Blogul Editurii Agnos » Blog Archive » Aparitii noi la Editura Agnos: Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc – Credinta si intelegere. Invatatura ortodoxa in perspectiva biblica

Aparitii noi la Editura Agnos: Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc – Credinta si intelegere. Invatatura ortodoxa in perspectiva biblica

5:50 pm Cartile noastre                                                     

Credinţă şi înţelegere 

Pe la anul 180, polemistul păgân Celsus îi acuza pe creştini că, dacă sunt întrebaţi asupra credinţei lor, “răspund cam aşa: Nu cerceta, ci crede ; credinţa este cea care te va mântui!” Aflăm astfel, prin Origen, care ne transmite acest text al lui Celsus ( Contra lui Celsus , I, IX şi I, XII în Scrieri alese , partea a IV-a, PSB, 9, Bucureşti, 1984, p. 36; vezi şi p. 38), originea adagiului “Crede şi nu cerceta”, de care s-a făcut abuz şi care a servit la prezentarea Creştinismului ca fiind opus raţiunii şi cercetării raţionale a lumii şi a existenţei. 
Din textul lui Celsus rezultă însă clar că “cercetarea” la care se face referire nu este cercetarea naturii, cercetarea ştiinţifică, ci cercetarea tainelor credinţei creştine. Cu această din urmă aplicare, Origen nu contestă că acest “crede şi nu cerceta” ar putea exprima punctul de vedere creştin. Dar chiar acestei aplicări el îi aduce un corectiv important: adagiul nu interzice cercetarea bazelor credinţei, ci este o chemare la credinţă chiar şi a celor care nu pot să-şi neglijeze obligaţiile zilnice şi să-şi dedice tot timpul cercetărilor filozofice ( ibid. , p. 36). “Recunoaştem – zice mai departe Origen – că învăţăm pe oameni să creadă chiar şi dacă nu au putut fi cu totul convinşi raţional, întrucât nu îi este cu putinţă oricui să lase totul deoparte până ce va fi urmat deplin fundamentarea teoretică a unei învăţături” ( ibid. , p. 37). Cei ce întreprind însă o astfel de cercetare vor găsi argumente raţionale în sprijinul credinţei creştine ( ibid. , p. 38). 
Pe de altă parte, arată Origen, îndemnul de a crede înainte de a poseda o înţelegere teoretică a credinţei nu înseamnă nicidecum promovarea ignoranţei. Căci toate realizările omeneşte se întemeiază pe o credinţă. Dacă pleacă pe mare, dacă se căsătoresc sau nasc copii, dacă seamănă etc., oamenii o fac tocmai pe temeiul credinţei într-un rezultat fericit al acţiunilor lor. Nici credinţa aceasta nu poate aduce în sprijinul ei vreo dovadă raţională sigură, căci chiar acţiunile omeneşti pornite cu cea mai deplincă încredinţare se pot solda cu eşecuri. Şi totuşi, această credinţă le insuflă oamenilor curaj şi de multe ori îi întăreşte să înfrunte cele mai mari pericole şi le salvează viaţa din mari primejdii. Cu cât mai întemeiată şi plină de putere de viaţă este însă credinţa în Dumjnezeu şi în cuvântul Său! (ibid. , p. 38). 
Nu insistăm aici asupra greşitei aplicări a adagiului citat, pe temeiul căruia s-a atribuit pe nedrepte Creştinismului o poziţie de negare a cercetării ştiinţifice. E destul să amintim că, după Sfânta Scriptură, Dumnezeu i-a dat omului misiunea de a stăpâni pământul şi de a da nume tuturor celor create (Fac. 1, 28; 2, 20) şi că ţine de însăşi menirea omului pe pământ de a căuta, prin permanentă osteneală, să dea rost tuturor celor “câte sunt sub soare” (Eclesiast 8, 16-17). Cartea Pildelor (şi în general literatura sapienţială ebraică) laudă în cuvinte neîntrecute înţelepciunea şi iscusinţa în muncă şi condamnă cu asprime lenea (Pilde 2, 1 şi urm.; 6, 1 şi urm.; 8, 1 şi urm. etc.). Astfel încât, pe temeiul Revelaţiei, nu putem decât să fim întru totul de acord cu ceea ce spunea, de pildă, Aristotel, după care “trebuie să ne întrebăm mereu ce poate fi fiinţa”. 
Ne vom opri, pe scurt, asupra importanţei ideii pe care o apără Origen împotriva nedreptei acuze a lui Celsus: aceea că primirea credinţei nu anulează, ci presupune şi întemeiază înţelegerea pe cale raţională a acestei credinţe, pe cât este cu putinţă de realizat acest lucru. 
Că este legitim şi necesar efortul stăruitor al omului de a înţelege credinţa revelată o afirmă în modul cel mai clar încă Vechiul Testament. Deseori se spune despre cei necredincioşi că au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud şi că această întunecare a simţurilor e generată de o învârtoşare a inimii (Is. 6, 9-10; 44, 18 ş.a.). Idolatrul, zice Isaia, este “simplu şi fără pricepere” şi, în loc să se încreadă în Dumnezeu, “se hrăneşte cu năluci” (Is. 44, 19-20). În sprijinul credinţei revelate vine, deci, însăşi experienţa simţurilor (vedere, auz etc.), din care mintea omului trage anumite concluzii corecte asupra Creatorului (Ps 18, 1; Rom. 1, 19-20). Omul cu mintea sănătoasă şi cu inima curată poate discerne apoi intervenţiile lui Dumnezeu în istorie (Is. 41, 20; 42, 23-25; 43, 8-10 ş.a.) şi poate progresa în înţelegerea voii dumnezeieşti prin sârguinţă. Daniel proorocul este lăudat de Dumnezeu pentru că “şi-a sârguit inima ca să înţeleagă” (Dan 10, 12). 
Întreaga tradiţie iudaică reflectă această sârguinţă cel puţin teoretică de a înţelege credinţa. Zelul cercetării Scripturii îi dusese pe învăţaţii iudei din vechime până la a număra literele fiecărei scrieri sfinte (de aceea au şi fost denumiţi soferim , care înseamnă etimologic “socotitori”); prin astfel de calcule, ei ajunseseră să constate că în centrul însuşi al Torei (= cele cinci cărţi ale lui Moise) s-ar aflat verbul a căuta , fapt nu lipsit de semnificaţie. De asemenea, socotind toate poruncile pozitive şi interdicţiile din Legea lui Moise, învăţaţii iudei ajunseseră la cifra de 613 porunci. Într-o omilie a lui rabbi Şimlai, pornindu-se de la cele 613 porunci, se arată că David le-a rezumat la 11 (în Ps 14), Isaia la 6 (Is 33, 15), Miheia la 3 (Mih 6, 8), apoi iarăşi Isaia la 2 (Is 56,k 1) şi Amos la una singură: “Căutaţi-Mă şi veţi fi vii” (Am 5, 5). Iarăşi acest “a căuta” ca rezumat şi esenţă a religiei lui Israel! 
Alt învăţat iudeu, rabbi Baruch, nu găsea modalitatea cea mai potrivită de a exprima iubirea dumnezeiască solitară, în nerăbdătoare aşteptare a răspunsului din partea omului. Odată însă, îl privea pe nepoţelul său jucându-se de-a v-aţi ascunselea cu un alt băieţel. Nepoţelul se ascunde, dar celălalt refuză să-l caute şi pleacă. Cu ochii în lacrimi, copilul se plânge bunicului. Atunci, tot cu ochii în lacrimi, rabbi Baruch strigă: “Tot aşa zice şi Dumnezeu: Eu Mă ascund, dar nimeni nu vine să Mă caute! “. 
Această “căutare” a lui Dumnezeu rămâne şi în creştinism un mod de a descrie atitudinea credinciosului (Fapte 15, 17; 17, 27; Rom. 3, 11; cf. Mt 6, 33; Lc 12, 31 ş.a.), dobândind însă noi dimensiuni. La “plinirea vremii”, “Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Tim 3, 16); oamenii au putut vedea “slava Lui” (In 1, 14), L-au putut privi, auzi şi pipăi (In 1, 1). Mântuitorul Hristos Şi-a arătat dumnezeirea prin minuni nemaivăzute şi nemaiauzite. De aceea, pe drept cuvânt le aplică celor care Îi refuză mesajul textele profestice despre învârtoşarea inimii, care întunecă ochii şi astupă urechile (Mt 13, 15; In 12, 40). Iar cea mai mare minune, Învierea, este atestată prin “multele semne doveditoare” ale arătărilor Celui Înviat (F Ap 1, 3). Putem spune, deci, că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, ca supremă manifestare a lui Dumnezeu, este şi suprema raportare a adevărului Dumnezeiesc la raţiunea omenească, suprema sa deschidere spre verificare din partea minţii umane. 
Sfinţii Apostoli “au văzut şi au crezut” (In 20, 29). Dar nu numai credinţa lor s-a putut sprijini pe o verificare raţionale. Căci noi, cei de după Apostoli, credem pe temeiul mărturiei lor şi înţelegerea noastră nu este mai puţin solicitată în verificarea şi asimilarea acestei mărturii, în formularea şi actualizarea ei. 
Astfel, Revelaţia, nici în stadiul ei ultim şi suprem, nu anulează efortul omului de a înţelege. “Dumnezeu nu e un tată care scrie temele şcolare ale copiilor săi” (Hans Urs von Balthasar). Ca oarecând Daniel, credinciosul creştin e mereu în situaţia de a-şi sârgui inima să înţeleagă. Iată adevărul care stă la baza teologiei, a întregii cugetări creştine! 
Pe de altă parte însă, credinţa implică depăşirea a tot ceea ce poate cuprinde înţelegerea omenească. De aceea, trezirea credinţei în inimă necesită impulsul supranatural al harului. Ajutaţi de lumina harului, pătrundem în lumea supranaturală şi dumnezeiască. Dar chiar sub acest aspect, credinţa nu înseamnă anularea raţiunii, ci, dimpotrivă, eliberarea ei de negura păcatului şi statornicirea ei într-o adevărată atitudine intelectuală, ridicarea ei treptată la o nouă evidenţă, mai presus de adevărurile raţionale referitoare la Dumnezeu. Prin credinţă, înţelegerea omenească se depăşeşte pe sine, devine “înţelegere neînţeleasă”, cum se exprimă Acatistul. Căci, în raport cu raţiunea, credinţa “nu e nebunie, ci cunoştinţă ce întrece tot raţionamentul” (Sfântul Grigorie Palama, “Despre Sfânta Lumină”, 40-42, în Filocalia , vol. VII, Bucureşti, p. 316-318). 

Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc 

Cuprins 

În loc de prefaţă. Credinţă şi înţelegere 
Dumnezeu, unul în fiinţă şi întreit în persoane 
Sfinţii îngeri şi demonii 
Omul – chip şi asemănare a lui Dumnezeu, deşi poartă ranele păcatelor 
Mântuirea în Hristos (prin întreita Sa slujire ca profet, arhiereu şi împărat) 
Însuşirea Mântuirii prin Duhul Sfânt în Biserică 
Lucrarea Duhului Sfânt în Biserică 
Biserica, păstrătoarea descoperirii dumnezeieşti şi organul de mântuire şi sfinţire a credincioşilor 
Preoţia sacramentală 
Condiţiile însuşirii mântuirii 
Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în Biserică şi naşterea credinţei 
Sfintele Taine, mijloace de mântuire şi sfinţire a credincioşilor 
Naşterea şi creşterea în viaţa cea nouă în Hristos 
Naşterea de sus – har şi poruncă 
Preoţia generală şi slujirea credinciosului în lume 
Cuvântarea eshatlogică a Mântuitorului (Mt 24-25 şi loc. par.) 
Eshatologia paulină 

Volumul se poate comanda de aici

coperta-credinta-si-intelegere.jpg

Lasa un comentariu

Comentariul tau

Nota: Nu trimiteti comentariul de mai multe ori. Toate comentarile sunt moderate. Vor aparea dupa aprobarea administratorului.

Poti folosi si tagurile acestea: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>