ACRIBIE sau acrivie (acrivis = exact) – corectitudine în redactarea unor scrieri; privitor la viaţa bisericească, acribie înseamnă aplicarea cu stricteţe a legiuirilor bisericeşti, a canoanelor pentru respectarea dogmei şi tradiţiei Bisericii.

ACROSALIA v. Martiriile.

ACROSTIH (acrostihis, de la acros = vârf, extremitate, marginal, şi stihos = stih, vers) – procedeu de creaţie poetică, în care prima literă a versurilor formează vertical un nume sau un cuvânt prin care se explică o intenţie a autorului. Procedeul e folosit nu numai în poezia laică, ci şi în imne religioase, dând numele autorului; v. Condac.

ACTUL – gestul, în cult; v. Cultul extern.

ACVILA (lat. aquila = vultur) – figurează ca însemn “acvila cu crucea în cioc” pe stemele statelor române şi pe stema României întregite; după 1947 stema României (cu “acvila cruciată) a fost înlocuită cu însemnele statului comunist. După Revoluţia din 1989, statul comunist fiind înlăturat, s-a revenit la stema tradiţională a României: “vulturul cu crucea în cioc”, simbol al originii noastre latine şi al vechimii creştinismului poporului român.

ACOLADA – în arhitectura bisericească, este arcul turtit; v. Stil, stiluri.

ACOLUTIA (akoloutia) – este slujba religioasă în totalitatea formelor din care e alcătuită şi care se succed într-o ordine stabilită.

ACOLUTUL v. Ipodiaconul

ACOPERĂMINTELE (kalimmata = acoperitoare) sau pocroveţele – sunt obiecte sfinte (de cult), ca nişte văluri mici, pătrate, făcute din acelaşi material din care se confecţionează veşmintele liturgice; ele servesc la acoperirea vaselor sfinte şi sunt în număr de 3: un văl pentru disc, altul pentru potir şi al treilea, mai mare, numit Aer, pentru acoperirea ambelor vase sfinte (discul şi potirul) care se folosesc în săvârşirea liturghiei în cultul ortodox. Simbolizează piatra pusă pe mormântul Domnului. Numele de aer îl purta şi bucata de pânză cu care se învelea Sf. Evanghelie (sec. X-XIII), când se ieşea la Vohodul de la sfârşitul slujbei din Vinerea Patimilor. Locul acestui aer l-a luat mai târziu Epitaful. Originea acoperămintelor e legată de şerveţelele simple pe care le foloseau creştinii în primele veacuri la acoperirea Darurilor (pâinea şi vinul pentru Sf. Euharistie), spre a le feri de profanare prin atingerea lor de către laici sau prin căderea insectelor. Acoperămintele au luat forma lor de azi numai după ce pâinea euharistică avea să se întrebuinţeze sub forma actuală de Agneţ (sec. VIII). Pe fiecare acoperământ se brodează un motiv sfânt sau cel puţin semnul Sfintei Cruci (v. E.B.L.G., p. 507).

ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI sau Pocrovul – zi de sărbătoare în calendarul ortodox la 1 octombrie, care aminteşte minunea arătării Maicii Domnului în Biserica Vlaherne din Constantinopol, în vremea împăratului bizantin Leon cel Înţelept (886-912). La Vlaherne se păstrau o parte din lucrurile pe care le purtase Maica Domnului (veşmântul, omoforul şi o parte din brâu). Biserica Sf. Maria din Vlaherne fusese construită de împărăteasa Pulcheria, soţia lui Martian, în anul 457, în această suburbie (Vlaherne) din Constantinopol, pentru ocrotirea creştinilor. Această sărbătoare (care apare în calendarul Bisericii Ortodoxe Române la 1 octombrie) este ţinută cu mare sfinţenie de călugării de la Athos. În Biserica Greacă se ţine, începând din 1952, la 28 octombrie, ca o sărbătoare naţională, în care se aniversează respingerea atacului italian, din 1940, asupra Greciei. Sărbătoarea Pocrovului a fost introdusă în Biserica Rusă prin sec. XII, iar de la aceştia a trecut şi la români, ţinându-se mai mult în mănăstiri; v. Pocrov.

ACATIST, -E (akathistos = care nu e aşezat, care stă în picioare, de aici, ho akathistos imnos = imnul care se cântă stând în picioare) – imne, rugăciuni de laude şi preamărire aduse Mântuitorului, Maicii Domnului şi altor sfinţi, prin care se cere ocrotire şi ajutor pentru cei ce se roagă (se cunosc în Moldova mai multe variante pentru cuvântul acatist: acatism, acafist, aclatist). Un acatist dintre cele mai vechi şi mai cunoscute este Imnul Acatist al Maicii Domnului sau al Bunei Vestiri, imitat în vremurile mai noi de o mulţime de variante cum sunt: Paraclisele Maicii Domnului şi Prohodul Maicii Domnului, imitat după Prohodul Mântuitorului. Este compus din 24 de condace şi icoase (condacele se termină cu “Aliluia”, icoasele cu “Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară”), care preamăresc diferite episoade ale vieţii Sfintei Fecioare, începând cu Buna Vestire; condacul “Apărătoare Doamne” se crede că a fost compus pentru prealăvirea minunilor săvârşite de icoana Maicii Domnului (Odighitria – Călăuzitoarea, Apărătoarea) aflată în Biserica Vlaherne din Constantinopol, căreia i se atribuie salvarea minunată a cetăţii, de mai multe ori, din mâna duşmanilor; icoana, numită şi Vlahernitissa, era socotită ca una dintre cele mai vechi, ea fiind pictată de Sfântul Evanghelist Lucra, pentru Sfânta Fecioară (v. E.B.L.G., p. 243). Compunerea Acatistului Maicii Domnului aparţine imnografului Roman Melodul (sec. VI), fiind însă atribuită şi altora (lui Serghie al Constantinopolului şi unui diacon de la Sfânta Sofia, Grigorie din Pisidia). În iconografia ortodoxă, acest Acatist constituie o temă principală, atât în pictura pronaosului cât, mai ales în cea exterioară (Moldova). Ansamblul se constituie din 24 de scene (tablouri) aşezate pe registre orizontale, despărţite prin linii de culori, fiecare registru cuprinzând scene care, pe lângă evenimente legate strâns de viaţa Sfintei Fecioare şi de istoria mântuirii, redau şi motive laice, ca de exemplu: asediul Constantinopolului de către avari şi perşi (prima jumătate a sec. VII) şi de către turci (a doua jumătate a sec. VII), ceea ce se deduce din costumaţia personajelor pictate. La Moldoviţa tabloul asediului e zugrăvit în partea de jos a panoului. Scenele religioase (Buna Vestire, îngerul Gavriil, întâlnirea Mariei cu Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, Iosif şi Maria, Naşterea Domnului, Fuga în Egipt, întâmpinarea Domnului) urmează strict textul biblic, dar scena Naşterii, cu elemente de detaliu (cerul luminos, îngerii, magii ş. a.) e inspirată şi din cântările bisericeşti (din Condacul Naşterii: “Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire naşte, şi pământul şi peştera Celui neapropiat aduce, îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc”). Scenele 13-14 şi scenele finale arată locul Sfintei Fecioare în evlavia credincioşilor (e înconjurată de persoane de diferte vârste, cu aureole în jurul capului); scena 23 (ilustrare a Icosului 12, care preamăreşte pe Maica Domnului) arată grupuri mari de personaje şi peroţi în veşminte de slujbă închinându-se icoanei care apare pictată pe un steag (un prapur) înălţat peste zidurile unei cetăţi; scena 24 (Condacul “Prealăudată Maică Fecioară…”) reprezintă pe Sfânta Fecioară ca mijlocitoare, Biserica vie, ce se roagă pentru noi, credincioşii. Acatistul Bunei Vestiri se cântă la slujba Utreniei, sâmbătă (slujba care se face de fapt vineri seara la denie), în săptămâna a V-a a Postului Mare. După modelul acestui Acatist s-au făcut şi “Acatiste pentru sfinţi” cu date din viaţa acestora; ele se citesc în ajunul prăznuirii sfântului respectiv. Tot Acatiste se numesc şi listele cu numele credincioşilor care cer preotului să se roage pentru ei în anumite slujbe; v. Condac, Roman Melodul – Acatistul Maicii Domnului sau al Bunei Vestiri.

ACATISTIER – carte liturgică de mare utilitate, atât pentru preoţi, cât şi pentru credincioş. Cuprinde rugăciuni şi cântări numite Acatiste şi Paraclise (după modelul Acatistului Maicii Domnului, v. Acatist). Prima ediţia sinodală a unui Acatistier, tipărit ca o carte de slujbă a Bisericii Ortodoxe Române, a apărut în 1971 şi cuprinde 29 de Acatiste, dintre care unele se găseau în ediţiile mai vechi ale Ceaslovului Mare (din 1895 şi 1970, tipărite la Bucureşti). În ediţia din 1971 se află Acatiste care n-au mai fost tipărite: Acatistul Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş şi al Sfântului Calinic de la Cernica; la sfârşitul acestui Acatistier sunt adăugate două Paraclise ale Maicii Domnului, cele trei Canoane de rugăciune (unul către îngerul păzitor, altul către Domnul nostru Iisus Hristos şi altul către Sfinţii îngeri şi către toţi Sfinţii), precum şi Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, luată din Ceaslovul din 1970.

Acatistiere puteţi comanda de aici

ABNEGAŢIE (lat. abnegatio, -onis) – renunţarea de bunăvoie la plăceri, la orice deşertăciune şi egoism: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine…” (Mt. 16, 24)

ABSIDA (apsis sau cogchi = scoică) – încăpere semicirculară, formând partea terminală a unei săli dreptunghiulare; aceata era, în vechime, forma de construcţie a unei săli de întruniri publice şi mai târziu şi prima formă de construcţie a bazilicilor creştine. În spaţiul semicircular era înălţată o tribună, unde stăteau oratorii sau judecătorii, când sala secea activităţii magristaţilor. În bisericile creştine, în acest spaţiu a fost aşezat altarul. Astăzi, bisericile ortodoxe construite în stil bizantin au trei abside: una este absida altarului, iar celelalte două formează cele două sânuri laterale ale bisericii dinspre nord şi sud, cu care se termină naosul la răsărit, formând cu absida altarului o treflă. Absida altarului s-a despărţit, cu timpul, de restul bisericii printr-un mic grilaj de lemn, piatră, metal care, înălţându-se, mai târziu, a devenit catapeteasma de azi; v. Stilul basilical.

Absida principală, Mănăstirea Voroneţ

ABSIDIOLE – se numesc absidele laterale mai mici (părţi lărgite ale altarului, spre nord şi sud), care formează proscomidiarul, la nord (unde se păstrează şi se pregătesc pentru sfinţire darurile de pâine şi vin, aduse de credincioşi), şi diaconiconul sau schevofilachion, la sud (unde se află un dulap în care se păstrează vasele sfinte, veşmintele preoţeşti şi cărţile de slujbă); aceste absidiole se mai numesc  şi pastoforii (pastoforion = încăpere mică).

ABSTINENT (lat. abstinens, -tis) – cumpătat, lipsit de lăcomie, cel care se abţine înfrângându-şi o plăcere.

ABSTINENŢĂ (lat. abstinentia) – puterea de a renunţa la plăcerile, poftele, îndemnurile instinctuale.

Pentru ca limbajul bisericesc presupune si o serie de termeni specifici, care nu sunt intotdeauna la indemana oamenilor, si pentru ca dictionarele, uneori, “ia-le de unde nu-s”, ne-am propus sa initiem o rubrica in cadrul blogului nostru, in care sa explicam anumiti termeni bisericesti, folosindu-ne in principal de Dictionarul de cunostinte religioase al parintelui profesor Ene Braniste, aparut la Editura Andreiana, 2010.

Aşadar, astăzi începem cu primii 5 termeni ai dicţionarului:

ABATE (lat. abbas, -atis, fr. Vabbe) – se numeşte superiorul unei mănăstiri catolice (similar cu stareţul sau egumentul unei mănăstiri ortodoxe); e numit şi prior.

ABAŢIE, ABAŢII (ital. abazzia) – mănăstirea condusă de un abate sau o abatesă; stăreţie.

ABEL – în Biblie (Facere, cap. 4), fratele lui Cain, fii ai primilor oameni, Adam şi Eva, au avut un destin dramatic: Abel este ucis de Cain, fratele său, deoarece, aducând jertfă lui Dumnezeu din prodsele muncii lor, lui Cain i s-a părut că Dumnezeu a primit cu mai mare plăcere jertfa lui Abel. Pentru păcatul fratricid, Cain este blestemat să fie fugar pe pământ şi să nu-şi mai găsească liniştea. În iconografia ortodoxă, acest episod este ilustrat în pictura pronaosului bisericii (ex. la Bucov, Voroneţ, Humos) sau în pictura exterioară (pe pereţii din afară ai zidurilor bisericii)

Sursa imaginii

ABJUR (a abjura, lat. abjuro, -are) – a renega, a renunţa în mod public, uneori sub jurământ, la o credinţă; abjurare, renegare a unor convingeri.

ABLUŢIUNE (lat. ablutio, -onis = spălare) – purificare religioasă (ex. spălarea mâinilor – act religios, ritual, pe care clerul ortodox îl săvârşeşte înainte de a începe Sf. Liturghie)

Astăzi începe Postul Crăciunului. Totuşi, pentru mulţi, termenul de post şi ale sale scopuri şi îngrădiri nu sunt întru totul clare. Pentru a pune început bun acestor zile ce ne pregătesc pentru bucuria Naşterii Domnului, vă prezentăm articolul despre post din volumul Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, „Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura Andreiana, Sibiu, 2010. Sperând să vă fie de folos, vă dorim un post binecuvântat şi să ne ajute Dumnezeu să ajungem în pace şi bucurie Sfântul Praznic al Naşterii Sale!

Echipa Agnos

Cuvântul post provine din cuvântul slavon postu şi este din punct de vedere religios o rânduială disciplinară prin care Biserica îndrumă viaţa credincioşilor săi pe căile trăirii creştine, ale virtuţii şi cinstirii lui Dumnezeu. Postul, adică abţinerea totală sau parţială de la anumite alimente (zise „de dulce”), pe timp mai scurt sau mai îndelungat, este o practică existentă în mai toate religiile, din toate timpurile. În afară d postul religios, există şi un post pur igienic, pentru păstrarea sănătăţii, recomandat chiar de medicină ca mijloc de vindecare, pentru redresarea organismului obosit şi intoxicat de hrana prea îmbelşugată şi de îmbuibare. Hipocrate, celebrul medic al Antichităţii păgâne, atribuia longevitatea sa postului, spunând că niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul de tot. Filosoful Pitagora propovăduia asceva – un mod de viaţă care se baza pe post şi abstinenţă.
Sfântul Antonie cel Mare a trăit 105 ani, practicând un post riguros, timp de peste 80 de ani, de altfel ca mulţi alţi pustnici, exemple de longevitoate.
Greco-romanii practicau postul sub ambele forme: religios şi igienic; egipteni şi babilonienii îl practicau pentru a-şi ispăşi păcatele (post de penitenţă). Budiştii şi brahmanii îl ţineau ca o regulă de viaţă. Mahomedanii au postul numit Ramadan sau Ramazan, care recomandă ajunarea, întreaga zi, un anumit timp pe an (cam o lună – luna Ramadanului). În religia mozaică a Vechiului Testament, postul era reglementat prin Legea lui Moise: postul Curăţirii sau Ispăşirii (ţinut în ziua a zecea din luna a şaptea), la care, după captivitatea babiloniană, s-au adăugat şi alte zile din alte luni şi cel din ajunul zilei de Purim ş.a. În vremea Mântuitorului, evreii cei mai zeolşi posteau una sau mai multe zile din lună, iar fariseii ţineau două zile pe săptămână (luni şi joi, cf. Luca 18, 12) şi le asociau cu rugăciuni şi fapte de milostenie. Mai erau şi posturi particulare, pe care şi le impuneau în anumite împrejurări. Moiose a postit 40 de zile pe Muntele Sinai, când a primit de la Dumnezeu Tablele Legii; Iisus a practicat postul şi a ţinut şi El 40 de zile de post, înainte de a-Şi începe activitatea de învăţător. Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au practicat postul.
În creştinism, s-a accentuat mai ales sensul spiritual al postului, considerând că adevăratul post nu înseamnă numai abţinerea de la mâncare şi băutură, ci trebuie să fie o continuă strădanie de a domina, cu spiritul şi voinţa, instinctele, patimile şi pornirile inferioare ale trupului. Postul adevărat este o cale spre desăvârşirea sufletului prin progresul în virtute, iar ca act de cult înseamnă jertfa de evlavie, căinţă şi supunere către Dumnezeu, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul să domine viaţa omului; postul e un auxiliar al efortului de desăvârşire.
Unul dintre discipolii Sfinţilor Apostoli îndeamnă: „Posteşte dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci o faptă rea în viaţa ta, ci slujeşte Domnului cu inima curată, păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nicio faptă rea; crede însă lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El şi dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu” („Păstorul lui Herma”, Pila V, 1, în SPA 2, p. 271).
Postul „extern” (postul de bucate) se desăvârşeşte prin postul „intern” (postul de păcate); însoţit de rugăciune, duce la comuniunea cu Dumnezeu; „vei trăi în Dumnezeu”, adică în starea supremă de desăvârşire şi fericire.
Primele prescripţii despre post, în Biserica creştină, le aflăm în „Didahii” (Învăţătura celor 12 Apostoli), în care se fixează, peste săptămână, două zile de post (miercurea şi vinerea, în loc de luni şi joi, cum posteau fariseii). Mai târziu, Constituţiile Apostolice fixează şi celelalte posturi din ajunul unor mari sărbători (Crăciunul, Paştile, Boboteaza), la împărtăşiri. La început, Sf. Euharistie se lua seara, aşa că cei ce urmau să se împărtăşească nu mâncau nimic toată ziua (ajunau), scopul postului fiind Împărtăşania, unirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Felul în care trebuia să se ţină posturile a fost reglementat de Sinoadele Ecumenice astfel: Postul integral (ajunare), care constă în abţinerea de la mâncare un timp îndelungat (40 de zile) sau numai o zi: Postul aspru (xirofagia), cu hrană aspră, nimic gătit; Postul comun, obişnuit, cu bucate gătite cu untdelemn, evitându-se produsele de origine animală (carne, lapte, brânză, ouă). Catolicii recomandă în post numai înlăturarea cărnii, restul alimentelor fiind permise.
Postul uşor (dezlegare), când se permite consumarea peştelui şi vinului. Posturile rânduite de Biserica Ortodoxă de Răsărit sunt arătate în calendarul ortodox, şi anume: Sfântul şi Marele Post, numit şi al Patruzecimii (Păresimilor), este Postul Paştilor, care închipuieşte postul de 40 de zile al Mântuitorului; ţine şase săptămâni şi are dată schimbătoare, ca şi Paştile, de care ţine; este rânduit pentru curăţirea sufletului prin înfrânare, rugăciune, milostenie, spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. În acest post nu se mănâncă: lapte, brânză, carne, ci numai legume fierte (fără grăsimi) şi fructe; în zilele de dezlegare e permis untdelemnul şi vinul, adică: sâmbăta, duminica, la 24 februarie (sărbătoarea „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul”), la 9 martie (Sf. 40 de Mucenici), la 25 martie (Buna Vestire), când este şi dezlegare la peşte, ca şi în Duminica Floriilor. Cu deosebită evlavie se cuvine a se ţine postul din prima şi ultima săptămână a Postului, când se recomandă ca luni şi marţi în prima săptămână să se mănânce numai o dată pe zi – seara -, pâine şi apă, iar în Săptămâna Patimilor, în afară de joi, când se pot lua 2 mese – se mănâncă la fel, vineri şi sâmbătă fiind post desăvârşit. Bolnavii au voie să mănânce untdelemn şi să bea vin în Postul Mare.
2. Postul Sfinţilor Apostoli sau al Sâmpetrului se ţine în cinstea Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Are dată schimbătoare, fiind în legătură cu data Paştilor şi durata nu e fixă, căci dacă Paştile cad mai târziu, se scurtează durata de la Rusalii până la 29 iunie (ziua Sf. Petru şi Pavel) şi poate fi uneori chiar de numai 2 zile. Se lasă sec în prima duminică după Rusalii (Duminica Tuturor Sfinţilor). În zilele de luni, miercuri şi vineri din acest post nu se mănâncă untdelemn, nici vinul nu e permis; dacă într-una din zile e un sfânt cu cruce neagră, se face dezlegare la peşte.
3. Postul Sfintei Maria sau Sântă Măriei se ţine pentru cinstirea Maicii Domnului, la 15 august fiind ziua adormirii ei, când, după tradiţie, trupul i-a fost înălţat la cer. Postul dintre 1 şi 15 august are aceeaşi rânduială ca al Sfinţilor Petru şi Pavel.
4. Postul Naşterii Domnului sau al Crăciunului are date fixe (între 15 noiembrie şi 15 decembrie). Este un post mai uşor decât al Paştilor, deoarece se îngăduie sâmbăta şi duminica dezlegare la peşte, iar marţi şi joi la untdelemn şi vin. În ziua de ajun (24 decembrie) se ajunează, adică nu se mănâncă nimic toată ziua, iar seara se mănâncă grâu fiert, îndulcit cu miere.
Postul din timpul anului se ţine miercuri şi vineri în fiecare săptămână, nu numai în post, în afară de săptămânile când se face dezlegare de post (numită „harţi”). Zilele de harţi sunt: Miercurile şi Vinerile din Săptămâna Vameşului şi a Fariseului şi din cea a Brânzei (ultima până la începutul Postului Paştilor, când se mănâncă numai ouă şi lactate, nu şi carne); Săptămâna Luminată (prima după Înviere, până la Duminica Tomei); săptămâna de după Rusalii (până la Duminica Tuturor Sfinţilor) şi cele două săptămâni dintre Crăciun şi Bobotează, afară de ajunul Bobotezei, când se posteşte; zilele de harţi, de dezlegări şi de post sunt însemnate în calendarul Bisericii Ortodoxe.