Fragment preluat din volumul Părintele Arsenie Boca. “Sfântul Ardealului”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012
ÎPS Dr. Antonie Plămădeală: Spune-mi ceva despre perioada de dinaintea intrării în Mănăstirea Sâmbăta. Ce ne poţi spune?
Arhim. Teofil Părăian: Pentru că e vorba de drumul spre Sâmbăta, aş vrea să vă spun de întâlnirea cu Părintele Arsenie, din 1942.
Părintele Ioan Opriş, care era preot în satul meu, mi-a spus că, dacă nu mă pot face preot – pe atuncea ştiam în general că nu mă pot face, dar n-aveam confirmarea clară că n-o să mă pot face niciodată -, să mă gândesc să mă fac călugăr, căci şi călugăria e ceva deosebit şi îşi are rosturile ei. Şi mi-a atras atenţia asupra Părintelui Arsenie, care deja era aici, la Sâmbăta, de trei ani. Din 1939 s-a aşezat aicea. În 1940, a fost făcut călugăr, iar, în 1942, era preot aicea. Părintele Ioan Opriş mi-a spus de Părintele. Avea deja nume mare Părintele, în 1942. Părintele Opriş îl cunoştea. Şi-atunci, eu i-am scris Părintelui Arsenie o scrisoare. Scrisă de mine la maşina de scris de la Primăria din Topârcea. Şi i-am scris Părintelui despre dorinţa mea de a mă face călugăr, şi părintele mi-a răspuns prin intermediar.
Diaconul Vasile Şortan de atuncea mi-a răspuns din partea părintelui Arsenie şi mi-a spus despre rugăciunea Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Am luat aminte. Şi, după aceea, am avut posibilitatea să ajung aicea, la Mănăstire, la sfârşitul lui august, în 30 august. Era într-o zi de duminică, dimineaţa, când am ajuns aicea. Dormisem la Sâmbăta de Sus. Părintele era de rând la predică sau, nu ştiu, poate predica în fiecare duminică. Însă atunci a vorbit părintele. Şi a ţinut o predică politematică.
Mi-aduc aminte şi acuma foarte bine de ideile pe care le-a expus părintele şi de felul cum le-a expus. Era Evanghelia cu nunta fiului de împărat, după Evanghelia de la Matei, cap. 22, 1-14. În legătură cu nunta fiului de împărat şi mai ales cu ultimele versete din prezentarea Sfintei Evanghelii de la Matei, adică în legătură cu omul care a intrat la nuntă fără să aibă haină de nuntă, părintele Arsenie a spus că s-a poticnit foarte mult de aceste cuvinte ale Evanghelistului Matei şi că şi-a văzut cândva haina cu care era îmbrăcat.
Deci, haina care trebuia să fie de nuntă era murdară – zicea părintele – ca o spălătoare. Şi, bineînţeles, a fost preocupat de a-şi înălbi haina. Zicea că ar fi fost dispus să facă orice. Orice lucru inferior, spunea acesta, ar fi fost dispus să-l facă, numai să-şi vadă haina curată. N-a spus ce a făcut, dar a spus că a ajuns totuşi s-o vadă curată. Şi asta s-a întâmplat aici, la Sâmbăta, la Mănăstirea aceasta. Nu ne-a spus ziua, noaptea, când s-a întâmplat, nici data, ci doar că, mergând în biserică, stând în biserică, între naos şi pronaos, acolo unde se îngustează biserica, a văzut un copil care stătea în aer. Şi zicea părintele că nu era sprijinit de ceva, nu era sprijinit de pereţi, ci stătea în aer, ridicat de la pământ. Şi a arătat cu mâna spre părintele. Părintele s-a uitat la el însuşi, şi-a văzut haina curată, albă, doar cu o pată. Cu o pată cam de o jumătate de metru.
Acuma eu, ca unul care nu văd, totdeauna am gândit că pata a fost o linie de o jumătate de metru, dar cineva mi-a spus că petele nu sunt din linie, ci sunt aşa, ştiu eu cum să zic, revărsate cumva. Şi zicea persoana respectivă că totuşi a fost o pată destul de mare, dacă a fost de o jumătate de metru, însă eu am gândit-o întotdeauna ca pe o linie pe haină. Şi părintele spunea că acea pată reprezenta un păcat. Nu ne-a spus care era păcatul, ci că i s-a spus că mai are unul. Şi-acel unul care-l are ar putea fi păcatul că a întâmpinat vedenia cu Doamne. Or, Doamne nu se zice decât adresându-te lui Dumnezeu. Şi, explica părintele, nici Maicii Domnului nu-i zicem Doamne, Maica Domnului. Zicea părintele că copilul a zâmbit, şi părintele şi-a dat seama că şi acela ar fi păcatul lui, chiar dacă nu era prezentat ca vreo pată pe haină.
Deci aş putea zice că eu m-am întâlnit cu părintele, cu omul care avea doar două păcate. Însă niciodată nu m-am gândit la el în acest sens. Că e omul care are doar două păcate.
În continuare, a vorbit părintele despre responsabilitatea preotului. Responsabilitatea păstorului de suflete. Şi-a citit din Cartea Proorocului Ezechil cele scrise în legătură cu trimiterea străjerului ca să-i anunţe pe oameni când vine primejdia. Şi a insistat asupra cuvintelor Fiului Omului: Dacă va veni duşmanul şi nu-i vei anunţa pe cetăţeni, atunci ei vor pieri. Iar sângele lor se va cere din palma ta. Iar dacă îi vei anunţa, cât despre ei vor pieri dacă nu se vor întoarce, iar tu rămâi nevinovat.
Şi a treia idee pe care a dezvoltat-o părintele a fost aceea că Sf. Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, în cap. 11, 28-30, referindu-se la cei care se împărtăşesc, atrage atenţia să se cerceteze omul pe sine şi numai aşa să mănânce din această pâine şi să bea din acest pahar, că cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, mănâncă şi-şi bea sieşi osândă. De aceea printre voi sunt mulţi slabi şi bolnavi şi bună parte mor. Cuvintele acestea eu le-am luat aşa cum le-a spus părintele şi i-am dat dreptate, deşi, după aceea, bineînţeles, am zis: Domnule, dar totuşi nu numai în creştinism sunt oameni slabi şi bolnavi şi oameni care mor. Unde-s oameni, acolo sunt şi situaţii din acestea şi poate că Sf. Apostol Pavel a avut în vedere mai mult partea spirituală decât partea fizică.
Bine, astea-s părerile mele. Părintele Arsenie aşa a interpretat: că multe necazuri care vin asupra oamenilor vin şi din cauză că se împărtăşesc cu nevrednicie. Astea au fost cele trei idei de căpetenie pe care le-a prezentat părintele în predică. Oamenii l-au ascultat. Plângeau oamenii la expunerea părintelui, am plâns şi eu. Eram mai sensibil, acuma sunt mai bătucit. Şi, după aceea, părintele a vorbit cu mine, dar scurt, urmând ca şi a doua zi să vorbească cu mine. I-am spus că vreau să mă fac călugăr, şi părintele a formulat o idee care mi-a rămas pentru cealaltă vreme a vieţii mele şi anume: Nu toţi cei din mănăstire se mântuiesc, nici toţi cei din lume se prăpădesc. Iar îndată după cuvântarea pe care a ţinut-o pentru oamenii mari, s-a referit la copii şi a vorbit despre conştiinţă sau cuget. Şi-a formulat aşa: Cugetul sau conştiinţa este glasul lui Dumnezeu din om care ne arată ce-i bine şi ce-i rău. Am reţinut şi aceste cuvinte de la părintele. După aceea, ne-a făcut rost de cazare. Eram cu o mătuşă de-a mea. Ne-a primit undeva, într-o chilie, la vechea stăreţie a mănăstirii. O cameră aranjată cu două paturi, adică un pat şi o dormeză, cu un ceas deşteptător şi o masă.
Mai eram cazat cu un tânăr, care era student la Medicină şi care urma să meargă pe front. El a venit aici să se întâlnească cu părintele; era de pe la Sighişoara. Cred că tatăl lui murise sau era divorţată mama lui. Îl chema Eugen şi ştiu că părintele Serafim, care a slujit la vecernie, l-a pomenit pe acesta. A spus nişte ectenii pentru binele lui. Seara, am stat de vorbă cu el. Dimineaţa, ne-am dus la biserică. Se făcea numai Utrenia, o Utrenie schiţată, foarte scurtă. Apoi, Părintele le-a vorbit credincioşilor care au mai rămas, puţini, despre necazurile care vin asupra oamenilor prin copii. Am ascultat şi eu, nu m-a exceptat Părintele, deşi au mai fost nişte copii pe-acolo pe care Părintele i-a trimis afară. Pe mine, se vede, m-a socotit în stare să înţeleg şi eventual s-o fi gândit că mi-ar putea fi de folos. Am ascultat predica şi-apoi am participat la molitvă. Ne-a pomenit Părintele pe toţi şi la urmă ne-a luat la spovedit. Întâi l-a luat pe studentul acela care trebuia să plece şi mi s-a părut c-a stat cam mult cu el. După aceea, a venit rândul meu. M-a luat şi pe mine. Am stat de vorbă. Mi-a spus de rugăciunea de toată vremea, respectiv mi-a dat în grijă să folosesc această lucrare de îmbunătăţire sufletească. Să zic mereu Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Mi-a zis să o zic cu gândul şi legată de respiraţie. Să zic: Doamne, trăgând aer în piept; odată cu aceasta să zic: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu; şi dând aerul afară din piept, odată cu aceasta, să zic: miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Şi i-am spus că eu acuma mă duc acasă şi va trebui să merg la şcoală. Şi părintele mi-a spus un cuvânt de care eu n-am ţinut seama şi de care mărturisesc că-mi pare bine că n-am ţinut seama. Şi anume mi-a spus că şcoala nu te duce la mântuire.
El, care făcuse şcoală, a zis că şcoala nu mă duce la mântuire. Eu i-am spus că nu se poate să nu merg la şcoală, pentru că părinţii mei nu sunt de acord să nu merg la şcoală. Şi că şi eu vreau să merg la şcoală. Şi-am mers la şcoală. Şi-am făcut foarte bine că am mers la şcoală. Am ţinut însă seama de rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.
Am zis-o când am putut, unde am putut, când mi-am adus aminte. Bineînţeles că mi-am văzut de treabă, am fost student bun, am fost elev bun. N-am făcut rugăciunea cu exclusivitate. Lasă că mă ajută Dumnezeu, că, şi dacă nu învăţ, îmi dă Dumnezeu ajutor. Nu m-am gândit la astfel de lucruri. Totdeauna am învăţat şi-am fost necăjit că n-am putut învăţa cât trebuie şi am fost nemulţumit când n-am putut să-mi pregătesc lecţiile foarte bine şi tot timpul am fost preocupat de studiu. Tot timpul am fost doritor de a-mi înmulţi cunoştinţele şi-a fost foarte bine aşa.
Dar am ţinut seama şi de rugăciune şi, când mi-am adus aminte, am spus-o, mai ales mergând la Timişoara. Locuiam la o jumătate de oră de mers de şcoală, într-un internat, un internat de ocrotire pentru nevăzători. Şi acolo, în internatul acesta, îmi împlineam datoriile cât puteam. Totdeauna la masă îmi ziceam rugăciunea, pentru că mama mea – Dumnezeu s-o odihnească! -, când plecam la şcoală îmi spunea aşa: Nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune. Asta însemna dimineaţa şi seara să-mi zic rugăciunile. Cum zicea Goga în poezie că mama lui îi spunea: Zi rugăciunea seara, dragă, şi să te porţi la învăţătură. Aşa era şi la noi, trebuia să învăţ şi să mă rog.
Bineînţeles că mama n-avea pretenţia să mă rog mai mult decât s-ar ruga ei acasă. În orice caz, eu am înmulţit rugăciunea. Şi mergeam la şcoală. De foarte multe ori, mergeam singur. Mă orientam foarte bine în Timişoara. Îi ajutam şi pe alţii. Şi, mergând dimineaţa, aveam un fel de pravilă, să zic într-una de la internat şi până la şcoală Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Cum m-a învăţat Părintele.
Acum, înainte de a spune ce s-a întâmplat în urma acestei lucrări pe care o făceam în drum spre şcoală, să spun altceva. Ce a însemnat pentru mine rugăciunea aceasta de la început? Nu ştiu la ce s-a gândit Părintele când mi-a pus în vedere rugăciunea aceasta. Poate s-a gândit că, dacă nu pot să fiu călugăr, să fac ceva ce fac călugării? Ceva esenţial dintre cele pe care le fac călugării? Şi-am început să zic. Şi, când am început să înmulţesc rugăciunea, înainte de a mă întâlni cu Dumnezeu, cu Domnul Hristos, pe Care-L ceream în ajutor, m-am întâlnit cu mine însumi, cu mizeria din mine.
Părintele, când m-am spovedit, mi-a pus o întrebare care mi s-a părut curioasă atunci, dar pe care, după aceea, am socotit-o cu rost. M-a întrebat: Ţi-a venit în gând vreodată să omori vreun om? Adevărul este că nu mi-a venit niciodată în gând să omor un om, deşi am auzit pe mulţi zicând: Te omor, fire-ai… Eu n-am zis, n-am zis şi nici n-am gândit şi nici n-am dorit aşa ceva. Părintele probabil voia să treacă dincolo de mine, la părinţii mei, să vadă din ce rădăcină mă trag. Dacă nu mi-a venit în minte să omor oameni, când am început să zic Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, m-am întâlnit cu mizeria din sufletul meu.
Când eram copil, eu eram tare rău. Aveam un vecin acolo, lângă noi, care îi zicea mamei nănaşă, deşi bunica îi era nănaşă lui. Şi zicea omul acela: Nănaşă, ăsta nu-i botezat bine. Pe ăsta să-l duci la popa să-i mai citească ceva, că nu i le-a zis toate.
Deci, eram rău. Nu mai ştiu acuma şi n-am mai ştiut nici după aceea în ce a constat răul, răutatea mea, dar ştiu că bunica mea, mama tatălui meu, îmi zicea cu nemulţumire: Hoheriule şi mişelule! Nici nu ştiam ce-i un hoheriu. Dar ştiam că ceva nu-i bine şi, bineînţeles, cu vremea am aflat că hoheriu îi hingheriu, acela care adună câinii şi le ia pielea.
Bineînţeles, un cuvânt de defăimare. Deci am avut o înzestrare negativă, o încărcătură negativă mare, cu care m-am întâlnit numai când am început să scormonesc în mine, când am început să zic Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Şi toate acestea se revărsau în timp. Amintiri, urâciuni, vorbe, expresii murdare, vorbe pe care nu le-am zis niciodată cu cuvântul. Nişte furtuni de gând, nişte răutăţi pe care le purtam în mine şi nu ştiam de ele. Şi răutăţile acestea le-am purtat în mine în continuare, până când s-au limpezit cu vremea lucrurile – dar nu s-au limpezit foarte repede!
Şi la Teologie mai aveam împotriviri din acestea. Ştiu că mă duceam în Capelă, mă duceam seara, mă duceam dimineaţa, mă duceam şi peste zi şi ziceam: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi parcă-parcă venea vrăjmaşul cu toată suita lui să răscolească ceva prin mine. Şi îmi era frică. Mă gândeam: măi, mâine, poimâine înnebunesc, se întâmplă ceva cu mine, nu se poate! Ei, pe de altă parte, ziceam: Nu se poate să se întâmple ceva rău cu mine, pentru că cer ajutorul lui Dumnezeu. Nu se poate să mă lase ajutorul lui Dumnezeu! Doar eu nu-s singur în înaintarea mea sufletească. Trebuie să mă ajute Domnul Hristos! Trebuie să mă ajute, nu se poate să nu mă ajute! Că doar de ce zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul?”. Şi-avem nişte furtuni, nişte frământări, nişte răutăţi, nişte lucruri care… până la urmă, s-au rezolvat ele, s-au rezolvat bine. Şi bineînţeles că acestea alternau cu nişte stări de linişte sufletească.
Mi-aduc aminte că eram eu, cum am zis, elev în Timişoara şi mergeam spre şcoală. Şi mergeam cu rugăciune şi aveam aşa de multe bucurii în suflet, încât îmi era frică să nu-mi crape inima! Ziceam: Doamne, nu pot suporta mai mult, nu pot! Asta e ultima posibilitate de bucurie pe care o pot suporta. Să nu-mi dea Dumnezeu mai mult. Şi asta ţinea cât ţinea şi iarăşi veneau furtunile şi iarăşi veneau bucuriile! Şi eram aici, la mănăstire – în 1949 am venit. Şi-am avut tot aşa o bucurie ca cea de la Timişoara, pe care o ştiam de la Timişoara. Şi mă gândeam: Gata, asta n-o mai pierd niciodată! Bineînţeles că nu s-a putut, pentru că omul nu trăieşte permanent în tensiune. Nici la bine, nici la rău. Trăieşte normal. Trăieşte undeva la cota zero sau undeva cam pe la mijloc şi de acolo înaintează sau de acolo scade. Nu eşti într-o euforie care nu trece în veci. Însă eu totuşi am avut totdeauna o înclinare spre bucurie.
Am fost un om al bucuriei. Sunt un răspânditor de bucurie, un lucrător de bucurie. Aşa e formaţia mea. Aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu: cu o înclinare spre mulţumire, spre bine.
Şi asta e moştenirea mea de la părintele Arsenie.
După 23 de ani, m-am întâlnit din nou cu Părintele Arsenie. Adică în 1942, prima dată, şi a doua oară, în 1965.
M-am dus anume la Bucureşti să-l întâlnesc. Lucra atunci la Schitul Maicilor. Şi m-am dus la Bucureşti împreună cu părintele Simion Săsăujan. Pe atunci, era student la teologie. Noi ne-am avut foarte bine. L-am cunoscut de pe vremea când era elev la Seminar. Am avut o legătură strânsă şi, în 1965, am aranjat să mergem împreună într-o călătorie la Bucureşti, având un scop precis: să-l întâlnim pe Părintele Arsenie. L-am căutat la Schitul Maicilor, l-am găsit, şi părintele a fost dispus să stea de vorbă cu mine. Nu-şi mai aducea aminte de prima noastră întâlnire. Îşi aducea aminte însă de o scrisoare pe care i-am trimis-o eu la Prislop, cred, prin părintele Timotei Tohăneanu, care mergea mereu la Sfinţia Sa.
I-am scris o scrisoare în care îi prezentam felul cum s-a desfăşurat viaţa mea din 1942 şi până la data în care i-am scris scrisoarea. De scrisoarea aceea şi-a adus aminte. Deci, de mine personal nu-şi mai aducea aminte, nu-şi mai aducea aminte de întâlnirea noastră din 1942, îşi aducea însă aminte de scrisoare şi chiar avea şi o motivare pentru faptul că nu mi-a răspuns la aceasta. O motivare care era însă mai mult pentru el, decât pentru mine – şi anume, a zis că, dacă mi-ar fi scris, nu s-ar mai fi gândit atâta la mine, cât s-a gândit dacă nu mi-a scris şi s-a gândit că ar trebui să-mi scrie. Dar realitatea este că eu din asta n-am avut niciun folos. Pe mine mă interesa un răspuns al părintelui, o încurajare, o îndrumare, or toate acestea n-au fost, pentru că n-am primit răspuns la scrisoare.
Scrisoarea a trimis-o înapoi părintele, aicea, la noi. A ajuns la părintele Serafim, şi eu i-am pierdut urma. A fost găsită nu de mult între lucrurile rămase de pe urma părintelui Serafim. A fost o scrisoare-spovedanie. Nu ştiu în mâinile cui o fi ajuns. Nici cine o fi citit-o. În sfârşit, dacă a vrut Dumnezeu să fie aşa, aşa a fost. Eu personal n-am mai avut curajul să rog pe cineva să-mi citească scrisoarea, să vedem ce am scris părintelui. Ştiam că i-am scris şi lucruri care n-ar fi bine să le ştie şi altcineva decât cel către care a fost scrisă. Părintele, pe scrisoare, a scris că îmi va răspunde.
Deci, scrisoarea a rămas la părintele Serafim, s-a pierdut multă vreme, de nu s-a ştiut nimic de ea. De curând, a ajuns totuşi la mine. Eu am distrus-o. N-am mai citit-o. Am distrus-o şi aşa îmi părea de rău la gândul că poate cumva a ajuns şi în alte mâini decât în cele ale părintelui Arsenie! Cât priveşte faptul că a ajuns în mâinile părintelui Serafim, nu mi-am făcut probleme, pentru că el era duhovnicul meu şi, în sfârşit, era la măsura de a putea duce ceva ce nu-i al lui. Şi părintele Arsenie mi-a spus că îşi aduce-aminte doar de scrisoare şi m-am mulţumit cu atât. Şi-apoi am stat de vorbă.
Ceea ce am învăţat eu atunci de la părintele sau ceea ce mi s-a pus în atenţie a fost faptul că teologie pot face şi oameni care nu au credinţă în Dumnezeu. Poţi face teologie aşa cum faci istorie, cum faci geografie. Poţi să n-ai convingeri şi totuşi să faci teologia, dar că esenţialul nu este cunoştinţa teologică, ci viaţa izvorâtă din cunoştinţa teologică şi, mai ales, cunoştinţa izvorâtă din viaţă. Din viaţa pe temeiul învăţăturii creştine. Şi, cu ocazia aceasta, părintele a adus în atenţie o alcătuire de la slujba sărbătorii Înălţării Domnului Hristos, Catavasia I.
Mi s-a fixat uşor în minte, pentru că eu cunoşteam textul acesta. Anume, cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul, a spus legea cea scrisă de Dumnezeu. Că scuturând tina de pe ochii minţii, vede pe Cel ce este şi se învaţă cunoştinţa Duhului, cinstind cu dumnezeieşti cântări. Şi părintele a analizat împreună cu mine textul acesta. Gângavul este Moise. Ştiam lucrul acesta. Că Moise a fost învăluit de Duhul Sfânt, de dumnezeiescul nor, de Duhul Sfânt pe muntele Sinai. Că a înlăturat tina de pe ochii minţii. Şi în felul acesta a ajuns să înveţe cunoştinţa pe care o dă Duhul Sfânt. Nu o cunoştinţă din cărţi. Şi din această cunoştinţă a izvorât cântare duhovnicească, deci întemeiată pe cunoştinţa de Dumnezeu. Mi-au plăcut foarte mult aprecierile pe care le-a făcut. Am zis că nu m-am dus degeaba la Bucureşti.
Cu ocazia aceasta, părintele a mai spus şi un cuvânt pe care îl socotesc eu cel mai important din câte cuvinte am auzit eu, şi anume, adresându-se părintelui Simion Săsăujan, care era pe atunci student la teologie, a spus: Uite, o să ajungi preot, să fii înţelegător faţă de neputinţa omenească. Mie mi-a plăcut foarte mult lucrul acesta! Şi m-am gândit că părintele i le-a spus părintelui Simion, studentului de atunci, ca să-l ştiu eu. Şi să-l am în vedere şi eu şi am spus de multe ori cuvântul acesta, l-am gândit de multe ori. M-am raportat de multe ori la el, rămânând cu convingerea că, într-adevăr, există o neputinţă omenească, o îngrădire a omului, nişte limite ale fiecăruia dintre noi şi că mai mult nu se poate să facă. Cerând mai mult celui ce nu poate înseamnă că n-ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.
Am plecat cu gândurile acestea de la părintele. Ne-am mai întâlnit apoi mai târziu aici, la mănăstire, şi, de două ori, la Bucureşti. După ’70 a fost asta. În prima întâlnire, din ’70-’71, părintele s-a arătat cumva plictisit, cumva neangajat pentru binele nostru. Am fost împreună cu un părinte din vecinătatea noastră, de aici, care acum e în America, părintele Ştefan Popica. Şi, acolo, la Bucureşti, ne-am întâlnit cu părintele Covercă. El ne-a dus la Drăgănescu. Când am plecat, am întrebat dacă îi transmite ceva părintelui Serafim. A zis că nu-i transmite nimic. Asta m-a nemulţumit, pentru că totuşi au fost cândva colegi, au trăit împreună aici la mănăstire şi m-aş fi aşteptat să-i spună ceva părintelui Serafim.
Părintele a vorbit cu noi în general; am zis că s-a arătat aşa, cumva plictisit, nemulţumit. Nu l-am văzut angajat pentru binele nostru, deşi mulţi spuneau că părintele e foarte binevoitor, foarte săritor, dar pentru noi n-a fost binevoitor, săritor. Am învăţat totuşi ceva în împrejurarea aceea şi anume în legătură cu raporturile sexuale dintre oameni în familie. Părintele a formulat o vorbă, şi anume: Nici abuzul, nici refuzul. N-am discutat asupra acestei formule, nu l-am întrebat când îi abuz, când îi refuz, cum trebuie să fie de fapt? Dar mi-a rămas formula: Nici abuzul, nici refuzul.
Şi, după ce am venit acasă, fiind nemulţumit de întâlnirea cu părintele, i-am scris o scrisoare. O scrisoare în care mi-am arătat nemulţumirea, o scrisoare în care i-am vorbit deschis, cum îi vorbeşti unui părinte sau cum îi vorbeşti unui apropiat care nădăjduieşti să te înţeleagă. La sfârşitul scrisorii, am scris că m-aş bucura dacă ar scrie ceva, dacă ar scoate nişte concluzii, acum, la bătrâneţe, nu cele de la tinereţe, pe care le cunoşteam în anumită măsură. Că au ajuns la mine nişte caiete cu părţi din Cărarea Împărăţiei. Şi am insistat că m-ar interesa nişte concluzii de la bătrâneţe. Adică după ce a făcut o experienţă de viaţă, care a fost, fără îndoială, ducătoare la nişte concluzii, m-aş fi bucurat de ele. Părintele a făcut o acoladă acolo. Scrisoarea mi-a trimis-o înapoi. Nu ştiu pe unde am rătăcit-o. N-o mai am.
Cu un alt prilej, când m-am dus la Bucureşti, l-am întrebat pe părintele, prin intermediar, dacă ar fi dispus să stea de vorbă cu mine. Şi părintele a fost dispus.
Am vorbit şi mi-a spus: Să ştii că mă bucur de toţi oamenii care mă critică, numai să aibă dreptate. Eu n-am mai întrebat dacă am sau n-am dreptate. De fapt, eu nu i-am scris ca să-l critic, ci i-am scris ca să-mi iau de pe suflet o nemulţumire, o povară prin faptul că nu a adresat un cuvânt de colegialitate părintelui Serafim. Şi i-am scris mai multe. Şi, când ne-am întâlnit, părintele a zis aşa: Mă bucur de toţi care mă critică, numai să aibă dreptate.
Am stat de vorbă, era de faţă şi părintele Cornea de la Voila, Dumnezeu să-l odihnească. La urmă, văzându-l mai binevoitor decât rândul trecut, i-am spus părintelui: Constat că ne facem prieteni. Şi el a răspuns: Păi, suntem. S-a terminat cu asta, iar eu am venit aici, la Mănăstire.
Ultima întâlnire a fost aici, la Mănăstire, înainte de moartea părintelui Dinu. Nu mai ştiu anul, dar îmi amintesc că a venit părintele pe aicea şi a fost şi la mine la chilie.
A fost la părintele Serafim, la chilie. Părintele Serafim fusese la Ierusalim între timp. S-a vorbit puţin despre acest fapt. Părintele a zis că n-a fost la Ierusalim niciodată şi că nici n-are de gând să meargă. Ne-am potrivit cu gândurile în privinţa asta. A spus că pe el îl interesează mai mult Hristos, care-I pretutindeni. După aceea, ne-am dus la Cancelarie. A fost rugat Părintele să scrie în Cartea de onoare nişte cuvinte ca unul care a trecut pe aici, pe la Mănăstire.
N-a vrut. Şi părintele Veniamin a intervenit atunci şi, între altele, a spus: M-aş bucura acum dacă aţi scrie ceva concluzii de la bătrâneţe. Dar eu, de fapt, nu vorbisem cu părintele despre aceasta, şi părintele Veniamin a zis din proprie iniţiativă cuvintele acestea, şi atunci, părintele Arsenie a răspuns: Păi sunt şi alţii care aşteaptă. Chiar şi orbul ăsta aşteaptă. Şi eu am adăugat doar atâta: Da, într-adevăr, aştept! Şi după aceea, când să ne despărţim, părintele m-a îmbrăţişat. Şi-acum nu ştiam în ce să cred: în îmbrăţişare sau în bruscare. Până la urmă, însă, mi-am zis: Domnule, eu trebuie să cred în amândouă: şi în îmbrăţişare, şi în bruscare.
Asta a fost ultima întâlnire cu părintele. În 1987, ar mai fi fost posibilă o întâlnire.
L-aţi vizitat vreodată pe părintele la mănăstirea Prislop?
Părintele era la Prislop în 1987, când am trecut eu pe acolo, dar nu era voie să se ştie că se află acolo, deşi cred că n-ar fi fost nimic dacă ştiam şi eu, cum ştiau cei din Mănăstirea Prislop. Eu aflasem de treaba aceasta şi tare mi-am dorit să ne întâlnim. Credeam c-o să mă cheme să-mi spună ceva. Nu m-a chemat şi nu mi-a zis nimic.
Cu aceasta, s-a terminat legătura mea cu părintele şi aşteptările mele, că, după doi ani, în 1989, părintele a trecut la cele veşnice. Pe noi nu ne-a anunţat nimeni despre moartea părintelui. Am ajuns totuşi să ştim. Cineva a dat un telefon aici şi a întrebat dacă va fi înmormântat la noi, la Sâmbăta. Ştiind aceasta, i-am spus părintelui Veniamin – el era stareţ atunci – şi a zis să dau nişte telefoane, unde cred eu, ca să aflăm. Am dat un telefon la Prislop şi am primit un răspuns evaziv: că încă n-a ajuns acolo, că nu se ştie ziua înmormântării. Am dat telefon la Protopopiatul din Haţeg, nu ştiau nici cei de la Protopopiat nimic şi, în sfârşit, duminică dimineaţa, părintele Veniamin a plecat la înmormântare şi ar fi avut un loc în maşină şi pentru mine. Eu însă nu mi-am arătat dorinţa de a merge şi nici părintele nu m-a invitat, aşa că n-am ajuns la înmormântarea Părintelui. Şi cam aceasta este ceea ce aş putea spune despre legăturile mele personale cu Părintele Arsenie Boca.
Însă, cât am putut, m-am interesat totdeauna de ceea ce a spus părintele oamenilor care l-au căutat, tinerilor care au ajuns la el. Între altele, ceva ce mi-a plăcut foarte mult este o îndrumare pe care i-a dat-o unui tânăr, care a dorit să facă medicină şi care a şi făcut medicina. Acum, am auzit că-i doctor în Bucureşti. El, trecând cândva pe aici, mi-a spus că a fost la Părintele şi l-am întrebat: Ce ţi-a spus Părintele? Iar el mi-a răspuns că Părintele a zis aşa: Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.
Mi-a plăcut foarte mult îndreptarul acesta de viaţă, pe care eu l-am adăugat apoi la îndrumările mele de viaţă, la cele cinci puncte de îndrumare pe care le dau eu, care sunt de altă factură, dar în orice caz se potrivesc cumva; adică cele ale mele cu cele ale părintelui pot fi împreună. Sunt 10 puncte, până la urmă, 5 ale mele şi 5 ale Părintelui. Apoi, un tânăr – care acum e preot chiar la Drăgănescu -, care a fost la Părintele, mi-a povestit că s-a dus cu capul descoperit şi era frig, iar Părintele i-a spus: Mă, să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie.
Altui tânăr i-a spus: Cine face curte, nu face carte. Deci sunt nişte lucruri care, poate, pentru că le auzi formulate gata, că le auzi de la cineva, par mai importante decât dacă le-ai spune tu însuţi.
Şi cu asta, să zic aşa, am sfârşit un capitol. Capitolul: întâlniri cu Părintele Arsenie.
Eu aş vrea să ştiu, ca o încoronare, dacă viaţa Părintelui Arsenie a avut o influenţă asupra vieţii Prea Cuvioşiei Tale? Iar dacă da, în ce sens a fost aceasta?
Viaţa Părintelui Arsenie n-a avut nicio influenţă asupra mea. Eu, de fapt, n-am fost un admirator al Părintelui Arsenie şi nici acum nu sunt un admirator al Sfinţiei Sale, dar am constatat că, din câţi oameni am cunoscut eu lucrători în Biserică, el a fost personalitatea cea mai puternică, cea mai distinctă şi a avut nişte daruri pe care nu le-am întâlnit la altcineva. Înzestrarea nativă, de pildă. Cândva, a fost aici, la mănăstire, un cadru universitar din Sibiu, pe nume Bologa. Celălalt nume nu i-l ştiu. Cred că mai lucrează şi acum, că aceasta a fost acum 20 de ani. Şi acest cadru universitar a vorbit cu mine. Şi-aveam la vechea stăreţie, lângă cancelarie, expus un epitaf pictat de părintele Arsenie, cu Adormirea Maicii Domnului. Şi, în faţa acelui epitaf, eu i-am spus acelui domn: Eu cred că părintele care a făcut acel epitaf este un geniu. Domnul Bologa a zis: Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva. Eu am adăugat: Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sigur la cultura câtă o are mai are încă ceva. Acel încă ceva nu-l poţi avea dacă nu ţi-l dă Dumnezeu, pentru că nu se câştigă prin cultură.
Aşa că mie mi-au plăcut totdeauna ideile Părintelui, mi-a plăcut totdeauna sinteza pe care a făcut-o. Mi-au plăcut totdeauna referirile pe care le-a făcut, pentru că Părintele a fost o personalitate puternică.
Nu numai în Biserică sunt personalităţi puternice, ci şi în afară de Biserică – oameni cu o înzestrare deosebită, oameni care au însemnat ceva şi pentru ţara asta. Părintele Arsenie nu mă impresionează cum m-ar fi impresionat, dacă nu ştiam, de exemplu, de Corneliu Zelea Codreanu, care a mişcat o ţară întreagă. Şi Părintele a mişcat mulţimi, dar n-a mişcat o ţară întreagă. A mişcat oameni din imediata apropiere a lui. Pe cei din jurul mănăstirii, pe cei din jurul Prislopului, eventual, şi care merg acum la mormântul Părintelui şi la parastasele care se fac în general. Sunt oameni care au fost în preajma Părintelui – cei din părţile Făgăraşului, cei din părţile Sibiului şi cei din părţile Haţegului.
Apoi, în ce priveşte formulările acestea, mie totdeauna mi-au plăcut. Vorbe din acestea nu pot fi contrazise. Dar, cum am zis şi aseară, sunt şi nişte enigme. De exemplu: una dintre enigme, care mi-a stăruit în minte şi m-am mai întâlnit şi acum cu ea, este faptul că, în 1954, când a fost o rebeliune în mănăstirea noastră, care s-a soldat cu caterisirea unui preot şi cu excluderea din mănăstire a patru călugări, Părintele n-a intervenit. N-a intervenit în sensul că preotul, respectiv Iustin Vasilescu, s-a dus la el la Prislop, şi părintele n-a vrut să stea de vorbă cu el. Asta pe mine nu m-a liniştit niciodată şi mă gândesc că, dacă totuşi ar fi intervenit, poate că nu s-ar fi ajuns la ce s-a ajuns.
(Cine sunt eu. Ce spun eu despre mine. Convorbiri cu Arhim. Teofil Părăian, Ed. Andreiana, Sibiu, 2011)
Volumul Părintele Arsenie. “Sfântul Ardealului” poate fi comandat de aici
Ocupaţia sovietică a teritoriului dintre Prut și Nistru a stat sub semnul deportărilor în Siberia a zeci de mii de români. Documentarul prezintă mărturiile halucinante ale celor câţiva români basarabeni, care au supraviețuit Gulagului bolşevic, martori ai atrocităților comise de puterea comunistă împotriva inocenţilor, precum şi dârzenia cu care aceştia şi-au păstrat valorile creştine şi românești.
