“A inviat, nu este aici!” (Mc 15, 43-47; 16, 1-8)

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

Nu pentru un astfel de răspuns urcaseră femeile coasta Golgotei. Văzuseră pe Iosif din Arimateea, un sfetnic bine văzut, care aştepta şi el Împărăţia (Mc 15, 43), cum a luat de la Pilat trupul Celui ucis pe Cruce. Pilat, reprezentantul unei împărăţii ce avea să piară, se miră. A murit. Atât de grabnic! Iosif se dovedeşte un om influent şi vertical, deopotrivă. Preia trupul, de-acum un hoit maltratat, îl aşează în mormântul gol din buza de cimitir a Golgotei. Îl învăluie în giulgiu curat. Se grăbeşte. Vine Sabathul. E zi sfântă. Ele continuă să privească. Sunt numai Maria Magdalena şi Maria lui Iose. Celelalte? Maica Domnului? Probabil vor fi fugit deja să cumpere miresme şi întârziau pe cale. Recunoscute de cei ce vânduseră pe Dumnezeu, erau în pericol. Se strecoară, oricât de mult se grăbesc, şi de aceea întârzie. Iosif pecetluieşte groapa. Cu o piatră uriaşă, după obiceiul iudeilor.

Femeile privesc de departe. Cu ce inimi se vor fi despărţit de groapa aceea? Peşteră la Naştere, peşteră la punere în mormânt. Din Peştera Betleemului izbucneşte plânsul Pruncului. În adâncurile iadului, ce se deschid sub groapă, scâncetul iadului călcat de Viaţă. Scâncetul ca de copil al unei omeniri ce aştepta venirea Lui. Vechiul Adam întâmpină pe Noul Adam, Unsul lui Dumnezeu, ca să vindece de moarte şi păcat lumea. Femeile nu vedeau aceasta. Erau sfâşiate precum dvera Templului, plânse şi îndurerate precum natura ce se cutremura, văzând pe Creator ucis. Firi practice şi iubitoare, trecând cu greu peste cele ale Sabatului, femeile revin în zorii celei dintâi dimineţi după Sâmbăta aceea. Grupul este întărit. Se adaugă Maria lui Iacov şi Salomeea. Maica Domnului nu vine, pentru că putem intui că nu plecase de acolo. Ce mamă şi-ar lăsa copilul neonorat de dragoste? Dinaintea urii umane, gingăşia femeilor care n-au decât o grijă: cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? (Mc 16, 3). Grija aceasta tandră şi suavă, filigranul de nădejde ce frisonează o lume adormită în moarte.

Cum vor fi trăit ucigaşii lui Hristos zilele acelea? Erau orice, numai proşti nu. Să nu fi înţeles chiar deloc ce se întâmplă? Atunci de ce plătesc ostaşii să mintă, de ce corup? (Mt 27, 62-66). Cum vor fi lăudat pe Dumnezeu cu buzele după ce L-au condamnat cu uşurinţă, ca pe un răufăcător! Binefăcătorul absolut, tratat ca un răufăcător de duzină. Femeile purtătoare de mir îi vor ruşina pe cei care de două ori mituiesc să aibă trupul lui Hristos: o dată pe Iuda, cu 30 de arginţi, preţul unui rob fugar; a doua oară cu bani mulţi, căci de-acum Robul lui Dumnezeu, Ebed Yahve, spulberase moartea. Şi ei ştiau aceasta.

Femeile ajung la mormânt. Aici Îngerul le dă răspuns Cine le rostogoleşte de pe rosturile sale piatra cea grea: Iisus Hristos Cel Înviat. Femeile vin să ungă pe Cel Uns, Hristosul, şi se întorc acasă unse de El ca vestitoare ale Învierii. Ca Apostoli ai Iubirii Înviate.

Femeile ajung la mormânt. Dar el este gol, vidul Învierii fiind cel care scoate din goliciune orice umplere de non-sens a lumii din jur. E posibil ca nişte femei să facă un astfel de act de curaj? Luaţi aminte la mamele voastre, cum v-au privegheat înfruntând naşterea, căci orice femeie ce naşte este mai aproape de moarte decât ostaşul din postul liniei întâi. E posibil ca femeile să înfrunte întunericul şi să urce pe coasta Golgotei, unde coasta lui Hristos a izbucnit în apă şi sânge? Luaţi seamă la cine sunt cele care vin primele, în zori, la Biserică, Golgota cea plină de Lumina Învierii, purtând cu ele materia pentru Dumnezeiasca Liturghie, pâine, vin şi apă, care sunt, în sfârşitul fără de sfârşit al Liturghiei, Trupul şi Sângele Mântuitorului. Dâra de mir a celor ce urcă pe culmea ce ascunde vederii Mormântul umple de bună mireasmă, până astăzi, lumea. Existăm iubitori doar pentru că mirul iubirii lor vindecă neiubirea noastră, neîncrederea noastră în Dumnezeu şi în noi. Îngerul le surprinde cu Vestea Învierii. Se tem. Cred, dar se tem să vestească. E o doză de nebunie pe care Hristos o cere oricărui vestitor al Evangheliei Sale. E picătura de mir curajos, care te scoate din neutralitatea non-combatului duhovnicesc, care modifică genetica ta umană dinaintea morţii, pentru a te umple de nădejdea Vieţii veşnice.

Cele mai fragile fiinţe ale lumii, copiii, fuseseră vindecaţi de teama morţii la Florii, la Intrarea Mântuitorului în Ierusalim. Ei n-aveau nevoie de mizeria trădării şi înfruntarea dureroasă cu moartea de pe latura de ură a Golgotei. Ei priveau spre Hristos ca un Împărat ce vine în numele Domnului. Femeile sunt martore ale teribilei drame a Răstignirii, stând departe de ucidere. Nu cred că vreo mamă ar fost aceea care să fi strigat: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! (Mt 27, 25). Şi tot femei sunt cele care aduc tandreţe în alabastrul sufletelor lor să mângâie singurătatea Răstignitului îngropat. Dar El, El nu este aici. A înviat. Adevărat. Femeile mironosiţe o confirmă, cu teamă, dar pentru veşnicie.

Pr. Constantin Necula

Fragment preluat din volumul Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, Editura Agnos, Sibiu, 2013

ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg

Parintele Arsenie Boca – “Moartea care dobandeste Invierea”

Articole, Pr. Arsenie Boca Fara comentarii

Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.
Făcându-Se om Se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi – cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe – şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se restabileşte temelia cea străveche.
Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.

Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune. El ne trimite câte-o răstignire în fiecare, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.

S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.
Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea, sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate.
Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.

Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care domim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credinţă, viaţa noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată şi neliniştită.

Creştinismul se întemeiază şi dăinuieşte pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morţi, ultimul cuvânt.
Noi suntem care de obicei cădem din creştinism, iar nu creştinismul. Noi cădem, nu Iisus. Minciuna iudeilor n-a suprat învierea lui Iisus. Dumnezeu nu cade. Dar căzând noi din creştinism ni se pare că a căzut creştinismul, ni se pare că a căzut altcineva, nu noi.

Sunt foarte strânse: moartea cu învierea. Multora li se pare că se isprăveşte totul cu mormântul. Creştinul însă îşi scrie pe crucea de la căpătâi: “Aştept învierea morţilor”.
Credinciosul nu se teme de moarte, fiindcă a desfiinţat-o Iisus. Iisus i-a schimbat sensul, întorcându-i astfel rostul. Acum, moartea pentru credincios e ultimul botez, ultima curăţire a vieţii.
Suntem în grădina Sf. Pavel, spunând că botezul nostru, prin care am intrat în creştinism, se desăvârşeşte cu botezul cu care S-a botezat Iisus; şi că sfânta noastră împărtăşanie se împlineşte cu paharul pe care l-a băut Iisus.
Spre aceste sfârşituri: Botez şi Pahar, – convingeri ca munţii -, fireşte că trebuie nevoinţă, trebuie virtuţi. Dar unde sfârşesc virtuţile; unde duc?
Ele nu sunt scopuri în sine. Nu urmărim virtuţile pentru ele însele; ele sunt mijloace pentru dobândirea Adevărului.
Şi Dumnezeu e Adevărul.
Aşa înţelese virtuţile, cu acest rost urmărite, ele duc pe om până la moartea pentru Adevăr, ceea ce e înviere. Că a-ţi primejdui viaţa pentru Dumnezeu şi oameni nu poate fi moarte, chiar trecând prin ea, ci cu atât mai vârtos înviere şi bucurie a învierii.

De ce nu ne temem noi de moarte?
Pentru a răspunde la întrebarea aceasta mă folosesc de învăţătura celui din sfinţi, Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, despre răsturnarea rostului morţii.
Sfântul ne învaţă că: de unde, înainte de răstignirea lui Iisus, moartea era o pedeapsă dată firii, după pogorârea lui Iisus în împărăţia morţii, şi stricarea ei, Iisus i-a răpit pe toţi morţii, care erau drepţii Vechiului Testament, şi a întors moartea asupra ei însăşi, asupra păcatului, şi nu mai mult asupra firii omului.
Omul a fost renăscut în Iisus, iar morţii nu i s-a mai dat decât păcatul lui.
Primul dintre oameni care a fost sustras morţii a fost tâlharul de pe cruce, care a intrat în Împărăţia Vieţii “astăzi” (- “vei fi cu Mine în Rai!”) adică din însăşi această viaţă.
Cu stricarea împărăţiei morţii, cu deschiderea Împărăţiei Cerurilor, sensul morţii s-a schimbat, dintr-o pedeapsă într-o binefacere. De acum moartea nu mai e o pedeapsă dată firii, ci o pedeapsă dată păcatului. – Iar la aceasta ne învoim din toate puterile. De aceea nu ne temem de moarte. Dacă viaţa noastră a fost o viaţă a lui Iisus, nici moartea noastră nu va fi deosebită. Căci zice Sfântul Pavel: “Toţi cei ce vor să trăiască viaţa în Hristos, prigoniţi vor fi!”
Dar credinţa noastră a fost superioară celor mai înfricoşătoare chinuri. Organic, chinuri de moarte, îngrozitoare, se dovedeau neputincioase în faţa vieţii sfinţilor. Ei nu mureau când voiau muncitorii, ci când voia Dumnezeu. Aşa ca şi Iisus: că deşi oricare din chinurile prin care a trecut, omeneşte puteau să-L scoată din viaţă, totuşi a supravieţuit tuturora, şi a murit când a împlinit toate cuvintele grăite prin Prooroci. Precum la Iisus aşa şi la sfinţi vedem, de nenumărate ori, această superioritate a credinţei asupra morţii, când mucenicii supravieţuiau focului, strivirii între pietroaie, mutilărilor celor mai îngrozitoare, trebuind – spre a pune capăt ruşinii pe care o mâncau prigonitorii – să le taie capul cu sabia.
Tot şirul sfinţilor mucenici au biruit moartea, că i-au ştiut neputinţa şi n-au fugit de ea, când împrejurarea le-a îmbiat-o. Ei au biruit moartea, ca moarte.
Iată în ce înţeles primim moartea, ca o eliberare, ca o ultimă spălare a vieţii, un câştig al morţii lui Iisus şi o arvună a Învierii Sale, premiza şi concluzia tuturor învierilor.

Iată câtă înviere e în crucea noastră cea de toate zilele; câtă înviere e în săptămâna patimilor noastre, care e viaţa aceasta toată. Iar de vom fi  vrednici şi de asemănarea cu Iisus, aceasta numai din aceasta se dovedeşte.
Deci viaţa noastră în Hristos şi viaţa lui Iisus în noi ne duc de la chip la asemănare, de la început până la sfârşit.
Iar a trăi pe Hristos e a învia din morţi!

Slavă Învierii Tale, începătura învierii noastre.

Prislop,
25.IV.49. 

“Bucurati-va!”

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

Am fost însoţitorii Domnului nostru Iisus Hristos în toate dramele urcuşului duhovnicesc pe care l-a presupus Postul cel Mare. Am parcurs toate încercările pe care le propune arena virtuţilor, postirea în Duhul Sfânt. Călătoria cea de înţelegere dătătoare ne-a învăţat, şi nădăjduim să reţinem, că fără asumarea Crucii nu vedem Crucea, că fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, cele născute pământeşte de Maica Domnului, Pururea Fecioara Maria, nu ne putem lumina la Bunavestire şi nici finaliza efortul nostru de postitori. Ne-am cucernicit duhovniceşte cu vameşul şi cu tatăl ce-şi primeşte fiul în casa ce părea prea îndepărtată pentru crescătorul de porci, am primit taina creşterii, progresului în Hristos prin Sfântul Ioan Scărarul şi taina întoarcerii prin Maria Egipteanca. Am rămas cuprinşi de admiraţie dinaintea primului mormânt golit de moarte, acela al dreptului Lazăr, şi ne-am umplut de mireasma nardului din preţuirea Mariei în liniştea Betaniei, ne-am bucurat la Intrarea în Ierusalim şi ne-am cutremurat la porţile Ierusalimului, sub culmea de durere, dar şi de nădejde a Golgotei. Din inimile noastre tensionate de aşteptare cântăm acum cu Îngerul: Bucuraţi-vă!

E mai mult decât simplă exclamaţie, e cheia de boltă a revenirii firii umane în Rai, e tăinuitul oftat de uşurare al unei lumi destrămate de păcat. Cât de minunat exprimă aceasta cântarea liturgică a Învierii: „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiate lumină a Învierii. şi cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!” (Cântarea 1, Canonul Învierii). Stăm uimiţi şi privim la îngereasca vestire. Altădată, un Înger binevestea Fecioarei Întruparea Mântuitorului; acum, acelaşi înger ne binevesteşte Învierea. Căci Cel Întrupat pentru aceasta S-a prins în osatura de carne şi duh a omului, pentru a-l izbăvi de moarte, cu moartea pe moarte călcând. Iar Hristos Domnul – ne-o spune Sf. Atanasie cel Mare – nu moare moartea Lui, ci moartea noastră. „O, dumnezeiescul! O, iubitul! O, preadulcele Tău glas! Căci cu noi ai făgăduit să fii cu adevărat, până la sfârşitul veacului, Hristoase! Pe Care întărire de nădejde credincioşii avându-Te, ne bucurăm!” (Cântarea a 9-a, Canonul Învierii). De aceea, dincolo de conţinutul său de Duh, Lumina Învierii reîncarcă de Duh Sfânt, întru bucurie, vieţile noastre. Viaţa Lui dă viaţă vieţilor noastre, dă sens ascendent tuturor căderilor, izbăvind din Cădere. Vindecă agoniile, deznădejdile noastre. De aceea auzim: Bucuraţi-vă!

Nu vă temeţi, bucuraţi-vă! Pentru că Hristos Domnul Se face, prin Învierea Sa, începătură învierii din morţi a întregului neam omenesc restaurat în El. Cu alte cuvinte, împarte cu noi Sărbătoarea. Se face Sărbătoare nouă, ca noi să devenim sărbătoare Lui. Pentru ca noi înşine să înţelegem că acum toate s-au umplut de Lumină! După spusa Sfântului Ioan Gură de Aur, al cărui Cuvânt de învăţătură străfulgeră în miezul slujbei Învierii: „Gustaţi toţi din ospăţul credinţei (…). Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt Iertarea a răsărit!”. Lumina ce ne umple şi ne reînvaţă bucuria iertării să ne fie aşadar împlinire postirii. Să ieşim în întâmpinarea Mirelui Bisericii, să-I cântăm cântarea cea nouă, a Învierii, şi să ne umplem inimile de sensul deplin al bucuriei. Izbăvirea de moarte. Dărâmarea iadului. Izbăvirea de singurătate în comun. E taina care face zi din miezul nopţii, care aduce oamenii cu îngerii împreună, părtaşi prăznuirii dinaintea Feţei lui Hristos Celui Înviat. E taina din care irumpe Biserica, din care creşte Ortodoxia. Bucuraţi-vă, adevărat a Înviat!

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, Editura Agnos, Sibiu, 2013

ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg

Povestea zilei, 7-05-2013 – “Hristos a inviat”

Povestea zilei Fara comentarii

de Vasile Militaru

 

„Hristos a înviat!” Ce vorbă sfântă,
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi,
Şi-n suflet parcă serafimi îţi cântă,
De câte ori, creştine, o auzi.

Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în adevăr,
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.

În stupii de albine fără greş,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cireş.
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta, creştine,
Cât bine ai făcut sub cer umblând?
Te simţi măcar acum pornit spre bine,
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând? 

Simţi tu topită-n suflet vechea-ţi ură?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dac-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu serafimi în suflet, imn fierbinte
Ai drept să cânţi: „Hristos a înviat!”