Patericul vesel – “Dumnezeu nu va mai iubeste!”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

Fragment preluat din volumul 77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

Un părinte, după vreo cinci ani de când venise în parohie, văzând că se tot împuţinează serviciile religioase şi, implicit, şi resursele nevoinţelor sale duhovniceşti – şi, într-o oarecare măsură, şi materiale, fie vorba între noi -, anunţă că de hramul bisericii are să facă un bilanţ al activităţii sale şi, desigur, al comunităţii, în ansamblul ei.
În ziua sortită, după săvârşirea Sfintei Liturghii, părintele, cu glas domol şi sacadat, iese în faţa credincioşilor şi începe să le bine-vestească:
Dragii mei fii şi fiice! Sunt cu voi de câţiva ani de împreună-lucrare în ogorul Evangheliei. Au fost momente frumoase, multe dintre ele. Altele au fost grele, atât pentru obştea noastră, cât şi pentru unii dintre noi. Însă, cu ajutorul Domnului, am încercat să le facem faţă la toate. Acum însă, la momentul bilanţului, mă simt obligat, în faţa lui Dumnezeu şi înaintea dumneavoastră, să vă mărturisesc, cu frică şi cu cutremur, ce am constatat eu în cei câţiva ani de când suntem împreună.
Din experienţa mea cu voi şi ca preot în acest sat, cu durere trebuie să vă spun că mi-am dat seama, destul de curând, că voi nu vă mai iubiţi. Nu există iubire între voi, a unora faţă de ceilalţi. Dovadă? În anul ce a trecut nu am avut decât o singură cununie! Deci, dacă nu vă iubiţi, desigur că şi cununiile au scăzut îngrijorător de mult.
Însă aceasta nu e tot… Mi-am dat seama că nu doar nu vă iubiţi la modul acesta frumos, binecuvântat, în care să vă doriţi întemeierea unei familii. Ci, mai mult, nici măcar de iubire pur fizică, pământească, nu mai poate fi vorba între voi, pentru că a trecut o amar de vreme de când nu am mai avut nici un botez!
Şi, ca şi cum acestea nu ar fi de ajuns şi suficient de grav, am sesizat cu extremă îngrijorare că, dacă voi nu vă mai iubiţi între voi, nici Dumnezeu nu vă mai iubeşte! Anul acesta, nu am avut nicio înmormântare…

coperta-pentru-blog.jpg

“Femeie, lasă-l, că ăsta va sluji pe Dumnezeu cândva!”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

Pr. Ioan Sabău (Foltu, Alba)

parintele-ioan-sabau.jpg

 Părintele Ioan Sabău (Foltu, Hunedoara) este unul din mărturisitorii temniţelor comuniste, cu slujire exemplară în păstorirea sufletelor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Peste zece ani de temniţă grea, cu tot atâtea binecuvântări şi biruinţe, au făcut din părintele Sabău pildă de credinţă şi chip luminos în Biserica măririi lui Hristos.
La început de preoţie, plin de râvnă şi zel, aude de Părintele Arsenie Boca şi, de atunci, îi va rămâne mereu aproape, preţuindu-l cu aleasă consideraţie şi devotament.
L-am găsit pe Părintele Sabău într-o după-amiază frumoasă de vară, la Sfinţia Sa, la Foltu, împovărat de greutatea duioasă şi liniştitoare a celor peste 90 de ani, şi l-am rugat să ne spună câte ceva despre Părintele Arsenie Boca.

Oameni buni, închideţi ploaierele alea, că nu plouă peste noi! 

Pe Părintele Arsenie Boca l-am cunoscut, cred, prin anii `40. Eram preot la Vinerea. El era atunci la Sâmbăta de Sus. Şi se făcea acolo, la Sâmbăta, cu prilejul praznicului Izvorul Tămăduirii, o mare manifestare. Şi am fost acolo, la serbare, unde l-am văzut prima dată pe Părintele Arsenie manifestându-se cu puterea lui de înainte văzător. Se făcuse deja vâlvă că este văzător şi făcător de minuni. Şi vine o femeie cu un copil handicapat în braţe. Când a văzut-o, Părintele i-a zis: “Femeie, vezi, pe copilul ăsta l-ai zămislit în noaptea de Paşti, aşa-i?” “Aşa-i, Părinte!”, a zis femeia. “Vezi cum lucrează Dumnezeu? Acum trebuie să faci rugăciune multă şi post ca să putem face ceva, să-l putem întrema…”
Era un timp cam ploios. Oamenii şi-au deschis umbrelele, şi-au pus câte ceva pe cap. “Oameni buni” – le-a zis Părintele -, “închideţi ploaierele alea, că nu plouă peste noi”! Deranjau, cu zgomotele şi mişcările lor, predica. Şi a continuat Părintele: “Închideţi ploaierele, căci cât vorbesc eu, aici nu plouă, dar după ce termin, să vedeţi ce ploaie vine!” Şi, într-adevăr, după ce a terminat el de vorbit, a venit o ploaie, de ne-a împrăştiat pe toţi!
La Prislop, nu am fost la el. Asta a fost o greşeală a noastră, a tuturor, a celor care l-am cunoscut şi pe care ne-au arestat odată cu el. Securitatea a folosit mijloace diabolice printre noi, ca să nu ne întâlnim după puşcărie. Eu eram în relaţii destul de intime cu el şi cu un coleg de-al lui, mai cu seamă, coleg de la Sibiu. Şi mi-era frică să mă duc la el, să nu-i fac rău prin venirea mea. Nici maica Zamfira nu prea lăsa lumea să-l caute. Le zicea de fiecare dată: Pe cine căutaţi? Ce, n-aveţi popă? Îi scotea din mănăstire, nu-i lăsa!… Ea şi-a luat angajamentul că, atâta vreme cât va sta Părintele Arsenie sub observaţia ei, îl va scuti de a lua contact cu poporul. Asta era nenorocirea. Totuşi l-a mai căutat lumea, pe la Drăgănescu şi pe unde mai mergea…
Mi-aduc aminte, tot aşa, de o scenă… S-a dus o femeie care rămăsese gravidă, iar soţul a fost arestat, prin `48. S-o dus să-l întrebe pe Părinte ce să facă. Mai avea trei copii. Copiii ceilalţi erau deja mari. “Părinte – i-a spus ea -, ce să mai fac cu ăsta în pântece? Mi-am pus gând să-l pierd, să-l avortez… Pentru că nu reuşesc să-l cresc. De când a plecat soţul meu, sunt nenorocită!…” Şi-i zice Părintele: “Femeie, lasă-l, că ăsta va sluji pe Dumnezeu cândva!” Copilul acela este părintele Avramescu, din America. A făcut furori acolo, în America. A construit o catedrală mare, ca în Bucureşti, cu mulţi credincioşi…
Am avut şi eu o nepoată. Şi-a luat de bărbat, oarecum, o rudă. Şi preotul nostru, trecut de la uniţi la ortodocşi, după câteva săptămâni de cursuri, fără şcoală, le-o dat dezlegare. Nepoata asta a născut un copil debil, handicapat. Până la 7 ani, a stat tot în leagăn. Numai cu lapte-l hrănea. S-o dus şi ea la Părintele Arsenie. Când i-o văzut, Părintele le-a zis: “Măi, vezi ce-nseamnă dacă v-aţi luat neamuri! Voi v-aţi luat rude.” “Da – au recunoscut ei -, ne-am luat rude… Asta e!” Eu numai atunci am aflat. M-am dus la vlădicul Andrei şi am făcut o dispensă – pentru că Biserica avea dreptul să dea dispensă, din gradul VI de rudenie -, o dispensă retroactivă şi a murit copilul acela. Altfel, avea de suferit toată viaţa.

Fragment preluat din volumul Părintele Arsenie Boca. “Sfântul Ardealului”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

 sfantul-ardealului-ghilimelit.jpg

“Doamne, nu am pe nimeni!…” (Ioan 5, 1-15)

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

124733_slabanog-vitezda.jpg

Calendaristic, după regula hârtiei, Paştele a trecut. Rumoarea a reumplut taina vieţii cotidiene. Unii chiar par că n-a trecut prin ei fiorul Învierii. Biserica Ortodoxă face pomenire, în Duminica a IV-a după Paşti, de un slăbănog paralitic. Aproape pare o glumă. După toată slava plină de forţă a Paştelui, ne întoarcem iar la un slăbănog? Acesta stă pe muchia de nădejde a unei fântâni cu apă vindecătoare, ce se numea pe evreieşte Vitezda. Stătea de ani mulţi. Treizeci şi opt. O viaţă. Şi văzuse în repetate rânduri cum, din când în când, un înger al Domnului cobora în apă şi tulbura apa şi care cobora dintâi în apă ieşea vindecat (Mc 5, 4). De orişice boală ar fi suferit. El suferea însă de o boală mai grea decât paralizia. Singurătatea dinaintea propriei boli. Nu avea om să-l ajute să intre în apa cu valenţe terapeutice. La boala trupească se adăugase în timp şi o boală sufletească, grea, din care adesea gustăm şi noi, la vreme de greutate.

Mântuitorul nu negociază cu boala omului. Alungă singurătatea lui cu un cuvânt de mângâiere, de interes faţă de starea lui de boală, apoi îl vindecă şi de paralizie. „Ridică-te, ia patul tău şi umblă!” (In 5, 8 ) consună cu porunca dată, la vremea urcării spre Ierusalimul Patimii, lui Lazăr, cel mort de patru zile: „Lazăre, ieşi afară!” (In 11, 43). Dacă slăbănogul, ridicându-se în picioare, face atâta vâlvă, cum va fi fost atunci când „mortul a ieşit cu picioarele şi mâinile legate cu fâşii de pânză şi faţa înfăşurată într-un giulgiu” (In 11, 44)! În fapt, ridicarea din paralizie a slăbănogului era un exerciţiu de obişnuire cu ridicarea din moarte a lui Lazăr, care era pregătitoare sufletului uman pentru a percepe Învierea Mântuitorului Hristos. Un exerciţiu de vindecare a singurătăţii în moarte!

De ce acum, prima după minunatele poveşti despre Învierea Domnului? Pentru reacţia de căpoşi a iudeilor prezenţi la Poarta Oilor, în pridvorul Vitezdei. Le era indiferent că unul de-al lor, casnic al Vitezdei de 38 de ani, se ridicase din boală. Ei nu-L vedeau pe Vindecător, căci erau vindicativi, nu vedeau pe Întrupat, pentru că erau blocaţi în Lege, nu înţelegeau odihna Creatorului în vindecarea creaţiei Sale, căci erau orbiţi de ţinerea Sabatului. Atunci, ca şi acum, anchilozaţii în percepte şi legişoare şi paragrafe, fanaticii alineatelor, nu puteau să vadă minunea: prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oilor turmei Sale. El, Care era Uşa, şedea la Poarta Oilor pentru a le vindeca de paralizia inimii lor, de slăbănogeala sufletului lor.

Hristos, Dumnezeu cu adevărat, nu Se lasă distras de ifosele iudeilor. Ştie o singură comandă: Înviaţi! Voi, cei orbi şi şchiopi şi surzi şi muţi şi paralizaţi şi îndrăciţi şi desfrânaţi şi avari şi câţi veţi mai fi, înviaţi cu Mine. Nu vă temeţi! Doar credeţi şi lucraţi în har mântuirea voastră. El pentru aceasta a şi venit, pentru ca niciodată omul să nu mai aibă motiv că nu mai are cine să-l arunce în apa fântânii celei mângâiate de aripă de înger. Un Dumnezeu-Om vine să ofere omului harul de a deveni Dumnezeu după Har.

Cârcotaşii boscorodesc pe de lături. Evangheliei duminicale trebuie să-i adăugăm cuvintele care marchează ura iudeilor, după ce vindecatul le spune Cine anume îl vindecase sâmbăta: „Din această cauză iudeii îl urmăreau pe Iisus, fiindcă făcea aceste lucruri sâmbăta. Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu lucrez. Pentru aceasta iudeii căutau să-L omoare, fiindcă nu numai că încălca ziua sâmbetei, dar Îl şi numea pe Dumnezeu Tatăl Său, făcându-Se pe Sine egal cu Dumnezeu” (In 5, 16-18). Iudeii nu reţineau un lucru fundamental, prilej de ispită pentru ei până azi: Hristos nu spunea doar că este Dumnezeu, ci chiar era Dumnezeu! Chiar ESTE Dumnezeu! Care devine ameninţat cu moartea că nu ţine la propria Sa odihnire, El, Care crease odihna. Iar Dumnezeu nu lucrează după programul afişat pe uşa locaşului Său. Nu are timp liber şi nici excese de concediu. El e dispus oricând, pentru fiecare dintre noi, să refacă dialogul vindecării. Totul e să ne aşezăm în pridvorul noii Vitezde, care este Ortodoxia! Biserica, Izvorul limpezirii singurătăţilor!

Pentru aceasta ne este adusă la inimă această Evanghelie. Ca atenţionare că fiecare prăznuire legată de Înviere are şi un punct de aducere aminte a întunericului din jur: se vădeşte proasta socoată a uciderii Mântuitorului Hristos, coaptă la vederea unei minuni. Dar şi marea Lui disponibilitate împlinită prin Întrupare: El este minunea!

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, Editura Agnos, Sibiu, 2013

ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg