Încet-încet respectul se pierde cu desăvârşire. Vin la Colibă copii, şi cei mai mulţi stau picior peste picior, iar cei bătrâni nu au unde să stea. Unii, deşi văd că buturugile sunt mai încolo, se îngreuiază să meargă doi paşi să le aducă, ca să stea pe ele. Trebuie să le aduc eu. Şi deşi mă văd că le car, nu vin să le ia. Vor să bea apă, dar nu merg singuri să bea. Trebuie ca eu să le aduc şi al doilea pahar. Cu adevărat, aceasta mi-a făcut o impresie neplăcută. Cogeamite voinici, vin în grup de câte treizeci, mă văd cum aduc o cutie de rahat şi un bidon de apă, cum duc şi paharele ca să-i mulţumesc, încă şi şchiopătând, şi nu se mişcă nici unul, ci se scoală să mă ajute un ofiţer pensionar care în toată viaţa lui a fost afumat de praf de puşcă. Ei cred că aşa cum îi serveşte chelnerul atunci când merg la vreun restaurant sau hotel, tot astfel şi aici la Colibă va veni chelnerul să-i servească. De cinci-şase ori am făcut lucrul următor: m-am ostenit să aduc apă şi apoi am vărsat-o înaintea lor. “Eu să vă aduc apă, voinicilor, iar voi să staţi? le spun. Aceasta nu vă ajută”.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan