa de Dumnezeu prin acest „Sfânt al Ardealului”, în fapt, al întregului Neam românesc. De aceea, istorisirile lor au vocaţia unor apoftegme-crucix, ce cheamă la recurs de sens, de valorizare.
Sunt mulţi cei care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca. Însă extrem de puţini care s-au şi întâlnit, efectiv, cu Sfinţia Sa. Cu duhul său, cu felul său de vieţuire, cu lumina izvorâtă din tâmplă de Prislop…
Pentru toţi cei care se află în căutarea Părintelui Arsenie, această carte poate fi încă un reper spre întâlnirea cu Sfinţia Sa…

Romeo Petraşciuc 

Cartea continuă seria de mărturii iniţiată de Editura Agnos (alături de volumele: Pr. Arsenie Boca. Sfântul Ardealului şi Pr. Arsenie Boca. Fost-a om trimis de Dumnezeu) şi vine cu o nouă colecţie de convorbiri cu o parte din cei care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie şi dau mărturie despre cât bine le-a făcut lor Dumnezeu, prin acest Sfânt al Ardealului şi al întregului Neam românesc…

Părintele Arsenie Boca, Stareţul Bucuriei şi Iertării 

Aşa a rânduit Dumnezeu ca, în timp ce se pregătea de tipar cartea aceasta, a distinsului meu prieten Romeo Petraşciuc, jurnalist şi teolog cu aplecare spre fenomenul Arsenie Boca (mai ales sub chipul acesta al mărturiei-interviu), un alt Părinte de marcă al Ortodoxiei, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, să fie prezent în lectura românească duhovnicească printr-o nouă traducere, în seria „Tâlcuiri şi cateheze”, şi anume cu volumul Cuvânt despre ascultare şi priveghere . Las la o parte similitudinile de viaţă ale Părinţilor acestora cu adevărat duhovniceşti şi faptul că au născut şi menţinut o trezire duhovnicească memorabilă în tinerii ţărilor lor, că au folosit forţa cuvântului duhovnicesc în mărturia lor profetică, că au coagulat comunităţi monahale cu totul remarcabile, că au înscris mănăstirile lor de suflet (Ormilia şi Prislop) pe hărţi ale pelerinajului ortodox universal, că nu se mai poate vorbi despre spiritualitatea Bisericii lor naţionale fără aportul lor duhovnicesc. Reţin doar, prefaţă la o carte cu un titlul bogat în semnificaţia restaurării sufletului omului contemporan, Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor, că cei doi Stareţi au lucrat şi trăit mărturia lor în umbra de lumină a Duhului Sfânt, ţintind la mântuirea lor şi a aproapelui nu după vreo reţetă duhovnicească sau dicteu tipiconal, ci după regula de har a Bisericii, trupul cel Viu al Mântuitorului.
Relaţia cea mai amplă pe care o remarci citind lucrările ori despre lucrurile săvârşite de cei doi minunaţi Părinţi este construcţia unui realism duhovnicesc viu, cordial şi ziditor, axat pe valorile unui stăreţism activ, care depăşeşte obştea monahală spre oamenii de rând, care devin monahi după râvnă şi cultură, chiar dacă nu şi după obştească aşezare. Dincolo de construcţia unui limbaj neo-filocalic, descoperi un stil de viaţă în Hristos care mută mănăstirea în apartamentul de bloc ori în casa de la ţară, o pastorală transmisibilă dintr-un ethos monahal într-unul larg, adresat laicilor râvnitori fără excese. Mută valorile desăvârşirii monahale în standardul normalităţii creştine, parte integrantă a rodirii Evangheliei în mijlocul poporului credincios ori ba. Mărturisitori ai Evangheliei în contexte sociale atinse de epoca post-belică, cu toate greutăţile sale, şi sub efuziuni politice atinse de comunism ori agravate constant de socialism (cazul României), Părinţii Emilianos şi Arsenie rămân comparabili în ieşirea lor din insularul limbajului de serviciu, determinând un limbaj duhovnicesc viu, salvator demnităţii teologale a vremii.
Cu un limbaj simplu şi direct, Avva Arsenie a descoperit intervievaţilor prezentaţi în acest volum, şi în cele care constituie deja tezaurul de mărturie arseniană a zilelor noastre, voia lui Dumnezeu: fără fasoane, fără duplicităţi duhovniceşti, fără încurajări false. Veţi remarca, fie că e vorba de minunatele interlocutoare Zoe Daian (un glas cu infuziuni copilăreşti), ori maica preoteasă Emilia Şpan (cu mărturii ferme, pe viaţă şi pe moarte), ori Livia Trâmbiţaş din Pojorta, fie că reţineţi cuvintele bărbaţilor-monah, preot ori mirean, discursul Părintelui Arsenie este unul viu, atât de viu încât şi atunci când îl rostesc ei te cutremuri, cauţi să înţelegi şi să schimbi ceva, spre mai bine. Este frisonul de duh pe care îl descoperă sufletului doritor de Dumnezeu lucrarea mântuitoare a Duhovnicului în lume, constanta descoperire a Mântuitorului Hristos drept Domn şi Dumnezeu, fără de care nu există Împărăţie şi mântuire.
Îndemnul consemnat de titlul cărţii acesteia mărturisitoare, Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor, nu e nicidecum un îndemn la a lăsa jos garda lucrării duhovniceşti, ci un îndemn la o lucrare însoţită de iubire, de îngăduinţă nădăjduitoare. Cred că, până astăzi, cei care urcă pe culmea înflorită de Har a Prislopului caută o astfel de mângâiere. Este limpede că Dumnezeu, la vremea prigoanei comuniste, fiecărui profil de căutător în credinţă a Căii Sale a dăruit un profil de duhovnic. Nici unul mai mare decât altul, ci egali cu Harul care ţinea o ţară la vremuri de crucificare. Pe schelele Drăgăneştiului, ca pe un diafan amvon, Părintele Arsenie picta în fraze picturale limpezi un mesaj de credinţă cel puţin la fel de catehumenal precum predicile Stareţilor Moldovei ori bucuroasa propovăduire a celuilalt Arsenie, de la malul Mării Negre. Iconografia sa, plină de sens în toate contextele de viaţă, nu suportă tipizare tocmai pentru că nu ţine de tipizare, scoţând pe furnirul zidului developarea cuvintelor unor conţinuturi mistice şi ascetice deopotrivă. Profetic şi sincer cu poporul, Părintele Arsenie Boca rămâne o taină, oricât de mult ne-am apleca asupra sa. Bucuria cunoaşterii lui personale, dublată de un frison de frică la care toţi intervievaţii fac apel, este dublată de bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu. În încercarea de a surprinde câteva caracteristici simple, fără de care nici Sfântul Duh, nici cugetul Stareţului, nici viaţa ucenicului conformă cu cea a Stareţului nu pot să cultive personalitatea creştinului, monahului în principal, Părintele Emilianos consemnează tocmai linia de forţă, conservată în titlul iscusit ales de Romeo Petraşciuc: „Primul lucru este bucuria noastră înaintea Domnului. Bucuria exprimă recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu, pentru că niciun om nu poate spune că nu este privit neîncetat de Dumnezeu, că nu este inundat de darurile Lui. Aşadar, atunci când nu mă bucur, înseamnă că sunt lipsit de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Bucuria este îngrăşarea pământului, aşa încât sămânţa să se poată prinde şi să încolţească. Altfel, nu va odrăsli decât neghină. Bucuria ne este răpită de ideologia noastră, aspiraţiile noastre, amestecarea în problemele străine de noi, tulburarea legăturii noastre cu Stareţul. De asemenea, patimile noastre ne răpesc şi ele bucuria. Se poate însă ca cineva să fie pătimaş, dar să-şi fi încredinţat patimile lui Dumnezeu. Atunci nu mai are nicio urmă de întristare, are o nădejde. În general, bucuria noastră ne este răpită atunci când intră ego-ul în viaţa noastră. Lipsa bucuriei este un element patologic al omului, o închidere de bunăvoie în sine însuşi, şi, orice ar vrea să facă, n-o să-i reuşească. Mai întâi, trebuie să-şi curăţească grădina sa, să vadă ce se petrece de nu-i bucuros. După aceea, să urmărească îmbucurarea sinelui său şi apoi pacea cu Dumnezeu să ia locul bucuriei ”. Tot acest parcurs terapeutic îl poţi remarca la toţi aceia care au dezvoltat o relaţie de viaţă şi moarte cu Avva Arsenie. Nu-i greu să distingi, astfel, în terapia şi practica pastoral duhovnicească a Părintelui Arsenie, emularea gândirii sale pe aceea filocalică şi neo-patristică a profundului duhovnic ortodox din toate arealulrile rezistenţei la lume, la diavol, la tot felul de nimicuri.
Urmând Părintelui Arsenie Boca, descoperi că Dumnezeu i-a dat o obşte de ascultători mult mai mare după trecerea la Cer decât în vremea stării lui printre muritori. Constaţi astfel, cu mare bucurie, că Familia Părintelui este una de Stareţ, cel puţin la modul creionat de celălat mare Avvă, Emilianos Simonopetritul. Fundamentul athonit al gândirii Părinţilor amintiţi trece, fragil, în bucuria noastră. Ca unul ce m-am bucurat de lumina Prislopului şi de Lucirea de Har a Ormiliei din crângul cu măslini, cred şi mărturisesc: minunea Ortodoxiei stă în unitatea de Duh Sfânt a Stareţilor ei.
Să ne bucurăm, dar, de Ortodoxia Bisericii noastre!

Pr. Constantin NECULA 

Cuprins
Părintele Arsenie Boca, Stareţul Bucuriei şi Iertării
Amintiri dintr-o copilărie cu oameni (şi) sfinţi. De vorbă cu nepoata Părintelui Arsenie Boca (Zoe Daian)
“Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor…” (Pr. Ghelasie Ţepeş)
“Părinte, ajută-mă, că nu mai pot!…” (Emilia Şpan)
“Cu dragostea şi smerenia te mântuieşti” (Gheorghe Morar)
“Tot timpul îl simt pe Părintele aproape!…” (Maria Nistor) “Vezi, mă, că n-ai murit? Şi n-ai să mori!… N-ai să mori!” (Pr. Romul Poparad)
Mărturii din Pojorta 

Povestea zilei, 27-05-2013 – “Podoaba tineretii”

Povestea zilei Fara comentarii

Mitropolitul Bălan avea o vorbă faină: „Cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este inima curată şi mintea trează”. Să ştiţi că inima se murdăreşte şi ea. Cu ce se murdăreşte? Cu gânduri murdare, cu imagini murdare, cu fapte murdare. Toate acestea se înscriu în noi. Suntem ce am devenit. Dacă inima-i curată, intră în ea Domnul Hristos. Când intră Domnul Hristos la noi? Când îi facem loc, când scoatem murdăriile din noi, pentru că nu poate intra în loc spurcat.

Pr. Teofil Paraian – Veniţi de luaţi bucurie

Patericul vesel – “Dumnezeu nu va mai iubeste!”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

Fragment preluat din volumul 77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

Un părinte, după vreo cinci ani de când venise în parohie, văzând că se tot împuţinează serviciile religioase şi, implicit, şi resursele nevoinţelor sale duhovniceşti – şi, într-o oarecare măsură, şi materiale, fie vorba între noi -, anunţă că de hramul bisericii are să facă un bilanţ al activităţii sale şi, desigur, al comunităţii, în ansamblul ei.
În ziua sortită, după săvârşirea Sfintei Liturghii, părintele, cu glas domol şi sacadat, iese în faţa credincioşilor şi începe să le bine-vestească:
Dragii mei fii şi fiice! Sunt cu voi de câţiva ani de împreună-lucrare în ogorul Evangheliei. Au fost momente frumoase, multe dintre ele. Altele au fost grele, atât pentru obştea noastră, cât şi pentru unii dintre noi. Însă, cu ajutorul Domnului, am încercat să le facem faţă la toate. Acum însă, la momentul bilanţului, mă simt obligat, în faţa lui Dumnezeu şi înaintea dumneavoastră, să vă mărturisesc, cu frică şi cu cutremur, ce am constatat eu în cei câţiva ani de când suntem împreună.
Din experienţa mea cu voi şi ca preot în acest sat, cu durere trebuie să vă spun că mi-am dat seama, destul de curând, că voi nu vă mai iubiţi. Nu există iubire între voi, a unora faţă de ceilalţi. Dovadă? În anul ce a trecut nu am avut decât o singură cununie! Deci, dacă nu vă iubiţi, desigur că şi cununiile au scăzut îngrijorător de mult.
Însă aceasta nu e tot… Mi-am dat seama că nu doar nu vă iubiţi la modul acesta frumos, binecuvântat, în care să vă doriţi întemeierea unei familii. Ci, mai mult, nici măcar de iubire pur fizică, pământească, nu mai poate fi vorba între voi, pentru că a trecut o amar de vreme de când nu am mai avut nici un botez!
Şi, ca şi cum acestea nu ar fi de ajuns şi suficient de grav, am sesizat cu extremă îngrijorare că, dacă voi nu vă mai iubiţi între voi, nici Dumnezeu nu vă mai iubeşte! Anul acesta, nu am avut nicio înmormântare…

coperta-pentru-blog.jpg

“Femeie, lasă-l, că ăsta va sluji pe Dumnezeu cândva!”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

Pr. Ioan Sabău (Foltu, Alba)

parintele-ioan-sabau.jpg

 Părintele Ioan Sabău (Foltu, Hunedoara) este unul din mărturisitorii temniţelor comuniste, cu slujire exemplară în păstorirea sufletelor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Peste zece ani de temniţă grea, cu tot atâtea binecuvântări şi biruinţe, au făcut din părintele Sabău pildă de credinţă şi chip luminos în Biserica măririi lui Hristos.
La început de preoţie, plin de râvnă şi zel, aude de Părintele Arsenie Boca şi, de atunci, îi va rămâne mereu aproape, preţuindu-l cu aleasă consideraţie şi devotament.
L-am găsit pe Părintele Sabău într-o după-amiază frumoasă de vară, la Sfinţia Sa, la Foltu, împovărat de greutatea duioasă şi liniştitoare a celor peste 90 de ani, şi l-am rugat să ne spună câte ceva despre Părintele Arsenie Boca.

Oameni buni, închideţi ploaierele alea, că nu plouă peste noi! 

Pe Părintele Arsenie Boca l-am cunoscut, cred, prin anii `40. Eram preot la Vinerea. El era atunci la Sâmbăta de Sus. Şi se făcea acolo, la Sâmbăta, cu prilejul praznicului Izvorul Tămăduirii, o mare manifestare. Şi am fost acolo, la serbare, unde l-am văzut prima dată pe Părintele Arsenie manifestându-se cu puterea lui de înainte văzător. Se făcuse deja vâlvă că este văzător şi făcător de minuni. Şi vine o femeie cu un copil handicapat în braţe. Când a văzut-o, Părintele i-a zis: “Femeie, vezi, pe copilul ăsta l-ai zămislit în noaptea de Paşti, aşa-i?” “Aşa-i, Părinte!”, a zis femeia. “Vezi cum lucrează Dumnezeu? Acum trebuie să faci rugăciune multă şi post ca să putem face ceva, să-l putem întrema…”
Era un timp cam ploios. Oamenii şi-au deschis umbrelele, şi-au pus câte ceva pe cap. “Oameni buni” – le-a zis Părintele -, “închideţi ploaierele alea, că nu plouă peste noi”! Deranjau, cu zgomotele şi mişcările lor, predica. Şi a continuat Părintele: “Închideţi ploaierele, căci cât vorbesc eu, aici nu plouă, dar după ce termin, să vedeţi ce ploaie vine!” Şi, într-adevăr, după ce a terminat el de vorbit, a venit o ploaie, de ne-a împrăştiat pe toţi!
La Prislop, nu am fost la el. Asta a fost o greşeală a noastră, a tuturor, a celor care l-am cunoscut şi pe care ne-au arestat odată cu el. Securitatea a folosit mijloace diabolice printre noi, ca să nu ne întâlnim după puşcărie. Eu eram în relaţii destul de intime cu el şi cu un coleg de-al lui, mai cu seamă, coleg de la Sibiu. Şi mi-era frică să mă duc la el, să nu-i fac rău prin venirea mea. Nici maica Zamfira nu prea lăsa lumea să-l caute. Le zicea de fiecare dată: Pe cine căutaţi? Ce, n-aveţi popă? Îi scotea din mănăstire, nu-i lăsa!… Ea şi-a luat angajamentul că, atâta vreme cât va sta Părintele Arsenie sub observaţia ei, îl va scuti de a lua contact cu poporul. Asta era nenorocirea. Totuşi l-a mai căutat lumea, pe la Drăgănescu şi pe unde mai mergea…
Mi-aduc aminte, tot aşa, de o scenă… S-a dus o femeie care rămăsese gravidă, iar soţul a fost arestat, prin `48. S-o dus să-l întrebe pe Părinte ce să facă. Mai avea trei copii. Copiii ceilalţi erau deja mari. “Părinte – i-a spus ea -, ce să mai fac cu ăsta în pântece? Mi-am pus gând să-l pierd, să-l avortez… Pentru că nu reuşesc să-l cresc. De când a plecat soţul meu, sunt nenorocită!…” Şi-i zice Părintele: “Femeie, lasă-l, că ăsta va sluji pe Dumnezeu cândva!” Copilul acela este părintele Avramescu, din America. A făcut furori acolo, în America. A construit o catedrală mare, ca în Bucureşti, cu mulţi credincioşi…
Am avut şi eu o nepoată. Şi-a luat de bărbat, oarecum, o rudă. Şi preotul nostru, trecut de la uniţi la ortodocşi, după câteva săptămâni de cursuri, fără şcoală, le-o dat dezlegare. Nepoata asta a născut un copil debil, handicapat. Până la 7 ani, a stat tot în leagăn. Numai cu lapte-l hrănea. S-o dus şi ea la Părintele Arsenie. Când i-o văzut, Părintele le-a zis: “Măi, vezi ce-nseamnă dacă v-aţi luat neamuri! Voi v-aţi luat rude.” “Da – au recunoscut ei -, ne-am luat rude… Asta e!” Eu numai atunci am aflat. M-am dus la vlădicul Andrei şi am făcut o dispensă – pentru că Biserica avea dreptul să dea dispensă, din gradul VI de rudenie -, o dispensă retroactivă şi a murit copilul acela. Altfel, avea de suferit toată viaţa.

Fragment preluat din volumul Părintele Arsenie Boca. “Sfântul Ardealului”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

 sfantul-ardealului-ghilimelit.jpg

“Doamne, nu am pe nimeni!…” (Ioan 5, 1-15)

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

124733_slabanog-vitezda.jpg

Calendaristic, după regula hârtiei, Paştele a trecut. Rumoarea a reumplut taina vieţii cotidiene. Unii chiar par că n-a trecut prin ei fiorul Învierii. Biserica Ortodoxă face pomenire, în Duminica a IV-a după Paşti, de un slăbănog paralitic. Aproape pare o glumă. După toată slava plină de forţă a Paştelui, ne întoarcem iar la un slăbănog? Acesta stă pe muchia de nădejde a unei fântâni cu apă vindecătoare, ce se numea pe evreieşte Vitezda. Stătea de ani mulţi. Treizeci şi opt. O viaţă. Şi văzuse în repetate rânduri cum, din când în când, un înger al Domnului cobora în apă şi tulbura apa şi care cobora dintâi în apă ieşea vindecat (Mc 5, 4). De orişice boală ar fi suferit. El suferea însă de o boală mai grea decât paralizia. Singurătatea dinaintea propriei boli. Nu avea om să-l ajute să intre în apa cu valenţe terapeutice. La boala trupească se adăugase în timp şi o boală sufletească, grea, din care adesea gustăm şi noi, la vreme de greutate.

Mântuitorul nu negociază cu boala omului. Alungă singurătatea lui cu un cuvânt de mângâiere, de interes faţă de starea lui de boală, apoi îl vindecă şi de paralizie. „Ridică-te, ia patul tău şi umblă!” (In 5, 8 ) consună cu porunca dată, la vremea urcării spre Ierusalimul Patimii, lui Lazăr, cel mort de patru zile: „Lazăre, ieşi afară!” (In 11, 43). Dacă slăbănogul, ridicându-se în picioare, face atâta vâlvă, cum va fi fost atunci când „mortul a ieşit cu picioarele şi mâinile legate cu fâşii de pânză şi faţa înfăşurată într-un giulgiu” (In 11, 44)! În fapt, ridicarea din paralizie a slăbănogului era un exerciţiu de obişnuire cu ridicarea din moarte a lui Lazăr, care era pregătitoare sufletului uman pentru a percepe Învierea Mântuitorului Hristos. Un exerciţiu de vindecare a singurătăţii în moarte!

De ce acum, prima după minunatele poveşti despre Învierea Domnului? Pentru reacţia de căpoşi a iudeilor prezenţi la Poarta Oilor, în pridvorul Vitezdei. Le era indiferent că unul de-al lor, casnic al Vitezdei de 38 de ani, se ridicase din boală. Ei nu-L vedeau pe Vindecător, căci erau vindicativi, nu vedeau pe Întrupat, pentru că erau blocaţi în Lege, nu înţelegeau odihna Creatorului în vindecarea creaţiei Sale, căci erau orbiţi de ţinerea Sabatului. Atunci, ca şi acum, anchilozaţii în percepte şi legişoare şi paragrafe, fanaticii alineatelor, nu puteau să vadă minunea: prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oilor turmei Sale. El, Care era Uşa, şedea la Poarta Oilor pentru a le vindeca de paralizia inimii lor, de slăbănogeala sufletului lor.

Hristos, Dumnezeu cu adevărat, nu Se lasă distras de ifosele iudeilor. Ştie o singură comandă: Înviaţi! Voi, cei orbi şi şchiopi şi surzi şi muţi şi paralizaţi şi îndrăciţi şi desfrânaţi şi avari şi câţi veţi mai fi, înviaţi cu Mine. Nu vă temeţi! Doar credeţi şi lucraţi în har mântuirea voastră. El pentru aceasta a şi venit, pentru ca niciodată omul să nu mai aibă motiv că nu mai are cine să-l arunce în apa fântânii celei mângâiate de aripă de înger. Un Dumnezeu-Om vine să ofere omului harul de a deveni Dumnezeu după Har.

Cârcotaşii boscorodesc pe de lături. Evangheliei duminicale trebuie să-i adăugăm cuvintele care marchează ura iudeilor, după ce vindecatul le spune Cine anume îl vindecase sâmbăta: „Din această cauză iudeii îl urmăreau pe Iisus, fiindcă făcea aceste lucruri sâmbăta. Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu lucrez. Pentru aceasta iudeii căutau să-L omoare, fiindcă nu numai că încălca ziua sâmbetei, dar Îl şi numea pe Dumnezeu Tatăl Său, făcându-Se pe Sine egal cu Dumnezeu” (In 5, 16-18). Iudeii nu reţineau un lucru fundamental, prilej de ispită pentru ei până azi: Hristos nu spunea doar că este Dumnezeu, ci chiar era Dumnezeu! Chiar ESTE Dumnezeu! Care devine ameninţat cu moartea că nu ţine la propria Sa odihnire, El, Care crease odihna. Iar Dumnezeu nu lucrează după programul afişat pe uşa locaşului Său. Nu are timp liber şi nici excese de concediu. El e dispus oricând, pentru fiecare dintre noi, să refacă dialogul vindecării. Totul e să ne aşezăm în pridvorul noii Vitezde, care este Ortodoxia! Biserica, Izvorul limpezirii singurătăţilor!

Pentru aceasta ne este adusă la inimă această Evanghelie. Ca atenţionare că fiecare prăznuire legată de Înviere are şi un punct de aducere aminte a întunericului din jur: se vădeşte proasta socoată a uciderii Mântuitorului Hristos, coaptă la vederea unei minuni. Dar şi marea Lui disponibilitate împlinită prin Întrupare: El este minunea!

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, Editura Agnos, Sibiu, 2013

ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg

« Precedenta