Despre Viaţa Duhovnicească a Preotului după Tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur

Cu ajutorul lui Dumnezeu ne bucurăm în aceste vremuri sufletele de pacea ce izvorăşte din înălţătoarea şi duhovniceasca prăsnuire a Dascălului Teologiei Universale - Sfântul Ioan Gură de Aur, de la a cărui naştere în ceruri, unde slujeşte Arhiereului Celui Veşnic, se împlinesc 1600 de ani. Cu alte cuvinte, s-au împlinit şaisprezece veacuri cu folos pentru Biserica Ortodoxă, de la trecerea în vieţuirea eternă cu Dumnezeu a Sfântului Ioan Hrisostom, care a lăsat moştenire o operă teologică impresionantă şi mult folositoare, ce cuprinde tâlcuiri la textele evanghelice şi apostolice, îndeosebi epistolele pauline, interpretând diversele teme care se află în aceste “De Dumnezeu inspirate cărţi”, la care se adaugă alte multe cuvântări, scrisori, omilii, cateheze şi tratate, într-un cuvânt: o activitate teologică foarte vastă, bogată şi profundă sau mai bine zis, determinantă!…. Dintre toate acestea, am ales să mă gândesc şi să meditez la importanţa şi la valoarea vieţii duhovniceşti a noastre, a credincioşilor şi, cu atât mai mult a preotului - de care ne vom şi ocupa - drept urmare, vreau ca în rândurile ce urmează să scot puţin în evidenţă acest fapt, prin intermediul învăţăturii acestui mare Dascăl, Teolog şi Ierarh al Bisericii,  cuprinsă în Tratatul său „Despre Preoţie” nu înainte, însă, de a prezenta comparaţia şi elogiul pe care le aduce vrednicul de pomenire Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Fecioru - cel care în cadrul colecţiei PSB a realizat traducerea, a întocmit introducerea şi a elaborat aparatul critic al acestei lucrări - atât preoţiei cât şi autorului acestui tratat, căci „despre preoţie s-a scris şi s-a vorbit mult. Au scris şi au vorbit şi sfinţi şi teologi. S-a scris cu drag şi cu dorinţa de a ridica tot mai mult spre culmile sfinţeniei pe slujitorii preoţiei, pe preoţi.

Dar oricât s-ar scrie despre preoţie şi oricât s-ar vorbi, niciodată nu este de ajuns. Preoţia are atâtea înălţimi, atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cuprinsă şi descrisă după cuviinţă. Preoţia este întocmai ca un munte mare, ce-şi înalţă cu maiestate vârful spre ceruri, cu mult dincolo de nori. Alpiniştii îl explorează, se caţără pe el. Unii ajung de cunosc văile şi adâncimile de la poalele lui; alţii ajung până la jumătate; alţii se caţără pe înălţimile care fac coroană piscului celui mai înalt; alţii reuşesc de a se urca până unde fruntea muntelui se îngeamănă uneori cu norii, alţii, rari, rari de tot, ating piscul cel mare. Dar nici unul din aceşti alpinişti nu pot spune că a străbătut toate cărările muntelui, că i-a cunoscut toate frumuseţile, că i-a admirat înălţimile, că a ascultat muzica tuturor izvoarelor lui, că şi-a desfătat privirile cu toată bogăţia florilor lui. Toţi spun că muntele e frumos, fiindcă e frumos chiar şi în puţinul ce l-au cunoscut; toţi spun că muntele e grandios, că e măreţ, fiindcă e grandios, e măreţ chiar şi la înălţimea la care au ajuns. După părerea mea şi după credinţa mea, cunosc un singur om, care a putut cunoaşte muntele în întregime; iar acel om este un mare sfânt, care, după mărturia altui sfânt, slujeşte acum chiar la treptele tronului Dumnezeirii; iar acel om este autorul Sfintei Liturghii, al Sfintei Liturghii care se săvârşeşte de cele mai multe ori pe an. Acest om este Sfântul Ioan Gură de Aur. El, singurul, după părerea mea şi după credinţa mea, urcând acest munte maiestuos al preoţiei, l-a cunoscut în întregime. A fost un vultur, care, cu ajutorul aripilor lui, a explorat muntele în întregime, iar cu ochii lui vultureşti, şi din zbor şi de pe piscul cel mai înalt al muntelui, a văzut toată frumuseţea muntelui, toată maiestatea lui. A văzut celelalte piscuri ale muntelui, care-i fac coroană muntelui celui mare; a văzut cele de jur-împrejurul lui; şi-a scăldat privirile în lacrima izvoarelor lui. El singur, Sfântul Ioan Gură de Aur, el singur a cunoscut toate înălţimile muntelui, toate adâncimile lui, toate tainele lui. A cunoscut toate frumuseţile lui, dar i-a văzut şi prăpăstiile şi strâmtorile şi primejdiile. Din pricina asta, el singur a putut scrie, a putut să ne lase ghidul acestui munte frumos, grandios şi măreţ. De acolo de sus, de la acea înălţime ameţitoare a muntelui, a scris povăţuitorul, îndrumătorul acesta minunat: „Despre Preoţie”, care a ajutat pe mulţi să urce piscul muntelui. Mulţi, foarte mulţi, cu ajutorul celui întru sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, au urcat până în vârful muntelui şi şi-au dat seama de frumuseţea şi de maiestatea muntelui. Dar nici unul, de la el şi până astăzi, n-a putut să descrie atât de frumos, atât de exact şi de complet, nici toate tainele muntelui, nici toate înălţimile lui, nici toate adâncimile lui. Fiecare din cei care au încercat să descrie ascensiunea făcută de ei au descris numai cărarea ascensiunii, numai cărarea urcuşului lor. N-au putut îmbrăţişa tot muntele; le-a lipsit perspectiva, le-au lipsit aripile şi ochii de vultur ai Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru că a fost vultur, Sfântul Liturghiei noastre de fiecare zi a putut să ne dea ghidul acesta complet, ghidul acesta desăvârşit, numit „Despre Preoţie”. Acest îndrumător ne descrie grandiosul munte al preoţiei în toată frumuseţea lui. Sfântul Ioan Gură de Aur ne ia de mână şi ne duce spre piscul lui. Ne arată toate potecile care duc sus; ne îndreaptă privirile, în drumul spre înălţime, spre toate frumuseţile lui. Şi are muntele acesta al preoţiei frumuseţi chiar la poalele lui! Ne arată frumuseţile, dar ne atrage luarea aminte şi asupra primejdiilor. Poteca urcă, dar e alunecoasă! Trebuie să înfigem bine piciorul în pământ; să ne uităm şi în dreapta şi în stânga. În dreapta, să nu cădem în prăpastie; în stânga, să nu ne vină cumva de sus o piatră sau o stâncă desprinsă din munte. Să nu fim nici totdeauna cu ochii pe sus, dar nici numai cu ochii la picioare. Şi aşa, Sfântul Ioan Gură de Aur, de mână cu noi, ne arată toate tainele, toate înălţimile, toate adâncimile preoţiei. Nici unul din noi, oricât de sfântă i-ar fi viaţa, oricât de consumat teolog ar fi, oricât de rugător ar fi, de-ar încerca să scrie despre preoţie, nu poate scrie niciodată complet şi nici desăvârşit. Lipsesc aripile de vultur şi ochii vultureşti cu care harul lui Dumnezeu a înzestrat numai pe unul singur dintre toţi Sfinţii Părinţi, dintre toţi scriitorii bisericeşti, pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Au scris despre preoţie şi alţi Sfinţi Părinţi, ca să amintesc de ei. A scris Sfântul Grigorie de Nazianz, a scris Sfântul Efrem Sirul, a scris Sfântul Ambrozie al Milanului, a scris Sfântul Grigorie Dialogul. Da, dar nici unul din ei nu se urcă la înălţimea la care s-a urcat Sfântul Ioan Gură de Aur, nici unul din ei nu priveşte preoţia în toată înălţimea ei, în toată întinderea ei, în toată frumuseţea ei. Fiecare priveşte numai câte o latură. Fiecare descrie numai cărarea pe care au reuşit să ajungă până la vârf. Fiecare priveşte numai câte o latură. Fiecare descrie numai cărarea pe care au reuşit să ajungă până la vârf. Fiecare ne împărtăşeşte numai experienţa urcuşului său, a ascensiunii lui…”

Abordând, în cele ce urmează, latura duhovnicească ce se desprinde din această deosebită operă vom susţine faptul că şi în acest context tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur este o podoabă de mare preţ a literaturii patristice, o lucrare ce se adresează în primul rând clerului sacramental, dar are o deosebită însemnătate chiar şi pentru laici, şi ei la rândul lor „preoţie împărătească”. Hirotonia, una din cele mai importante taine ale Bisericii, este prin urmare un act eclesial, comunitar, ce priveşte atât păstorul cât şi turma. Conform concepţiei Sfântului Ioan Gură de Aur, punctul de plecare spre această slujire este vocaţia iubirii faţă de Dumnezeu şi, în aceeaşi măsură, faţă de cei păstoriţi: „Petre, Mă iubeşti?… dacă Mă iubeşti paşte oile Mele”. Viitorul preot trebuie să răspundă odată cu Sfântul Petru: „Tu ştii Doamne că Te iubesc!” Dar nu numai atât, ci el trebuie să poată răspunde mereu „eu” şi la cealaltă întrebare a Domnului: „Cine este sluga cea credincioasă şi înţeleaptă?” După acest răspuns Hristos „îl va pune pe dânsul peste toate oile câte sunt ale sale. În această ipostază, preotul, bunul păstor, trebuie să fie gata a-şi da viaţa pentru turma sa (Ioan XV, 12-13).

Citeste mai departe…

DRAMA RELIGIOZITĂŢII

Postul Mare al Paştelui ne-a adus aminte, a câta oară, cât de obosiţi am ajuns în a mai fi oameni. De la cele mai grave păcate la lipsa de conştiinţă a păcatului orizontul decăderii noastre umane s-a desfăşurat haotic dinaintea lui Dumnezeu. Ca în fiecare clipă a existenţei lumii. Dramatic mi-a apărut însă modul superficial în care oamenii, după regula unei religiozităţi bolnave, au venit să târguiască iertarea. Neţinând cont de nimic, de nici o regulă a simţului creştin, au pendulat după câte o dezlegare soft, au speculat aglomerarea Săptămânii Patimii din programele bisericilor noastre, au raşchetat liniştea necesară întâmpinării unui praznic atât de adânc cum este Învierea, pentru a obţine lucruri pe care nu le înţeleg. Nu le cuprind şi nu le înţeleg pentru că nu le explicăm, nu le lămurim nu doar în Posturi, ci mereu şi mereu. Nu le reamintim că Biserica nu e deschisă doar la sărbători, cum cred ei, că Dumnezeu nu e viu numai Duminica. Că frumuseţea Ortodoxiei tocmai în aceasta constă. Că Dumnezeul nostru e Viu permanent, că nu e un Dumnezeu de paradă, ba chiar aş îndrăzni că nu înghite deloc parada.

Un prieten al României, un ortodox scânteietor prin libertate, Klaus Keneth, scria în cea mai recentă carte a sa, „Călător pe pământ românesc. Convorbiri. File de Jurnal” (Agnos, 2010), o mărturie care, personal, mi-a confirmat presupunerile din practica liturgică şi pastorală, de zi cu zi: „Cunosc destul de bine lumea şi cred acum că românii sunt cel mai evlavios popor de pe pământ, asemănător hinduşilor, care nu văd nici o diferenţă între bisericesc şi lumesc. Fie ca Dumnezeu să apere această credinţă şi să o întărească. Fie ca El să preschimbe superstiţiile în credinţă ortodoxă. Fie ca El să îi scoată, în timpul Liturghiei, pe oameni, din timp şi spaţiu, în aşa fel încât nici unul dintre ei să nu se uite la ceas atunci când slujba durează mai mult de trei ore. Romano-catolicii se uită la ceas după primele 30 de minute, întrebându-se: Da’ oare cât mai durează? Nu, aici, la Liturghie, mă simt bine şi liber, mă simt acasă, iar inima mea tânjeşte plină de bucurie spre momentul împărtăşirii. Fără aceasta, restul nu ar fi decât „spectacol mort”! dar nu, aşa ceva nu s-ar potrivi României, credinţa moartă nu e credinţă ortodoxă! Simt adânc în mine că aparţin şi eu acestui loc, că, într-un anumit fel, sunt şi eu român, că sunt una cu ei şi că fac parte din poporul lor. E un lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni. Aceasta este Ortodoxia! Un asemenea final minunat nu aş fi meritat, însă Dumnezeu e, pur şi simplu, DRAGOSTE, şi încununează totul prin prezenţa la împărtăşanie. Dumnezeu să binecuvânteze România!“ (Op. cit, p. 215)

La vremea de demisie din Neam şi la însingurarea de care avem parte ca popor, la vremurile trecute de pace fost-am integraţi, la vremea de criză de-acum ne vom dezintegra, un astfel de mesaj nu doar ne onorează ci ne şi obligă. Convertirea religiozităţii noastre în credinţă, a reflexelor tradiţionaliste în gesturi legate de Împărăţia Cerului, la disciplinarea pietismelor ieftine în emoţii ziditoare de Liturghie - căci vai, cum se mai laudă câte un slujitor cu lipsa de emoţie la Liturghie, toate acestea şi multe, multe altele ne obligă la reacţie pastorală. Este tot mai clar că trebuie să reînnoim Duhul predicii, să dezvoltăm o cateheză coerentă, legată de cunoaşterea lui Dumnezeu, dar şi de deprinderea unui comportament mistic lipsit de misticisme absurde. Că nu mai avem voie să cultivăm în popor atitudini ambigue, comportamentul nostru preoţesc şi ortodox trebuind să fie parte integrantă a mărturiei noastre. Că nu putem restaura nădejdea şi credinţa unui popor fără a ne revizui comportamentul liturgic, fără a-i dărui o Liturghie autentică, adică Dumnezeiască. Că nu-i vom recupera iubirea, atinsă ici acolo de reacţia credincioşilor la mediocrităţile noastre, la jumătăţile noastre de trăiri, până nu ne vom pune cu totul în slujba lui Dumnezeu.

Religiozitatea fadă, legată doar de arivism şi manipularea necazului oamenilor din jur trebuie amendată. Neîncetat. Credinţa înseamnă conţinut mărturisitor, fidelitate şi dinamism patristic, refuzarea speculării dramei din jur. Hristos Domnul cere fiecăruia dintre noi să luăm cu asalt Împărăţia. Nu pentru că este greu de cucerit ci pentru că moleşeala dată de automulţumire şi religiozitate fadă ucid Duhul acesteia, rănesc sensul adânc al prezenţei noastre în Hristos şi în Biserică. Împovăraţi şi obosiţi oamenii s-au plecat în Spovedanii şi intimitatea slujbelor. Dacă n-au ieşit odihniţi din acest exerciţiu duhovnicesc este vina noastră, a celor care n-am explicat şi trăit odihna în Hristos ca una activă, dinamică, aducătoare de pace de Sus. Dacă ne mai ţine Dumnezeu pentru ceva îndrăznesc să cred că nu pentru atitudinile noastre religioase, ci pentru cele de credinţă, nu pentru speranţele noastre materialiste ci pentru nădejdea Învierii, nu pentru falsele noastre relaţii de dragoste socială, ci pentru iubirile pe care nu le trădăm, dintre care cea dintâi este către El, Hristos Dumnezeu.

România este în criză de Românie. Biserica are obligaţia, poruncită de Însuşi Domnul, de a nu se depărta de popor, de a mângâia poporul dar şi de a-l creşte pentru mântuire. Când lumea întreagă geme de durerea şomajului, Biserica ne dă de lucru tuturor. La sufletul nostru şi la cel al aproapelui, în taina Ortodoxiei. Iar plata lucrării nu  se vede doar dincolo de porţile Cerului, ci şi aici, pe pământ. Unde Liturghia ne dăruieşte Darul Învierii.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

(Telegraful Român, Nr. 15-16 / 15 aprilie 2010, p. 2)

18 Mai 2010
Moastele Sfintilor Mucenici de la Niculitel vor fi aduse pentru prima data in pelerinaj in Ardeal

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Mitropolit Laurenţiu al Ardealului şi a Preasfinţitului Visarion, Episcopul Tulcii, sfintele moaşte ale mucenicilor de la Niculiţel, Zotik, Atal, Kamasie şi Filip ce se păstrează la mănăstirea Cocoş vor fi duse în perioada 20 – 22 mai spre închinare în oraşul Victoria din jud. Braşov la solicitarea părintelui paroh Octavian Smădu şi a credincioşilor din oraş, informează episcopiatulcii.ro.

Sfintele Moaşte vor sosi în Victoria joi după amiaza şi vor fi depuse la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” care-şi sărbătoreşte hramul şi vor rămâne acolo până sâmbătă dimineaţa pentru cinstirea lor de către credincioşii din Ţara Făgăraşului.

Este pentru prima dată de la descoperirea lor în anul 1970 când sfintele moaşte sunt duse în Ardeal pentru venerarea lor de către creştinii ortodocşi ca şi pentru întărirea lor în dreapta credinţă.

Sursa:
Mitropolia Ardealului

Vezi:

• Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel
• Minunea de la Niculitel - Raza din catacomba

O poveste scurta

Al doilea an de studenţie in Bucuresti…undeva prin noiembrie 1993. Incepuse prin caminele studentesti sa umble niste tineri zâmbăreţi, să bată pe la uşi si sa împartă nişte plienţele: “Vrei sa il cunoşti pe Dumnezeu?” , “Vrei să îl primeşti pe Dumnezeu în inima ta?” sau altceva de genul asta…

Priveam intrigata şi amuzată plienţelul. Oricât voiam să il iau în serios, mi se parea total stupiduţ. Conţinea şi un chestionar, un fel de test cu tot felul de întrebări ce îmi stârneau amintiri ciudate, întrebări ce-mi frământaseră adolescenţa şi pe care le credeam total uitate. Dintr-un imbold greu explicabil la acel moment am bifat ultima căsută: “Da, vreau să îl cunosc pe Dumnezeu”. Am dat pliantul înapoi tinerilor la viitoarea lor vizită prin camere. L-am simţit ca un gest kamicaze.

Ca urmare a acelui “Da”, m-am trezit la câteva zile la usă cu o doamnă. O doamnă în adevăratul sens al cuvântului. De fapt, o femeie trecută de 40 ani, domnişoară, ce nu vorbea o iotă română. Era americană şi misionară în cadrul unei asociaţii numită “Alege viaţa”. Aveam să aflu pe rând, cu slaba mea engleză la acea vreme, că era penticostală şi misiunea ei era sa aducă oamenii la creştinism. Femeia aceea m-a fascinat şi mi-a înmuiat inima cu totul. Era un înger de femeie pur si simplu. Ne-am întâlnit de mai multe ori, discutam despre Iisus, despre ce scrie in Biblie.

Cunoştinţele mele despre credinţă erau total nule la acea vreme. Învăţasem de acasa doar să spun Tatăl nostru şi sa fac cruce, dar nu-mi aduceam aminte când spusesem ultima oară măcar această scurtă rugăciune. Mă consideram cumva o atee, deşi nici nu pot spune că mă preocupa acest aspect. Eram o raţională. O computeristă de viitor, speram eu.

Din nulitatea si marasmul sufletesc în care mă complăceam m-a scos cu o delicateţe inimaginabilă, pe care nu o conştientizam atunci decât foarte vag, acea femeie străină, străină de neamul meu, de credinţa neamului meu…

Am început să merg cu ea la întâlnirile “Alege viaţa”. Se doreau a fi întâlniri interconfesionale, veneau studenţi creştini de tot felul, catolici, ortodocşi, baptişti, etc. Se ţineau conferinţe mari la care veneau americani şi povesteau de viaţa lor în Cristos. Ţin minte că venise un mare campion mondial la nu ştiu ce şi povestea cum s-a convertit el. Se cânta mult la chitara tot felul de cântecele la finalul intrunirilor. Astmosfera era foarte optimistă, caldă, primitoare, toţi erau prieteni cu toţi şi te simţeai foarte iubit şi apreciat. Mă duceam cu drag, era total relaxant, mă scotea din stresul şcolii şi din alte griji de zi cu zi.
Cred că mintea mea ceva mai raţională (credeam atunci) îmbinată cu restul de Duh Sfânt rămas de la Botez (cred acum) m-au făcut să imi ridic primele semne de întrebare….La insistenţele doamnei am fost la o biserică baptistă să asist la un botez. M-am simţit foarte inconfortabil de cum am auzit propunerea, deşi nu puteam explica de ce. Pănă la urmă am fost. Cred că nu am văzut ceva mai stupid în viaţa mea: un aşa zis popă şi câţiva tineri îmbrăcaţi în cămeşi albe până la pământ băgaţi într-o cadă de sticlă plină cu apă zidită în perete. Ăla era botezul! Cât de cretină eram atunci şi tot mi s-a părut extrem de stupid şi anacron totul.

Alt moment greu de suportat pentru mine a fost o întâlnire într-o sală mică de curs ce consta într-o rugăciune comună. Stăteau în grupuri mici, se ţineau de mâini şi spuneau pe rând câte ceva frumos despre sau pentru Dumnezeu. Jenant…A doua oară nu am mai fost.

Îmi era deja destul de greu să refuz invitaţile doamnei la diverse manifestări de acest gen. Ea era atât de bună şi caldă cu mine şi imi era greu să-i spun cum mi se par mie.

Imi plăcea să mă întâlnesc cu ea şi cam atât. Deja se vorbea de tabără la vară cu tot grupul. La acel moment, aveam chiar o colegă din semigrupă, ortodoxă, care mergea şi ea la întâlniri.

Într-o zi, am văzut pe uşa de jos a căminului un afis: Conferinţă…. nu ştiu ce, ASCOR.
Asociaţia Creştinilor Ortodocşi???? Ce-i aia! Eram de un an jumate deja in Bucureşti şi nu auzisem de aşa ceva….nu văzusem nici un afişuţ pe nici pe o usă , pe nici un stâlp.

Am simţit în acelaşi moment o mare uşurare. Am ştiut din prima clipă că vreau să merg deşi nu ştiam ce se intâmplă acolo.
Nu mai ştiu despre ce a fost prima conferinţă, dar ştiu că din acel moment nu am pierdut cred nici una. Am avut şansa să îi văd atunci pe parintele Galeriu, Părâianu şi alţii mari.

Nu m-am mai dus de atunci niciodată la întâlniri cu Rita Pride, femeia înger, cu nişte ochi albaştri superbi, care îmi inmuiase inima. Am şi acum de la ea un Nou Testament, nu scrie nimic pe el, dar e facut în duh neoprotestant. Ştiu că ar trebui să nu îl ţin în casă… dar acea cărţulie e primul meu Nou Testament citit si răscitit pe care l-am ţinut la cap aproape luni de zile şi il citeam noaptea până cădeam frântă. Îl citeam de dragul Ritei Pride pentru a şti ce să vorbesc cu ea a doua zi.. imi spuneam eu atunci. Acum mă întreb, de fapt, ce mă făcea să citesc?

Mă întreb şi acum după ani… de ce nu am aflat nimic despre ASCOR peste 1 an de zile de studenţie? De ce nu mi-a sărit în ochi nici nu afiş, nu mi-a venit nimeni să-mi bată la uşă, să-mi spună o vorbă, oricât de stupidă mi s-ar fi părut atunci.. dar să mă tragă de mânecă…De ce a trebui o domnisoară de 40 ani să vină de peste ocean să-mi vorbească de Iisus aşa cum s-a priceput ea?

Ce m-a făcut oare să simt că totuşi locul meu nu e acolo cu ea…?
M-am întâlnit la finalul anului studenţesc cu ea într-o staţie de metrou. Nu o mai văzusem de prin ianuarie. Era pe punctul să plece în altă ţară. Rolul ei misionar în România se încheiase… Mi s-a îndoit inima… Mă simţeam vinovată că o evitasem, pretextasem că am sesiune…

Dacă aş putea m-aş ruga pentru ea.. dar nu se poate căci nu e ortodoxă, deşi ei îî datorez enorm.

Scuze că m-am lungit.
Pentru cine a citit tot, îi las să tragă concluziile şi să facă paralela cu “cazul Klaus K.”
Oricât l-ar critica cineva, dacă acel cineva nu a ajuns la ortodoxie cum am ajuns eu, de exemplu, nu are dreptul să il judece.
Klaus K. are si el rolul sau. De asta sunt sigura.
Nu e aici pentru cei tari în credintă, pentru cei ce plutesc prin norisorii imaculati ai ortodoxiei si de acolo critică pe toţi cei incă pe cale.
Eu am văzut în conferinţele “Alege viaţa” cum se manifestau acei americani şi de alte naţii. Klaus K. se incadrează in acel stil dar e la mile distantă pe calea adevăratei credinţe. Nu-l condamn. Nu conteaza pentru mine ce limba vorbeste sau cat de săltăreţe sunt cantecele lui. Atat timp cat nu il huleşte pe Hristos e bine. O persoana dintr-o sală de conferinţă daca aduce la credinţă e deja enorm. Kalus K e facut cum e făcut ca să impresioneze pe cei cum am fost eu. Asa cred eu. Si cred ca el stie asta, el a fost acolo jos si stie cum sa-i ia pe cei de acolo si sa-i traga de urechi sus.
Inca o data repet: cred ca el nu e aici pentru razboiintrucuvant sau saccsiv sau Savatie.
Acestia se duc să bată la usa omului si să le spuna cat de minunat e Hristos? Never! Rolul lor e altul. Fiecare are rolul sau. De ce tin unii sa se bage neaparat in randuiala lui Dumnezeu si sa faca ei ordine?
Daca Dumnezeu a facut cu mine un test atunci la acel moment crucial? Puteam sa fiu demult baptista acum, nu? Am simtit atunci ceva, ce nu stiam ce e, dar acum stiu ca am simtit ingerul pazitor care parca ma batea usor pe umăr. Eu cred ca am trecut testul, dar simt că doar în mică măsură a fost meritul meu. Am fost pe muchie de cuţit.
Cine stie ale cărui rugăciuni m-au salvat atunci.

Timpul le va lamuri pe toate, cu siguranţă. Să nu judecăm prezentul, căci e deja trecut.
Să ne rugăm mai bine, aceasta e dincolo de timp.
Iertare…

Comentariul a fost postat astazi pe blogul Saccsiv  de o cititoare care semneaza parereamea.

Un foarte bun reportaj despre “gustul” din mincare și despre urmările consumului lui.
Numit de specialiști al cincilea gust - E621 – Glutamat Monosodic sau sare chinezească sau Umami este sarea de sodiu al acidului glutamic fabricat dintr-o melasa, obtinuta printr-un proces de fermentare a unor produse, cum ar fi trestia de zahar si unele cereale. Se compune din glutamat (acid glutamic), apa si sare. In mod natural este un “condiment” care se gaseste in rosii, carne sau branza (avand gustul acela specific, inconfundabil al alimentelor).

Poate fi intalnit sub diverse denumiri: monoglutamat de sodiu, glutamat de sodiu, monosodium glutamat, natrium glutaminat, E-621 (conform normelor europene).
Deși se găsește și în stare naturală este folosit azi industrial în aproape toate mâncărurile.

Reportajul a fost difuzat la Pro TV în emisiunea “Romania, te iubesc!” Printre invitati sunt și medicii profesori Ovidiu Băjenaru și Gheorghe Mencinicopschi.