Intrebari si raspunsuri – Prietenie si Iubire (I)

Cartile noastre, Intrebari si raspunsuri, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

necula1.jpg

De ce este necesară păstrarea curăţiei trupeşti înainte de căsătorie? Care este raţiunea acestui fapt?

Femeia, de la creaţie, astfel este născută, să se dea mirelui său precum trandafirul se dă lacrimii de rouă ce pică dimineaţa pe dânsul. Aţi înţeles ideea? Puritatea aceasta, integritatea femeii la căsătorie… Noi tot vorbim de fecioria femeii! Dar de fecioria bărbatului… mai ocolim, aşa, când de fapt şi una şi cealaltă se cer pentru desăvârşirea umanului din ei. Aşa cum mănăstirea este locul împlinirii, nu al defulării şi al retragerii. Când nu te-ai împlinit în uman, te împlineşti în mănăstire [1].

Cele mai dese întrebări pe care le pun liceeni, în general, sunt acestea legate de castitate şi căsătorie. Şi de fiecare dată mă duc cu gândul la icoanele mari ale Maicii Domnului pe care le am în memorie, sau la frumuseţea Bisericii. Şi le-am spus: încercaţi să vă închipuiţi că intraţi într-o Liturghie în care altarul nu există, deci Biserica nu-i desăvârşită. Sau citiţi un manual, care pe dinafară vă indică materia care vă place vouă cel mai mult, şi când vă uitaţi înăuntru, descoperiţi filele de la materia care vă place cel mai puţin.

Şi apoi, mai este o treabă pe care aş vrea să v-o pun întotdeauna la inimă. Eu cred că vorbim foarte mult de fecioria de dinainte de căsătorie şi uităm de foarte multe ori să vorbim de fecioria de după căsătorie. Aceea care păstrează integritatea familiei, aceea care păstrează unitatea familiei, aceea de care avem absolută nevoie pentru ca Betleemul acesta, care este familia, să se facă desăvârşit pentru fiecare dintre noi. Dar se întâmplă lucruri totalmente reprobabile şi pentru aceea că, constatând că formalităţile au fost îndeplinite – “vă declar soţ şi soţie” -, atunci când vin tinerii la spovedit, consilierea noastră pastorală în raport cu ei tinde spre zero. Suntem neatenţi, continuăm să cununăm în Biserică oameni pe care nu-i spovedim sau, de exemplu, îi spovedim, constatăm că au trăit o viaţă în concubinaj ani de zile şi… “nu-i nimic rău, vă căsătorim; nicio problemă nu este!” De parcă Biserica poate binecuvânta concubinajul! N-o poate face decât în situaţiile extreme. Şi cred că în anumite privinţe ar trebui să fim mult mai atenţi la modul cum prezentăm lucrurile acestea credincioşilor noştri din parohie. În Ardeal era vorba aceea – nu ştiu, poate tehnica era în toată ţara de fapt – care se striga înainte: “Se cunună Gheorghiţa cu Vasilică”. Da! Trei duminici înainte. Şi toţi zic: “A, ce, că ăstea-s vrăji! Ce să mai strigi acuma?… Sun, da’ pe de altă parte strigau ca să vadă dacă nu este un amestec de sânge. Strigau ca să vadă dacă nu sunt probleme de moralitate la cei doi. Eu am auzit odată într-un sat când o zis o tanti din spate, din biserică: “Părinte, nu mere! Că muma lu’ ceea îi verişoară primară cu tată-so lu’ cela!” Şi, într-adevăr, mergând la forma aceea iniţială de a cerceta neamurile, aşa era. Sau altădată, undeva spre Sebeş: “Părinte, nu mere, că asta se ţâne de trii ani de zile cu unu’ la oraş şi prostu’ ăsta nu ştie!” O zâs-o femeia pe şleau, în faţa comunităţii!

Acuma este drept că, din păcate, vocea comunităţii este tot mai nesigură, când nu-i tăcere complice. Oamenii vin la Biserică numai ca să aibă de unde pleca, uneori. Nu vin să schimbe ceva, să se transforme, să simtă că trăiesc ceva cu totul şi cu totul deosebit. În vremea studenţiei mele, citeam la vlădici vestiţi ai Banatului, care vorbeau despre plaga mare a concubinajului în Banat. Şi era aceasta şi pentru că atingea puţin Occidentul, probabil. Acuma ce mă fac, că România-i cât Banatul, sau Banatul a intrat în România!

Şi să vă mai zic un lucru. Am făcut un studiu de sociologie aplicat la scară mică. M-am dus în toate cancelariile din Sibiu ale şcolilor generale şi ale liceelor ş-am calculat acolo… Am zis: “Care-i căsătorită sau cer-i căsătorit, câţi sunt divorţaţi – că divorţialitatea acum e o altă formă de concubinaj -, câţi sunt căsătoriţi ca şi cum n-ar fi? Şi sigur, ei au scris ce au vrut, dar marea majoritate au scris cinstit ce a fost acolo şi-am constatat cu stupoare că noi avem profesori, în 70% dintre cazuri, totalmente anacronici în ceea ce priveşte viaţa de familie. Or, asta se manifestă în modul lor de a se purta cu copiii. Asta se reflectă în modul lor de a preda anumite materii, în modul lor de a-şi transmite iubirea copiilor, şi deja lucrurile se complică la nesfârşit. Care-i soluţia Bisericii?, o să mă întrebaţi. Şi o să vă spun: soluţia Bisericii este deja pusă pe rol. Avem Taina Spovedaniei, avem rânduielile noastre referitoare la cununie, avem – acolo unde preotul îşi ia în serios misiunea – modeul pastoral fundamental de a-i putea face pe oameni să iasă din păcat. Că în fond, să ştiţi, nu mă tem atât de tare de cei care păcătuiesc înainte de nuntă şi apoi, căsătoriţi, stau în sobrietatea lor şi, aducându-şi aminte mereu de păcatul săvârşit, trăiesc o viaţă deplin pocăită şi întoarsă către Dumnezeu – m-am făcut preot pentru că eu mai cred încă în pocăinţa oamenilor -, ci mă tem de aceia care frizează puritatea înainte de căsătorie, şi nu o au, şi intră farisei în căsătorie şi strică, de fapt, călcând în picioare tot ceea ce poate fi mai sfânt în ceea ce priveşte taina căsătoriei. 

Cum ne putem da seama când o relaţie de prietenie este binecuvântată de Dumnezeu?

Întrebaţi-L pe Dumnezeu!

[1] Una dintre cele mai sănătoase viziuni asupra monahismului întâlnim la Părintele Arsenie Boca, în de-acum celebra scrisoare adresată episcopului Andrei Magheru (de Arad), publicată şi în volumul I al lucrării Despre îndumnezeirea omului prin Har, Ed. Pelerinul, Iaşi, 2005, pp. 5-9, în fapt, un mic tratat lucid asupra monahismului – monahilor – monahiilor. A se vedea şi lucrarea noastră, Să ne rugăm 8 zile cu Părintele Arsenie Boca, Ed. Oastea Domnului, 2006, 160 p.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii, Editura Agnos, Sibiu, 2006

Patericul vesel – “Sa nu fie bisturiul… ruginit”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

Fragment extras din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

În vârstă de 94 de ani, după 14 ani de temniţă grea, Părintele Arsenie Papacioc se pregăteşte de o grea operaţie. Doctorii, din cauza vârstei şi a complexităţii operaţiei, se tem să îl anestezieze, pregătindu-l pentru intervenţia chirurgicală. Văzându-i cum se eschivează, Părintele le spune: „Domnilor doctori, cred că puneţi greşit problema. De ce vă uitaţi la datele din buletin? De ce nu vă uitaţi la mine? De băut, nu am băut niciodată. De fumat, nu am fumat niciodată. Nici femeie nu am cunoscut la viaţa mea. Nu aveţi de ce vă teme. Am însă eu o singură condiţie: să nu fie bisturiul… ruginit. Dumneavoastră vă faceţi partea dumneavoastră, iar eu pe a mea”.

Volumul poate fi cumpărat de aici 

Parintele Arsenie Boca – Ziua Crucii

Articole, Pr. Arsenie Boca Fara comentarii

Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: “Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru, şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare bisericescă, preamărind crucea, zice: “Acum vedem aşternutul unde au stătut picioarele Tale, Stăpâne…” “Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare”.
Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin Sfintele Sale Patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.

Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proorocul David ne porunceşte să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.
Oare de ce zice despre Cruce că e aşternut numai al picioarelor Lui? – Fiindcă Iisus S-a răstignit pe Cruce nu cu fiinţa Sa dumnezeiască, ci cu firea omenească, Adam cel nou, ceea ce în graiul profetului e tot una cu picioarele lui Dumnezeu.
Să lămurim ceva şi din înţelesul crucii ca suferinţă.
Suferinţa, necazurile, încercările sunt cea mai necunoscută cruce, deşi fiecare are de dus câte una. Mai toţi se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce. Nu e bine aşa. E semn că oamenii nu-i cunosc rostul şi nu-i cunosc pe sfinţi. Iată de pildă ce spune Sfântul Marcu Ascetul, că prin aceasta se cunoaşte dacă o are cineva, dacă primeşte cu bucurie necazurile. Tot acest Sfânt ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră: 1. ca pedeapsă pentru păcatele făcute (“pedeapsă” în graiul bătrânilor înseamnă învăţare de mine); 2. pentru ferirea de cele ce altfel le-am face; şi 3. pentru întărirea virtuţii. “Să nu spui că se poate câştiga virtutea fără necazuri: căci virtutea necercată în necazuri nu e întărită!” (Filocalia I, p. 235.66).
Cea mai grea încercare a vieţii este necazul morţii. Cum stăm faţă de o asemenea încercare? Ar trebui să stăm şi mai liniştiţi ca faţă de cruce; fiindcă Mântuitorul, prin moartea Sa, a schimbat nu numai rostul crucii din ocară în slavă, ci a schimbat şi rostul morţii şi l-a făcut bun. Până la Iisus moartea era o pedeapsă dată firii omeneşti, plată a păcatului. De la înfrângerea morţii, prin învierea Omului nou, moartea, cea mai grea încercare a vieţii acesteia, s-a schimbat în moarte a păcatului şi a izbăvirii firii omeneşti. Aşa ne învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul.
Iată de ce prăznuind Crucea vorbim de înviere şi a morţii omorâre.
Acestea sunt cunoştinţe duhovniceşti care dau curaj vieţii acesteia, îi dau înţeles şi o linişte cu atât mai mare cu cât e mai învolburată marea societăţii omeneşti.
Iată pe ce temelie stăm, în praznicul Înălţării, când zicem:
“Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”…

Sâmbăta, 14 sept. 49, Ziua Crucii 

Povestea zilei, 9-05-2013 – “Cei apropiati”

Povestea zilei Fara comentarii

– Când îţi dai seama că prietenul o ia pe o cale greşită, iar tu nu poţi să-l ajuţi, se mai poate păstra prietenia? Ce poţi face atunci pentru el?

– Singurul lucru pe care îl poţi face este să-ţi menţii partea ta în prietenie, să fii gata să-l primeşti atunci când, eventual, se întoarce. Altceva n-ai ce să faci.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei