Aparitii noi la Editura Agnos: “Parintele Craciun Opre. Marturisitorul cu nume de sarbatoare”

Cartile noastre Fara comentarii
Parintele Craciun Opre. Marturisitorul cu nume de Sarbatoare 12,00RON
<b> Parintele Craciun Opre. Marturisitorul cu nume de Sarbatoare </b>
Click pentru a mari

„Dat-ai moştenire celor ce se tem de numele Tău, Doamne…” (Ps 60, 5) 

Creştinii încă din epoca primară ştiau că există în această lume o istorie văzută, a faptelor, evenimentelor şi realizărilor materiale ale oamenilor şi o altă istorie nevăzută, duhovnicească, a adâncimilor sufletului, unde omul luptă să Îl întâlnească pe Dumnezeu, să Îl adore, să Îl audă, să Îl iubească şi să Îi păzească poruncile. De aceea vieţile sfinţilor au întotdeauna această cruce ascunsă în naraţiunea lor: din ea aflăm adesea doar faptele exterioare, istorice, ale trecerii lor prin lumea această, nevoinţele, posturile, lacrimile, mărturisirile şi chinurile răbdate pentru Hristos, însă nimeni nu vorbeşte, sau foarte rar apar descrise stările sufleteşti, simţirile curate, luptele interioare prin care au trecut sfinţii în dorinţa lor de a descoperi şi de a păstra comoara ascunsă în ţarina sufletului lor.
Având în minte faptul că viaţa creştinilor este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi că adevărul ultim despre fiecare om se află adânc sădit în cămara cea mai intimă a sufletului său, acolo unde se află Dumnezeu sălăşluit prin Botez, sarcina de a descrie o astfel de viaţă şi de a rămâne aproape de adevărul ei tainic şi veşnic nu este deloc uşoară.
Părintelui Crăciun Opre i s-au adus şi încă se vor mai aduce multe encomii, căci viaţa lui a fost una deosebită, plină de minunile şi intervenţiile lui Dumnezeu în ea. Toate etapele existenţei lui pământeşti l-au arătat a fi un vas ales, anume pregătit de Ziditorul a toate pentru a-I preamări numele pe pământ prin mărturisirea credinţei şi pentru a ajuta pe mulţi prin mângâierea jertfelniciei sale.
Toţi care l-au cunoscut şi care s-au bucurat de lumina prezenţei şi de folosul cuvintelor sale nu aveau cum să nu remarce fineţea sa deosebită, inteligenţa şi memoria absolut uimitoare, umorul său fin, răbdarea sa impresionantă, evlavia sa plină de gingăşie şi delicateţe. Toţi au putut vedea dorul său neobosit de a-L sluji pe Dumnezeu, prin slujirea aproapelui. Toţi au putut remarca jertfelnicia care l-a ţinut mii şi mii de ore în scaunul spovedaniei, în frig adesea şi în postire, având o singură dorinţă şi anume pe aceea de a odihni sufleteşte pe Hristos din sufletele celor care veneau la dânsul să se mărturisească. Nimănui nu cred că i-a scăpat din vedere altruismul şi râvna cu care a avut grijă de cei încredinţaţi lui spre păstorire.
Toate acestea au fost însă câteva raze de lumină ale focului său interior, ale incandescenţei sale duhovniceşti. Ceea ce a rămas însă departe de ochii tuturor a fost tainicul adânc şi bine ascuns al sufletului său, acoperit atât de bine cu haina smereniei şi a simplităţii. Chiar şi celor apropiaţi le-a fost greu să pătrundă în Sfânta Sfintelor a sufletului Părintelui Crăciun. Uneori şi foarte rar au putut fi însă văzute raze venind din acea încăpere tainică a inimii sale. Atunci puteai înţelege că pe jertfelnicul tainic al sufletului său arde întreaga sa fiinţă mistuită de focul dragostei dumnezeieşti. Cuvintele greu pot descrie pe acest om tainic al inimii, pe acest heruvim ascuns în carnea neputincioasă a trupului. Acolo, în acea Sfântă a Sfintelor, unde Mântuitorul a intrat prin Taina Sfântului Botez, Dumnezeu a avut grijă să dea naştere unui om nou, după chipul lui Hristos. Acolo a trăit Părintele Crăciun, asemenea Preacuratei Fecioare, hrănit cu cuvintele dumnezeieşti şi cu Pâinea cerească. Acolo a crescut omul său cel nou, călindu-se în răbdare, probându-i-se iubirea jertfelnică prin suferinţă. Acolo a simţit mireasma cerului şi dorul după veşnicie. Acolo părintele a dobândit buna sa aşezare duhovnicească, cea care l-a ajutat ca slujind oamenilor, să nu se depărteze niciodată de Dumnezeu. În acea încăpere tainică şi de nepătruns a inimii sale mărturisitorul lui Hristos a ştiut că toate sunt trecătoare şi că doar iubirea altruistă a Sfintei Treimi este singura iubire cu care ne putem împăca total, şi fără micşorare de noi înşine. A ştiut şi a experiat că Ea este singurul dialog în care ne aflăm creşterea întreagă şi neînşelătoarea împlinire a fiinţei noastre. Acolo părintele a trăit ca un pustnic, cu toate că a vieţuit cu trupul ca un mirean în mijlocul lumii. Acolo părintele Crăciun a deprins meşteşugul însingurării ca mod de apropiere de Dumnezeu. Cu o trezvie lăuntrică mereu gata să îşi apere comoara ascunsă în ţarina sufletului său, cu simţul grav al răspunderii pentru darurile primite de la Dumnezeu, cu înfocate strigări de rugăciuni, cu voinţa nezdruncinată de a rămâne credincios Marii Iubiri şi de a o mărturisi chiar şi cu preţul sângelui, cu smulgeri din foc si cu zvâcniri de duh care dă bucurie îngerilor, părintele Crăciun a izbutit să rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent în lume, fără a fi din lume, să elibereze tainicul heruvim din el şi, însingurat cu duhul, să trăiască în dragoste cu Dumnezeu, slujind aproapelui. Aceasta este minunea mare a vieţii părintelui Crăciun! Toate celelalte evenimente văzute, istorice ale existenţei sale, nu sunt decât un reflex şi o rodire a acestei minuni. Astfel Dumnezeu S-a arătat şi în viaţa părintelui Crăciun a fi minunat întru sfinţii Săi. Dumnezeu a făcut minuni acolo unde omul i-a urmat Lui.
Mutat la veşnica odihna în Împărăţia iubirii Sfintei Treimi, sau mai bine spus, primit să slujească mai departe Sfânta Liturghie în lumea Bucuriei cereşti, Părintele Crăciun este viu şi trăieşte printre noi. Toţi o ştim şi o simţim. E acelaşi. Atent, iubitor, devotat, delicat şi plin de înţelegere, gata să ajute pe toată lumea. Ne bucurăm şi ne dorim mult a ajunge din nou împreună. Dar aceasta depinde numai de noi şi de lucrarea duhovnicească din adâncurile inimilor noastre.
Pe toate fronturile vieţii Biserica are nevoie astăzi oameni care înţeleg folosul retragerii şi lucrării interioare. Vreau să spun: oameni cu rezerve de înţelegere, de dragoste, de rugăciune, de curăţie, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu şi devotaţi, luminaţi şi întăriţi cu puteri de slujire, în Duhul lui Dumnezeu, în numele Lui şi după principiile Lui; oameni, într-un cuvânt, care nu numai la şcoala lumii, ci şi la şcoala lui Dumnezeu au învăţat să îndrăgească şi să slujească valorile vieţii veşnice.
Părintele Crăciun Opre este un astfel de om!
De aceea ne bucură iniţiativa colaboratorului nostru, Romeo Petraşciuc, de a cinsti, şi prin această carte, pe slujitorul lui Dumnezeu, Părintele Crăciun. Şi binecuvântăm cu arhierească dragoste toată osteneala şi grija de a oferi celor care l-am iubit pe Părintele – şi, cu siguranţă, tuturor credincioşilor – această carte. Fie ca ea să se facă, pe mai departe, glas al părintelui „cu nume de sărbătoare” pentru toţi cei care Îl caută cu nădejde şi dragoste pe Dumnezeu.

ÎPS Dr. Laurenţiu STREZA,
Mitropolitul Ardealului 

File de acatist la o întâlnire lăcrimată 

Ani în urmă, într-un început de primăvară, într-unul din satele uitate de lume (însă nu şi de vitregiile ei) ale Hunedoarei, am întâlnit un preot. Un slujitor al lui Hristos, în adevăratul sens al cuvântului. Auzisem vorbindu-se cu multă sfială şi preţuire despre Părintele Crăciun Opre. Îl sesizasem, extrem de discret, şi până atunci, la diferite prilejuri duhovniceşti, slujind sau retras undeva în cuminţenie, rugător… Acum îl căutam pentru a-mi povesti câte ceva din devenirea sa, din ceea ce ascundea dincolo de seninătatea şi bucuria sa mereu dezarmante.
Cu greu a acceptat să vorbească. Mai ales când se făcu vorbă despre anii petrecuţi în puşcărie. Am colindat, preţ de câteva ore, colinele şerpuinde ale Cincişului, am poposit o vreme în rugăciune şi cântare în biserica satului, m-a purtat în locuiri străbune, pe tărâmuri de poveste cu daci şi romani, cu obiceiuri şi datini străvechi pe care le-a mai surprins, pe ici-colo, în anii de păstorire în aceste aşezări mustind de istorie. Se înveşmântase, atunci, în biserică, pentru o vreme, cu straiele preoţeşti pe care le moştenise din generaţii, veşminte albe ca lacrima, cu motive dacice şi încrustări pline de etnicitate naţională şi spirituală. În acele momente, Părintele era de-a dreptul transfigurat, era transparenţa neîndoielnică a lui Hristos între oameni!
Doar târziu, înspre seară, ne-am întors acasă şi Părintele – aflat „la doar 19 ani până la sută”, după cum mi-a mărturisit, cu o jovialitate copleşitoare – a început să îmi istorisească… Pe unele, m-a rugat să le uit. Pe altele, să le folosesc mai degrabă după ce el se va muta la Domnul.
Multe dintre ele le-am adunat în această carte. Lor li s-au alăturat alte câteva mărturii ale celor care l-au căutat, şi ei, la un moment dat, pentru sfătuire, de Părintele… Ţin să le mulţumesc din suflet, de aceea, maicilor de la Mănăstirea Petru Vodă (Neamţ), Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, lui Valentin Iacob şi lui Andrei Rosetti pentru mărinimia cu care au simţit să mi se alăture acestui gând. Mulţumirile şi aprecierea mea se îndreaptă şi spre George Crâsnean, cel care ne-a oferit imaginile cu Părintele Crăciun din finalul cărţii. Iar metanie de preţuire şi consideraţie o îndrept, mai ales, către maica preoteasă Anişoara Opre, cea fără de care această bucurie de cinstire a Părintelui Crăciun între coperte de carte nu ar fi fost posibilă.
Sărutare de dreaptă ÎPS Sale, ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, pentru toată binecuvântarea şi însoţirea la realizarea acestui volum, Înaltpreasfinţia Sa cunoscându-l, aşa cum puţini dintre noi am reuşit, pe Părintele Crăciun…
Sunt câteodată momente în care nu ştii ce se petrece, de fapt. Le trăieşti tu pe ele sau ele te trăiesc pe tine. Eşti şi nu eşti în ele, faci sau nu parte cu ele, ar trebui sau nu să îţi dai seama de aceasta… Poate mai acut ca niciodată am trăit această indecisă stare în preajma Părintelui. Omul aceste al lui Dumnezeu şi-a petrecut aproape zece ani din viaţă în închisorile comuniste, trecând prin cele mai oribile născociri torţionare, prin cele mai cumplite cazne, pentru mărturisirea lui Hristos. A fost unul dintre puţinii supravieţuitori ai „experimentului Piteşti”, formulă diabolică a exterminării deţinuţilor unii de către ceilalţi, cobai ai unor minţi bolnave, însetate de sânge şi moarte. Ascultându-l atunci, foarte greu destăinuin¬du se, mă întrebam – şi mă întreb şi acum – câte astfel de destine au trebuit îngenuncheate, ce iad de suplicii a trebuit exorcizat pentru ca noi să le putem asculta astăzi istorisirile. Oricât de poticnit le-a fost urcuşul, oamenii aceştia şi-au chivernisit torente de iubire, dacă mai pot privi acum cu sufletul descheiat şi cu ochii senini lumea din jur, dacă au putut ierta atât de mult încât să supravieţuiască lumii cărora le-au fost restituiţi, într-un destul de târziu răstimp.
Mărturiile lor, prinse la moment de cuminte lăcrămare, ţin de strajă poticnirilor noastre.
Părintele Crăciun, după o discuţie prelungită în câteva ore, duse spre asfinţit, mi-a dăruit în finalul întâlnirii Acatistul Sfinţilor români din închisori. Un preot şi un acatist. Sau un preot cât un acatist. Un acatist şi un martir al închisorilor de care se face amintire în acel acatist… Rugăciune şi rugăciune. Cu faţa brăzdată de emoţie, mi-a istorisit despre un coleg al său căruia – după ani şi ani de puşcărie, trecând prin nenumărate metode de tortură, una mai inumană decât cealaltă, chemat fiind de către anchetatori şi, în prezenţa soţiei, cu care nu se văzuse atâta amar de vreme – i se propune eliberarea. Singura condiţie pentru a fi eliberat este de a nu mai merge, în afară, la biserică. Deţinutul mulţumeşte pentru intenţia de a-l elibera şi cere să fie înapoiat în celulă. Pentru el, libertatea nu poate fi aceea din afara Bisericii. Este călcat în picioare, lovit pe tot corpul şi înapoiat în celulă.
Fragmente de acatist ale mărturisirii unui popor ce pare a-şi uita tot mai mult modul de a-şi asuma libertatea. Şi, totodată, noian de iubire a lui Dumnezeu pentru Neamul acesta.
Câtă vreme sunt ţinuţi printre noi oameni de statura acestora, Dumnezeu încă aşteaptă la ospeţie! Dumnezeu încă mai vrea să prânzească „în casa aceasta”, a Neamului nostru, chemat la descălecare de veşnicie. Cu o singură condiţie însă: să nu ne îngropăm, încă o dată, strămoşii în uitarea noastră. În nesimţirea şi ignoranţa noastră cea de toate zilele, rugăciunea de zi cu zi a instabilităţilor noastre cotidiene.

Romeo PETRAŞCIUC 

“O întâlnire cu Părintele Crăciun era un fel de revelaţie, pentru dragostea pe care o putea radia acest slujitor al lui Dumnezeu, de o verticalitate rară, dar şi cu multă exigenţă, demn şi plin de credinţă.”

PS Gurie,
Episcopul Devei şi Hunedoarei 

“Puţini sunt oamenii pe care-i asemeni cu tatăl tău în viaţă. Părintele Crăciun m-a topit cu totul în lumina privirii sale, m-a copleşit cu dragostea sa şi, ca unui mânz tânăr, mi-a dăruit prietenia sa serenă.
Am avut certitudinea că stau dinaintea unui om ce alergase în zorii Dimineţii aceleia, neînserate, la Mormânt şi sorbise de pe buzele Mântuitorului un zâmbet de iertare.
Iertare profundă. Fără rezerve…

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula 

“Am auzit de Parintele Craciun, dar nu l-am cunoscut decât într-un anumit moment, când a rânduit Dumnezeu. Când am văzut fiinţa aceasta atât de plăpândă, mă aşteptam să fie un om care îşi plânge neputinţele, un om care încearcă să lupte pe faţă cu greutăţile şi cu povara bătrâneţii. Însă am descoperit cu totul alt om…
Fără să-l fi întrebat cum îl cheamă, ne-a întâmpinat cu aceste cuvinte: “Pe mine mă cheamă Crăciun chiar şi în ziua de Paşti”. Apoi, de fiecare dată, găsea câte un cuvânt pe care să-l lipească de sufletul tău şi să-ţi dea curaj să te apropii.
Atent la fiecare suflet, cu o nemărginită răbdare faţă de toţi, Părintele Crăciun se străduia să-i facă pe toţi aceia pe care-i întâlnea să aibă o faţă senină, aşa că se folosea la tot pasul de un umor spontan, plin de înţelepciune, umor care aducea bucurie în suflet, fără să rănească vreodată pe cineva.
În inima Părintelui Crăciun stăpânea o adâncă pace, pe care o transmitea şi celor din jur. Nimeni nu l-a văzut vreodată mâniindu-se, pierzându-şi răbdarea sau repezindu-i pe cei din jur. Era întotdeauna la dispoziţia tuturor celor ce-l căutau, zăbovind până târziu în biserică. Cu toate acestea, aşa cum mărturisea într-o scrisoare, se simţea nevrednic de preoţie şi cu grija că nu a făcut destul pentru Dumnezeu şi pentru oameni.
Celor care se plângeau că “nu mai pot”, Părintele le dădea un răspuns simplu: “Poate Maica Sfântă! Şi te ajută şi pe tine!…” Dacă-i spunea cineva: “Nu mai am răbdare…”, Părintele îi zicea cu naturaleţe: “Are Maica Domnului… Cere şi vei primi!” Aceste răspunsuri veneau atât de spontan şi de firesc, încât aveai convingerea că Părintele trăieşte într-o lume în care, prin credinţă, orice este cu putinţă.”

ÎPS Dr. Laurenţiu Streza,
Mitropolitul Ardealului 

CUPRINS 

Dat-ai moştenire celor ce se tem de numele Tăum Doamne…” (Ps. 60, 5)
File de acatist la o întâlnire înlăcrimată
Repere biografice
Viaţa Părintelui celui cu nume de sărbătoare, Crăciun Opre
“Au făcut maltratări despre care nu veţi putea citi în cărţi…”
“M-am considerat întotdeauna un soldat în armata lui Hristos”
Cuvinte pentru viaţa duhovnicească
Un trup firav ce a ascuns un munte de om
Cincizeci de ani de credincioşie, jertfă şi întovărăşire pentru Hristos
“Care este credința noastră strămoșească și cum trebuie să ne reancorăm în ea?”
Crăciunul înflorit de Paşte sau Părintele Crăciun, Preotul Învierii
Părintele Crăciun Opre, ipostaze lămuritoare

Povestea zilei, 16-04-2014 – “Despre cele sapte spuse ale lui Hristos de pe Cruce”

Povestea zilei Fara comentarii

Aţi vrut să ştiţi înţelesul celor şapte spuse pe care Domnul le-a rostit de pe cruce. Dar nu sunt limpezi?

Prima: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac “. Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat în primul rând mila Sa faţă de ucigaşi, a căror răutate nu L-a lăsat nici în chinurile de pe Cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevăr dovedit, dar niciodată băgat la cap – şi anume: că făcătorii de rele nu ştiu niciodată ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslăvesc. Călcând legea lui Dumnezeu, ei nu văd piatra de moară ce se pogoară nevăzut asupra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal. îmbătaţi de rău, ei niciodată nu ştiu ce fac.

A doua: „Adevărat zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai “. Această spusă a fost îndreptată către tâlharul care s-a pocăit pe Cruce. Foarte mângâietor cuvânt pentru păcătoşii care se pocăiesc fie şi în ultima clipă. Milostivirea lui Dumnezeu e negrăit de mare. Domnul îşi săvârşeşte misiunea şi pe Cruce. Până la ultima suflare, El mântuieşte pe cei care arată fie şi cea mai mică voinţă de a se mântui.

A treia: „Femeie, iată fiul tău”. Aşa i-a zis Domnul sfintei Sale Maici, care stătea sub Crucea iubitului ei Fiu răstignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: „iată mama ta”. Cuvintele acestea arată grija de fiu, pe care oricine o datorează părinţilor. Iată, Cel ce a dat porunca: „să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” împlineşte El însuşi porunca Sa până în ultima clipă.

A patra: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Cuvintele acestea arată pe câtă neputinţă a firii omeneşti, pe atâta clarviziune – fiindcă omul este cel care pătimeşte. Aici, însă, sub suferinţa omenească se ascunde o taină. Iată, fie şi doar cuvintele acestea puteau zdrobi erezia ce avea să cutremure mai târziu Biserica şi care învăţa greşit că Dumnezeirea a pătimit pe Cruce. Însă Veşnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a întrupat ca om tocmai pentru a putea ca om, cu trupul şi cu sufletul, în clipa rânduită să pătimească pentru om şi să moară pentru om; căci dacă în Hristos a pătimit Dumnezeirea, înseamnă că Dumnezeirea a murit în El – iar acest lucru e de neconceput. Adânciţi-vă cât mai mult în aceste mari şi înfricoşătoare cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”

A cincea: „Mi-e sete”. I se scursese sângele. De aici setea. Soarele care apunea îi bătea în faţă, şi una peste alta cu celelalte chinuri îl ardea cumplit. Fireşte că Îi era sete. Dar – o, Doamne! – oare chiar Ţi-e sete de apă sau eşti, cumva, însetat de dragoste? Eşti însetat ca om sau ca Dumnezeu? Sau şi una şi alta? Iată, legionarul roman îţi dă buretele înmuiat în oţet. O singură picătură de milă pe care ai simţit-o de la oameni în trei ceasuri cât ai fost atârnat pe Cruce! Soldatul roman micşorează păcatul lui Pilat – păcatul împărăţiei romane – faţă de Tine, fie şi cu oţet. De aceea, Tu vei strica împărăţia Romei, însă în locul ei vei zidi o împărăţie nouă.

A şasea: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Fiul îşi dă duhul în mâinile Tatălui Său. Ca să se ştie că de la Tatăl a venit, nu cu de la Sine putere, cum îl învinuiau evreii. Cuvintele acestea au fost rostite, însă, şi ca să audă şi să priceapă budiştii, pitagoreii, ocultiştii şi toţi acei filosofi care băsmuiesc despre sălăşluirea sufletelor celor morţi în alţi oameni, sau în animale, sau în plante, sau în stele şi minerale. Lepădaţi toate aceste fantezii şi priviţi încotro se îndreaptă duhul Dreptului mort: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”.

A şaptea: „Săvârşitu-s-a”. Aceasta nu înseamnă: „S-a săvârşit viaţa”. Nu; ci înseamnă: „S-a săvârşit misiunea răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc”. Săvârşitu-s-a, şi s-a pecetluit cu sânge şi moarte pe pământ, lucrarea cea dumnezeiască a singurului Mesia adevărat al oamenilor. Săvârşitu-s-a chinul, dar viaţa de-abia apare. Săvârşitu-s-a tragedia, însă nu drama. Urmează ultimul, măreţul act: biruinţa asupra morţii, învierea, slava!

Sf. Nicolae Velimirovici – Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

Povestea zilei, 15-04-2014 – “Departarea de Dumnezeu este iad”

Povestea zilei Fara comentarii

La început omul avea comuniune cu Dumnezeu. Însă după aceea, când s-a depărtat de harul lui Dumnezeu, era ca unul care, după ce trăise în palat, s-a aflat pentru totdeauna afară din el, îl vedea numai de departe şi plângea. Precum copilul suferă când se depărtează de mama lui, tot astfel şi omul suferă şi se chinuieşte când se depărtează de Dumnezeu. Depărtarea omului de Dumnezeu este iad. Diavolul a izbutit să îndepărteze atât de mult pe oameni de Dumnezeu, încât au ajuns la punctul să se închine la statui şi să-şi jertfească pe copiii lor acestora. Înfricoşător! Şi unde găsesc diavolii atâţia zei? Zeul Hamos*!… Chiar numai numele să-l audă cineva îi este de ajuns. Însă cel mai chinuit este diavolul, pentru că este cel mai depărtat de Dumnezeu, de dragoste. Iar de unde pleacă dragostea, acolo rămâne iadul. Potrivnica dragostei care este? Răutatea; răutatea care este una cu chinuirea.

* Zeul moabitenilor, care au fost urmașii lui Moab, cel mai mare dintre fiii lui Lot; vezi 3 Împ. 11,5; în elenă există un cuvânt asemănător care înseamnă zăpăceală

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

Povestea zilei, 14-04-2014 – “Necuratia sufletului”

Povestea zilei Fara comentarii

Cea mai mare necurăţie a trupului este o nimica toată faţă de necurăţia sufletului pângărit. Puţină apă şi puţin săpun sunt de ajuns ca toată murdăria trupească să fie spălată: şi noroiul şi murdăria și păduchii şi urâciunea. Însă murdăria sufletului nu se poate spăla cu nici un mijloc, până ce nu se înnoiește sufletul.
Un parchet murdar se spală fără să fie nevoie să-l înlocuieşti cu altul ca să fie curat. Însă aerul încărcat din casă nu se poate spăla cu nimic, nu se poate curăţi, trebuie să fie înlocuit cu aer proaspăt.
Tot aşa trebuie să fie şi cu sufletul. Sufletul întinat trebuie să fie renăscut, reînnoit, ca să fie curat. Când camera are fereastră, este uşor ca aerul stricat să fie dat afară şi înlocuit cu altul proaspăt. Însă cum se va împrospăta aerul în camera lipsită de ferestre şi uşă? Sufletul care are vreo fereastră îndreptată spre Dumnezeu, uşor va fi împrospătat, curăţit, renăscut. Dar cum se va curăţi însă sufletul întinat în care nu este nici-o deschizătură spre Dumnezeu, izvorul împrospătării şi al întineririi sufletului?

Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca, Talanții Împărăției

Povestea zilei, 13-04-2014 – “Constiinta”

Povestea zilei Fara comentarii

Orice ar face oamenii, şi fără simţire de ar fi, tot nu vor afla odihnă. Vor să justifice cele ce nu se pot justifica, însă lăuntric se chinuiesc, se sălbăticesc. De aceea cer distracţii, aleargă la muzică, se îmbată, privesc la televizor. Altfel spus, cască gura ca să uite de ei înşişi pentru că sunt mustraţi de conştiinţă. Iar când dorm, crezi că se odihnesc? Există conştiinţă, vezi bine. Prima Sfântă Scriptură pe care a dat-o Dumnezeu celor întâi zidiţi este conştiinţa, iar noi acum purtăm fotocopia părinţilor noştri. Oricât şi-ar călca cineva conştiinţa sa, ea tot îl mustră înlăuntrul său. De aceea se spune: “Îl roade cariul”. Da, nu este lucru mai dulce ca a-şi avea cineva conştiinţa sa odihnită. Simte aripi înlăuntrul său; zboară.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

Povestea zilei, 12-04-2014 – “Nici vinovatie, nici respect”

Povestea zilei Fara comentarii

Mai demult, dacă unul era pervers sau beţiv, se ruşina să iasă în piaţă, pentru că ar fi fost dispreţuit. Dacă una călca puţin pe de lături, nu îndrăznea să iasă afară. Şi aceasta era într-un fel o frână. Astăzi, dacă cineva este corect, dacă de pildă o fată trăieşte cu evlavie, se spune: “Bre, unde trăieşte asta?”. Şi, în general, dacă mirenii făceau un păcat, sărmanii, îşi simţeau păcătoşenia lor, îşi plecau puţin căpşorul lor şi nu ironizau pe cel ce trăia duhovniceşte, ci dimpotrivă, îl lăudau. Acum nici vinovăţie nu simt, nici respect nu există. Le-au nivelat pe toate. Dacă unul nu trăieşte lumeşte, îşi bat joc de el.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

Povestea zilei, 11-04-2014 – “La neputinta de rugaciuni e trebuinta”

Povestea zilei Fara comentarii

Din cuvintele avvei Antonie
Cuvântul 21:

„- Ca să ne mântuim, ce să facem părinte?
– Păi… cum citiţi în cărţile sfinte:
de te va lovi cineva peste faţa cea dreaptă
întoarce-i-o tăcut şi cealaltă.
– Bine părinte, dar asta-i năpasta
noi nu putem să suferim una ca asta.
– Dacă n-o puteţi întoarce cealaltă
răbdaţi-o tăcând pe cea dreaptă.
– Părinte… noi vrem,
dar numai Dumnezeu ştie de ce nu putem.
– Nu-i nimic. Dar nu întoarceţi ce aţi luat.
– Părinte… dacă nu putem, e păcat?
– Păi… pentru aşa amar de neputinţă
Nu-i deajuns numai biata credinţă.
De rugăciuni… de rugăciuni e trebuinţă.”

pr. Trandafir Vid – De dragul păcătoșilor

Povestea zilei, 10-04-2014 – “Progres si inapoiere”

Povestea zilei Fara comentarii

Astăzi păcatul l-au făcut modă. Vezi, neam ortodox şi cum suntem. Cu cât mai mult ceilalţi. Şi lucrul rău este că oamenii de azi, când păcatul a devenit modă, dacă văd pe unul că nu urmează curentul epocii, adică să nu păcătuiască, să fie puţin evlavios, îl numesc întârziat, retrograd. Aceşti oameni consideră o jignire faptul de a nu păcătui, iar păcatul îl consideră progres. Iar aceasta este mai rău decât toate. Dacă oamenii de azi, care trăiesc în păcat, ar recunoaşte cel puţin aceasta, Dumnezeu i-ar milui. Însă ei îndreptăţesc cele nejustificabile şi elogiază păcatul. Aceasta este şi cea mai mare hulă împotriva Duhului Sfânt: păcatul să îl considere progres şi morala să o numească înapoiere. De aceea au mare răsplată, mare valoare cei ce se nevoiesc în lume şi îşi păstrează viata curată.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

Povestea zilei, 9-04-2014 – “Caldura pacatului”

Povestea zilei Fara comentarii

Cineva îmi spunea: “Se spune despre Atena că este «junglă» dar nimeni nu pleacă de acolo! Toţi o numesc «junglă» şi cu toate acestea toţi se adună acolo în «junglă»”. Cum au devenit oamenii! Ca animalele. Ştiţi ce fac animalele? La început intră în grajd, se balegă, urinează… După aceea bălegarul începe să fermenteze. De îndată ce începe să fermenteze, simt o căldură şi nu le lasă inima să plece din grajd; le place acolo. Tot astfel şi oamenii simt căldura păcatului, dar nu-i lasă inima să plece. Îşi dau seama că miroase urât, dar nu-i lasă inima să plece din căldura aceea. Iată, de va intra acum unul în grajd, nu va putea suferi mirosul urât. Însă pe altul care stă mereu în grajd nu-l mai deranjează mirosul pentru că s-a obişnuit cu el.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

Povestea zilei, 8-04-2014 – “Copii problematici”

Povestea zilei Fara comentarii

Odinioară, mi-aduc aminte, părinţii noştri mergeau la ţarini şi de multe ori ne lăsau la vecina, ca împreună cu copiii ei să aibă grijă şi de noi. Dar atunci copiii erau echilibraţi. Doar o privire ne arunca vecina şi îşi făcea treburile ei, iar noi ne jucam liniştiţi. Tot astfel şi Hristos, Maica Domnului, Sfinţii, mai demult, doar cu o privire supravegheau lumea. Astăzi şi Hristos şi Maica Domnului şi Sfinţii pe unul îl ţin de aici, pe altul de dincolo, pentru că oamenii nu sunt echilibraţi. Acum este o situaţie… Doamne fereşte! Ca o mamă ce are doi-trei copii problematici: unul puţin gură-cască, altul puţin încrucişat, iar celălalt puţin anapoda, şi încă doi-trei ai vecinei de care să aibă grijă ca unul să nu se caţăre la înălţime şi să se primejduiască să cadă, altul să nu ia cuţitul să-şi taie gâtul, celălalt să nu meargă să facă rău altuia, şi din pricina aceasta să fie mereu atentă şi să-i supravegheze, iar aceia să nu priceapă neliniştea ei. Tot astfel şi lumea nu pricepe ajutorul lui Dumnezeu. Cu atâtea mijloace primejdioase ce există azi, lumea s-ar fi nenorocit de n-ar fi ajutat Dumnezeu. Dar avem de Tată pe Dumnezeu, mamă pe Maica Domnului şi fraţi pe sfinţi şi îngeri care ne păzesc.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

« Precedenta