Un capitol întreg din Evanghelie, citit de Biserică, să ne pună pe gândul cel bun al mântuirii. Suntem în Duminica a VI-a după Paşti, ce premerge Înălţarea Domnului. Şi textul Evangheliei, Ioan cap. 9, 1-41, este parcă un dar al Înălţării. Un orb. Din naştere. Subiect de discuţie Apostolilor, care gândesc ca oameni care descoperă Legea: „Rabbi, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (In 9, 3). Auzim ades şi astăzi aceeaşi întrebare impertinentă. Numai părinţii copiilor cu handicap ştiu asta şi cei care-şi poartă boala printr-o lume sănătoasă şi obtuză la suferinţa aproapelui. Hristos Domnul răspunde neaşteptat. Nu filosofează, nu moralizează, nu face pe deşteptul. Disculpă, iartă şi vindecă. Cu scuipat şi tină. Ştiţi ceva mai de nedorit în ochi decât scuipatul şi tina? El, Creatorul fiind, atingând ochii orbului, îl atinge cu cele dintâi ale facerii: pământ şi apă. Recreează o lume numai pentru amărâtul de nevăzător. Îl trimite să se spele. Ca într-un cer răcoros. Nu oriunde, ci la scăldătoarea Siloamului, ce se tâlcuieşte Trimis. Îl trimite la Trimis, sau El o fi Trimisul în aşteptarea căruia izvora apa de secole? Spălat pe ochi, orbul vede, spre disperarea farisee, acră şi habotnică a vecinilor. Spre şocul familiei, care, amendată cu posibila excludere dintr-ale ritualului iudeu – lucru greu de purtat -, aproape că-l repudiază.
Sâmbăta. Problema era că ţinerea ei ca zi de odihnă era sfântă şi în ochii lor, ai contemporanilor minunii, ziua aceea valorează mai mult decât ţinerea în lumină a unor ochi vindecaţi de întunericul cel din naştere. Anchetă de miliţie stupidă şi presiuni. Un soi de acuzare a lui Dumnezeu că lucrează în afara programului fixat de oameni. Nu era prima dată. Ş nici ultima, de vreme ce şi acum Hristos nu trage storul peste produsele Învierii Sale: iertarea, pacea, mila crescută în iubire… Domnul Se redescoperă, fără teama trădării, dinaintea celui vindecat. Şi orbul mărturiseşte, iritând protipendada habotnică a Ierusalimului. Decât să vadă adevărul aceasta, preferă să se umfle în penele unei purităţi închipuite. Preferă să cânte la o harfă dezacordată cântări de laudă adusă loruşi. Orbul merge mai departe, intră în istoria evangheliei. Cărturarii înţepenesc. Ca tot ce nu are roadă de la Duhul Sfânt. Ca nişte smochini neroditori.
În duminica trecută, puţul lui Iacob e loc de întâlnire cu samarineanca cea isteaţă, la porţile Siharului (In 4, 5-42). Acum scăldătoarea Siloamului, loc de întâlnire a orbului cu Cel ce este Lumina. Doi pierduţi în lume, doi pierduţi în ochii filfizonilor într-ale cunoaşterii lui Dumnezeu, doi care nu meritau decât întrebări retorice: cum, femeie şi samarineancă? Cum, bărbat orb din naştere? Tină şi scuipat. Femeia se vindecă de falsă închinare. Cestălalt, Bartimeu pe numele istoric, de întuneric. Una de sete. Altul de beznă. Una primeşte apa cea vie, acesta primeşte lumina ca pe o săturare de sete aprinsă. Într-o Evanghelie, Apostoli nedumeriţi, ascultând nemişcaţi taina secerişului duhovnicesc. În aceasta, Apostoli miraţi, pierduţi în mulţimea de nedumeriţi. Prin minuni, Mântuitorul deschide o şcoală a săturării de apă vie şi de deschis ochii. Doar cine nu vrea nu-i părtaş la astâmpărarea cu apă a vieţii şi developarea luminii celei de viaţă dătătoare. Doar cei prea convinşi că ştiu perfect cum gândeşte Hristos nu-I mai îngăduie să lucreze El, după cum gândeşte cu adevărat.
Evanghelia Duminicii acesteia trebuie privită în integrarea ei liturgică, în planul desprinderii Mântuitorului de pământ, în fixarea ei în ajunul Înălţării. Din dreapta Tatălui, Hristos Domnul, în Duhul cel de viaţă dătător, vindecă de sete şi redă lumina vederii. Nu Se sfieşte să fie prezenţă în viaţa fiecărui pierdut din şi de lume. O face cu discreţie şi bucurie. Nu simte nevoia unor martori vorbăreţi, nici a gâlcevitorilor legalişti. Dumnezeu, când reaşează firea umană în normalitate, nu are nevoie de spectacolul ieftin al lumii de acum şi de atunci. Smerit, ca Dumnezeu; atent, ca Tată; cordial, ca Fiu; Împlinitor, ca Duh Sfânt. Făcător de minuni Care urcă la cer! Să-I stăm alături! 

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul “Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“, Ed. Agnos, Sibiu, 2013.

Duminica aceasta mergem cu Domnul în Samaria, în cetatea Siharului, la fântâna lui Iacob. Acolo ne cheamă Hristos, prin Evanghelia Liturghiei de Duminică, să vedem şi să auzim dialogul Său cu femeia samarineancă. Al cărei nume Biserica primară îl păstrează: Fotini!
Apostolii, intraţi în cetate pentru de-ale gurii, lasă loc să se apropie de Hristos unei femei samarinence. De două ori „vinovată” în mentalitatea iudeului. Femeia ştie să folosească timpul întâlnirii. E provocată de Mântuitorul la o lecţie deschisă despre cum să dobândeşti Duhul Sfânt dialogând cu Hristos. Mai întâi remarcăm inteligenţa femeii. Înţelege că e ceva special cu Omul Acela, pentru că, deşi nu are găleată, promite apă mai bună decât scotea ea. Apă vie însemna apă din adâncul izvorului, acolo unde era posibil. Apoi Hristos Pedagogul face recapitulare, trecând cu ea prin istoria fântânii lui Iacob, şi deschide o lecţie nouă: cunoaşterea de sine. Femeia este uimită. Se lasă cunoscută de Domnul, recunoaşte fisura din iubirea ei (In 4, 17-18), identifică Duhul din Mântuitorul. Şi renunţă la a mai cere apă de la teribilul Fântânar, insistând pe ceea ce o ardea: închinarea. Dând ochii cu Dumnezeu, întreabă cum Îl poate sluji mai onest.
Domnul Hristos predă lecţia cea nouă: închinarea nu mai e legată de un loc anume, Templu de exemplu, fie el oriunde aşezat, cât de sufletul însetat de Dumnezeu, Izvorul Apei celei Vii, al închinătorului. În Duh şi în Adevăr. Femeia se umple de lucrarea Duhului Sfânt. Ştiind că vine Mesia, obligă pe Hristos la mărturisire: „Eu sunt, Cel care îţi vorbeşte!” (In 4, 26). Şi aleargă în cetate să binevestească descoperirea ei (In 4, 28-30). Nu vorbeşte în limbi noi, nu vesteşte apocalipse ieftine, nu fonfăne texte de neînţeles. Teologia ei e sclipitoare prin simplitate. Vesteşte cu o întrebare: „Oare nu este El Hristosul?” (In 4, 29). Şi valul de oameni se desprinde dinspre ţărmul indiferenţei, umplând istoria cu mărturia lor: „Acum nu mai credem doar pentru cuvintele tale – spun ei femeii, şi nouă, de ce nu? – ci pentru că noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (In 4, 42).
Hristos Domnul avea să lămurească, în pragul Patimii Sale, pe Ucenicii Săi ce se întâmplase femeii samarinence. Capitolul 16 din Evanghelia de la Ioan are doar 2 părţi. Într-una ni se vesteşte lucrarea Duhului Sfânt (In 16, 4-15), în cea de-a doua Învierea (In 16, 16-33). Acum, Biserica, trupul cel tainic al Mântuitorului, al cărui Cap şi este (Col 1, 24; 1 Cor 12, 27 ş.u), după ce ne-a vestit Învierea, ne înainte-vesteşte Cincizecimea, Pogorârea Duhului Sfânt. Suntem astfel cuplaţi la lecţia femeii din Sihar. Păcătoşi, dar cu drag de muncă, ieşim la marginea lumii în care ne zbatem pentru a ne întâlni cu Hristos Domnul. Desigur că ne e greu şi, de cele mai multe ori, ne uimeşte cu locul ce ni-l propune întâlnirii. Dar dacă ne lăsăm cunoscuţi de El şi El Se lasă cunoscut de noi, deschide un dialog ce ne umple de sens viaţa. Şi pe măsură ce ne cunoaşte, cunoaştem şi noi, pătrunşi fiind de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului.
E şi concluzia mărturiei Mântuitorului înainte de a urca Golgota. „V-am spus acestea ca să aveţi pace în Mine. În lume aveţi suferinţe, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea!” (In 16, 33). Îndrăzneala lucidă a femeii de a intra în dialog cu un străin îi deschide posibilitatea descoperirii de sine. Ea nu face alt exerciţiu decât al lui Toma. Atinge taina lui Dumnezeu şi crede. Nu face alt exerciţiu decât al femeilor mironosiţe: se îngrijorează de apă şi capătă veşnicia, aşa cum ele se îngrijorau de piatră şi primesc vestea Învierii. Este clar că în cheia Învierii, întâlnirea din Sihar e mult mai adâncă. Într-o lume a deficitului de sfinţenie, cum nu e doar vremea de acum, a cere Duhul Sfânt ajutor întru mântuire este o opţiune de curaj, de atitudine vie, de întâmpinare a lui Hristos, de căutare dinamică a apei celei vii a adevărului. Femeia Îl află pe Mesia. Ei îi descoperise sufletul în toate striaţiile sale adânci. Acolo unde doar ea recunoştea că poartă o vină. Şi prima neîmpăcată cu starea aceea era tocmai ea. Şi primise pace. La aceasta îi cheamă pe concitadinii săi: Veniţi să vă descopere Dumnezeu! Lăsaţi să vă cuprindă Duhul Sfânt, nu pentru a căpăta lucruri ce nu le aveţi, ci pentru a desăvârşi darurile primite deja, de care, de cele mai multe ori, habar nu aveţi!
Să răspundem chemării lui Fotini. Să fim ai Siharului. Bucuroşi că-L credem pe Mesia, că ne încredem în viaţa ce ne-a adus-o: Învierea!

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?, Ed. Agnos, Sibiu, 2013.

Calendaristic, după regula hârtiei, Paştele a trecut. Rumoarea a reumplut taina vieţii cotidiene. Unii chiar par că n-a trecut prin ei fiorul Învierii. Biserica Ortodoxă face pomenire, în Duminica a IV-a după Paşti, de un slăbănog paralitic. Aproape pare o glumă. După toată slava plină de forţă a Paştelui, ne întoarcem iar la un slăbănog? Acesta stă pe muchia de nădejde a unei fântâni cu apă vindecătoare, ce se numea pe evreieşte Vitezda. Stătea de ani mulţi. Treizeci şi opt. O viaţă. Şi văzuse în repetate rânduri cum, din când în când, un înger al Domnului cobora în apă şi tulbura apa şi care cobora dintâi în apă ieşea vindecat (Mc 5, 4). De orişice boală ar fi suferit. El suferea însă de o boală mai grea decât paralizia. Singurătatea dinaintea propriei boli. Nu avea om să-l ajute să intre în apa cu valenţe terapeutice. La boala trupească se adăugase în timp şi o boală sufletească, grea, din care adesea gustăm şi noi, la vreme de greutate.

Mântuitorul nu negociază cu boala omului. Alungă singurătatea lui cu un cuvânt de mângâiere, de interes faţă de starea lui de boală, apoi îl vindecă şi de paralizie. „Ridică-te, ia patul tău şi umblă!” (In 5, 8 ) consună cu porunca dată, la vremea urcării spre Ierusalimul Patimii, lui Lazăr, cel mort de patru zile: „Lazăre, ieşi afară!” (In 11, 43). Dacă slăbănogul, ridicându-se în picioare, face atâta vâlvă, cum va fi fost atunci când „mortul a ieşit cu picioarele şi mâinile legate cu fâşii de pânză şi faţa înfăşurată într-un giulgiu” (In 11, 44)! În fapt, ridicarea din paralizie a slăbănogului era un exerciţiu de obişnuire cu ridicarea din moarte a lui Lazăr, care era pregătitoare sufletului uman pentru a percepe Învierea Mântuitorului Hristos. Un exerciţiu de vindecare a singurătăţii în moarte!

De ce acum, prima după minunatele poveşti despre Învierea Domnului? Pentru reacţia de căpoşi a iudeilor prezenţi la Poarta Oilor, în pridvorul Vitezdei. Le era indiferent că unul de-al lor, casnic al Vitezdei de 38 de ani, se ridicase din boală. Ei nu-L vedeau pe Vindecător, căci erau vindicativi, nu vedeau pe Întrupat, pentru că erau blocaţi în Lege, nu înţelegeau odihna Creatorului în vindecarea creaţiei Sale, căci erau orbiţi de ţinerea Sabatului. Atunci, ca şi acum, anchilozaţii în percepte şi legişoare şi paragrafe, fanaticii alineatelor, nu puteau să vadă minunea: prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oilor turmei Sale. El, Care era Uşa, şedea la Poarta Oilor pentru a le vindeca de paralizia inimii lor, de slăbănogeala sufletului lor.

Hristos, Dumnezeu cu adevărat, nu Se lasă distras de ifosele iudeilor. Ştie o singură comandă: Înviaţi! Voi, cei orbi şi şchiopi şi surzi şi muţi şi paralizaţi şi îndrăciţi şi desfrânaţi şi avari şi câţi veţi mai fi, înviaţi cu Mine. Nu vă temeţi! Doar credeţi şi lucraţi în har mântuirea voastră. El pentru aceasta a şi venit, pentru ca niciodată omul să nu mai aibă motiv că nu mai are cine să-l arunce în apa fântânii celei mângâiate de aripă de înger. Un Dumnezeu-Om vine să ofere omului harul de a deveni Dumnezeu după Har.

Cârcotaşii boscorodesc pe de lături. Evangheliei duminicale trebuie să-i adăugăm cuvintele care marchează ura iudeilor, după ce vindecatul le spune Cine anume îl vindecase sâmbăta: „Din această cauză iudeii îl urmăreau pe Iisus, fiindcă făcea aceste lucruri sâmbăta. Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu lucrez. Pentru aceasta iudeii căutau să-L omoare, fiindcă nu numai că încălca ziua sâmbetei, dar Îl şi numea pe Dumnezeu Tatăl Său, făcându-Se pe Sine egal cu Dumnezeu” (In 5, 16-18). Iudeii nu reţineau un lucru fundamental, prilej de ispită pentru ei până azi: Hristos nu spunea doar că este Dumnezeu, ci chiar era Dumnezeu! Chiar ESTE Dumnezeu! Care devine ameninţat cu moartea că nu ţine la propria Sa odihnire, El, Care crease odihna. Iar Dumnezeu nu lucrează după programul afişat pe uşa locaşului Său. Nu are timp liber şi nici excese de concediu. El e dispus oricând, pentru fiecare dintre noi, să refacă dialogul vindecării. Totul e să ne aşezăm în pridvorul noii Vitezde, care este Ortodoxia! Biserica, Izvorul limpezirii singurătăţilor!

Pentru aceasta ne este adusă la inimă această Evanghelie. Ca atenţionare că fiecare prăznuire legată de Înviere are şi un punct de aducere aminte a întunericului din jur: se vădeşte proasta socoată a uciderii Mântuitorului Hristos, coaptă la vederea unei minuni. Dar şi marea Lui disponibilitate împlinită prin Întrupare: El este minunea!

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, Editura Agnos, Sibiu, 2013

Cum trebuie să se îmbrace şi să se poarte un tânăr (o tânără)?

Întrebaţi-vă între voi. Mai luaţi şi voi o revistă, mai uitaţi-vă…, dar să nu exageraţi. Problema majoră e să nu-L ispitiţi pe Dumnezeu să vă dovedească că vă poate trăsni în treizeci de secunde din cauza mulajelor de jur-împrejurul vostru. Eu am un meci total pe la şcoală, pe la noi la facultate, cu o chestie pe care vreau să o luaţi exact cum v-o zic. O parte dintre prietenii mei, colegi de acolo, îmi spun că sunt neatent pentru că intră fetele în pantaloni în capelă. Şi le-am spus: “E problema voastră, voi le vedeţi, eu nu mă uit decât de la faţă în sus”. N-am treabă. Eu nu vă îndemn acum să mergeţi în pantaloni la biserică, deşi, Doamne iartă-mă, la frigul din iarna asta… Noi vrem şi copii sănătoşi, şi fete în fustă, la 30 de grade! De parcă cistita şi anexita aţi făcut-o, aşa, din suflarea căldurii măreţe din bisericile noastre. Să fim serioşi! Deci, dacă vrem să avem mame sănătoase, trebuie să ne îngrijim inclusiv fizic de sănătatea lor. Cineva spunea că femeia în pantaloni este semnul venirii sfârşitului lumii. Nu, nu, semnul venirii sfârşitului lumii este Crucea Fiului Omului, care se va ivi pe cer. Celelalte sunt toate speculaţii. Cum ar fi la primul nădrag pe muiere să apară crucea pe cer!…

Sunt prieten cu o fată de aproape doi ani. Tatăl ei nu ştie, pentru că este de mentalitatea că ar trebui mai întâi să-şi termine facultatea şi apoi să vorbească cu un băiat.

Depinde ce facultate trebuie să-şi termine. Ar trebui să-i spună despre relaţia ei cu băiatul. Ar putea să aibă repercusiuni negative. Scenariul e perfect. Care e întrebarea? Presupun că trebuie să aşez semnul întrebării după toate astea. Vreau să vă spun că este dramatic. Deci, o fată care-şi ascunde iubirea pentru prietenul ei, pentru faptul că tatăl nu-i înţelege iubirea, este dramtic. Aţi râs voi, dar n-aţi râs râsul vostru. Era râsul lui Harap Alb. Recunoaşteţi că de cele mai multe ori trebuie să vă ascundeţi ca să spuneţi că iubiţi. Şi să ştiţi că, într-un fel sau altul, ilegalismul ăsta aduce mai mult bine decât legalismul idiot şi afişat. Asta e ispita fructului oprit. Nu-i voie să… Biserica noastră a născut familiile în care “nu” predomină. Nu fă aia, nu fă aia! Păi, şi ce să fac? Numai să păstraţi castitatea relaţiei voastre, curăţia bucurie de a fi împreună şi dovediţi-le că important în viaţă nu e să termini o facultate, ci să termini corect o viaţă. Prea mare preţ se pune pe facultăţile noastre şi, fie vorba între noi, sunt teribile morişti de pierdere a vremii. Ne învaţă cel mult de unde să scoatem cartea dintr-o bibliotecă, atunci când suntem într-o criză de structură creativă. Nu ne învaţă să dăm mâna altfel, să vorbim altfel. Ce, vine vreun profesor să vă înveţe etica inginerului sudor prin arc electric? V-a învăţat cineva că nu aveţi voie să înjuraţi muncitorii în fabrică? Nu, pentru că v-au făcut: “Tâmpiţilor, n-aţi învăţat diagrama F 43, care vine…” O prostie! Şi care nu vă foloseşte niciodată în viaţă. Ca teribilele şcoli de strungari, de T.C.M.-uri de la noi din ţară, care trimiteau pe studenţii în inginerie mai prost pregătiţi decât strungarul din secţie. De ce? Pentru că ăla văzuse strungul, ştia ce face, pe când ăsta îl desenase, scoatea cotele, greşise 0,001 la o cotă, gata, fusese exmatriculat, picat. Cum, nu ştiţi verbul cutare în engleză, pe de rost? De parcă nu aţi avea dicţionar acasă. E ca în faza aia când un copil a fost întrebat: “Ia spuns un pic, care formula aia a ta teribilă?” A, despre Einstein e vorba. Ia ăsta manualul de fizică şi transcrie pe tablă. “Cum, dumneata nu ştii asta din cap?” La care el răspunde: “Ce este în manual nu mai am nevoie să învăţ”. Exact ca la sectari. Învaţă pe de rost, ca papagalii, Scriptura, dar nu ca să o folosească la mântuire. Să nu vă sporiţi orgoliile.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii, Ed. Agnos, Sibiu, 2006.

6.I.43

4.
1. Începutul mântuirii e Botezul.
2. Începutul lucrului de mântuire al lui Iisus a fost Botezul în Iordan de la Ioan.
3. Când S-a înălţat de pe pământ la cer, acest cuvânt l-a lăsat apostolilor: “Mergând în toată lumea…” (Matei 28, 19).
4. Botezul Mântuitorului şi botezul nostru. El 2, noi 3. “Am un botez…” (Luca 12, 50)
5. a) Smerenia lui Ioan botezând pe Domnul (matei 3, 14; Ioan 3, 30)
b) şi asprimea lui botezând pe farisei (Matei 3, 7)
6. Mâna care s-a atins de Domnul
7. Cele trei botezuri…

Naşterea.

A.n. om nou – 1 Sim. St.

 2. V.c.m.

1. Botezul
2. Postul
3. Ispitirea
4. Predica pocăinţei

31.I.42

– “În casa ta vreau să vin”
– “Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor…”
– “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia…” (Luca 19, 1-10)

Vameşii vremii de-atunci şi vameşii vremii noastre în aceleaşi ape necurate sunt, nu se satură nici de-ar înghiţi lumea toată, pentru că nu lumea aceasta este lumea noastră; de vreme ce noi de la Dumnezeu am venit în lume, nu vom avea odihnă sufletului nostru, până ce iarăşi la Dumnezeu ne-om întoarce, izvorul vieţii noastre. Dumnezeu este dorul şi foamea noastră, nu lumea aceasta.
Cred greşit cei ce cred că se vor sătura când vor stăpâni pământul = sunt cei pe care i-a biruit “stăpânul lumii acesteia” (Ioan 14, 30) care a îndrăznit să ispitească şi pe Mântuitorul cu sclipirile tuturor: (de plăcere, de avere, mărire, putere) împărăţiilor pământului. E un soare mincinos ce sclipeşte o clipă şi ia vederea la oameni. Singură lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1, 9), dovedeşte mincina luminilor lăcomiei. Atunci tânjeşti după lumina cea adevărată, doreşti să o vezi şi ştii că şi ea doreşte să vie la tine.
Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este mai mare decât dorul celui mai mare sfânt, după Dumnezeu.
Află că întreaga Sfântă Treime vrea să vie la tine şi să locuiască la tine (Ioan 14, 23). Când vine Dumnezeu la tine, te lapezi de toate, până şi de viaţa aceasta, de altfel numai în schimbul acesteia vei şi primi pe cealaltă.
Avem un singur suflet şi două vieţi; de care dintre aceste două vieţi ne va fi lipită inima mai tare, de aceea vom avea parte. Milostivirea lui Dumnezeu însă caută pe toţi cei ce s-au amăgit de sclipirea mincinoasă a lumii acesteia, să-i desfacă de marea minciună.
Poţi cunoaşte cine ţi-i stăpânul: Hristos sau lumea?
Cei ce Îl primesc pe Hristos şi împlinesc cuvintele Sale, le-a dat putere ca să fie fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Până la aşa milostivire cheamă Dumnezeu vameşii şi păcătoasele…

Evanghelia Duminicii acesteia, numită a lui Toma, a început să fie citită cu o săptămână în urmă. În Vecernia Duminicii Paştelui, numită a doua Înviere, în sensul de a doua vestire a ei, Biserica a propus un exerciţiu de lectură din prima parte a ei (In 20, 19-25), în mai multe limbi. Deşi s-a citit în 12 limbi, de obicei, textul s-a lăsat lesne înţeles, fiind acelaşi, arătându-se prin aceasta lucrarea Duhului Sfânt, păstrătorul sensurilor Scripturii, Biserica subliniind că odată cu Învierea Mântuitorului se deschide cale Pogorârii Duhului Sfânt, cel nelipsit din lucrările dumnezeirii în lume, dar identificabil numai o dată cu Cincizecimea. Atunci, revenirea intempestivă a lui Toma în mijlocul Ucenicilor s-a pomenit printr-o îndoială dătătoare de ton. „Dacă nu voi vedea… şi dacă nu voi pune mâna mea…” (In 20, 25). E reacţia celui care spusese, singurul de altfel: „să mergem să murim şi noi cu El” (In 11, 16) şi care întârziase la întâlnirea aceasta cu Hristos cel Înviat. După opt zile, Mântuitorul îngăduie lui Toma să-L atingă şi să-L vadă. Iar Toma se cutremură, oferind cea mai scurtă şi mai adâncă mărturie de credinţă a Bisericii: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20, 28). Un Dumnezeu dispus, a câta oară, să Se descopere pe Sine pentru a întări cunoaşterea, atât de departe de dumnezeii fanaticilor şi bigoţilor, farsorilor şi linguşitorilor, atât de departe de formalismele şi îngustimile noastre. Un Dumnezeu Care Se vrea interogat, dinaintea Căruia îndoiala este parte din procesul credinţei, al vindecării de necredinţă, de ateism. Toma ne învaţă aşadar Cui să ne adresăm atunci când avem îndoieli cu privire la Dumnezeu: lui Dumnezeu! Niciun sistem de cunoaştere nu are în structura sa atâta libertate de cunoaştere cât creştinismul, nu îngăduie atât de multe întrebări aduse obiectului cunoaşterii cât creştinismul, nu află răspunsuri atât de limpezi cât cele izvorâte din contactul cu Hristos. Iar răspunsul Mântuitorului Hristos la îndoiala lui Toma este dat în mijlocul Apostolilor. Onest în reacţie, primeşte şi mediul în care să-şi vindece îndoielile: Biserica, familia apostolică a propovăduirii şi împlinirii Evangheliei. O îndoială care vindecă de îndoieli.

Evanghelia Paştelui (Mt 28, 1-20), citită în Sâmbăta mare, la Liturghia slujită în abisul golit de morţi al iadului, dovedeşte că Învierea nu este o propunere la o viaţă statică, lipsită de dinamică duhovnicească. A trăi Paştele Mântuitorului înseamnă a asuma misiunea de a propovădui cuvântul Evangheliei, de a împlini exigenţele acestei propovăduiri. Înseamnă să-L crezi pe Domnul Iisus Hristos când spune: „şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului!” (Mt 28.20). Adică să înţelegi că este la dispoziţia noastră, a fiecărei noastre interogări, a fiecărui moment de derută prin care trecem, pentru a ne limpezi în Duhul Sfânt. Un Dumnezeu dispus la dialog, la smerită descoperire de Sine, în nădejdea propriei noastre descoperiri de sine, a creşterii noastre în cunoaştere, sub harului Duhului celui de viaţă dătător. Un Dumnezeu Care ne vrea rămaşi mereu în viaţă, vii, doritori de viaţa veacului ce va să vină.

Pentru mulţi, reacţia lui Toma este una de îndoială. Pentru Hristos este reacţia unei conştiinţe vii, apostolice, dispuse la umilinţă şi onestă lămurire cu Hristos. Aviz tuturor celor care se dau drept ai lui Dumnezeu, dar uită Cine este Dumnezeu, care caută răspunsuri dinaintea falşilor dumnezei şi, aflând false răspunsuri, le flutură pe post de reţete mântuitoare. Răspunsul la îndoielile noastre nu poate veni decât din îngenuncherea dinaintea lui Dumnezeu cel Viu, în prezenţa Apostolilor Săi, cheag al Bisericii. Una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

Pr. Constantin Necula

Fragment preluat din volumul Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, Ed. Agnos, Sibiu, 2013

Vin oamenii aici:
1. pentru Cuvântul lui Dumnezeu
2. strâmtoraţi de necazuri
3. să învrăjbească oamenii
Cei mai mulţi sunt necăjiţi şi bolnavi (Neemia 9).
Află aici că păcatele-s izvorul tuturor bătăilor de la Dumnezeu. Bate Dumnezeu păcatele să te laşi de ele. Tu, nepricepând, zăboveşti în ele, ba şi la vrăjitoare te duci, să îţi facă pe întors – că aşa-i orbia neştiinţei: te gândeşti la orice, numai la păcatele tale nu.
Dar tu nici nu ştii că ai păcate şi care anume. Nu ştii pentru care pricină are Dumnezeu vrajbă cu tine de-ţi merge rău.
Aşa fiind, vii să dai slujbă: aici banii tăi nu se primesc: aici ţi se cere un lucru mai mare: ceea ce cere Dumnezeu de la tine: să-ţi mărturiseşti asupra ta păcatele tale şi de-acu încolo să nu le mai faci şi nu va mai fi bătaia lui Dumnezeu peste tine, ci darul lui Dumnezeu.
Pentru aceasta, însă, trebuie:
1. Post
2. rugăciune
3. vreme (grăbiţii întârzie)
Adică: Biserică, şcoală, spital, căci relele ce au intrat în 30 de ani nu ies în 3 zile sau 3 minute. Trebuie răbdarea de o vreme mai lungă.
Cine rabdă ajunge la o bună cunoştinţă de sine şi de Dumnezeu. Abia de aci încolo e nădejdea să schimbe Dumnezeu cele rele de pe tine şi să-ţi dea cele bune, nu numai aici, ci şi în viaţa veşnică (Ezechiel 18; Faptele Apostolilor 3)
Nu vrea Dumnezeu să rămâi în întuneric până în sfârşit, ci te mai trimite la şcoală. Aşa şi voi.

Ieri, 9 mai, s-a prăznuit strămutarea sfintelor moaşte ale Sfântului Ierarh Nicolae la Bari, în sudul Italiei, astfel încât ne-am gândit să facem un popas de reculegere şi reîntâlnire cu Sfântul cel făcător de minuni. Pentru aceasta, readucem în atenţia dumneavoastr un reportaj mai vechi, datând in 2009, semnat de domnul Gheorghiţă Ciocioi.

“Ruşii au chiar o podvorie în oraşul Sfântului Nicolae – o uriaşă casă de oaspeţi, cu o incintă de 8000 mp, înălţată aici în urmă cu mai bine de un veac – şi recuperatp de curând, după noaptea comunistă, de la statul italian. Am fost anul acesta la Bari, pe urmele Sfântului Nicolae. În tezarurul măreţei catedrale, închinate celui mai iubit Sfânt al Ortodoxiei, descoperi, ca pelerin, o mulţime de alte comori, toate provenind din Răsărit: moaştele Sfinţilor Iacov al lui Alfeu, Iacov – fratele Domnului, Longhin Sutaşul, Maria Magdalena, spini din coroana Mântuitorului… După ce m-am întors de la Bari (Varion – oraş care a făcut parte multă vreme din Grecia bizantină), am primit din Rusia două scrisori, cuprinzând relatări ale unor pelerini ruşi despre Bari, alături de câteva fragmente din proloagele ruseşti, legate de strămutarea moaştelor Sfântului Nicolae…”

Sfântul Nicolae – apostol la Bari

“… Să nu te minunezi, frate creştine, că Dumnezeu a strămutat moaştele Sfântului Nicolae de la Mira Lichiei la Varion, căci El a făcut aceasta cu trupurile multor sfinţi, mutându-le din Răsărit în Apus; şi mai cu seamă pare a se fi petrecut un astfel de lucru din pricina mulţimii năvălirilor urmaşilor lui Agar asupra dreptei credinţe. Dar nu fără Pronia cea dumnezeiască s-au întâmplat toate. Şi nu pentru dreapta credinţă a apusenilor, şi nici pentru credinţa cea împuţinată a răsăritenilor a făcut Stăpânul una ca aceasta; căci răsăritenii, cu mila lui Dumnezeu, petreceau, în vremea strămutării cinstitelor moaşte ale Sfântului Nicolae (1087 – n.n.(, întru credinţa cea nestrămutată a părinţilor lor, pe când apusenii, de două veacuri, umblau cu scorneli faţă de dreapta credinţă, când grăiau ei despre purcederea Sfântului Duh. Astfel, a trimis Dumnezeu moaştele sfinţilor Săi din Răsărit în părţile Apusului, ca pe nişte apostoli în viaţă, care, prin facerile cele de minuni, să-i întoarcă iarăşi la dreapta credinţă a Răsăritului pe cei din Apus; căci minunile nu se fac pentru cei credincioşi, ci pentru cei prunci întru ale credinţei.”

O vedenie arătată unui preot

“Unui oarecare preot ortodox din vestita cetate Varion, om drept şi plin de cucernicie, i s-a arătat în vedenie Sfântul Nicolae, poruncindu-i: “Du-te şi spune poporului dreptcredincios din cetate şi mai marelui tău să trimită degrabă o corabie la Mira, în părţile Lichiei, ca să ia din acel loc moaştele mele şi să le aducă aici, în cetatea Varion, căci nu mai voiesc să locuiesc într-un loc pustiu de credinţă”. După vedenia aceasta, preotul a mers la biserică şi a spus toate cele poruncite lui episcopului cetăţii şi la tot poporul întâlnit pe cale. Iar mulţimea, auzind despre dorinţa Sfântului Nicolae, s-a umplut de bucurie, zicându-şi cei credincioşi unul către altul: “Astăzi a arătat Domnul mila Sa spre poporul Său.”

O strămutare “comercială” a moaştelor, prevestind vremurile de astăzi

“Nu pentru credinţa varenilor au fost aduse moaştele Sfântului Nicolae în cetatea lor, ci pentru multa lăcomie a neguţătorilor de aici, care i-au întrecut în vicleşuguri chiar şi pe cei veneţieni, luând-o înaintea acestora cu corăbiile în drumul spre Mira. Căci cetăţenii Veneţiei îşi puseseră de mult în gând o astfel de faptă, dar au ajuns cu puţină întârziere la Lichia şi au aflat cripta Sfântului spartă, iar moaştele furate. Şi război au vrut să facă ei cu varenii pentru aceasta, căci mulţimea închinătorilor la Sfântul avea să se strângă la Varion, şi nu în cetatea lor. Însă neguţătorii din Varion au ţinut cu tot dinadinsul de moaşte, ca după două stăpâniri şi ultimul război (cu normanzii – n.n.) cetatea lor, cea mult vestită odinioară, prin aducerea moaştelor Sfântului Nicolae, să se înalţe iarăşi”.

Ridicarea moaştelor din Mira Lichiei

“Şi săpând în pardoseala bisericii din Mira, varenii au aflat racla Sfântului Nicolae, plină cu mir binemirositor, izvorât din sfintele lui moaşte, pe care l-au turnat în vase adânci. Iar moaştele le-au purtat pe braţe, cu preoţi în frunte, şi cu multe cântări şi tămâieri, până la limanul unde îşi aveau corăbiile – în număr de trei. Şi aşezându-le în cea mai vestită corabie, au pornit cu acestea pe mare, vreme de o lună de zile, către cetatea lor. Iar în patrie au ajuns într-o zi de duminică, spre seară, pe data de 9 mai”.

Întâmpinarea sfintelor moaşte la Bari

“Toţi credincioşii din cetatea Varion, aflând despre sosirea cinstitelor moaşte ale marelui Nicolae, au ieşit îndată, cu mic cu mare, întru întâmpinarea acestora, purtând făclii şi preamărind pe Dumnezeu, având ei în frunte pe episcop şi preoţii cei mai de semaă ai cetăţii. Şi s-a aşezat această nepreţuită comoară în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, de lângă limanul corăbiilor. Şi multe minuni a făcut Sfântul în acea biserică, tămăduind în nici o săptămână mulţime de îndrăciţi, orbi, şchiopi ori oameni cu alte beteşuguri. Iar aceasta doar prin atingerea de moaştele sale”.

Nou praznic

“Iar varenii, de îndată au ridicat biserică mare în cetatea lor, în cinstea Sfântului Nicolae. Şi după câţiva ani, s-a arătat într-o vedenie Sfântul Nicolae unui smerit monah, poruncindu-i ca moaştele sale izvorâtoare de mir să fie aşezate sub altarul acelei frumoase biserici, aşa după cum se vede şi astăzi. Şi s-a hotărât de atunci mare praznic, pe lângă praznicul cel vechi (6 decembrie – n.n.), în cinstea strămutării moaştelor Sfântului Nicolae la Varion, în fiecare an, pe data de 9 mai. Iar acest mare praznic, în Rusia, care s-a învrednicit şi ea de mulţime de minuni ale Sfântului Nicolae, se ţine până acum, alături de cel vechi, cu osebită cinstire”.

Grupaj realizat de
Gheorghiţă CIOCIOI 

Cu oamenii nu poţi face nimic.
Oamenii vor ca tu să asculţi de ei, ei să te conducă, ei să-ţi spui ce trebuie să faci sau să nu faci. Ba mai mult: să faci şi pe Dumnezeu să asculte El de ei, nu ei de Dumnezeu.
Discreţia de care-i rogi: “să nu ştie stânga ce face dreapta” e cea mai călcată în picioare poruncă a Mântuitorului, şi încă de cei mai “credincioşi” ucenici.
O, sanctas simplicitas!
Nici sfinţii n-au avut altă soluţie decât fuga de oameni.
– Decât dacă te hotărăşti să te laşi “vorbit”, “discutat”, “strâmbat”, “denunţat” şi chiar “vândut”, şi încă de cei mai buni credincioşi, ei fiind de cea mai naivă bună credinţă că “nu-ţi fac niciun rău”.
Cu alte cuvinte, între oameni trebuie să devii – în mic – la scară smerit omenească, un mântuitor pe cruce.

*

Oare nu la aşa ceva m-am legat când L-am văzut într-o gară, privind peste hărmălaia lumii, la tragedia ce avea să vie a doua zi: al doilea război mondial, cu nişte ochi de o frumuseţe divină şi cu o infinită durere şi că ne vedea pe toţi?
Nu-I voi uşura întrucâtva imensa Lui cruce pe care o duce printre oameni până la sfârşitul lumii, luându-mi partea mea? Căci nu I ne putem asemăna în niciunul din atributele Lui divine, decât în această cruce între oameni, pe care ei mereu ne-o pun în spate, până când vor veni şi cei ce ne vor bate în prioane, “găsind” viaţa noastră o “infamie”.