Acesta a fost închinat lui Dumnezeu încă din pântecele maicii sale şi s-a făcut lăcaş Duhului Sfânt. Că, împărţindu-şi la săraci bogăţia ce avea şi făcându-se monah, covârşea pe toţi prin aspra lui vieţuire şi ostenicioasa sihăstrie. S-a dus apoi în pustie şi petrecea într-o peşteră şi primea hrană printr-un înger. Acolo, s-a învrednicit însă de darul doctorilor fără de arginţi şi tămăduia multe şi grele suferinţe, mai ales pe timp de molime, când mureau mulţi copii. Iubea mult copiii şi a fost sprijinitorul şi ajutătorul lor şi izbăvea din boală pe mulţi copii bolnavi, când părinţii lor chemau numele Sfântului într-ajutor. Deci, pururea pomenitul Stelian, aşa vieţuind, vindecări şi multe minuni săvârşind, la adânci bătrâneţi s-a mutat către Domnul.
Această Sfântă a trăit pe vremea lui Maximian, cel ce domnea împreună cu Diocleţian. S-a născut în Alexandria, fiind fiică de neam împărătesc. Deşteaptă, frumoasă, crescută în belşug, Sfânta Ecaterina a dobânit cunoştinţe rare şi multă învăţătură, ajungând, foarte de tânără, printre cei mai de seamă înţelepţi ai vremii sale. A cunoscut, astfel, scrierile lui Virgiliu, Esculap şi Hipocrate, ale lui Aristotel şi Platon şi ale altor înţelepţi asemenea lor, a cunoscut tot meşteşugul marilor cuvântători şi grăia în multe limbi străine. Dar osebit de toate aceste învăţături, Sfânta era şi o luminată creştină, cunoscând Sfânta Scriptură şi străduindu-se să vieţuiască după poruncile Domnului Hristos, pe Care Îl iubea ca o logodnică, socotindu-L Mirele sufletului său.
În zilele prigoanei pornite împotriva creştinilor de împăratul Diocleţian, sosind Maximian în Alexandria Egiptului, a fost prinsă şi Sfânta Ecaterina pentru mărturisirea ei cea în Hristos. Deci, a fost pusă la bătăi grele şi la sângeroase chinuri, din care a ieşit nevătămată. Asemenea între alte pedepse, Sfânta a fost silită de Maximian să se înfrunte cu o adunare de filosofi păgâni, ca să dovedească în faţa poporului deşertăciunea zeilor. Iar ea, ruşinându-i pe toţi, cu înţelepciune şi cu bună grăire, i-a înduplecat pe cei o sută cincizeci de învăţaţi să creadă în Hristos, încât, stăruind ei în mărturisirea credinţei, au fost arşi în foc. În cele din urmă, scăpând ea ca prin minune de învârtirea cea ucigătoare a roatei, a fost osândită să i se taie capul şi aşa a luat cununa mărturisirii. Trupul ei se află la mănăstirea Sfânta Ecaterina, pe muntele Sinai.
Râvnitor al iubirii lui Dumnezeu şi învăpăiat de dumnezeiescul dor, nou Antonie te-ai arătat cu nevoinţele şi luptele duhovniceşti, împodobitor al chipului monahicesc, şi te-ai făcut părinte al multora şi grabnic ajutător, pentru care şi noi, cu cinstire, îţi cântăm: Bucură-te Preacuvioase Părinte, Noule Antonie!
(Condacul 1 din Acatistul Sfântului Antonie de la Iezeru-Vâlcea)
Cuviosul Antonie de la Schitul Iezerul (Cheia) – Vâlcea a fost unul dintre marii sihaştri ai Carpaţilor, fiind numit de credincioşii din partea locului Sfântul Antonie Sihastrul.
Sfântul Antonie era de loc din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. Crescând de mic în iubire de Hristos şi cunoscând câţiva sihaştri trăitori la linişte, la vârstă potrivită s-a tuns în monahism la Schitul Iezerul, unde s-a nevoit în anii tinereţii. Apoi, sporind în rugăciune şi smerenie, cu binecuvântarea egumenului, s-a retras la viaţă pustnicească în Muntele Iezerul din apropiere, prin jurul anului 1690. Acolo se ostenea singur într-o mică peşteră de piatră, lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi luptându-se neîncetat cu duhurile rele şi cu neputinţele firii. Căci nimeni, afară de sihaştri, nu ştie cât de mari sunt ispitele şi încercările celor ce se nevoiesc în viaţa pustnicească.
Neavând un lăcaş propriu de rugăciune, Cuviosul Antonie a luat binecuvântare şi a săpat singur cu mâinile sale un mic paraclis în stâncă, lucrând trei ani de zile. Ziua lucra, iar noaptea priveghea şi se ruga cu mâinile înălţate la cer, vărsând multe lacrimi. Apoi episcopul Ilarion de la Râmnicu-Vâlcea l-a sfinţit. În acest mic paraclis se ruga neîncetat Cuviosul Antonie. Aici făcea ziua şi noaptea sute de metanii, aici citea rânduiala slujbelor zilnice şi Utrenia de la miezul nopţii. În sărbători mari şi în posturi venea din timp în timp câte un ieromonah din schit şi săvârşea Sfânta Liturghie. Astfel, liniştea, singurătatea, chilia în piatră, biserica, neîncetata rugăciune, citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi şi cugetarea la cele dumnezeieşti formau raiul pământesc al Cuviosului sihastru Antonie. Aici se curăţea pe sine de mândrie şi de dulceţile cele trecătoare ale firii şi de aici se pregătea zi de zi pentru bucuriile nemuritoare ale vieţii cereşti.
Auzindu-se peste tot despre viaţa sfântă a Cuviosului Antonie, veneau pe poteci de munte numeroşi ucenici, călugări, preoţi şi credincioşi să se roage împreună cu el, să-i ceară sfaturi şi rugăciuni. Iar fericitul sihastru îi primea cu dragoste, îi odihnea, îi hrănea cu cuvintele cele dumnezeieşti şi îi libera cu pace, creând astfel o adevărată reînnoire duhovnicească în Oltenia de sub munte.
După 25 de ani de aspră nevoinţă şi sihăstrie, Sfântul Antonie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, prin anul 1714, fiind plâns mult de ucenici şi îngropat lângă micul său paraclis, cum se vede până astăzi. Credincioşii urcă vara până aici, aprind lumânări, fac rugăciuni şi se închină în „Peştera Sfântului Antonie”, cerându-i binecuvântare şi ajutor.
23 nov. Acatistul Sf. Antonie de la Iezerul Valcea
Condacul 1: Prin tine izbăvindu-ne de tot necazul, după datorita mulţumire, pe tine apărătorul şi fierbinte sprijinitorul nostru te rugăm, cel ce ai îndrăznire către Domnul, din toate nevoile ne slobozeşte pe noi, ca să-ţi cântăm: Bucură-te, Sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!
Icosul 1: Înger înaintestătător, al cetelor drepţilor, tu eşti, Ioane proorocule, că strălucind cu dumnezeiasca lumină, luminezi pe toţi cei ce laudă dumnezeiască pomenirea ta şi cu fierbinţeală şi dragoste te măresc şi zic către tine aşa:
Bucură-te, stea de lumină purtătoare lumii;
Bucură-te, făclie strălucitoare a toată făptura;
Bucură-te, cădere de pierire demonilor;
Bucură-te, ridicarea pământenilor celor căzuţi;
Bucură-te, lumină necuprinsă de ochii omeneşti;
Bucură-te, adânc mare văzut de gândurile credincioşilor;
Bucură-te, că tu eşti povăţuitorul mântuirii;
Bucură-te, că luminezi inimile credincioşilor;
Bucură-te, dătătorule de bucurie al creştinilor;
Bucură-te, pierzătorul blestemului pământenilor;
Bucură-te, cel prin care se luminează făptura;
Bucură-te, cel prin care se goneşte necazul;
Bucură-te, Sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!
Condacul al 2-lea: Văzând toţi prealuminată vedenia ta, proorocule, şi noi zicem că preamăritul tău chip cu nepricepută înstrăinare nouă se arată, căci, atingându-te cu mâna de creştetul Stăpânului, ai grăit aşa: Aliluia!
