Astăzi începe Postul Crăciunului. Totuşi, pentru mulţi, termenul de post şi ale sale scopuri şi îngrădiri nu sunt întru totul clare. Pentru a pune început bun acestor zile ce ne pregătesc pentru bucuria Naşterii Domnului, vă prezentăm articolul despre post din volumul Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, „Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura Andreiana, Sibiu, 2010. Sperând să vă fie de folos, vă dorim un post binecuvântat şi să ne ajute Dumnezeu să ajungem în pace şi bucurie Sfântul Praznic al Naşterii Sale!

Echipa Agnos

Cuvântul post provine din cuvântul slavon postu şi este din punct de vedere religios o rânduială disciplinară prin care Biserica îndrumă viaţa credincioşilor săi pe căile trăirii creştine, ale virtuţii şi cinstirii lui Dumnezeu. Postul, adică abţinerea totală sau parţială de la anumite alimente (zise „de dulce”), pe timp mai scurt sau mai îndelungat, este o practică existentă în mai toate religiile, din toate timpurile. În afară d postul religios, există şi un post pur igienic, pentru păstrarea sănătăţii, recomandat chiar de medicină ca mijloc de vindecare, pentru redresarea organismului obosit şi intoxicat de hrana prea îmbelşugată şi de îmbuibare. Hipocrate, celebrul medic al Antichităţii păgâne, atribuia longevitatea sa postului, spunând că niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul de tot. Filosoful Pitagora propovăduia asceva - un mod de viaţă care se baza pe post şi abstinenţă.
Sfântul Antonie cel Mare a trăit 105 ani, practicând un post riguros, timp de peste 80 de ani, de altfel ca mulţi alţi pustnici, exemple de longevitoate.
Greco-romanii practicau postul sub ambele forme: religios şi igienic; egipteni şi babilonienii îl practicau pentru a-şi ispăşi păcatele (post de penitenţă). Budiştii şi brahmanii îl ţineau ca o regulă de viaţă. Mahomedanii au postul numit Ramadan sau Ramazan, care recomandă ajunarea, întreaga zi, un anumit timp pe an (cam o lună - luna Ramadanului). În religia mozaică a Vechiului Testament, postul era reglementat prin Legea lui Moise: postul Curăţirii sau Ispăşirii (ţinut în ziua a zecea din luna a şaptea), la care, după captivitatea babiloniană, s-au adăugat şi alte zile din alte luni şi cel din ajunul zilei de Purim ş.a. În vremea Mântuitorului, evreii cei mai zeolşi posteau una sau mai multe zile din lună, iar fariseii ţineau două zile pe săptămână (luni şi joi, cf. Luca 18, 12) şi le asociau cu rugăciuni şi fapte de milostenie. Mai erau şi posturi particulare, pe care şi le impuneau în anumite împrejurări. Moiose a postit 40 de zile pe Muntele Sinai, când a primit de la Dumnezeu Tablele Legii; Iisus a practicat postul şi a ţinut şi El 40 de zile de post, înainte de a-Şi începe activitatea de învăţător. Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au practicat postul.
În creştinism, s-a accentuat mai ales sensul spiritual al postului, considerând că adevăratul post nu înseamnă numai abţinerea de la mâncare şi băutură, ci trebuie să fie o continuă strădanie de a domina, cu spiritul şi voinţa, instinctele, patimile şi pornirile inferioare ale trupului. Postul adevărat este o cale spre desăvârşirea sufletului prin progresul în virtute, iar ca act de cult înseamnă jertfa de evlavie, căinţă şi supunere către Dumnezeu, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul să domine viaţa omului; postul e un auxiliar al efortului de desăvârşire.
Unul dintre discipolii Sfinţilor Apostoli îndeamnă: „Posteşte dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci o faptă rea în viaţa ta, ci slujeşte Domnului cu inima curată, păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nicio faptă rea; crede însă lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El şi dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu” („Păstorul lui Herma”, Pila V, 1, în SPA 2, p. 271).
Postul „extern” (postul de bucate) se desăvârşeşte prin postul „intern” (postul de păcate); însoţit de rugăciune, duce la comuniunea cu Dumnezeu; „vei trăi în Dumnezeu”, adică în starea supremă de desăvârşire şi fericire.
Primele prescripţii despre post, în Biserica creştină, le aflăm în „Didahii” (Învăţătura celor 12 Apostoli), în care se fixează, peste săptămână, două zile de post (miercurea şi vinerea, în loc de luni şi joi, cum posteau fariseii). Mai târziu, Constituţiile Apostolice fixează şi celelalte posturi din ajunul unor mari sărbători (Crăciunul, Paştile, Boboteaza), la împărtăşiri. La început, Sf. Euharistie se lua seara, aşa că cei ce urmau să se împărtăşească nu mâncau nimic toată ziua (ajunau), scopul postului fiind Împărtăşania, unirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Felul în care trebuia să se ţină posturile a fost reglementat de Sinoadele Ecumenice astfel: Postul integral (ajunare), care constă în abţinerea de la mâncare un timp îndelungat (40 de zile) sau numai o zi: Postul aspru (xirofagia), cu hrană aspră, nimic gătit; Postul comun, obişnuit, cu bucate gătite cu untdelemn, evitându-se produsele de origine animală (carne, lapte, brânză, ouă). Catolicii recomandă în post numai înlăturarea cărnii, restul alimentelor fiind permise.
Postul uşor (dezlegare), când se permite consumarea peştelui şi vinului. Posturile rânduite de Biserica Ortodoxă de Răsărit sunt arătate în calendarul ortodox, şi anume: Sfântul şi Marele Post, numit şi al Patruzecimii (Păresimilor), este Postul Paştilor, care închipuieşte postul de 40 de zile al Mântuitorului; ţine şase săptămâni şi are dată schimbătoare, ca şi Paştile, de care ţine; este rânduit pentru curăţirea sufletului prin înfrânare, rugăciune, milostenie, spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. În acest post nu se mănâncă: lapte, brânză, carne, ci numai legume fierte (fără grăsimi) şi fructe; în zilele de dezlegare e permis untdelemnul şi vinul, adică: sâmbăta, duminica, la 24 februarie (sărbătoarea „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul”), la 9 martie (Sf. 40 de Mucenici), la 25 martie (Buna Vestire), când este şi dezlegare la peşte, ca şi în Duminica Floriilor. Cu deosebită evlavie se cuvine a se ţine postul din prima şi ultima săptămână a Postului, când se recomandă ca luni şi marţi în prima săptămână să se mănânce numai o dată pe zi - seara -, pâine şi apă, iar în Săptămâna Patimilor, în afară de joi, când se pot lua 2 mese - se mănâncă la fel, vineri şi sâmbătă fiind post desăvârşit. Bolnavii au voie să mănânce untdelemn şi să bea vin în Postul Mare.
2. Postul Sfinţilor Apostoli sau al Sâmpetrului se ţine în cinstea Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Are dată schimbătoare, fiind în legătură cu data Paştilor şi durata nu e fixă, căci dacă Paştile cad mai târziu, se scurtează durata de la Rusalii până la 29 iunie (ziua Sf. Petru şi Pavel) şi poate fi uneori chiar de numai 2 zile. Se lasă sec în prima duminică după Rusalii (Duminica Tuturor Sfinţilor). În zilele de luni, miercuri şi vineri din acest post nu se mănâncă untdelemn, nici vinul nu e permis; dacă într-una din zile e un sfânt cu cruce neagră, se face dezlegare la peşte.
3. Postul Sfintei Maria sau Sântă Măriei se ţine pentru cinstirea Maicii Domnului, la 15 august fiind ziua adormirii ei, când, după tradiţie, trupul i-a fost înălţat la cer. Postul dintre 1 şi 15 august are aceeaşi rânduială ca al Sfinţilor Petru şi Pavel.
4. Postul Naşterii Domnului sau al Crăciunului are date fixe (între 15 noiembrie şi 15 decembrie). Este un post mai uşor decât al Paştilor, deoarece se îngăduie sâmbăta şi duminica dezlegare la peşte, iar marţi şi joi la untdelemn şi vin. În ziua de ajun (24 decembrie) se ajunează, adică nu se mănâncă nimic toată ziua, iar seara se mănâncă grâu fiert, îndulcit cu miere.
Postul din timpul anului se ţine miercuri şi vineri în fiecare săptămână, nu numai în post, în afară de săptămânile când se face dezlegare de post (numită „harţi”). Zilele de harţi sunt: Miercurile şi Vinerile din Săptămâna Vameşului şi a Fariseului şi din cea a Brânzei (ultima până la începutul Postului Paştilor, când se mănâncă numai ouă şi lactate, nu şi carne); Săptămâna Luminată (prima după Înviere, până la Duminica Tomei); săptămâna de după Rusalii (până la Duminica Tuturor Sfinţilor) şi cele două săptămâni dintre Crăciun şi Bobotează, afară de ajunul Bobotezei, când se posteşte; zilele de harţi, de dezlegări şi de post sunt însemnate în calendarul Bisericii Ortodoxe.

Când zicem „comorile Ortodoxiei”, ne gândim la ceea ce are Ortodoxia specific, ne gândim la valorile deosebite pe care le are Ortodoxia şi care sunt la îndemâna noastră, iar acestea sunt în primul rând şi în mod special slujbele noastre, slujbele Bisericii noastre. Slujbele Bisericii noastre cuprind învăţătura de credinţă a Ortodoxiei, învăţătură pe care noi o revărsăm, într-un fel, din sufletul nostru, pentru că primim în sufletul nostru comorile Ortodoxiei prin Sfintele slujbe, le adunăm în sufletul nostru, şi apoi le revărsăm slujind sfintele slujbe, le facem lucrătoare şi pentru alţii. În Faptele Sfinţilor Apostoli, e scris în mai multe locuri că ucenicii (ucenicii fiind creştinii, aşa se numeau creştinii la început) se adunau la rugăciune, se rugau. Se rugau, pentru că manifestarea cea mai de vârf şi cea mai de căpetenie a sufletului omenesc care crede în Dumnezeu este să se reverse prin rugăciune către Dumnezeu.

Găsim în Filocalie o definiţie a rugăciunii, a Sf. Evagrie Ponticul, care are următorul cuprins: “Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu”. Deci ce-i rugăciunea? Vorbirea minţii cu Dumnezeu. Ce facem când ne rugăm? Vorbim cu Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre creştinii noştri însă nu vorbesc cu Dumnezeu când spun rugăciuni, ci vorbesc cumva în gol. De ce? Pentru că nu se gândesc în mod special la Dumnezeu, nu se adresează cu ceva anume lui Dumnezeu, ci spun doar formule de rugăciune. Asta nu înseamnă că te rogi. Şi atunci când te rogi se poate întâmpla să nu te rogi, pentru că dacă nu-I spui ceva anume lui Dumnezeu, ci doar spui formule de rugăciune, în realitate nu te rogi. De ce? Pentru că rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu.

Sfintele Slujbe ne pun în faţa lui Dumnezeu prin existenţa lor şi Îl pun pe Dumnezeu în faţa noastră. Avem posibilitatea să stăm în faţa lui Dumnezeu altfel decât am sta dacă n-am participa la Sfintele Slujbe.

Biserica noastră e o Biserică a preamăririi de Dumnezeu, pentru că ştiţi că Domnul Hristos, în Evanghelia de la Ioan, are cuvântul despre Duhul Sfânt: „El pe Mine mă va preamări, că din ce este al Meu va lua, ca să vă vestească vouă”. Deci prima idee este că El, adică Duhul Sfânt, „pe Mine mă vă preamări” - în sufletele noastre, se înţelege. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în două locuri, se vorbeşte despre vuietul Duhului, şi anume: în convorbirea Domnului Iisus Hristos cu Nicodim, cu fariseul Nicodim, care a mers noaptea la Domnul Hristos de frica iudeilor şi i-a spus Domnului Hristos: „Învăţătorule, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător, că nimeni nu poate face lucrurile pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Vorbind cu Domnul Hristos, Domnul Hristos i-a spus, între altele: „Vântul suflă unde vrea şi auzi vuietul lui, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce”. Adică nu ştii punctul de plecare a vântului şi nu ştii unde ajunge, punctul de sosire a vântului. În limba greacă însă cuvântul “vânt” şi cuvântul “duh” se exprimă prin acelaşi termen, deci poţi să zici: vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui, şi poţi să zici foarte bine: duhul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui. Deci avem în vedere vuietul Duhului. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul 7, citim cuvintele Domnului Hristos: „Cine este însetat să vină la Mine şi să bea”,zice Domnul Hristos, şi mai departe: „Cel Ce crede în Mine, din fiinţa lui vor curge râuri de apă vie”. Râul are şi el vuietul lui, are prezenţa lui printr-un vuiet, aşa încât poţi auzi că în apropiere undeva este un râu, chiar dacă nu-l vezi, din vuietul pe care îl face. Iar în Faptele Sfinţilor Apostoli, acolo unde se istoriseşte despre pogorârea Duhului Sfânt către Sfinţii Apostoli, din capitolul al doilea din Faptele Apostolilor, citim că, atunci când s-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli, s-a auzit un zgomot ca de vijelie care vine repede. Deci e vorba tot de un vuiet.

Sfintele Slujbe sunt vuietul Duhului. De ce sunt vuietul Duhului? Mai întâi pentru că textele liturgice din slujbele noastre nu sunt de la oameni, ci sunt de la Dumnezeu, sunt prin Duhul Sfânt, iar noi, când facem Sfintele Slujbe, contribuim cu aceea că ceea ce ne-a dat Duhul Sfânt ducem mai departe, afirmăm, scoatem în evidenţă, punem în valoare. Aşa că Ortodoxia noastră este preamărire de Dumnezeu. Părintele Stăniloae spunea că Ortodoxia este „doxologia”, adică este lucrare de preamărire a lui Dumnezeu. De altfel, şi când zicem „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, Îl preamărim pe Dumnezeu, spunem ceva despre mărirea lui Dumnezeu. După aceea, la Sfintele Slujbe se spun mai multe despre Duhul Sfânt şi despre Dumnezeu. De exemplu: într-o zicere de preamărire a lui Dumnezeu (ecfonis), spunem la Sfintele Slujbe: „Că Ţie Se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”. Toată mărirea, cinstea şi închinăciunea noi Le dăm lui Dumnezeu, câtă mărire, cinste şi închinăciune putem să-i dăm din puterea noastră. Şi cerem ajutorul de la Dumnezeu, ca să Îi dăm toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, pentru că I se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea. Spunem: „Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi „Bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, „Că sfânt e Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, „Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm”, „Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm”, „Că al Tău este darul de a ne milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeu nostru, şi Ţie mărire înălţăm”, „Că Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm”. Iată nişte gânduri de preamărire adusă lui Dumnezeu împreună cu sfintele cereşti, zicem noi Că împreună cu puterile cereşti spunem „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta”. Mărturisim la Sfânta Liturghie că-i închipuim pe heruvimi, adică fiinţele cereşti din imediata apropiere a lui Dumnezeu, cu multă cunoştinţă de Dumnezeu, pentru că zicem, după mărturia Scripturii, că sunt fiinţele acestea cu ochi mulţi, adică cu multă cunostinţă de Dumnezeu, şi noi îi închipuim pe heruvimi făcând aici pe pământ ceea ce fac heruvimii în cer. Şi anume: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia. Aliluia. Aliluia.” Mărturisim că noi, oamenii, păcătoşii de pe pământ, aşa cum suntem, îi închipuim pe heruvimi aici pe pământ şi facem lucrul ceresc în cerul cel de pe pământ, care este Biserica în care Îi slujim lui Dumnezeu de Sus, este Biserica privită ca lăcaş de închinare. Aducem mărire lui Dumnezeu pentru că I se cuvine mărire lui Dumnezeu şi Biserica noastră este o biserică doxologică, adică o biserică preamăritoare de Dumnezeu.

Şi mai este ceva Biserica noastră: Biserică rugătoare. Aceste două elemente ţin de Ortodoxie. Faptul că Îi aducem mărire lui Dumnezeu, şi de aceea se numeşte Biserica noastră Ortodoxă, adică cu dreaptă mărire, şi, pe de altă parte, stăm în faţa lui Dumnezu cu rugăciune şi cu rugăciune vorbim cu Dumnezeu la Sfintele Slujbe şi suntem îndrumaţi de rânduielile Bisericii noastre să ne gândim la Dumnezeu, aşa cum ne este prezentat la Sfintele Slujbe.

Să ştiţi că sunt puţini oameni care au conştiinţa că ei de fapt slujesc lui Dumnezeu în cuprinsul Sfintelor Slujbe. Conştiinţa aceasta eu o am de pe vremea când am făcut Teologia, că, dacă nu făceam Teologia, nu ştiu dacă ajungeam la gândul acesta. La Teologie am învăţat că textele liturgice, adică textele pe care le spunem noi la Sfintele Slujbe, cuprind nişte comori de gândire. Adică nu numai o formula de ritual în textul liturgic, ci este un conţinut adânc. Am mers la biserică de când mă ştiu, am mers la biserică şi când nu ştiam că acolo se spun lucruri cu conţinut. Şi când m-am dus la şcoală la Cluj, Dumnezeu să-i odihnească pe cei de odinioară, m-au întrebat nişte colegi dacă la noi în sat se cântă la biserică „Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia. Aliluia. Aliluia”. Şi am zis că nu. Bineînţeles că nu se putea aşa ceva. Eu, deşi mergeam la biserică, nu ştiam că se zic cuvintele acestea. După ce mi-au atras ei mie atenţia, în vacanţă, mergând în satul meu, am auzit la biserică: „Ca pe Împăraratul toturor să-L primim, pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia. Aliluia. Aliluia” şi abia am aşteptat să mă duc la şcoala să le spun colegilor că şi la noi se cântă „Ca pe Împăratul…” Ce înseamnă asta? Înseamnă că poţi să mergi la Slujbă şi să nu iei aminte la ceea ce se spune acolo. Or, important este să înveţi, pentru că noi două lucruri facem la Slujbă: ne rugăm şi învăţăm. Ne rugăm şi învăţăm. Învăţăm rugându-ne şi ne rugăm învăţând.

Pr. Teofil Părăian

Nu au fost puţine verile grele care au trecut peste noi în ultimii douăzeci de ani. Nu. Nu-i vorba de încălzirea globală ori de fenomenele meteorologice. Nici măcar de criza prin care lumea a ajuns, în sfârşit, la preţul corect plătit pentru cifrologia în care şi-a îngropat credibilitatea.

E vorba despre dictatura mediocrităţii, ce şi-a aruncat năvodul peste Ţară. Despre modul în care resursele umane ale unei ţări sunt batjocorite, tensionate şi părăsite dinaintea flagelului financiar-economic în care ne zbatem. Căci pe lângă criza financiară avem o criză a integrării în UE, avem legalizarea minciunii şi manipulării media, avem decăderea dinspre morală spre eticismul ateu. Pentru tânărul creştin, cu aşteptările şi viziunea sa asupra veşniciei, tensiunea este de nesuportat, riscând uneori să ajungă în deznădeje şi neorânduială duhovnicească. Şi uneori Biserica, prin discursurile sale paralele şi disjuncte, prin aroganţele extremiste sau pietismele lamentabile, încarcă de deznădejde „folderele” sufleteşti ale unei generaţii de bulversaţi. Pentru că ceea ce emit extremiştii - liberali ori absurzi, deplasaţi spre ideologii care vulgarizează Ortodoxia - ţine de boala care ne cotrobăie prin suflete tot mai des: mediocritatea.
Din dorinţa de a obţine cât mai mari note la examene cu cât mai puţină muncă, tinerii au ales să facă şcoli mediocre, cu diplome soft. Din dorinţa autonomiei financiare se angrenează în tot soiul de servicii şi proiecte din care storc bani mizeri, de la patroni specializaţi deja în exploatarea naivităţii tinereşti. Din dorinţa de a le fi mai uşor părinţilor, tinerii acceptă servicii rezervate în Occidentul evoluat spre egoism acerb numai „luzărilor”, pierduţilor, săracilor din lumea a treia, a patra, a cincea… Din care credeam că nu mai facem parte. Copiii care-şi asumă responsabilităţi de părinţi, cu toată tragedia ce se naşte de aici, pierd din vedere pregătirea lor, adâncirea lor în studiu şi practică intelectuală ori duhovnicească. Şi devin tot mai mediocri - deşi mediocritatea nu are grade de comparaţie -, tot mai acri şi mai demotivaţi. Chiar când cred că sunt creştini, când declară aceasta, se simt demotivaţi, plictisiţi, devenind obraznici, obosiţi, absurzi în pretenţii. Obosiţi de mediocritatea din care-şi trag seva zilnică.
Dictatura mediocrităţii a lovit aşadar tineretul, sufocându-l. A manelizat cultura, devenită un lux aproape nenecesar, la vremea în care maneliştii sunt mai prezenţi în cultura României decât oamenii crescuţi în duhul românismului şi al Ortodoxiei. Din nefericire şi tinerii noştri - dar care or fi cei care nu sunt ai noştri?! - nu au depăşit nivelul general. Modul în care evoluează în viaţa şcolară, în raporturile cu părinţii, cu adunarea creştină căreia-i aparţin, eludarea unei vieţi duhovniceşti construită pe smerenie şi părtăşia cu Biserica, prin lucrarea pedagogică a Duhului Sfânt în viaţa lor, toate acestea şi alte multele sunt semnul îmbătrânirii mediocre a tineretului nostru. E suficient să analizăm modul în care îşi lucrează mântuirea, modul în care emit pretenţii de cunoaştere a Scripturii şi a mărturisirii de credinţă, fără a avea habar de ele; toate arată că, din orgoliile absurde ale maturilor, s-a ratat o generaţie întreagă de tineri. Unii dintre ei au descoperit dimensiunea decăderii în mediocritate în contact cu jumătăţile de măsură pe care societatea occidentală le propune. Şi s-au convertit, născându-se de Sus, după ce au fost târâţi pe jos. De la ei aşteptăm semnalul de reactivare a celulei creştine care stă în miezul sufletului tinerilor noştri. Atât doar că nu am dăruit tinerilor pârghiile prin care să ne comunice dramele lor, tragediile multora dintre ei. Este momentul să restructurăm comunicarea din Biserică. Nu prin activarea blogurilor ori forumurilor internaute. Nimic nu este mai necomunicant decât falsele păreri, unilaterale şi fără temei de cele mai multe ori, aglutinate în masa de mediocritate a comunicării de acum. Dinspre reconstituirea parohiilor vii, ancorate în rugăciune şi cunoaşterea Scripturii, în trăirea ei directă prin intermediul purtării de grijă a unui duhovnic încercat, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, trebuie repornită vindecarea de mediocritate a tineretului nostru. Numai acolo unde comuniunea cu Maica Domnului nu-i cuvânt ieftin, iar sfinţii nu sunt excluşi din viaţa cotidiană, există ieşire din modelel mediocrităţii.
Trebuie să le acordăm mai multă încredere tinerilor, să credem că Hristos crede în harisma tinereţii lor. Să-i ajutăm să crească oferindu-le în primul rând încredere, nu speriindu-i de responsabilizare, ci oferindu-le responsabilităţi în numele lui Dumnezeu.
Am auzit, nu de mult, un slujitor al altarului extrem de deranjat de faptul că susţineam nevoia culturalizării în Hristos a tineretului. El spunea că tinerii noştri ştiu deja o mulţime de lucruri, au o cultură liturgică, au o cultură a revelaţiei asumată. Poate. Cultură creştină înseamnă, în schimb, fidelizare a efortului, refuzul mediocrizării, muncă şi rugăciune deopotrivă, meditaţie şi lectură, şcoală şi asceză. Iar dacă vrem să mai salvăm ceva din dezertările spre mediocritate, de aici trebuie pornit.

Nu avem timp de snobisme misionare. Dar vom avea timp să ne rugăm şi să nădăjduim împreună. Ne vom face timp să fim mai mult împreună. Cât mai avem tineri dispuşi să ne stea alături, nu-i totul pierdut.

Ortodoxia nu este chemată să aibă acţiuni la concurenţă cu celelalte confesiuni ori secte. Singura concurenţă pe care o are de împlinit este aceea cu Evanghelia. Cu plinirea poruncilor. De aici să începem.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Problema canonizării mitropolitului Andrei Şaguna s-a pus din 2006, dar demersurile oficiale au început de trei ani, culminând în 21 iulie, când Sfântul Sinod a aprobat canonizarea acestuia. Rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului Andrei Şaguna au fost deshumate în luna mai, din cripta Mausoleului de la Răşinari. Acestea au fost împărţite în două racle - una a rămas în Mausoleu, iar cealaltă va fi depusă la catedrala din Sibiu, într-o raclă specială.

„Preoţii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe din Ardeal şi nu numai l-au cinstit mereu pe Sfântul Andrei de peste 138 de ani încoace, încât s-a creat un adevărat cult pentru el. Şi îl vor cinsti şi mai mult de acum înainte, după ce i s-a rânduit, de către Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române, în 21 iulie a. c., locul care i se cuvine în sinaxarul Bisericii creştine. Sfântul ierarh Andrei Şaguna a fost un om al rugăciunii, al meditaţiei, al liturghisirii, al propovăduirii adevărurilor învăţăturii creştine. Prin toate acestea, mitropolitul Andrei a rămas un luminos model pentru urmaşi. De aceea, considerăm că i se cuvine „hirotonirea cu harul cerurilor, drept vestitor apostol”, cum ar spune marele fiu al Răşinariului, Octavian Goga. I se cuvine cea mai aleasă cinstire prin trecerea lui în calendarul Sfinţilor Ierarhi români, alături de Simion Ştefan, Ilie Iorest şi Sava Brancovici ai Ardealului, de Simeon Ştefan, Petru Movilă al Kievului, De Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, de Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul al Ţării Româneşti, şi de prietenul său, episcopul Calinic al Râmnicului”, a spus ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului.

Slujbele legate de canonizarea lui Andrei Şaguna vor începe vineri, 28 octombrie, la Răşinari, când la ora 15, la Biserica Sf. Treime, va avea loc ultimul parastas. De aici, coloana va pleca spre Sala Transilvania din Sibiu, de unde va porni, în jurul orei 16.20, o procesiune solemnă până la catedrala mitropolitană, pe traseul Şcoala de Înot - Justiţiei - Victoriei - Andrei Şaguna - Mitropoliei. Aceasta va trece prin parohiile Hipodrom I, II, III, IV, V, VI, Mihai Viteazul I, II şi III. Vor participa preoţii şi credincioşii din parohiile Buna Vestire I şi II, Iosefin I, II şi III, Sf. Împăraţi III şi IV, Calea Poplăcii I şi II.

Citeste mai departe…

Conferinta “Pornografia - un pericol real pentru prezentul si viitorul României”

Asociatia Studentilor din Universitatea Bucuresti si Asociatia pentru Apararea Familiei si Copilului organizeaza joi, 24 februarie 2011, ora 18.00 în Aula Magna a Facultatii de Drept din Bucuresti, conferinta “Pornografia - un pericol real pentru prezentul si viitorul României“.

Lansare de carte:

Cu aceasta ocazie, Dl. Virgiliu Gheorghe, va lansa cartea “Pornografia - maladia secolului XXI”.

Vor conferentia:

Prof. Dr. Ecaterina Andronescu
Prof. Dr. Ilie Badescu
Prof. Dr. Adrian Restian
Prof. Dr. Pavel Chirila
Dr. Ing. Iulian Iancu si alti invitati.

Părintele Tadei s-a născut în 1914 (†2003) într-o familie evlavioasă de ţărani. Pentru că se naşte prematur, la şase luni, va fi un copil bolnăvicios. Mama îi moare la scurt timp după naştere şi va fi crescut de mai multe mame vitrege care manifestau plăcerea sadică de a-l snopi adesea în bătaie. Această perioadă grea Părintele Tadei o rezumă în câteva cuvinte: “Când eram mic, eram slab şi neputincios. Adesea îmi spuneau acasă: Nu eşti bun de nimic. Uită-te la Miladin (un băiat de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu mănânci pâine zadarnic.” Mă dureau cuvintele acestea. Aproape de casa noastră se afla un copac, şi adesea mă duceam acolo şi mă rugam la Dumnezeu să facă astfel încât să fiu şi eu de folos cu ceva”.

După ce termină şcoala primară şi Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ se îmbolnăveşte pe la 15-16 ani de pneumonie. Starea i se agravează pe zi ce trece. Medicii îi mai dau de trăit cinci ani. În faţa sfârşitului său inexorabil tânărul Toma ia decizia să îi slujească lui Dumnezeu în tot acest timp care i-a mai rămas. Mai întâi ajunge la Mănăstirea Gorniak. Un călugăr rus îl îndrumă spre mănăstirea Milkovo pentru că, îi spune el, călugăria “aşa cum o înţelegi tu, nu o vei găsi nicăieri în mănăstirile noastre. O astfel de rânduială există numai la ruşi, la mănăstirea Milkovo”. Prima ascultare pe care o primeşte la mănăstirea Milkovo este la baia cu aburi. “Am îndurat cu greu aburul acela, căci aveam plămâni slabi. A trebuit să mă plec la podea, unde nu era abur.” După moartea Staretului Ambrozie obştea se destramă. Iar cel care avea să devină Stareţul Tadei urmează un drum plin de încercări. La mănăstirea Gorniak este hirotonit, urmează şcoala de iconografie la mănăstirea Milkovo. După ce este arestat de două ori în timpul celui de-al doilea război mondial de nemţii care ocupaseră Serbia, Părintele Tadei este numit stareţ la Mănăstirea Vitovniţa, unde îi va înfrunta pe comuniştii care începuseră să controleze zona.

Acestea sunt doar câteva amănunte din viaţa exterioară a Stareţului. Importantă, extraordinară aş putea spune, pentru vremurile pe care le trăim este învăţăruta sa duhovnicească. (Mai mult aici)

Dar mai bine sa-l lasam pe parintele sa ne vorbeasca…