Patericul vesel – “Slujba cu exces de constiinciozitate”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

Fragment preluat din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor“, Ed. Agnos, Sibiu, 2012.

La un moment dat, Redacţia unuia dintre cotidienele centrale, foarte bine cotate pe piaţa de presă laică din România, se hotărăşte să cheme un slujitor al Domnului să facă o sfeştanie la sediul redacţiei. Prea se întâmplaseră sumedenie de nenorociri în ultima vreme!… Ceea ce dăduse de gândit – stupoare! – până şi patronilor, care, fie vorba între noi, nu erau chiar români, nu erau chiar creştini şi, să nu greşim, am adăuga că nu erau nici altceva decât veritabili evrei… Treaba fiind destul de serioasă – chiar muriseră câţiva ziarişti de la respectiva publicaţie în ultima vreme -, iar patronii total străini de Ortodoxie, se apelează la un jurnalist propriu, teolog, cu temeinice cunoştinţe – şi la propriu, şi la figurat – în domeniu. Acesta dă câteva telefoane şi, peste câteva zile, unul din episcopii vicari locali descinde în sediul redacţiei, pentru a oficia slujba solicitată.
Începe slujba… Vlădica e cât se poate de meticulos în săvârşirea corectă, fără grabă, cu lux de amănunt liturghisitor. Asistenţa studiază cu nesaţ fenomenul. Patronii, împărţiţi între superstiţie, curiozitate şi, la un moment dat, de stres că nu se mai termină o dată slujba, încearcă să sugereze cumva că ar cam fi cazul ca slujitorii Domnului să încheie. Întregul flux informaţional e deja destul de puternic prejudiciat, cu termene – care în presă sunt literă de evanghelie! – date peste cap. Fuseseră ele, celelalte nenorociri, răvăşitoare şi devastatoare prin brutalitatea lor, însă aceasta, de acum, parcă le covârşea pe toate la un loc!
E chemat discret, către staff-ul de conducere, jurnalistul şi teologul nostru, care intermediase venirea soborului de preoţi şi vlădică aici şi rugat să intervină cumva pentru a le sugera părinţilor slujitori că ar cam fi cazul să îşi încheie „reprezentaţie”. Mesajul ajunge la ierarh, iar acesta, mărturisitor al lui Hristos în orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea, cu vreme şi fără de vreme, cu smerenie solicită o listă a angajaţilor trustului de presă, pentru a-i pomeni în cadrul slujbei de sfeştanie, pentru a fi feriţi de toată primejdia, întristarea şi suspinarea şi pentru a primi de la Bunul Dumnezeu înţelepciune, blândeţe, îndelungă răbdare…
Într-adevăr, cel puţin rugăciunea pentru îndelungă-răbdare s-a dovedit una esenţială măcar pentru conducerea acelui trust de presă, pentru că pe lista angajaţilor, pe care se apucase să o citească preasfinţitul părinte, figurau nici mai mult nici mai puţin de… 2 800 nume, pe care vlădica s-a simţit întru totul îndatorat să îi pomenească înaintea lui Dumnezeu rar, sacadat, din sediul redacţiei. După care, desigur, a urmat stropirea cu agheasmă a fiecărei încăperi în parte şi a fiecărui angajat ortodox, catolic, iudeu, musulman, protestant…

coperta-pentru-blog.jpg

Parintele Arsenie Boca – “Unde ti-i scris numele? In Cartea Vietii sau in Cartea neagra?”

Pr. Arsenie Boca Fara comentarii

12.I.43

“Bucuraţi-vă nu pentru că fug dracii de voi, ci bucuraţi-vă că numele voastre se află scrise în Ceruri” (Luca 10, 20).
Ca să ştii dacă ai sau nu ai scris numele tău în Cartea Vieţii veşnice (Filipeni 4, 3; Apocalipsă 20, 12 şi 15), e destul să cauţi în Cartea neagră, şi dacă te vei afla pe-acolo – află că nu eşti scris în două locuri – urmează să te osteneşti după lege şi să te ştergi din Cartea neagră şi pe măsură ce se şterg semnele tale din Cartea neagră, pe aceeaşi măsură încep să se arate semnele numelui tău în Cartea Vieţii. Şi cu cât osteneşti mai mult şi ceri mai mult mila lui Dumnezeu, cu atât mai luminos se va scrie numele tău în Cartea Vieţii.
Ştergeţi numele voastre din Cartea neagră.
Iată cine-s scrişi pe câteva foi din Cartea Neagră:
(I Corinteni 6, 9-10; Galateni 5, 19-21)

Tâlcuiri

“Ucenicul” adevărului, iar când vremea o va cere “mucenicul” adevărului.
În ce te află ceasul morţii în aceea vei fi socotit.
Nu lăsa de “azi” pe “mâine”, căci e socotire vicleană şi te prinzi într-însa.
Toate cele ale Cărţii negre apropie pe diavol de suflet, şi aşa se face că intră “urâciunea pustirii în locul cel sfânt” (Matei 24, 15).
Şi cu atare lucru în tine nu poţi să fii scris în Cartea Vieţii, după cum este scris “nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5).
Osteniţi şi vă curăţişi după calea rânduită vouă, calea Pocăinţei, ca să se şteargă numele voastre din Cartea neagră şi să se scrie în Cartea Vieţii. 

Sfârşitul care începe – Cuvânt la sărbătoarea Înălţării Domnului

Cartile noastre Fara comentarii

91064_inaltarea-domnului-2.jpg

Aşadar, sosise, în sfârşit, clipa atât de mult aşteptată, momentul în care vajnicii apărători ai legii lui Moise se puteau bucura în voie, savurându-şi nestingheriţi biruinţa. Scăpaseră de griji, se eliberaseră de o povară apăsătoare şi acum puteau răsufla uşuraţi. Şi cât de mult le-a trebuit până să-L prindă pe impostorul acela. Destul le-a amărât sufletul în cei trei ani. Un nebun, ce să mai lungim povestea! Dar, de bună seamă, şi pedeapsa i-a fost pe măsură. Să moară, acolo, sus pe cruce, răstignit între tâlhari, aşa cum i se şi cuvenea unuia de teapa lui. Şi ce cuvinte grele putea să rostească! Te cuprinde frica numai când te gândeşti la ce pretenţii era în stare să emită. Auzi! Să îndrăznească a spune că este nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu. Biet nebun! Ce mai încolo, încoace. Să stea acolo, spânzurat pe crucea mizerabilă, între oamenii de cea mai joasă speţă, între nemernici şi otrepe, să guste amărăciunea oţetului, amestecat cu durere, şi să plătească nesăbuinţa de a fi cutezat să grăiască astfel de vorbe! Ba, pentru a nu avea mai apoi surpriza cine ştie căror încurcături, ca nişte oameni prevăzători şi vrednici gospodari ai treburilor lui Dumnezeu, cum se pretindeau a fi, tocmiseră, cu bani buni, soldaţi de-ai romanilor să păzească mormântul cu străşnicie, pentru ca nu care cumva ucenicii să îndrăznească să Îi fure trupul şi mai apoi să-i smintească şi pe alţii cu minciunile lor sfruntate. Aceasta era starea de spirit care domnea în tabăra prea-onorabililor conducători ai lui Israel. Încheiaseră definitiv – aşa socoteau ei – o afacere şi acum îşi frecau mâinile mulţumiţi foarte de ei înşişi, precum şi de minunata lor ispravă.
Nu cu mult diferite se înfăţişau lucrurile în ceea ce îi privea pe ucenici. Aceeaşi atmosferă apăsătoare, ca un cer plumburiu prăvălit peste zariştea lumii, le dădea senzaţia unui final ireversibil. Numai sentimentele erau altele, dar asta era o chestiune de nuanţă şi, mai ales, de perspectivă. Copleşiţi de deznădejde şi de frică, apostolii stăteau ascunşi, neştiind nici ei prea bine ce anume mai aşteptau şi ce-ar mai fi putut să se întâmple după sfârşitul atât de lamentabil şi după dezastruosul eşec al Învăţătorului lor, pe Cruce. Şi cât de mult şi-au dorit ca lucrurile să se isprăvească altfel! De acum, totul era compromis şi un viitor sumbru şi incert, aşijderea unui hău întunecos, se contura înaintea lor. Doar femeile mironosiţe, care au plecat dis-de-dimineaţă la mormânt să împlinească ultimul ritual al ungerii cu mir, Îi mai păstrau încă, în taina sufletelor, o amintire duioasă Învăţătorului. Ungerea cu mir era ultimul omagiu pe care cei vii îl aduceau celui plecat; aşa stăvileau, pentru o vreme, descompunerea şi îi furau morţii câteva clipe, răstimp în care Cel plecat mai zăbovea printre ei. Chiar dacă neînsufleţit, Îl ştiau totuşi prezent, înainte de ireversibila despărţire, apoi totul era pecetluit pentru veşnicie; veşnicie mai apăsătoare decât toată bezna şi răceala din univers, după care uitarea se aşternea implacabilă, iar din chipul Celui plecat mai rămânea doar o imagine pâlpâind în taina sufletelor, cotropită şi ea apoi de beznă, aşa cum toate se rostogolesc în pântecul hulpav al uitării, topindu-se în nefiinţă.
N-a fost să fie aşa, pentru că nu aceasta era voia lui Dumnezeu. Nici mortul nu era un mort ca morţii ceilalţi, după cum nici moartea Lui nu a fost o moarte ca toate morţile. Abia sosite la mormânt, femeile mironosiţe constată tocmai contrariul a ceea ce se aşteptau, deoarece, în locul Celui mort, le întâmpină mormântul gol şi primul sentiment care le încearcă, în faţa neobişnuitei situaţii, este cel de „teamă” (Mt 25, 8). Anunţate de înger despre Învierea lui Iisus, ele sunt „nedumerite şi înfricoşate, plecându-şi feţele la pământ” (Lc 24, 4), iar, pe drumul întoarcerii, cuprinse de „tremur şi uimire, nu spun nimănui nimic, fiindcă se temeau” (Mc 16, 5) să nu se expună oprobriului şi să nu le socotească ceilalţi nebune. Atunci când se încumetă, totuşi, să le spună apostolilor despre ceea ce au văzut la mormânt, cuvintele lor li s-au părut acestora „ca o scrânteală şi nu le-au crezut” (Lc 24, 11). Petru şi Ioan, alergând degrabă la mormânt să verifice cele spuse de femei şi puşi în faţa evidenţei, „s-au mirat întru ei” (Lc 24, 12) şi „s-au îndoit” (Mt 28, 17). Chiar şi după ce Iisus li se arată apostolilor, reacţia acestora este mai degrabă una de respingere, căci, „înfricoşându-se, credeau că văd duh” (Lc 24, 37), fapt care a făcut să fie „dojeniţi pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, că n-au crezut pe cei ce Îl văzuseră înviat” (Mc 16, 14). Şi după ce Iisus le oferă proba supremă a Învierii, lăsându-Se pipăit de Toma, ei mai erau încă stăpâniţi de îndoială, „necrezând de bucurie şi minunându-se” (Lc 24, 41). În această atmosferă otrăvită de necredinţă şi îmbibată de spaimă şi cutremur îi găseşte Învierea pe ucenici. Dacă plecarea lui Iisus ar fi avut loc imediat după Înviere, aceasta ar fi echivalat cu o condamnare sigură la uitare a creştinismului şi nu ştiu dacă astăzi am mai putea vorbi despre atari lucruri. Prin urmare, era necesar ca Iisus să mai zăbovească un oarecare timp cu ucenicii pentru a-i încredinţa de faptul răvăşitor al Învierii Sale şi să le adeverească ceea ce se va întâmpla şi cu ei, după ce vor părăsi lumea. Din această perspectivă, se impunea rămânerea Lui, ca să le adeverească „legătura între starea actuală a lumii şi cea preamărită a ei de după preschimbarea cosmosului şi transfigurarea trupului omului în trup duhovnicesc” [S. BULGAKOV, Ortodoxia, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1942, p. 417]. Toate arătările lui Hristos de după Înviere au menirea de a confirma acest teribil adevăr şi trebuie să recunoaştem că apostolii nu s-au lăsat tocmai uşor înduplecaţi, lucru care nu trebuie să ne contrarieze deloc. Dimpotrivă, aş îndrăzni să spun chiar că trebuia să se întâmple aşa. Apostolii se găseau azvârliţi dintr-o dată în faţa unei realităţi care era de-a dreptul aiuritoare pentru ei, căci ţinea de domeniul extraordinarului. Iisus fusese mort, apoi aşezat în mormânt în prezenţa lor, iar mormântul pecetluit cu piatra cea grea şi iată-L viu! Acelaşi Iisus se afla acum înaintea lor. Cu siguranţă, acesta nu era un fapt care ţinea de ordinea obişnuită a lumii în care trăiau şi pe care o ştiau ei. Iisus era Acelaşi şi totuşi altul. Acelaşi Iisus mănâncă în faţa lor peşte prăjit şi fagure de miere, le vorbeşte sau îi binecuvântează, dar, în acelaşi timp, trece prin uşile încuiate, apare din senin şi aşijderea dispare de dinaintea lor. Or, cu astfel de lucruri şi fapte îţi vine foarte greu să te obişnuieşti. Apostolii se găseau în prezenţa Imposibilului, pentru că numai Dumnezeu putea săvârşi asemenea fapte, iar proximitatea Lui copleşeşte şi înspăimântă.

Şi totuşi, sentimentele care îi încearcă pe apostoli sunt absolut logice, tocmai pentru că sunt cât se poate de omeneşti; sunt sentimente care l-ar încerca pe orice om normal aflat în prezenţa divinităţii, iar aceasta ne îndreptăţeşte să le considerăm cu atât mai credibile. Apostolii n-au crezut în Înviere, iar faptul respectiv trebuie accentuat, fără să ne deconcerteze, fiindcă, omeneşte, aşa ceva era de neconceput. Era un fapt care ţinea de domeniul incredibilului, care îi răvăşea, care depăşea întru totul hotarele firescului, un fapt în faţa căruia se găseau complet dezarmaţi, fiindcă „trupul lui Iisus cel înviat, deşi era spaţial, era de o altă spaţialitate decât cea a lumii materiale. Cu excepţia „apariţiilor”, El rămâne inaccesibil ucenicilor şi dincolo de perceptibilitatea omenească. Se conformează acestei perceptibilităţi, întorcându-Se oarecum în lumea sensibilă şi făcându-Se accesibil simţurilor, vederii şi chiar pipăirii” [PR. D. STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 350]. De aceea, apostolii trebuiau mai întâi obişnuiţi cu acest fapt mai presus de orice închipuire, care le spunea că viaţa nu se termină în nonsensul mormântului, ci că există o altă viaţă, care se prelungeşte dincolo de zariştea celei de aici. Or, neîntăriţi şi dezorientaţi cum erau, apostolii trebuiau să fie convinşi de realitatea Învierii şi lăsaţi să se convingă ei înşişi că nu sunt victimele vreunei halucinaţii, ci că trăiau un fapt real, şi nu un vis. Pentru aceasta acceptă Iisus să-I fie pipăite urmele rănilor, fiindcă necredinţa nu era doar a lui Toma, ci ea stăruia, la fel de puternic, şi în sufletele celorlalţi apostoli, care, „dacă n-ar fi recunoscut o corporalitate în Cel ce li se arăta, şi anume corporalitatea lui anterioară morţii, n-ar fi avut convingerea şi n-ar fi putut vorbi despre „învierea lui Iisus” [PR. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc., 1978, Vol. II, p. 159]. Aşijderea, El mănâncă în faţa lor, spre a Se încredinţa că înţeleg cât mai bine Învierea. Abia după ce se va fi convins că toate aceste lucruri au fost bine asimilate, i-a luat cu Sine pe ucenici – o tradiţie a Bisericii spune că dimpreună cu apostolii se aflau şi femeile mironosiţe şi Sfânta Fecioară Maria – şi, urcându-Se pe un munte înalt, numit al Măslinilor, la răsărit de Ierusalim, după ce le mai vorbeşte pentru ultima dată, le încredinţează misiunea de a-I răspândi învăţătura în toată lumea, iar apoi, binecuvântându-i, Se înalţă la cer. Dorea ca, de data aceasta, să fie văzut de toţi apostolii, pentru că evenimentul respectiv constituia începutul unei noi perioade în istoria mântuirii, iar ei aveau să devină mesagerii acestui nou început către lume. Iisus pleca, dar rămânea cu ei în chip tainic prin Sfântul Duh Cel promis lor şi „Care-i va călăuzi întru tot adevărul; că nu de la Sine va grăi, ci cele ce va auzi va grăi şi pe cele viitoare li le va vesti” (In 16, 13), promisiune care se va împlini nu peste multe zile, când, cu ajutorul Călăuzitorului, apostolii vor purcede la anevoioasa lucrare de încreştinare a lumii. Acum, atmosfera era cu totul diferită faţă de cea din momentul răstignirii. Apostolii sunt stăpâniţi de alte sentimente, întrucât „se întorc în Ierusalim cu bucurie mare” (Lc 24, 52). Erau bucuroşi şi Îl lăudau pe Dumnezeu, fiind încrezători în făgăduinţa Mântuitorului, Care le-a spus că: „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 20). Se găseau în faţa unei alte rânduieli, iar ceea ce, pentru o clipă, li s-a părut că este un sfârşit sumbru şi ireversibil, se vădea a fi un nou început. Aurora unei alte perioade mijea la orizont, iar ei urmau să-i fie mesagerii către lumea întreagă.
Înălţarea Domnului cu Trupul la Cer este ultimul act al activităţii Sale pământeşti. Odată cu Înălţarea, lumea intră într-o altă etapă, în care este călăuzită de Duhul Sfânt, „Care vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus” (In 14, 26). Existenţa umană dobândeşte, de acum, o altă perspectivă, cea a parusiei, şi abia din prisma acestei dimensiuni poate considera că şi-a regăsit sensul întru care se va împlini. Apoi, prin Înălţarea la Cer, Mântuitorul adevereşte că faptul extraordinar al Învierii Sale a fost o realitate, şi nicidecum o părelnicie. Înălţarea confirmă tot ce a propovăduit şi a săvârşit Hristos, fiindcă o Înviere a Sa fără Înălţare ar fi fost o Înviere lipsită de sens, ar fi fost o Înviere ratată. Hristos Cel înviat nu Îşi mai avea locul aici, pe pământ; locul Său era „de-a dreapta Tatălui”, fiindcă El a venit de la Tatăl şi a rămas „una cu Tatăl” (In 10, 30). Dacă Hristos nu S-ar fi înălţat la cer, n-ar mai fi fost Fiul Tatălui ceresc. Hristos Cel de după Înviere nu mai era acelaşi cu Cel de dinainte de Înviere. Trupul Său înviat era un trup înduhovnicit la maximum, întrucât „funcţiona ca un organism nou, cu simţuri şi funcţii umane transfigurate, divino-umane, inaugurând o nouă ontologie a omului” [P. NELLAS, Omul, animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1994, p. 128]. O dovedesc cu prisosinţă toate arătările Sale de după Înviere, când, deşi Se afla în lumea fizică şi Se putea mişca în cadrele ei, în acelaşi timp, îi depăşea toate îngrădirile: trecea prin uşile încuiate, apărea şi dispărea instantaneu etc. În Hristos Cel înviat şi înălţat cu Trupul la Cer întrezărim „propriul nostru eu restaurat, înduhovnicit şi mântuit” [ V. LOSSKY, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, Buc., 1994, p. 278]. Viaţa pământească a lui Hristos nu se încheie printr-o pecetluire, ci printr-o deschidere către zariştea de dincolo prin Înălţarea Sa cu Trupul întru împărăţia Tatălui, fapt care ne deschide şi nouă calea spre veşnicie, anticipând destinul nostru de după moarte, întru care suntem chemaţi să ne împlinim: „Mă duc ca să vă gătesc loc, şi iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu şi voi să fiţi” (In 14, 3). Înălţarea adevereşte că viaţa noastră nu se termină în nonsensul morţii, ci moartea „este actul care împlineşte persoana care moare” [PR. C. GALERIU, Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Harisma, 1994, p. 223], după cum nici mormântul nu este un capăt implacabil, ci pragul către o altă viaţă: cea veşnică, scopul cel mai de seamă al existenţei umane fiind intrarea în neasfinţita ei frumuseţe.

Prin Înălţarea Domnului cu Trupul la Cer ni s-a deschis calea către împărăţia cea fericitoare a Tatălui, Hristos fiind Cel ce mijloceşte pentru noi înaintea Lui şi, „de aceea şi poate să ne mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce prin El ne apropiem de Dumnezeu, fiind El pururea viu ca să mijlocească pentru noi” (Evr 7, 25). Întru această nădejde suntem chemaţi să ne trăim viaţa care ni s-a dăruit, „aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu, căci voi aţi murit, iar viaţa voastră e împreună cu Hristos ascunsă-n Dumnezeu” (Col 3, 1-3).

Pr. Nicolae Stoia

Articol preluat din volumul Părintelui Nicolae Stoia, Oameni iubiţi de Dumnezeu, Ed. Agnos, Sibiu, 2011.

oameni-iubiti.jpg

Povestea zilei, 14-03-2013 – “Ascultare”

Povestea zilei Fara comentarii

– Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre ascultare în Ortodoxie.

– Dragă, în Ortodoxie avem ascultarea de Dumnezeu, de părinţi, de duhovnici, de îndrumătorii spirituali şi de cei puşi peste noi în rosturile noastre sociale. Dar se ţine seamă totdeauna de Dumnezeu şi de porunca lui Dumnezeu, şi atunci ascultarea ne duce la Dumnezeu; iar dacă oamenii ne cer lucruri pe care nu putem să le împlinim (pentru că nu poţi asculta de oameni mai mult decât de Dumnezeu), în cazul acesta întâi e Dumnezeu şi apoi sunt oamenii.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 13-06-2013 – “Viata amestecata”

Povestea zilei Fara comentarii

– Cineva spunea despre noi, creştinii, că în biserică suntem îngeri, dar când ieşim pe stradă devenim demoni. Chiar am căzut în această amăgire a ipocriziei? Şi, dacă da, de ce ascundem acest lucru, în loc să încercăm să tratăm această boală sufletească? Unde se mai găseşte smerenia creştinului ortodox?

– Dragă, chestiunea este foarte simplă. Mai întâi de toate, nu trebuie să te orientezi după oamenii care nu văd decât răul. Este şi rău, şi bine, este viaţă amestecată. La noi la mânăstire era un părinte, Dumnezeu să-l odihnească, un om de la ţară, care a venit la mânăstire la bătrâneţe, la 64 de ani, şi a mai trăit în mânăstire încă 24 de ani, până la 88 de ani. Şi de la el ştiu o vorbă care mi-a plăcut foarte mult, şi anume: „Pe om, dacă-l cauţi de bun, bun îl găseşti, iar dacă-l cauţi de rău, şi rău îl găseşti”. Mi-a plăcut foarte mult. Cam aşa este cu toţi oamenii – sau cu cei mai mulţi oameni, pentru că sunt puţini aceia despre care se poate spune ca despre Cuviosul Amona, că „din multa bunătate, nu mai ştia ce-i răutatea”. Cei mai mulţi sunt în situaţia pe care-o are în vedere Cuviosul Macarie (sau se are în vedere în legătură cu Cuviosul Macarie): „Cu un cuvânt bun, şi pe cel rău îl faci bun, iar cu un cuvânt rău, şi pe cel bun îl faci rău”. Nu este aşa, că cei care merg la biserică sunt în biserică îngeri, iar în afară de biserică, demoni. Sunt oameni, şi în biserică, şi în afară de biserică, numai că poate sunt tentaţi şi spre rău, pentru că n-au ajuns la deplina bunătate. Nu trebuie să luăm lucrurile în tragic, ci, când vedem lucruri care arată şi scăderi, să nu luăm aminte la ele; şi să ne rugăm pentru cei care nu pot să fie şi în afară de biserică aşa cum sunt în biserică.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei