Dincolo de gratii…

Pastorația Bisericii în penitenciare – Romeo Petrașciuc

Prefață Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Flori la umbra zidurilor…

Cu zece ani în urmă păşeam pentru prima oară într-un penitenciar. Se întâmpla să fie Aiudul, una din temniţele care, până atunci, pentru mine avea o sintaxă a individualităţilor amputate, a negărilor absolute, a represiunii carcerale ajunsă expresie ultimă a dezumanizării.
Am întâlnit însă atunci, acolo, şi oameni care mi-au dovedit, încă o dată, că schimbarea e singura constantă a fiinţei umane şi că lacrimile căzute înăuntru au puterea de a restaura lumea sau, cel puţin, de a salva lumea unor oameni care, la capătul deznădejdii lor, au (re)găsit mâna de dragoste mereu întinsă de Dumnezeu.
De aici a pornit apoi totul… Vreme de câţiva ani – cu sprijinul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor –, am fost acreditat să colind penitenciarele ţării, pentru a povesti ceea ce se întâmplă, în panul misiunii Bisericii Ortodoxe Române, în aceste spaţii de detenţie. Au fost experienţe fascinante, cu oameni care acolo, dincolo de gratii, şi-au aflat adevărata libertate, aceea de a se poziţiona în Hristos şi în afara păcatului asumat…
În general, am peregrinat prin penitenciarele de maximă siguranţă, acolo unde, de altfel, şi cazurile de întoarcere la Hristos sunt mult mai vizibile şi mai statornice. Şi nu au fost deloc puţine situaţiile în care am zăbovit ore în şir în câte un penitenciar, furat de istorisirile celor de aici, de dramele şi bucuriile pe care rar mi-a fost dat să le întâlnesc dincoace de gratii, în libertatea convenţională.
Parte din aceste experienţe le-am adunat în aceste pagini… Ele au apărut, iniţial, în cadrul rubricii „Flori la umbra zidurilor”, al săptămânalului Iisus Biruitorul. Joncţiunea lor între coperte de carte s-a făcut de la sine, cu insesizabile adnotări sau inerente diortosiri, specifice unei astfel de translaţii.
Am încercat să surprind, pe parcursul descinderilor în penitenciare, parte din experienţele pastorale ale preoţilor de aici, consideraţii ale cadrelor ori conducerii din sistemul penitenciar şi, mai ales, schimbări atitudinale de vieţi ale anumitor deţinuţi.
În cazul celor încarceraţi, din considerente obiective, nu am reprodus în cuprinsul cărţii decât iniţialele numelui. De asemenea, imaginile inserate în volum respectă întru totul rigorile legale impuse în accesarea unor astfel de spaţii.
Ţin să mulţumesc pe această cale conducerii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (din cadrul Ministerului Justiţiei), care a făcut posibil acest periplu în penitenciarele din ţară, precum şi personajelor fiecărui reportaj în parte. Alături de ele, de aceste destine încarcerate, am învăţat poate mai bine ca niciodată cât de relativă şi lipsită de sens e noţiunea de libertate.
Sau, altfel spus, câtă plinătate comportă acest concept, indiferent de factualizări temporare sau spaţiale, dacă el se semnifică dinspre Hristos înspre om…

Romeo PETRAŞCIUC

Dincolo de gratii, tot Dumnezeu ni-i frate…

Ani de zile, trebuie să recunosc, l-am invidiat pe autorul reportajelor de față, Romeo Petrașciuc, pentru că avea darul lui Dumnezeu de a vorbi cu oamenii de dincolo de zidurile încondeiate cu gratii. Venea de-acolo transfigurat, descoperind mereu că dincolo de linia libertății sociale erau oameni care-L descopereau pe Dumnezeu, adevărata Libertate. Apoi m-a primit și pe mine părtaș, în parte, acelorași pelerinaje. Și sufletul meu a înțeles, o dată în plus, darul Iubirii care umple de sens Libertatea. Eram, în urmă cu ceva ani, la Schitul Românesc Prodromu, în miezul de taină al Privegherii de Rusalii. Ascultam cântarea și sufletul meu cânta; am primit binecuvântarea de a sluji la Liturghie și Rusalii de Duh mi-au umplut inima și sensul preoției s-a încărcat iar și iar de bucurie. Vecernia Rusaliilor mi-a sporit bucuria, aducându-mă la îmbujorare emoțională și inima mea părea că nu mai are nevoie de mai mult. Am coborât coasta de lumină a Athosului și, invitat de Părintele Petru din Gherla, împreună cu râvnitoarea sa soție, am mers să le vorbesc celor din Penitenciar. Nu era prima dată, pentru că la Bacău sau Codlea, în situații de pastorație, personajele ce populau închisorile nu-mi erau străine. Dar atunci, după praznicul de foc și trăirea dăruită de râvnitorii Părinți ai inimii românești din Athos, parcă mi s-au deschis ochii. Și acelși Duh, al rugăciunii și aprinderii de Viață, mi-a umplut sufletul. Am văzut atunci cum Evanghelia Mântuitorului e Una. O latură de rugăciune și viață liturgică și alta de cercetare a celui aflat departe de rugăciune și viață liturgică, uitat și anulat. Dincolo de descoperirea unui loc, cu întemnițați în cele din urmă, descopeream părtășia, aproape mistică, îndrăznesc să spun, cu Domnul Hristos, Cel Care ne-a spus: „În temniță am fost și m-ați cercetat…” sau, parcă și mai aproape Rusaliilor. Apoi, pentru că era sfârșit de an școlar, am stat la premierea unor școlari speciali. Unul dintre ei avea cu mult peste 50 de ani, absolvise clasa I-a și, cu o emoție pe care n-o pot cuprinde în cuvinte, săruta diloma și spunea, plângând: Unde este mama, să vadă că am învățat să scriu și să citesc?! Mi-au dispărut, în rușine, toate mofturile de demotivați ale studenților mei, ale celorlați studenți ariviști și răniți de incultura carierei.
Astfel de momente mi-au dăruit, mai apoi, toate pelerinajele… dincolo de gratii. Cartea aceasta a lui Romeo Petrasciuc este desprinsă din astfel de întâlniri, necontrafăcute și vii. În paginile ei veți cunoaște oameni. Unii dintre ei și-au pus viața în joc pentru aproapele lor, greșitul dinaintea aproapelui și a lui Dumnezeu, deseori, păstrând intactă nădejdea și lucrarea pentru mântuire. Alții sunt întemnițați. Întemnițați liberi. Liberi să se întâlnească cu El, Dumnezeul Care ne cheamă să-L căutăm în pușcărie. Să ne descoperim adevărata libertate, libertatea față de păcat (Părintele Arsenie Boca). Să ne înțelegem. Ce veți citi nu e un Pateric al temnițelor, cum ar trebui să edităm unul cu mărturiile și faptele de foc ceresc ale celor întemnițați și uciși de comunism sau de orice altă structură politică care terorizează libertatea umană (în Ardeal, înainte de dictatura comunistă am avut martiri întemnițați pentru credință, de către un dicteu austro-ungar cu nimic mai democrat). Pușcăria nu e o livadă duhovnicească, dar niciun pustiu fără rod. Nu e mănăstire, dar oricând, sub harul lucrării Duhului Sfânt, poate deveni un Ermon, un Carmel, unTabor.
Între ziduri, oameni. Gardieni, cadre didactice, psihologi ori bucătari sunt linia întâi în a le dovedi că rămân oameni, oricât de inumani s-au arătat pentru o clipă ori pentru o vreme. O singură familie, marcată de foarte multe ori de preotul de penitenciar. I-am cunoscut mai aproape acolo, în capele, pe culuare, în galeria câte unei încercări de revenire sufletească. I-am cunoscut și foarte oficial, când am organizat Conferința Internațională Strengthening the soul (psalm 137/8.3). International Prison Chaplain s Association, Europe, în iunie 2012, la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. M-au fascinat ca forță de viață, cu istețimea lor pastorală, cu optimismul lor transmisibil, cu elocința lor duhovnicească. Discreți și uitați, uneori nebăgați în seamă decât atunci când facem paradă de misiunea noastră ‒ prea redusă ‒, în penitenciare, oamenii aceștia stau în prima linie a mărturiei, remarcabil. Nici ei nu sunt sfinți și n-au timp să se prefacă. Ar fi amendați imediat de colegii de mediu, extrem de exigenți când e vorba de viața celorlalți. E dificil să înțelegi că predica și pastorația lor nu are nicio doză de „caterincă” ori „abureală”, că familiile lor îi văd rar, obosiți și răniți de rana celor ce-i păstoresc. În fond, din nefericire, penitenciarele au rămas cam singurele parohii în care numărul de enoriași nu scade, iar focul este continuu. Cartea lui Romeo Petrasciuc ni-i aduce aproape, cu toată smerita lor singurătate.
Cum tot singurătății îi par a fi poeme și mărturisirile celor arestați, aflați în executarea sentinței, departe nu doar de casă, ci și de toate visele libertății lor. Au rămas oameni. Plâng, râd, scriu, pictează… Unii chiar nu știau că pot toate acestea, că lucrează în ei un dar la care ei nu conlucrau. Multora Biserica le-a redat demnitatea și zâmbetul. Hristos S-a așezat cu ei sub cheie. Și până acum lucrează…
Când m-au întrebat deținuții de la Gherla cum se pot ruga, le-am spus că pentru ei există, sigur, o rugăciune specială: Doamne, pentru rugăciunile celor care sub comunism au murit în celula mea, miluiește-mă și fii Libertatea mea!
Cartea lui Romeo Petrasciuc, cu multele ei facsimile răspândite în Iisus Biruitorul ori alte publicații, provoacă. Să treci duhovnicește de la indiferență la rugăciune pentru ei, deținuții…
Dincolo de gratii, Hristos le rămâne Frate!

Pr. Constantin NECULA