Un capitol întreg din Evanghelie, citit de Biserică, să ne pună pe gândul cel bun al mântuirii. Suntem în Duminica a VI-a după Paşti, ce premerge Înălţarea Domnului. Şi textul Evangheliei, Ioan cap. 9, 1-41, este parcă un dar al Înălţării. Un orb. Din naştere. Subiect de discuţie Apostolilor, care gândesc ca oameni care descoperă Legea: „Rabbi, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (In 9, 3). Auzim ades şi astăzi aceeaşi întrebare impertinentă. Numai părinţii copiilor cu handicap ştiu asta şi cei care-şi poartă boala printr-o lume sănătoasă şi obtuză la suferinţa aproapelui. Hristos Domnul răspunde neaşteptat. Nu filosofează, nu moralizează, nu face pe deşteptul. Disculpă, iartă şi vindecă. Cu scuipat şi tină. Ştiţi ceva mai de nedorit în ochi decât scuipatul şi tina? El, Creatorul fiind, atingând ochii orbului, îl atinge cu cele dintâi ale facerii: pământ şi apă. Recreează o lume numai pentru amărâtul de nevăzător. Îl trimite să se spele. Ca într-un cer răcoros. Nu oriunde, ci la scăldătoarea Siloamului, ce se tâlcuieşte Trimis. Îl trimite la Trimis, sau El o fi Trimisul în aşteptarea căruia izvora apa de secole? Spălat pe ochi, orbul vede, spre disperarea farisee, acră şi habotnică a vecinilor. Spre şocul familiei, care, amendată cu posibila excludere dintr-ale ritualului iudeu – lucru greu de purtat -, aproape că-l repudiază.
Sâmbăta. Problema era că ţinerea ei ca zi de odihnă era sfântă şi în ochii lor, ai contemporanilor minunii, ziua aceea valorează mai mult decât ţinerea în lumină a unor ochi vindecaţi de întunericul cel din naştere. Anchetă de miliţie stupidă şi presiuni. Un soi de acuzare a lui Dumnezeu că lucrează în afara programului fixat de oameni. Nu era prima dată. Ş nici ultima, de vreme ce şi acum Hristos nu trage storul peste produsele Învierii Sale: iertarea, pacea, mila crescută în iubire… Domnul Se redescoperă, fără teama trădării, dinaintea celui vindecat. Şi orbul mărturiseşte, iritând protipendada habotnică a Ierusalimului. Decât să vadă adevărul aceasta, preferă să se umfle în penele unei purităţi închipuite. Preferă să cânte la o harfă dezacordată cântări de laudă adusă loruşi. Orbul merge mai departe, intră în istoria evangheliei. Cărturarii înţepenesc. Ca tot ce nu are roadă de la Duhul Sfânt. Ca nişte smochini neroditori.
În duminica trecută, puţul lui Iacob e loc de întâlnire cu samarineanca cea isteaţă, la porţile Siharului (In 4, 5-42). Acum scăldătoarea Siloamului, loc de întâlnire a orbului cu Cel ce este Lumina. Doi pierduţi în lume, doi pierduţi în ochii filfizonilor într-ale cunoaşterii lui Dumnezeu, doi care nu meritau decât întrebări retorice: cum, femeie şi samarineancă? Cum, bărbat orb din naştere? Tină şi scuipat. Femeia se vindecă de falsă închinare. Cestălalt, Bartimeu pe numele istoric, de întuneric. Una de sete. Altul de beznă. Una primeşte apa cea vie, acesta primeşte lumina ca pe o săturare de sete aprinsă. Într-o Evanghelie, Apostoli nedumeriţi, ascultând nemişcaţi taina secerişului duhovnicesc. În aceasta, Apostoli miraţi, pierduţi în mulţimea de nedumeriţi. Prin minuni, Mântuitorul deschide o şcoală a săturării de apă vie şi de deschis ochii. Doar cine nu vrea nu-i părtaş la astâmpărarea cu apă a vieţii şi developarea luminii celei de viaţă dătătoare. Doar cei prea convinşi că ştiu perfect cum gândeşte Hristos nu-I mai îngăduie să lucreze El, după cum gândeşte cu adevărat.
Evanghelia Duminicii acesteia trebuie privită în integrarea ei liturgică, în planul desprinderii Mântuitorului de pământ, în fixarea ei în ajunul Înălţării. Din dreapta Tatălui, Hristos Domnul, în Duhul cel de viaţă dătător, vindecă de sete şi redă lumina vederii. Nu Se sfieşte să fie prezenţă în viaţa fiecărui pierdut din şi de lume. O face cu discreţie şi bucurie. Nu simte nevoia unor martori vorbăreţi, nici a gâlcevitorilor legalişti. Dumnezeu, când reaşează firea umană în normalitate, nu are nevoie de spectacolul ieftin al lumii de acum şi de atunci. Smerit, ca Dumnezeu; atent, ca Tată; cordial, ca Fiu; Împlinitor, ca Duh Sfânt. Făcător de minuni Care urcă la cer! Să-I stăm alături! 

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul “Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“, Ed. Agnos, Sibiu, 2013.