Intrebari si raspunsuri – Prietenie si Iubire (VI)

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

necula1.jpg

Ca tânăr licean, influenţat de ispita sexuală, cum pot să rămân cast, când cei din jur spun că sunt demodat?

Acuma eu zic că dacă ţii la partea asta numai ca la o modă sau la o nemodă, meriţi soarta să transpiri pentru castitatea ta. Dar când ai în gând că eşti bărbatul unic al unei femei unice şi că-n unicitatea aceasta stă prezenţa lui Hristos în mijlocul tău şi bucuria copiilor tăi… Gândiţi-vă la voi ca la nişte viitori taţi şi viitoare mame. Nici nu vă trebuie altceva. Şi atunci, astfel împliniţi, lucrurile se schimbă un pic. Uitaţi-vă de exemplu la prietena voastră nu neapărat ca la o ispită. Unii chiar nasc ispita din orice, săracii, dacă au acolo un şurubel dezlegat de televizor, de radio, de hacker sau altele. Ideea este că dacă o înveşmântezi pe iubita ta în hainele mamei copiilor tăi, lucrurile se schimbă. Dacă-n ea vezi izvorul neamului tău pe mai departe, lucrurile se schimbă! Dacă-n ea vezi femeia care-ţi aduce bucuria întristării şi întristarea bucuriei, lucrurile se schimbă. Şi invers! Sigur că te porţi cu tipul cum te taie capul, dacă el vorbeşte ca la uşa cortului. Eu nu-nţeleg – niciodată n-am înţeles – cum pot merge fetele lângă băieţi pe stradă şi aceştia să înjure şi ele să continue să meargă cu ei. Şi mai este altceva. Că bieţii băieţi sunt din ce în ce mai cuminţi, în schimb fetele, să te ferească Dumnezeu! C-a început la ele să apară limbariţa asta spurcată. Pentru că ele cred că aşa îşi manifestă masculinitatea de care au nevoie ca să acceadă în carieră. Că le este foarte important diplomatul şi cu ţinuta cât mai constant occidentală ca să dea gata pe cine ştie ce – mă ierta bărbaţii mai în vârstă -, cine ştie ce moşulică ce dă cu pixul la angajări şi zice: “O, de acum te angajez numai pentru că ai geantă din piele de crocodil!” Haideţi să fim serioşi! Dacă aşa stau lucrurile, ne merităm soarta. Dar când vrem să fim ai lui Hristos, schimbăm macazul. Nu motivăm cu partea negativă a lucrurilor menţinerea noastră în castitate, în feciorie, mai bine zis. Mie castitate-mi sună tare prost la ureche. În feciorie, cine vrea să stea în feciorie, poate sta, pentru că asta-i starea naturală a omului până la urmă. Să ştii că-i mult mai greu să-ţi creşti copiii, decât să stai în feciorie. E mult mai greu să ai responsabilitatea unei familii, decât să stai liniştit acasă, să scrii, să citeşti, să te plimbi, să bei cafea, să te vorbeşti cu prietenele. Sigur că-i o singurătate periculoasă. Fecioria aici are ispita. Fecioria te însingurează. Dar dacă ai o feciorie lucrătoare în numele lui Hristos, te comunici celuilalt şi mergi împreună cu celălalt mai departe. Dacă nu, pauză! Poţi să fii, să ai o mie de prieteni în jur şi tu tot nu pricepi nimica. Ştiţi că am spus-o şi data trecută din Dan Ciachir, mie mi-a plăcut foarte mult ce scria în “Luciditate şi nostalgie”; spunea la un moment dat un lucru fantastic: omul de cultură nu poate fi decât ori isihast, ori haiduc… [Dan Ciachir, Luciditate şi nostalgie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999. Regret doar atât că, în lipsă de preocupări duhovniceşti, autorul acesta s-a transformat mai mult în haiduc, hăpăind la ciolanul anacronic al falsei “critici pozitive” a Bisericii şi a oamenilor ei. Nădăjduiesc într-o perioadă de isihie, care să-i redea dimensiunea creştină a discursului său… – n. CN). Da, deci sunt cele două stări de care ai nevoie să mergi mai departe. Feciorelnic nu poţi să fii decât dacă eşti isihast sau haiduc, adică te impui cu forţă duhovnicească deasupra tuturor lucrurilor. Atunci când, eu vă spun, mie mi-a fost foarte greu să plec după Liturghie, nu acasă la soţie şi la copii, ci pe stradă. Mie mi-e aşa greu – Duminică ningea la Sibiu de rupeau norii. Credeţi-mă, eu habar n-am avut c-a nins, habar n-am avut. Atât de bine mi-era în altar, încât mi-am zis: Ce să caut eu pe stradă acuma?! Îmi venea să nu mă mai dezlipesc de acolo. Ei, când te seduce aşa Hristos, măi tată, acolo-i taina fecioriei tale! Pentru că vedeţi, preoţia are până la urmă această dimensiune feciorelnică – a punerii la bătaie de dragul lui Hristos. Când te laşi cuprins de misiunea pe care o ai, fecioria ta se măreşte şi trece de limitele fizice, limitele – hai să le zicem – metafizice. De aceea, alegeţi-vă un orizont mai înalt decât brâul vecinei de palier, urcaţi mai mult de fruntea ei şi vedeţi că dacă deasupra ei simţiţi mâna lui Dumnezeu, o să vă simţiţi mult mai în siguranţă cu virginitatea.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii. Mic catehism vorbit, Ed. Agnos, Sibiu, 2006. 

Patericul vesel – “Ispita inconoclasta”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

Fragment preluat din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor“, Ed. Agnos, Sibiu, 2012.

În zona Neamţului, tărâm foşnitor de sfinţi şi sfinţenie (remarca e a lui Iorga…), se statornicise, de o vreme, o minunată biserică, în construcţie, ridicată în imediata vecinătate a seminarului teologic.
Între metodele misionare şi manageriale folosite pentru etapa pictării bisericii, părintele făcuse apel la bunăvoinţa oamenilor de a plăti contravaloarea picturii unuia sau altuia dintre sfinţi şi, în acest fel, cei care doreau deveneau ei, la rândul lor, un fel de ctitori ai câte unei fresce din sfântul locaş.
Fiind zonă turistică, noua biserică era vizitată, nu de puţine ori, de grupuri de turişti români sau străini. Şi când spunem străini, ne referim inclusiv la turiştii străini de Ortodoxie…
Aşa se face că, într-una din zile, biserica este călcată de un grup de vizitatori evanghelici şi luterani. Părintele, primitor de oaspeţi, ca întotdeauna, le istoriseşte câte ceva din povestea acestei biserici, de eforturile depuse pentru ridicarea ei şi, inevitabil, ajunge la practica pictării bisericii. Iar, ajuns în acest punct, pentru a nu se simţi discriminaţi onoraţii oaspeţi, părintele ţine să facă precizarea că şi ei pot contribui la înfrumuseţarea iconografică a sfântului locaş al lui Dumnezeu cu sfântul preferat sau cu pictarea oricărui alt sfânt al cărui nume îl poartă (dacă au un asemenea nume). Sau, al unui sfânt la care au ei evlavie mai mare. Bineînţeles, în schimbul unei sume de bani…
Unul dintre turişti, fâşneţ de inteligent şi aprig în cuvânt, îl interpelează pe părintele paroh:
– Ştiţi, pe mine mă cheamă Francisc… Mai că aş inclina să optez pentru a-l picta. Dar, totodată, am o mare evlavie la Luther. Dacă plătesc, mi-l pictaţi pe Luther în biserică?
La care părintele, fără a sta prea mult pe gânduri, cu o mină destul de serioasă în priviri, răspunde:
– Sigur că da… Bineînţeles! Doar că vă va costa destul de mult. Pentru că va trebui să îi poleim şi coarnele…

coperta-pentru-blog.jpg

Parintele Arsenie Boca – “Despre pocainta”

Pr. Arsenie Boca 2 Comentarii

Duminică, 10.I.42

I. Tatăl, Cel ce a trimis pe Ioan Înaintemergătorul ca să boteze, a propovăduit prin gura aceluia către păcătoşi, zicând: “Pocăiţi-vă!” (Matei, 3, 2)
II. Fiul, când S-a arătat în lume, acest cuvânt a pus ca începătură şi temelie a propovăduirii Sale: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” (Matei 4, 17)
III. Duhul cel Sfânt, când S-a pogorât în chipul limbilor de foc, acelaşi cuvânt a grăit prin apostolul Petru: “Pocăiţi-vă!” (Faptele Apostolilor 2, 38)
“Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum pe oameni, ca toţi, pretutindeni, să se pocăiască” (Faptele Apostolilor 17, 30)
Pocăinţa = Botezul al doilea, singurul care se poate repeta.
Acestea zice Domnul către oameni. Iată ce zice Satana < > (sic).
Omul ce alege – aceea va avea.
“De aceea, precum zice Duhul Sfânt: <<Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre…>> Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi! Ca nimeni dintre voi să nu se învârtoşeze cu înşelăciunea păcatului” (Evrei 3, 7-8 şi 13).

“Cu mâna asta nu vei mai da tu în nimeni, cât vei trăi!”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

Pr. Todor Nichifor (Sibiu)

pr-nichifor.JPG

Pr. Todor Nechifor (Sibiu) rămâne una din figurile de păstori de suflete care au covârşit, prin bogăţia lor spirituală, spaţiul pastoral în care şi-au dus crucea bucuriei de a fi ai lui Hristos. Mutat de curând la Domnul, Părintele Nechifor a strămutat cu el nu doar o viaţă de jertfă, ci şi nestemate de amintire şi întâlniri memorabile. Una din aceste întâlniri e şi cea cu Părintele Arsenie Boca.

Când am terminat Teologia, Părintele Stăniloae m-a chemat secretar la el. Plecase Părintele Mihăilescu din funcţia de secretar – s-a dus la parohie – şi a rămas postul vacant. Părintele rector Dumitru Stăniloae mă cheamă şi îmi spune: Rămâi secretar la mine. Lucram cu dânsul în acelaşi birou. Era de o modestie rară. Eu eram şi dactilograf, şi telefonist, şi secretar. El lucra la o masă, eu, la alta. Era foarte modest! Locuia cu familia în camera din spatele celei în care lucram. Extraordinar! Acolo, s-a întâlnit apoi cu Părintele Arsenie Boca şi cu Părintele Serafim Popescu, când au venit de la Sâmbăta.

Am scris şi eu o prefaţă la o carte a Părintelui Arsenie, tipărită la Iaşi. Nu ştiu de unde o fi ştiut că eu îl cunosc aşa bine…

După ce am trimis prefaţa, mă iau credincioşii de la Cisnădie: Părinte, vrem să vă ducem la Prislop! Pe 8 aprilie 2003. Zic: Eu n-am mai fost la Prislop de dinainte de Revoluţie… No, dar dacă voi stăruiţi atâta, hai să mă duc… Deşi aveam soţia bolnavă acasă, m-am dus. Ne-am dus şi erau 30-40 de preoţi, protopopi, consilieri în sobor la Liturghia de la altarul din pădure şi trei vlădici: P. S. Timotei al Aradului, P. S. Daniil Partoşanul al Vârşeţului şi P. S. Streza al Caransebeşului. Am slujit şi eu împreună cu dânşii, a predicat Presfinţitul Streza, iar, după aceea, ne-am dus cu toţii la mormântul Părintelui. Pe drum, mi s-a spus să vorbesc eu. Şi am vorbit acolo. M-am aşteptat să vorbească altcineva, însă m-au preferat pe mine. Şi am vorbit aproape douăzeci de minute acolo, la mormânt. După aceea, am sărutat mormântul, am făcut nişte poze şi apoi am plecat pe jos până la maşină, să mergem către Haţeg. Au tăbărât credincioşii pe mine şi n-am mai scăpat de ei. Să le dau binecuvântare, să lase câte un pomelnic, să le spun câte ceva… Şi am ajuns la o bisericuţă construită, pe drumul din pădure, între Haţeg şi Prislop, în 50 de zile, de către P. S. Daniil. A scos piatră naturală din râu şi a făcut un gard de aproape doi metri, împrejmuită ca la mănăstire. Şi pe interior, bisericuţa, ca un giuvaer! Şi cu marmoră, şi cu pietre, şi cu ce mai trebuie, şi în spatele ei, două camere pentru credincioasele care mai vor să stea pe acolo, ca la ele acasă, să se îngrijească de biserică. Ne-am oprit şi acolo, am făcut o poză cu cei de acolo, după care am plecat cu maşinile spre Haţeg. Am ajuns seara pe la unsprezece acasă, în Sibiu. M-au mai chemat mereu de atunci la Prislop, însă nu am mai putut merge. Nu am mai putut să mă distanţez de soţie, fiindcă e suferindă.
La închisoare, unul l-a bătut pe Părintele Arsenie. Şi i-a zis Părintele: Cu mâna asta nu vei mai da tu în nimeni, cât vei trăi! Şi i-o secat mâna aceluia, i-a paralizat! Omul s-a cutremurat şi s-a rugat de Părintele să-l ierte. Şi Părintele nu numai ca l-a iertat, dar l-a şi vindecat. Asta a fost minune pe loc făcută.
L-am căutat la Drăgănescu şi l-am invitat aci, la mine, să facă pictura la biserica mea. A spus că nu poate, că aici nu are voie să picteze.

“Cine a greşit?…” (Ioan 9, 1-41)

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

orbul-din-nastere-siloam.jpg

Un capitol întreg din Evanghelie, citit de Biserică, să ne pună pe gândul cel bun al mântuirii. Suntem în Duminica a VI-a după Paşti, ce premerge Înălţarea Domnului. Şi textul Evangheliei, Ioan cap. 9, 1-41, este parcă un dar al Înălţării. Un orb. Din naştere. Subiect de discuţie Apostolilor, care gândesc ca oameni care descoperă Legea: „Rabbi, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (In 9, 3). Auzim ades şi astăzi aceeaşi întrebare impertinentă. Numai părinţii copiilor cu handicap ştiu asta şi cei care-şi poartă boala printr-o lume sănătoasă şi obtuză la suferinţa aproapelui. Hristos Domnul răspunde neaşteptat. Nu filosofează, nu moralizează, nu face pe deşteptul. Disculpă, iartă şi vindecă. Cu scuipat şi tină. Ştiţi ceva mai de nedorit în ochi decât scuipatul şi tina? El, Creatorul fiind, atingând ochii orbului, îl atinge cu cele dintâi ale facerii: pământ şi apă. Recreează o lume numai pentru amărâtul de nevăzător. Îl trimite să se spele. Ca într-un cer răcoros. Nu oriunde, ci la scăldătoarea Siloamului, ce se tâlcuieşte Trimis. Îl trimite la Trimis, sau El o fi Trimisul în aşteptarea căruia izvora apa de secole? Spălat pe ochi, orbul vede, spre disperarea farisee, acră şi habotnică a vecinilor. Spre şocul familiei, care, amendată cu posibila excludere dintr-ale ritualului iudeu – lucru greu de purtat -, aproape că-l repudiază.
Sâmbăta. Problema era că ţinerea ei ca zi de odihnă era sfântă şi în ochii lor, ai contemporanilor minunii, ziua aceea valorează mai mult decât ţinerea în lumină a unor ochi vindecaţi de întunericul cel din naştere. Anchetă de miliţie stupidă şi presiuni. Un soi de acuzare a lui Dumnezeu că lucrează în afara programului fixat de oameni. Nu era prima dată. Ş nici ultima, de vreme ce şi acum Hristos nu trage storul peste produsele Învierii Sale: iertarea, pacea, mila crescută în iubire… Domnul Se redescoperă, fără teama trădării, dinaintea celui vindecat. Şi orbul mărturiseşte, iritând protipendada habotnică a Ierusalimului. Decât să vadă adevărul aceasta, preferă să se umfle în penele unei purităţi închipuite. Preferă să cânte la o harfă dezacordată cântări de laudă adusă loruşi. Orbul merge mai departe, intră în istoria evangheliei. Cărturarii înţepenesc. Ca tot ce nu are roadă de la Duhul Sfânt. Ca nişte smochini neroditori.
În duminica trecută, puţul lui Iacob e loc de întâlnire cu samarineanca cea isteaţă, la porţile Siharului (In 4, 5-42). Acum scăldătoarea Siloamului, loc de întâlnire a orbului cu Cel ce este Lumina. Doi pierduţi în lume, doi pierduţi în ochii filfizonilor într-ale cunoaşterii lui Dumnezeu, doi care nu meritau decât întrebări retorice: cum, femeie şi samarineancă? Cum, bărbat orb din naştere? Tină şi scuipat. Femeia se vindecă de falsă închinare. Cestălalt, Bartimeu pe numele istoric, de întuneric. Una de sete. Altul de beznă. Una primeşte apa cea vie, acesta primeşte lumina ca pe o săturare de sete aprinsă. Într-o Evanghelie, Apostoli nedumeriţi, ascultând nemişcaţi taina secerişului duhovnicesc. În aceasta, Apostoli miraţi, pierduţi în mulţimea de nedumeriţi. Prin minuni, Mântuitorul deschide o şcoală a săturării de apă vie şi de deschis ochii. Doar cine nu vrea nu-i părtaş la astâmpărarea cu apă a vieţii şi developarea luminii celei de viaţă dătătoare. Doar cei prea convinşi că ştiu perfect cum gândeşte Hristos nu-I mai îngăduie să lucreze El, după cum gândeşte cu adevărat.
Evanghelia Duminicii acesteia trebuie privită în integrarea ei liturgică, în planul desprinderii Mântuitorului de pământ, în fixarea ei în ajunul Înălţării. Din dreapta Tatălui, Hristos Domnul, în Duhul cel de viaţă dătător, vindecă de sete şi redă lumina vederii. Nu Se sfieşte să fie prezenţă în viaţa fiecărui pierdut din şi de lume. O face cu discreţie şi bucurie. Nu simte nevoia unor martori vorbăreţi, nici a gâlcevitorilor legalişti. Dumnezeu, când reaşează firea umană în normalitate, nu are nevoie de spectacolul ieftin al lumii de acum şi de atunci. Smerit, ca Dumnezeu; atent, ca Tată; cordial, ca Fiu; Împlinitor, ca Duh Sfânt. Făcător de minuni Care urcă la cer! Să-I stăm alături! 

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul “Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“, Ed. Agnos, Sibiu, 2013.

ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg