Povestea zilei, 31-04-2014 – “Asigurari si nesiguranta”

Povestea zilei Fara comentarii

Astăzi lumea s-a umplut de tot felul de asigurări, dar, fiind depărtată de Hristos, simte cea mai mare nesiguranţă. În nici o epocă nu a existat nesiguranţa pe care o au oamenii contemporani. Şi deoarece asigurările omeneşti nu-i pot ajuta, ei aleargă acum să intre în corabia Bisericii ca să simtă siguranţă duhovnicească, căci văd cum corabia lumească s-a scufundat. Dar dacă văd că şi în corabia Bisericii intră puţină apă, că şi acolo au fost prinşi de duhul lumesc şi nu există Duhul Sfânt, atunci oamenii se deznădăjduiesc, pentru că nu mai au de ce să se prindă.
Lumea suferă, se pierde şi, din păcate, toţi oamenii sunt nevoiţi să trăiască în acest iad al lumii. Cei mai mulţi simt o mare părăsire, o nepăsare – mai ales acum – din toate părţile. Nu au de ce să se ţină. Se împlineşte zicala: “Cel ce se îneacă se agaţă şi de un pai”. Aceasta arată că cel ce se îneacă vrea să se prindă de ceva, ca să se salveze. Vede corabia înecându-se şi merge sărmanul să se prindă de catarg. Dar, deşi vede corabia în primejdie să se înece, nu se gândeşte că şi catargul se va scufunda. Se prinde de catarg şi se îneacă mai repede. Vreau să spun că oamenii caută să se sprijine de ceva, să se prindă de ceva. Şi dacă n-au credinţă, ca să se sprijine de dânsa, dacă nu se încred în Dumnezeu, încât să se încredinţeze complet pe ei înşişi lui Dumnezeu, se vor chinui. Mare lucru este încrederea în Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

“Doamne, strigat-am”. Un cantec inchinat tineretii castigate in Hristos

Raluca Toderel, Recenzii Fara comentarii

Care ar fi, oare, cele mai potrivite cuvinte pentru descrierea unei detenţii nevinovate, a unei tinereţi frânte şi ascunse în umbra închisorilor de un regim de exterminare îndreptat împotriva elitelor intelectualităţii române? Ură, nedreptate, frustrare, teroare? N-ar fi nimic nefiresc să fie acestea. Nefirescul intervine însă atunci când, sub un condei măiestrit, amintirile care rămân după o astfel de experienţă sunt caracterizate de duioşie, prietenie, credinţă, speranţă şi, mai presus de toate şi încununându-le pe acestea, de iubire…

Am auzit pentru prima dată de doamna Aspazia Oţel Petrescu – probabil neîntâmplător – într-o noapte de vară bucovineană cu cerul coborât adânc şi luminos peste lume, pe un pridvor mângâiat de atingeri uşoare de vânt, prin vocea încărcată de emoţie a unui drag prieten, tocmai sosit dintr-o altă „haiducie” şi ducând, preţioasă comoară, cu sine o înregistrare pe reportofon. Ne povestea copleşit de personalitatea Doamnei pe care îi fusese dat să o cunoască şi să o asculte, vorbindu-ne despre dumneaei ca despre o poezie coborâtă în chip de om.
Cu nerăbdare am aşteptat să ajungă la mine înregistrarea, culegerea ei fiind într-adevăr o asemenea delectare şi bucurie, încât nu o dată m-am surprins uitând că trebuie să scriu şi ascultând cu emoţie curgerea lină a povestirii sale. Mai târziu, când cartea a apărut, adăugându-se primeia din seria de mărturii despre Părintele Arsenie, apărută la Editura Agnos, şi chemând-o pe a treia, materialul Doamnei Aspazia a rămas unul de referinţă, spre care ne întorceam mereu, simţind de fiecare dată aceeaşi emoţie.
Poate unul din paradoxurile „lucrării” într-o editură – cel puţin, pentru mine – este faptul că „nu mai apuci” să mai citeşti şi altceva. Munca de zi cu zi, încărcată de lectură, îndeamnă spre un alt mod de eliberare a minţii… Până când în mâinile mele au ajuns alte înregistrări, cutremurătoare şi ele, vorbind despre o altă viaţă călită în lupta pentru păstrarea fiinţei neamului acestuia, în faţa prigoanei roşii venite din est. De data aceasta, un Părinte firav la trup, însă cu un suflet adânc cât o biserică de sub ape, vorbea despre viaţa sa din temniţele comuniste şi despre lupta de după acestea, pentru întoarcerea spre o străveche tradiţie, singura în stare să readucă Neamul românesc la sfinţenia de altădată. Părintele Crăciun (a cărui carte stă să apară, o altă mărturie înălţată în cinstea eroilor secolului trecut) vorbea, într-una din conferinţe, despre cartea Aspaziei, „cea oţelită în Duhul răbdării prigoanei” , îndemnându-i pe tinerii ce-l ascultau să o citească şi să o urmeze în exemplul de vieţuire dăruit: „o bucovineancă ce şi-o petrecut tinereţea în păstrarea fecioriei cu multă sfinţenie. Dacă ar imita-o şi alţii, mie nu mi-ar fi ciudă…” . Reîntâlnind-o, chiar şi aşa scurt, în îndemnurile Părintelui Crăciun, am retrăit toate emoţiile acelei veri, precum şi bucuria pe care cuvintele înregistrate mi-au adus-o şi am simţit tot mai impetuos nevoia de a-i citi cartea.
Am făcut rost de ea, însă am aşezat-o departe de mine, într-un dulap, promiţându-mi că o voi citi odată ce voi fi terminat din multele „urgenţe” la care lucram. A doua zi, reînnoindu-mi promisiunea, am aşezat-o totuşi pe colţul mesei mele, „ca să-mi dea avânt”. A fost o problemă de câteva ore până am deschis-o, „doar cât să o frunzăresc”. Şi de-atunci nu am mai avut linişte, până nu am lăsat toate celelalte şi m-am cufundat în citirea uneia dintre cele mai minunate poveşti de viaţă din câte mi-a fost dat până acum să întâlnesc.
Cu un talent magic de povestitoare, doamna Aspazia te prinde de mână încă din primele rânduri şi te invită într-o călătorie prin viaţa ei, prin tinereţea ei ascunsă sub zeghe şi zăvorâtă după uşi grele, departe de lumina soarelui, depărtare care avea să o transforme într-o Albă-ca-zăpada, cu părul mult prea devreme nins şi cu pielea „ca o coală de hârtie”. Încă de la început, descriindu-şi generaţia, arată că istoria a cunoscut, de-a lungul ei, anumite momente fatidice, cu generaţii de sacrificiu, care au împărţit-o între „înainte de” şi „după ce”. O astfel de generaţie a fost şi cea a domniei sale, care a fost prinsă sub o astfel de ghilotină ce avea să despartă trecutul plin de jertfe, cunoscute sau anonime, ale poporului acestuia, prin jertfa masivă a acelei „generaţii 1948″, de ceea ce este ţara noastră astăzi.

1b-aspazia-otel-petrescu.jpg

Încărcate de farmec, ţinuturile de obârşie îndoliate ale Bucovinei de Nord, a căror durere şi înstrăinare sunt duios simbolizate de bucheţelele de viorele – flori de doliu – dăruite şefei de promoţie Aspazia, la terminarea pripită a liceului, de către elevele ce vor fi nevoite a lua drumul pribegiei, părăsindu-şi meleagurile natale şi căutând oblăduire în ţinuturile româneşti; de guleraşele albe date jos în ultima zi de cursuri, tot un semn îndoliat, şi de promisiunea ascunsă pe o tablă, sub o hartă desenată de eleve, în dar pentru diriginta lor de 1 Martie, pentru a fi găsite de cei ce vor pune stăpânire pe liceul cucerit – Cei care veţi cotropi şi liceul nostru să ştiţi că pentru noi aceasta este harta ţării noastre. O luăm astfel în sufletele noastre; de acolo nimeni nu o va putea smulge – aduc în inima cititorului dorul după o zonă pe care poate nu a cunoscut-o niciodată ca fiind parte din ţara sa (cum este cazul meu). De fapt, fiecare loc reînviat de cuvintele Aspaziei se încarcă de poezie şi de mit, devenind parcă o invitaţie pentru fiecare dintre noi să le căutăm. Vraja lor însă nu se poate lăsa descoperită decât unor ochi migdalaţi ca ai Aspaziei, care ştiu să privească frumuseţea adâncă a lucrurilor, să şi-o aducă în interiorul fiinţei şi de acolo să o reverse, îmbogăţită de propria lor frumuseţe, celor dornici să le-asculte.
Sub pana ei, la fel de fascinantă devine zona Sebeşului, care la începutul anului 1948 le dăruieşte locuitorilor ei semne de rău augur, ascunse şi ele însă în frumuseţi inaccesibile ochiului neiniţiat. La fel şi Clujul, oraş al studenţiei ei, dar şi al condamnării la ani grei de temniţă şi mai grea, pe care avea să-i împlinească întregi, pentru ca eliberarea să nu-i aducă nimic altceva decât o înnoită sentinţă.
Deşi s-a ascuns când au început arestările printre studenţi, Aspazia nu a plecat mai departe de casa părintească, iar fuga spre pădure, la venirea celor însărcinaţi cu arestarea ei, s-a oprit brusc, aproape de limanul şi ascunzişul oferit de pădurea şi munţii care au adăpostit „rezistenţa anti-comunistă”, la auzul unei împuşcături şi la gândul suferinţei pe care atât moartea, cât şi dispariţia ei ar provoca-o în sufletele părinţilor şi mai ales în cel al mamei bolnave de inimă. Anchetele pline de brutalitate i-au arătat repede în ce fel se desfăşoară „justiţia comunistă”, iar procesul, desfăşurat în săptămâna Patimilor a anului 1948, nu a făcut decât să confirme ceea ce simţiseră deja în anchete.
Primul „popas” în lungul pelerinaj în închisorile comuniste a fost Mislea, închisoarea de femei de unde aveau să-i rămână cele mai frumoase amintiri şi unde şi-a format o adevărată familie spirituală, încărcată de iubire şi jertfă de sine, în care nu arareori au cuprins şi pe cele însărcinate cu supravegherea şi, nu de puţine ori, cu chinuirea lor.
Închisoarea Mislea din poveştile Aspaziei devine şi ea un tărâm feeric din care, paradoxal, nu temerile, teroarea, frigul şi foamea ies în evidenţă, cât prietenia, dragostea şi bucuria oferită de succedarea anotimpurilor. Deţinutele au căutat să-şi facă viaţa cât mai plăcută şi mai suportabilă – la primul Crăciun, au pus în scenă o mică piesă, la care au fost invitate şi „tovarăşele” din conducerea închisorii. Rolul principal, jucat de o deţinută cu obraji arzând de febră, a impresionat-o pe „nemiloasa” directoare a închisorii, încât, după scenetă, i-a dat Aspaziei nişte medicamente cu care să-i aline aceleia suferinţele.
De fapt, din prima parte a relatării despre detenţie, figura directoarei, poreclită Diri, iese în evidenţă, plină de contraste şi fascinantă tocmai din această cauză. Sunt numeroase scenele în care îşi arată omenia faţă de deţinutele pe care fie le apără, fie le răsplăteşte cu bomboane pentru o ie pe care i-au dăruit-o, acestea culminând cu lacrimile ei, dăruite Aspaziei, împreună cu mărturisirea durerii de a-ţi vedea zdrobit sub minciună idealul căruia i te-ai dăruit cu toată convingerea. Femeie inteligentă, Diri nu putea să nu observe câtă înşelătorie ascundea aplicarea doctrinei comuniste, suferind întemniţarea unor persoane cu suflet nobil, cum au fost cele din lotul Aspaziei, ca pe o înfrângere personală. Printre ţipete şi palme, gesturile ei de omenie se clădesc în sufletele deţinutelor într-atât, încât Aspazia trăieşte o groază imensă în faţa perspectivei că ar putea vreodată să fie chemată de acuzare într-un proces ce părea s-o pândească pe Diri. Cu rugăciuni şi multă credinţă, acesta nu este dus la îndeplinire, directoarea fiind doar demisă din funcţie, sub acuzaţia de a fi sprijinit legionarele, lăsându-se manipulată de acestea.
În orice caz, perioada în care fetele au lucrat în ateliere, brodând adevărate minuni, ţinând concursuri (între „ii” şi „oase”, atelierul de articole româneşti şi cel de artă decorativă), în care se lăsa antrenată şi administraţia închisorii, susţinând una sau alta din tabere, putând să-şi aleagă unde doreau locul de muncă, reuşind să respecte termenele şi să „nască” produse frumoase şi de mare calitate, a fost, fără îndoială, cea mai luminoasă din cele pe care Aspazia avea să le cunoască în închisoare. Nu a fost însă de lungă durată. Valurile de noi deţinute aduceau tot mai multe informatoare, degradarea umană, în faţa promisiunii unei scrisori sau a unui pachet în plus, se făcea tot mai des remarcată. Izolarea devenise aproape obişnuinţă, la fel ca şi perioada petrecută în „secţiile închise”, unde nu li se permitea să muncească şi unde orele se scurgeau încet, într-o monotonie menită să aducă la disperare pe oricine. Totuşi, deţinutele, găseau puterea de a cânta, de a juca uneori, de a se ruga, de a învăţa poezii şi rugăciuni pe de rost. Uneori, de a-şi confecţiona torturi din pesmet, pentru a marca ziua uneia sau a alteia dintre ele. Reuşeau să sărbătorească Crăciunul, Săptămâna Patimilor, cântând Prohodul şi reproducând aproape în întregime Evangheliile ce se citesc în biserici în ziua Joii Mari, bucurându-se apoi de Învierea Mântuitorului. Serbarea acestor zile sfinte, cu toate riscurile pe care le presupunea, precum şi jertfa primită de fete fără cârtire le-a dăruit o trăire pe care noi, cei ce ne bucurăm de libertate, cu greu am putea-o cunoaşte. Aspazia se gândeşte, în apropierea unui Crăciun pe care-l aştepta în izolatorul neîncălzit, în care era aproape să degere, ce binecuvântare trebuie să fi fost răsuflarea caldă a vitelor peste Pruncul Sfânt abia născut. La fel, se întreabă cât de mare trebuie să fi fost teama Maicii Sfinte, simţind că i-a sosit sorocul naşterii, în faţa uşilor ce refuzau să se deschidă, spre a le da loc de adăpostire. Iar Învierea cu adevărat doar ei au învăţat a o trăi în plinătatea ei, pentru că doar ei au urcat, într-un mod cu totul aparte, Golgota Răstignirii împreună cu Hristos, crezând fierbinte în Învierea ce îi va aştepta la capăt de drum.
În vremea secţiilor închise, apoi şi la celelalte închisori, unde nu mai aveau să fie împreună, deţinutele au căutat şi au găsit mijloace de a subjuga timpul, de a nu le face asupritorilor lor bucuria pe care ei o aşteptau – de a le vedea odată murind. Înscenând procese literare, jucând jocuri pline de haz, căutând cu înfocare „noi moduri de a încălca regulamentul”, acestea au reuşit să supravieţuiască şi, fără îndoială, să iasă mult îmbogăţite după această experienţă care le-a învăţat ce înseamnă demnitatea, prietenia, dragostea, jertfa. Au învăţat să se jertfească nu doar una pentru alta, ci şi pentru aceia dintre călăi care îşi aduceau câteodată aminte să zâmbească. Au învăţat să cadă, plângând, în genunchi spre rugăciune pentru o gardiancă ce îşi risca slujba şi libertatea, ascunzându-le un măr sub pernă, spre a le face mai uşor de îndurat chinul.
Acesta cred că este unul din marile merite ale acestei cărţi. Peste fiarele cu chip de om, Aspazia trece uşor – nu are rânduri prea multe de pierdut cu ele. Din rândurile câştigate, se conturează chipuri de oameni îndoctrinaţi de comunism, dar care nu şi-au pierdut ultima fărâmă de omenie. Oameni care simt milă pentru ele, oameni care le admiră – un medic neputincios în faţa bolii grave a uneia dintre deţinute, îi spune unui superior, care aflase despre boala ei şi, aflat într-o inspecţie, o găseşte sănătoasă şi plină de vlagă, să le întrebe pe colegele ei de celulă cum de s-a vindecat -, oameni care muşamalizează gesturile lor „neregulamentare”, scârbiţi fiind şi ei de mizeria trădării în care comunismul a împins oameni „ahtiaţi după un grad pe umăr”.
Cartea Aspaziei este o serenadă cântată unei tinereţi pierdute – ba nu, câştigate, între ziduri groase, la umbra odihnitoare a Mântuitorului. Gingăşia cu care îşi povesteşte trăirile, modul absolut vrăjit în care prezintă răul îndurat fără ranchiună; ba mai mult, cu înţelegere, iertare şi iubire, fac din volumul Doamne, strigat-am o poveste de viaţă, necesară pentru a ne învăţa să deschidem ochii, să ne bucurăm de fiecare clipă pe care o trăim, de orice adiere de vânt sau aromă de floare. O carte despre închisoare, încărcată de o poezie caldă, darul nobleţei Aspaziei pentru cei care vor să (re)înveţe să-şi păstreze tinereţea.

Raluca Toderel

 

Povestea zilei, 28-03-2014 – “Adauga propria silinta”

Povestea zilei Fara comentarii

Din cuvintele avvei Antonie
Cuvântul 18:

„S-a dus odată cineva
la Antonie avva
cu gândul de-a-l ruga spre mijlocire,
pentru ispăşire.
Şi i-a zis lui bătrânul:
„-Nici eu şi nici Stăpânul
nu te vom milui
dacă nu ti-i sili
să te rogi către Dânsul.”
Şi plânsul…
te va milui
… mântui… ferici.”

pr. Trandafir Vid – De dragul păcătoșilor

Povestea zilei, 27-03-2014 – “Stiinta despre morala”

Povestea zilei Fara comentarii

Ştiinţa despre morală nu se deosebeşte, ca ştiinţă, de chimie. Omul nu poate înţelege chimia până ce nu experimentează. Nici ştiinţa despre morală nu se poate înţelege fără a o lucra. De aceea, cel mai bine este să înveţi puţin câte puţin despre morală şi să pui numaidecât în practică ştiinţa dobândită, decât să înveţi pe dinafară toată ştiinţa despre morală şi să amâni începutul lucrării ei. Numai cel ce trăieşte pe deplin Creştineşte poate înţelege pe deplin morala Creştină.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău

Povestea zilei, 26-03-2014 – “Ce fel de suferinte are lumea”

Povestea zilei Fara comentarii

Suferinţele lumii sunt fără sfârşit. Se vede peste tot o descompunere generală, şi familii, şi mici şi mari. În fiecare zi inima mea se face tocătură. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de nelinişte, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, unii divorţează, alţii sunt falimentari, alţii bolnavi, alţii accidentaţi, alţii cu psiho-medicamente, iar alţii cu droguri. Mai mult sau mai puţin cu toţii, sărmanii, au câte o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinţe de dincolo; îi urmăresc băncile, îi scot din case, o mulţime de necazuri. Şi acestea nu ţin o zi sau două. Iar din pricina acestei situaţii chiar şi copiii cei sănătoşi ai acestor familii se îmbolnăvesc. Multe familii de acestea, dacă ar avea lipsa de grijă a monahilor, ar petrece cel mai bun Paşte! Câtă nefericire există în lume! Când pe cineva îl doare şi se interesează de ceilalţi şi nu de sine, atunci el vede întreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovniceşti… De multe ori, atunci când rostesc rugăciunea: “Doamne Iisuse…”, văd copilaşi mici, sărmanii, cum trec pe dinaintea mea mâhniţi şi se roagă lui Dumnezeu. Mamele lor îi pun să facă rugăciune pentru că au probleme, greutăţi în familie şi cer ajutor de la Dumnezeu. Întorc butonul pe aceeaşi frecvenţă şi astfel comunicăm.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

Povestea zilei, 25-03-2014 – “Simbolism”

Povestea zilei Fara comentarii

– Ce părere aveţi de simbolismul din Biserică?

– Dragă, simbolismul are rostul lui, nu poţi să zici că trebuie să excluzi simbolismul. Fiecare om se încadrează în cunoştinţele pe care le are şi prin mijloacele acestea simbolice. De exemplu, o lumânare este şi un simbol pentru Lumina cea adevărată, pentru Domnul Hristos. Simbolurile au şi ele rosturile lor, numai că trebuie şi o educaţie anume ca să le înţelegi. Oamenii, când pun o lumânare, de obicei nu se gândesc decât că îşi împlinesc o datorie, or, în realitate, fac şi un lucru care contribuie la atmosfera care se creează printr-o lumânare.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 24-03-2014 – “Iubirea”

Povestea zilei Fara comentarii

– Ce pot să fac pentru a simţi iubirea în sufletul şi în inima mea?

– Dragă, iubirea creşte în suflet cu darul lui Dumnezeu şi făcând faptele iubirii. Numai Dumnezeu îţi poate da simţirea iubirii. Pe mine mă mai întreabă câteodată unii: „Părinte, dar cum pot şti eu dacă iubesc?” Păi, nu ştiu cum poţi şti… cred că nu trebuie să ştii, trebuie să simţi. „Pe la poarta cui mi-e drag, treabă n-am, şi tot îmi fac” – înseamnă că ştii ce-i aia iubire. „Pe la care mi-e urât, am treabă, şi nu mă duc” – ştii ce înseamnă ură.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 21-03-2014 – “Precum pentru peste viata e marea”

Povestea zilei Fara comentarii

Din cuvintele avvei Antonie
Cuvântul 12:

„Pentru monahi la chilie
este apa cea vie,
şi sfinţirea
şi mântuirea.
Cum să fie un peşte trăind
zăbovind
pe uscat?
Adevărat
şi monahul la fel va să moară
zăbovind din chilie afară.
Căci precum pentru peşte viaţa e marea
aşa pentru monah… chilia, Psaltirea, cântarea.”

pr. Trandafir Vid – De dragul păcătoșilor

Povestea zilei, 20-03-2014 – “Daca depinzi de ceva”

Povestea zilei Fara comentarii

– Credeţi că privitul – sau, mai bine zis, dependenţa de televizor -ne poate afecta sau ne poate periclita mântuirea?

– Da. Dacă depinzi de ceva, dacă nu te poţi elibera de ceva, înseamnă că nu eşti pe calea mântuirii. Să ştiţi că şi eu folosesc lucruri din acestea, pe care le dă tehnica, şi am aparat de radio, dar n-am vreme de el; rar ajung să ascult un buletin de ştiri, că nu am vreme de treburi de-astea… poate că fac altceva, de care-mi fac vreme, dar de asta…
Dacă eşti dependent de ceva, nu e bine, deşi ai putea avea folos, dac-ai şti să foloseşti ceea ce ai la îndemână. Eu nu zic că televizorul e rău… m-a întrebat cineva odată, tot pe la conferinţe, dacă e bun televizorul; şi am zis: dacă nu-i stricat, e bun. Bineînţeles că i-am explicat cum e, de fapt: orice lucru, în mâinile omului, poate fi şi bun, şi rău. Dacă ştii cum să-l foloseşti, dacă nu te uiţi la lucruri necuviincioase, e bun; dacă nu ştii cum să-l foloseşti şi te uiţi la lucruri necuviincioase şi îţi bagi în suflet gunoaie, atunci nu-i bun.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

Povestea zilei, 19-03-2014 – “Intai om bun”

Povestea zilei Fara comentarii

– Cum trebuie să fie o viitoare preoteasă?

– Dragă, când e vorba de un călugăr, de exemplu, eu zic aşa: un călugăr bun trebuie să fie întâi om bun, după aceea trebuie să fie creştin bun şi numai după aceea trebuie să fie călugăr bun. Am vorbit odată cu cineva care mi-a spus că unchiul lui – Simion Combei îl chema – a fost stareţul Mânăstirii Frăsinei; şi i-am spus că ştiu că acest părinte i-a spus părintelui care e acum stareţ la Frăsinei, când s-a făcut călugăr: „No, acum călugăr te-ai făcut… să vedem când vei fi om de treabă”.
Aşa e şi cu chestiunea aceasta: o preoteasă trebuie să fie un exemplu, dar nu poate să fie un exemplu pentru alţii dacă nu e o bună creştină, o bună soţie de preot, o soţie care îşi cinsteşte soţul nu numai ca soţ – cum trebuie să-şi cinstească orice soţie soţul -, ci îl cinsteşte ca preot; ştie că e un dar de la Dumnezeu să fii soţie de preot şi atunci îl cinsteşte pe soţ ca preotul-soţ, nu ca un soţ oarecare.

arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei

« Precedenta