Patericul vesel – “Daca Dumnezeu exista, ne-am ars amandoi”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

Fragment extras din vomulul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

Într-o bucuroasă dimineaţă de mai, în chilia sa plină de lumină, m-am văzut pentru ceva vreme cu Părintele Arsenie Papacioc. Între altele, mi-a povestit atunci două episoade ale vieţii sale de o sfătoasă savoare.
În vremea puşcăriei sale, în repetate rânduri Părintele Arsenie e ridicat de caralii şi bătut îngrozitor pentru a-l determina să-şi renege încredinţările sale religioase şi să afirme, efectiv, că nu există Dumnezeu. Într-unul din aceste momente, Părintele începe să râdă cu o poftă extraordinară, de o ostentaţie rară. Iritat la culme, unul din gardieni îl întreabă de ce râde şi, pentru a-şi arăta proverbiala inteligenţă în gestionarea situaţiilor conflictuale, îi propune să îi destăinuiască motivul acestei bune dispoziţii…, pentru a râde amândoi. La care Părintele Arsenie îi răspunde: „Bine, spun ca tine, că nu există Dumnezeu. Însă ţine seama de un lucru: dacă Dumnezeu există, ne-am ars amândoi!”

Volumul poate fi cumpărat de aici

Parintele Arsenie Boca – O intrebare iubirii

Articole, Pr. Arsenie Boca Fara comentarii

“Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său
 Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16)

– De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său, Iisus, spre jertfă “şi încă jertfă de cruce”?
– Pentru că singurul grai care mai poate răzbi până la inima oamenilor s-a dovedit că nu mai rămâne altul, decât Jertfa Cuiva pentru ei.
Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poţi uita niciodată.
La începutul unuia dintre războaie ieşise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit înlocuitor la moarte. Era undeva un om, cu o casă de copii, dar necredincios şi trebuia să plece la război. Când la plecare iată vine la el un tânăr şi-i spune: “Eu sunt singur, chiar dacă mor după mine nu plânge nimeni; merg eu în locul d-tale la război!” Şi s-a dus tânărul. După o oarecare vreme tânărul cade rănit de moarte şi cum ajunge acasă moare.
Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia cine i le pune, până când într-o noapte a fost găsit necredinciosul că-i ducea flori la mormânt.
– Bine, dar tu nu crezi în Dumnezeu!
– Ba acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a putut da tânărului acestuia iubirea de mine şi de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumnezeu a mai făcut-o, când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru!
Întrebarea:
Dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, cum se face că viaţa noastră e aşa de apăsată de tot felul de încercări? Sau, punând întrebarea cu cuvintele Scripturii: De ce “pe cel ce-l iubeşte Dumnezeu îl ceartă, iar pe cine-l primeşte îl bate”? Cu alte cuvinte, dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, de ce-i viaţa noastră aşa de necăjită?
– Fiindcă “pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri aşa sunt de departe judecăţile Mele de judecăţile voastre” (Psalmul 102, 12; Isaia 55, 8-9) – zice Domnul! O mică pildă: altfel sunt judecăţile unui tată care-şi ia la rost copiii, decât e socoteala copiilor. Dar când copiii vin la minte deplină, atunci înţeleg care a fost judecata tatălui lor când le-a dat bătaie.

(Sf. Marcu Ascetul, Filocalia I, pedeapsa – întărire)

Aşa şi noi, cât suntem înfăşuraţi în trup, suntem destul de legaţi într-o înţelegere trupească a vieţii, într-o înţelegerea pruncească. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunoştinţă vom mulţumi lui Dumnezeu pentru toate încercările la câte ne-a supus cât eram în lume.
Trebuie, prin urmare, să lungim vederea până dincolo de zarea vieţii acesteia, până în cealaltă împărăţie, că alfel nu putem pricepe necazurile vieţii acesteia, şi, nepricepându-o pe aceasta prin cealaltă, n-o putem răbda.
Dar, dacă o înţelegem aşa cum este, pe una în legătură cu alta, atunci oricum ar fi de necăjită, capătă o valoare nepreţuită. Şi atunci se întâmplă un lucru minunat: omul iubeşte necazurile şi pe toţi cei ce-l necăjesc îndeosebi. De-acum creştinul stă liniştit pe conducerea lui Dumnezeu şi vede că orice cruce a vieţii sale este o mărturie a iubirii părinteşti a lui Dumnezeu; orice cruce e o treaptă a desăvârşirii.
Deci dacă ne împărtăşim cu Sfânta Jertfă a Domnului, ne împărtăşim cu Taina Iubirii supreme a lui Dumnezeu, împărtăşire, care, printre alte daruri, are şi pe acesta: că ne ridică de la înţelegerea pruncească a vieţii la înţelegerea pe care o avea Iisus, în temeiul căreia Îi suntem următori convinşi şi liniştiţi, oricât de neliniştită ar fi marea vieţii de aici.
Ştim Cui credem şi ştim Cine-i la cârmă!

 Sâmbăta, 12. IX.948 

Povestea zilei, 8-05-2013 – “Iarasi despre pacate si pacate, putin altfel”

Povestea zilei Fara comentarii

Cine îşi asumă de bunăvoie păcatul asupra sa, aceluia jugul îi este uşor. Cine aruncă însă păcatul său asupra altuia sau îl primeşte cu silă asupra sa, aceluia jugul îi este greu. Hristos a primit asupra Sa, de bunăvoie, păcatele întregii lumi şi a mărturisit totuşi că jugul Său este uşor. Uşurinţa jugului nu stă în păcat, ci în asumarea de bunăvoie a păcatului asupră. Greutatea jugului nu stă în păcat, ci în asumarea cu rea-voire a păcatului asupră. Adam a aruncat păcatul său asupra Evei, iar Eva asupra şarpelui. De aceea toţi trei au fost aruncaţi în roata vremii, în care şi astăzi se ceartă al cui a fost păcatul. Oare păcatul este al duhului (al bărbatului), ori este al trupului (al femeii, al naturii), ori este al duhului neomenesc înclinat spre păcatul trupesc (al diavolului)? Privit în grabă, păcatul este şi nu este al celui ce îl ia asupra sa. Pentru o clipită este, dar pentru veşnicie nu este. Dacă Adam nu s-ar fi dezvinovăţit, ci ar fi luat păcatul asupra sa, păcatul ar fi rămas asupra Evei şi a diavolului. Dacă Eva nu s-ar fi dezvinovăţit, ci ar fi luat păcatul asupra sa, întregul păcat ar fi rămas asupra diavolului. Când duhul îşi asumă păcatul, păcatul rămâne asupra trupului şi a diavolului. Când duhul şi trupul îşi asumă păcatul, păcatul rămâne doar asupra diavolului. În cel dintâi caz, duhul dobândeşte întreaga-cugetare; în al doilea caz, şi duhul şi trupul dobândesc întreaga-cugetare, adică tot omul dobândeşte întreaga-cugetare, adică este slobod de păcat, slobod de îndoială şi se supune cu bucurie voii lui Dumnezeu. Omul care de bunăvoie, cu ruşine şi cu pocăinţă ia păcatul asupra sa, fără a învinui pe altcineva pentru el, a aflat rădăcina răului în lume şi a lovit cu securea în această rădăcină. Omul care caută pricina răului în afara sa nu o va găsi niciodată şi nu va lovi cu securea acolo unde a ţintit – deoarece câtă vreme şarpele se va îmbuiba fără grijă cu păcatul acestuia în inima lui, atâta vreme omul se va repezi cu securea către întregul cosmos, până ce, în cele din urmă, va lovi în rădăcina binelui.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău