Aparitii noi la Editura Agnos: “Zambetul Sfintilor – File de pateric urban-rural contemporan” de Pr. Romeo Ene

Cartile noastre Fara comentarii

Mulțumind copiilor…

Suntem dinaintea unei cărți-provocare. Sunt strânse, în pagini pline de emoție, emoțiile copiilor și profesorului lor de religie, Părintele Ene Romeo. Sunt pline de sens, de bucurie și de lumină. Se vede că Părintele a gestionat sentimente și resentimente cu împreună lucrarea Harului și…copiilor. Nici nu cred că pot să scriu o prefață la modul discret în care copiii sărută obrazul scuipat al Bisericii și Școlii. Fiecare poveste este o lecție, nu doar de „religie”. Se simte realismul din ele, viața propriu-zisă care, uneori, nu-i așa, bate filmul imaginarului scenaristic al culturilor seculariste. O să citiți despre copii, adolescenți și oameni maturi, unul dintre  ei, veteran nonagenar, fiind personajul care m-a înlăcrimat cu bucuria lui. Suntem dependenți unii de alții, dar nu pricepem foarte bine acest lucru. Ținem la orgolii și clișee, chiar credem în clișee mai mult decât în adevăr. Vrem dreptate, cu orice preț, uneori cu prețul adevărului. Tinerii din carte au aflat adevărul. De aceea au devenit liberi și vorbesc prin prisma libertății lor.

Cartea aceasta s-a născut și din dorința Părintelui Romeo de a le mulțumi copiilor. Și sunt deplin de acord cu el că ora de religie trăiește pentru ei și prin ei. Mare parte din paginile acestui „raport de suflet” s-au consemnat pentru a constitui contra-argument la ideologizarea prin ora de religie. E răspunsul pe care copiii îl dau detractorilor educației religioase, destinși și zâmbitori, atenți și demni. Personal păstrez o amintire din anul 2015, anul unei reale prigoniri a zâmbetului din ora de religie, pe care- prefațând povești, o povestesc și eu. S-a anunțat demersul unui profesor, buzoian și el, de a face prezența prin semnătură la ora de religie cu ajutorul Curții Constituționale și a referendumului. O parte din cancelarii au zâmbit cu subînțeles. La o școală, aproape de Sibiu, unul dintre ceilalți dascăli prezenți în cancelarie, a anunțat sarcastic profesoara de religie că trebuie să-și caute alt loc de muncă. Că ora de religie are front închis în școală. Supărată, profesoara m-a sunat, am încurajat-o spunându-i limpede că doar copiii pot stabili acest lucru. Ajunsă în clasă, copiii erau mai cuminți ca niciodată, pe catedră erau flori proaspete, temele făcute și chiar au tăcut mai toată ora. Simțiseră ceva din durerea profesoarei? Trecuseră în inima lor ceva din tristețea inimii ei? La sfârșitul orei s-au ridicat în picioare și au îmbrățișat pe Doamna de religie. Iar când a ieșit pe coridor, ceilalți copii au încurajat-o spunându-i: Doamna, noi nu vrem să plecați, vrem oră de religie…Când m-a sunat încă plângea. De ce avem nevoie de jignirea profesorului de religie, de ce trebuie să îndurerăm oamenii, de ce avem nevoie sau îngăduim presiuni inumane pe școală, doar pentru a le îngădui unora să-și împlinească planurile de marketing de politic socială? Poate pentru a redescoperi dragostea copiilor.

Cartea aceasta despre aceasta este. Cum destinderea aduce dragostea copiilor, crește apropierea de Dumnezeu- subiectul luminos al iubirii copiilor la ora de religie. Sunt convins că inima voastră va tresări ca inima copiilor acestora, personajele de bază ale cărții. Fiecare poveste este o lecție nesfârșită. Mulțumim copiilor că ne-o predau, zi de zi, oră de oră…

Pr. Constantin Necula

Cartea se poate cumpara de aici

Zambetul Sfintilor

Aparitii noi la Editura Agnos: “Duminici de fiecare zi” de Pr. Constantin Necula

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula 1 Comentariu

Când fiecare zi ne e Duminică…

COLECȚIE:RELIGIE / PREDICI
EDITURA:AGNOS
APARIȚIE:2016
ISBN:978-973-1941-49-3
PAGINI:296
FORMAT:11,5 X 21 CM, cartonat

Părintele Constantin Necula e un traducător al adevărurilor ultime care, odată descoperit, nu se mai lasă expropriat. Cu un limbaj deconceptualizat de truisme teologice sau formulări standardizate dogmatic, cuvântul său îşi face loc, de ani buni, în inimile celor care Îl caută pe Dumnezeu pre limba lor şi într-un mesaj accesibil (fără a fi deloc facil), destructurat, seducător prin originalitatea şi bunul simţ al vocaţiei mărturisirii.
Omilet ca formaţie universitară (în şcoala teologică îşi exersează abilităţile profesorale predândCatehetica şi omiletica), Părintele Constantin face, cu această carte, proba predicii-reper, a acelei ziceri care, în extrem de puţine cuvinte, trebuie să aducă intensitate de idee şi cumul de sens. Pentru că paginile acestea se constituie din predici la evangheliile duminicale susţinute în cadrul unei rubrici permanente ale unui săptămânal laic, acolo unde, număr de număr, Hristos trebuie mărturisit pentru un public extrem de eterogen şi, de multe ori, cu vecinătăţi destul de largi cu Biserica. De aceea nu avem de-a face aici, neapărat, cu un discurs previzibil de conformism omiletic, ci mai degrabă cu un spirit liber, care se goleşte de sine pentru a-l înţelege pe celălalt şi, mai ales, pentru a se face înţeles. Şi pentru care încorsetarea spaţiului editorial rezervat rubricii nu e o cantonare, ci doar o altă seducătoare provocare.
Se spune că cel mai bun tovarăş de drum nu este cel care cunoaşte acel drum, ci cel care-l descoperă împreună cu tine. Părintele Constantin se lasă descoperit (şi) în aceste pagini, invitându-ne la o împreună-însoţire în care, duminică de duminică, filele Sfintelor Evanghelii ne sunt jaloane înspre acea odihnitoare ajungere în aşezarea în Hristos. Şi, de ce nu, în care inima noastră să devină – formularea e a Părintelui Arsenie Boca – „o carte scrisă în Duhul lui Dumnezeu”.
Duminici de fiecare zi e o carte manifest, scrisă din drag şi de drag de oameni. Cu iubire, pentru acei tovarăşi de drum cu care Părintele Constantin relaţionează zi de zi şi laolaltă cu care îşi descoperă el însuşi bucuria mergerii împreună spre Dumnezeu. Aici, în aceste pagini (şi nu numai), Hristos e refractar însingurării. Iar în tălmăcirea autorului acestui volum, pericopele evanghelice se fac oaze de lumină şi înţelegere pe Cale, spre întâlnirea cu Adevărul, Viaţa…

Romeo PETRAŞCIUC

Cartea se poate cumpara de aici

Duminici de fiecare zi

Aparitii noi la Editura Agnos: “Pedagogia povestii. A fost odata, pe cand povestile nu aveau televizor…” de Pr. Constantin Necula

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

Povestea ca loc de întâlnire

Cu această carte, Părintele Constantin Necula ne face copărtaşi la vrerea adăstării în raiul din care niciodată nu putem fi alungaţi: Împărăţia Poveştilor, locul în care se întâlnesc vremurile şi vremuirile, cerul cu pământul, Dumnezeu şi oamenii. Undeva, la confluenţa aceea a realului cotidian cu plăsmuirea de geniu, spaţiu în care ştim foarte bine că bagatelizarea şi relativizarea oricărui dat particular, oricărui adevăr întemeietor nu face decât să ne însingureze de taină, de decodificarea sensurilor ultime, de Dumnezeu, până la urmă. Pentru că adevăratele poveşti nu se sfârşesc niciodată, iar în subtextul fiecărei istorisiri din acestea se află, de fapt, adevărata poveste, aceea în care ni Se dezvăluie Dumnezeu ca Tată de poveste, Care a pregătit lumea, cu toate ale ei, pentru a-i ferici, aşa cum doar El ştie a o face, pe copiii Săi. Şi Care ni se dezvăluie, de foarte multe ori, şi prin poveşti. Pentru că, nu-i aşa, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti…

Subiect de curs, iniţial, pentru studenţii Părintelui Constantin, decodarea celor trei poveşti ale lui Ion Creangă – Capra cu trei iezi, Povestea lui Harap alb, Fata babei şi fata moşneagului – s-a strămutat pe unde radio, pentru ca acum să se plinească vremea statornicirii lor în pagină de carte, aşa cum îi şade bine oricărei poveşti. Demers curajos şi fecund, rescrierea, resemnificarea acestor puncte forte ale literaturii române în cheie teologică se face cu un firesc uimitor, într-o logică seducătoare, de o temeinică acurateţe. E, de altfel, datul Părintelui Constantin să ne ademenească (şi) prin fervoarea, fascinaţia discursului său, convingându-ne de probitatea raţionamentelor şi a faptului că, dacă vrei să îţi asumi un viitor responsabil, atunci trebuie să ştii să desluşeşti trecutul cuibărit, de foarte multe ori, în poveştile Neamului tău.

Sunt uimitoare sensurile pe care le descoperi, împreună cu Părintele Constantin, reluând aceste texte ale copilăriei! Se spune că a înţelege o capodoperă înseamnă, în fond, să o recreezi tu însuţi, să îi inventariezi notele profunde, tâlcurile personale, să îi desluşeşti adevărata poveste. Or, la Părintele Constantin tocmai această naturaleţe a re-scrierii istorisirilor de oarecând, pentru vremurile de acum, cu o surprinzătoare şi largă semantică, dă savoare pretextului de a ne întoarce la poveste. O călătorie iniţiatică, dacă vreţi, înspre acasă.

„Pentru ca o idee să trăiască – era de părere Tudor Arghezi – n-ajunge să-i puie un miez de geniu scriitorul. Îi trebuie ideii contribuţia de minte şi de bunăvoinţă a cititorului.” Începutul a fost făcut… Povestitorul e gata de călătorie. Nu trebuie decât să deschidem cartea, pentru a intra plenar în viaţa fără de moarte a gândirii curate a neamului românesc. Iar această bunăvoinţă ne va face, cu siguranţă, mai înţelepţi cu încă o nemărginire de poveste.

Romeo PETRAŞCIUC

Volumul se poate cumpara de aici

Pedagogia povestii

Aparitii noi la Editura Agnos: “Lumina Evangheliei. Exegeze la Evangheliile duminicale” de Pr. Prof. Vasile Mihoc

Cartile noastre, Pr. Vasile Mihoc Fara comentarii

Format: 26, 5 X 16, 5 cm, cartonata, cusuta.

Cartea se poate cumpara de aici

 

Lumina Evangheliei tipar-p1aabqr5cm1cf91qbg1s5d1oas1vtu

Cuvânt înainte

„Bucuria mea, Hristos a înviat!” – așa îi întâmpina Sfântul Serafim de Sarov pe toți cei pe care-i întâlnea. Iată un element din biografia smeritului Serafim care ne spune multe despre înălțimea sa duhovnicească, dar și, în general, despre ce înseamnă a fi creștin. Căci mulți rostesc acest salut – este adevărat că unii o fac numai cu jumătate de gură ¬–, dar puțini sunt cei la care această proclamare a Învierii Domnului are puterea pe care o avea la Sfântul Serafim. Căci, într-adevăr, salutul nostru pascal are o mare și negrăită putere. Însă vestirea „Hristos a înviat!” și răspunsul „Adevărat a înviat!” își vădesc întreaga lumină și putere numai în ființa, în graiul și în viața acelora, cu adevărat, și ei au înviat.
Născuți din nou în Hristos, prin Duhul Sfânt, noi suntem vii, ca unii care participăm deja la viața cerească și dumnezeiască a Domnului Celui înviat și preamărit. Viața pe care o avem în Hristos este singura care-și merită numele. Astfel, pentru fiecare om, a fi sau a nu fiu născut din nou în Hristos este o problemă de viață și de moarte, „căci – zice Sfântul Irineu – părtășia cu Dumnezeu este viața, iar despărțirea de Dumnezeu este moarte” (Contre les hérésies, V, 27,2, „Sources chrétiennes”, no. 153, p. 342). Căci nu-și merită numele de viață simpla existență trupească și trecătoare. „O viață fără eternitate este nedemnă a se numi ‚viață’. Singura adevărată este viața veșnică”, zice Fer. Augustin (Cuvântarea 346, PL 38, 1522).
Iisus Hristos, Cel răstignit, înviat și înălțat întru slavă, de-a dreapta Tatălui, este viața noastră. Este adevărat, că această viață cu totul înaltă și dumnezeiască, pe care am primit-o, la care participăm, care lucrează cu putere în viața celor născuți din nou în Hristos, depășește puterea noastră de percepție și de înțelegere. Ea devine lucrătoare în și prin noi pe măsura angajării noastre în această viață de Sus, adică în măsura în care conlucrăm cu Dumnezeu, în mod conștient, cu voia noastră, printr-o viață de credință și de râvnitoare împlinire a poruncilor Sale. De aceea îndeamnă Apostolul Pavel: „Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci și voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă” (Col 3,2-4). Iar Sfântul Apostol Ioan scrie: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte” (I In 3,14).
Chiar în Evanghelia Sfintei Liturghii din Duminica Învierii, în strânsă legătură cu afirmarea preexistenţei din veşnicie a Logosului şi a adevărului venirii Sale în lume ca „Lumina cea adevărată”, prin Întrupare, se afirmă descoperă adevărul fundamental că a fi creştin înseamnă a fi „fiul lui Dumnezeu”, devenit astfel printr-o naştere din Dumnezeu, şi că acesta este harul (darul) pe care Dumnezeu l-a făcut lumii în Iisus Hristos. Într-adevăr, în această pericopă Sfântul Ioan Teologul ne spune că „celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din dorinţă trupească, nici din dorinţă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (In 1,12-13).
Ceva mai încolo, în aceeaşi Evanghelie (3,3-5), taina acestei naşteri din Dumnezeu o dezvăluie Mântuitorul Însuşi lui Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu”. Nicodim nu înţelege că este vorba de o naştere duhovnicească. De aceea, cuvântul Învăţătorului galileian i se pare de neînţeles şi de neacceptat: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Poate, oare, să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” La care Domnul răspunde cu precizarea că este vorba de o naştere duhovnicească: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. Dialogul cu Nicodim continuă pe această temă, în el revenind referirea la naşterea „de Sus” sau „din Duh(ul)”.
În acest cuvânt fundamental, Mântuitorul ne descoperă, în primul rând, faptul că nimeni nu se poate mântui fără această naştere din Dumnezeu (de Sus). „Cineva”, din versetele 3 şi 5, („De nu se va naşte cineva…”), este un pronume nehotărât care înseamnă „oricine”. Sensul celor două afirmaţii paralele din aceste două versete este absolut clar: nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu fără naşterea de Sus.
Reţinem că naşterea „de la (sau: din) Dumnezeu” din prologul Evangheliei (1,13) este numită în cap. 3 naştere „de Sus” (în v. 3 şi 7), naştere „din apă şi din Duh” (în v. 5) sau naştere „din Duh(ul)” (în v. 6 şi 8).
În această lucrare minunată, Dumnezeu este Cel care naşte şi noi suntem cei care ne naştem. Sfântul Iacov zice că „Părintele luminilor… după voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui” (Iac 1,17-18). Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel se referă şi ei, în mod direct, la această naştere dumnezeiască, pe care – ţinând seama că ea vine după naşterea trupească – o numesc „naştere din nou” şi „a doua” naştere. Astfel, în prima Epistolă sobornicească a Sfântului Petru citim aceste cuvinte: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos Care, după mare mila Sa, prin Învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie…” (1,3); şi: „Fiind născuţi a doua oară nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (1,23). Iar Apostolul Pavel zice că Dumnezeu „ne-a mântuit, nu din faptele cele întru îndreptare, săvârşite de noi, ci după a lui îndurare, prin baia naşterii celei de-a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3,5).
În toate aceste texte aflăm aceeaşi sfântă învăţătură despre naşterea „de Sus”. Ele ne arată că Sfântul Ioan Teologul n-a fost nici singurul şi nici cel dintâi scriitor creştin inspirat care să fi acordat atenţia cuvenită acestui aspect esenţial al învăţăturii lui Hristos. Evanghelia „duhovnicească” de la Ioan – cum o caracteriza încă un Clement Alexandrinul, în secolul al II-lea – nu este, deci, singura care să evidenţieze marele adevăr al naşterii celei duhovniceşti. Evanghelia a patra, scrisă spre sfârşitul veacului apostolic, nu face decât să reafirme şi să rezume învăţătura primită de la Hristos Însuşi şi mărturisită, iată, în mod consecvent, de întreaga tradiţie apostolică.
Se cuvine să subliniem câteva idei din aceste texte. Ele arată, în primul rând, că suntem născuţi din Dumnezeu prin Taina Sfântului Botez. Am văzut că Sfântul Pavel vorbeşte de „baia naşterii celei de-a doua” (Tit 3,5); iar în convorbirea cu Nicodim Domnul Hristos precizează că naşterea de Sus (In 3,3) este, de fapt, o naştere „din apă şi din Duh” (3,5). În alt loc, Apostolul Pavel zice că Hristos a curăţit Biserica, Trupul Său, „cu baia apei prin cuvânt” (Efes 5,26). „Baia”, „apa” sau „baia apei” din aceste texte sunt referiri foarte clare la Sfântul Botez, însuşi cuvântul „botez” (în greceşte báptisma) însemnând „baie”, „afundare”.
Apoi, dacă Cel care ne naşte din nou este Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, un rol la această naştere îl are „cuvântul”. Atât Sfântul Iacov (Iac 1,18) cât şi Sfântul Petru (I Pt 1,23) spun că suntem născuţi din nou prin cuvântul lui Dumnezeu. Este vorba de cuvântul propovăduirii creştine, care cere răspunsul credinţei noastre. Astfel, naşterea de Sus se realizează prin conlucrarea noastră cu Dumnezeu. Ea este, deopotrivă, dar de Sus şi datorie de împlinit din partea noastră.
O altă idee: naşterea din nou a noastră are o strânsă legătură cu Învierea lui Hristos. Dumnezeu „prin Învierea lui Iisus Hristos din morţi ne-a născut din nou” (I Petru 1,3; cf. 3,21). Căci naşterea din Dumnezeu este ea însăşi o înviere. Dumnezeu ne naşte din nou, prin Duhul Sfânt, făcându-ne, de fapt, părtaşi morţii şi învierii Fiului Său. Iată marele şi tainicul adevăr al vieţii în Hristos: acela că suntem părtaşi vieţii lui Hristos Cel înviat, că suntem noi înşine nişte înviaţi din morţi. Nu este vorba de o simplă metaforă. Învierea noastră în Hristos este – şi trebuie să fie – o realitate profundă a vieţii noastre celei noi.
Darul vieţii lui Hristos Cel înviat îl primim prin Taina Sfântului Botez. Această Sfântă Taină este cu adevărat moarte şi înviere în şi împreună cu Hristos. „Oare nu ştiţi – zice Apostolul – că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6,3-4). Sau: „Pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi! – şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru cele cereşti, în Hristos Iisus” (Efes 2,5-6). Şi iarăşi: „Îngropaţi fiind împreună cu El prin Botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi” (Col 2,12).
Astfel, Taina Botezului este o taină a învierii noastre împreună cu Hristos. Este taina învierii celei dintâi!
Mulţi se rătăcesc datorită unei greşite înţelegeri a unui cuvânt din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (20,1 şi urm.) în care este vorba despre „învierea cea dintâi” a martirilor şi despre domnia lor de „o mie de ani” împreună cu Hristos. Toţi cei care profesează aşa-numita doctrină milenistă cred că rătăcirea lor poate fi susţinută pe baza acestui text. Ei cred că învierea de obşte se va realiza de fapt în două etape: că va fi mai întâi o înviere a celor drepţi, „învierea cea dintâi” din Apocalipsă (20,5 şi 6), urmată de împărăţia „de o mie de ani” şi, în sfârşit, învierea celorlalţi, a celor păcătoşi. Ei greşesc, în primul rând, luând ad litteram cifra de „o mie de ani”. Ori, în Apocalipsă – şi, în general, în scrierile aparţinătoare genului numit apocaliptic, cum este deja partea a doua a cărţii Daniel, dar cum sunt şi mai multe scrieri apocrife iudaice – cifrele au întotdeauna o valoare simbolică. „O mie de ani” din acest text nu este altceva decât „timpul Bisericii”, adică perioada dintre prima şi a doua venire a lui Hristos, timp în care El domneşte ca „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (Apoc 19,16; cf. 17,14), ca Unul Căruia I s-a dat „toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt 28,18). Şi împreună cu El domnesc toţi sfinţii adormiţi, care sunt deja „împreună cu Hristos” (Fil 1,23; cf. Apoc 7, 9).
Mileniştii greşesc apoi neînţelegând ce vrea să spună Apocalipsa atunci când vorbeşte de „învierea cea dintâi”. Câtă vreme suntem în trup, învierea noastră duhovnicească şi viaţa cea nouă în Hristos rămân tainice şi nu pot fi sesizate în întreaga lor realitate nici chiar de către cei sporiţi în viaţa duhovnicească. Sfântul Apostol Pavel ne spune că adevărata bogăţie şi măreţie a acestei vieţi noi ni se va descoperi numai la Parusie: „Căci – zice el – voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru mărire” (Col 3,3-4). Dar încă la trecerea lor în veşnicie, prin moartea trupească – moarte care este pentru ei, de fapt, o „mutare din moarte la viaţă” (In 5,24) –, sfinţii dobândesc o mult mai vie conştiinţă a darului vieţii celei noi în Hristos decât au putut-o avea pe pământ. Trecerea din această viaţă înseamnă, pentru ei, intrarea într-o mult mai intimă legătură cu Hristos. Aceasta este situaţia martirilor, de care se preocupă îndeosebi Apocalipsa şi de care este vorba în textul menţionat. În acest text se spune că martirii creştini deja „au înviat” (de notat că verbul este la timpul trecut) şi că ei deja împărăţesc împreună cu Hristos. „Învierea cea dintâi” nu este, deci, un eveniment care va avea loc în viitorul eshatologic. De altfel, Sfântul Ioan Teologul zice că a văzut „sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus” (Apoc 20,4). Nu este, deci, vorba de situaţia martirilor după o înviere a lor cu trupul. Apocalipsa se referă la situaţia prezentă a celor care şi-au vărsat sângele pentru Hristos: ei sunt fericiţi şi împărăţesc împreună cu El. Astfel, Bisericii persecutate de regimul tiranic al lui Domiţian, Bisericii care-şi plânge martirii, Apocalipsa îi aduce mângâiere, descoperindu-i că aceştia sunt biruitori şi fericiţi împreună cu Domnul lor. De altfel, Apocalipsa vorbeşte foarte clar, în continuare (20,12-13), despre o înviere generală, a celor buni şi a celor răi deopotrivă, şi despre o judecată a tuturor, „potrivit cu faptele lor”. Iată o perspectivă care contrazice în modul cel mai direct eroarea milenistă!
Un alt text al Sfântului Ioan Teologul, de data aceasta din Evanghelia a patra, ne va lămuri deplin asupra celor două învieri la care se referă Apocalipsa. Este vorba de cunoscutul cuvânt al Mântuitorului din Ioan 5,25-29: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui; şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei”.
Acest text afirmă, în primul rând, că Mântuitorului Hristos „I s-a dat să aibă viaţă în Sine”. Sfântul Apostol Pavel zice, la fel, că dacă Adam cel dintâi a fost făcut „cu suflet viu” (cf. Fac 2,7), „Adam cel de pe urmă”, adică Hristos, S-a făcut „cu duh dătător de viaţă” (I Cor 15,45). Ca atare, „Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (In 5, 21). Încă aici pe pământ, El dă credincioşilor Săi viaţă din viaţa Sa.
Astfel, în textul citat din In 5,25-29 este vorba, în modul cel mai clar, de două învieri: (1) o primă înviere, al cărei ceas „acum este” şi când nu are loc, de fapt, o înviere generală, căci au parte de această înviere numai „morţii” care aud glasul Fiului lui Dumnezeu (v. 25); şi (2) o a doua înviere, de data aceasta una generală, când vor ieşi „toţi cei din morminte”, spre a primi răsplată sau osândă, potrivit cu faptele lor, bune sau rele (v. 28-29). Prima este învierea duhovnicească a celor ce-L primesc pe Hristos şi „aud” glasul Lui, adică ascultă cuvântul Său mântuitor; a doua este învierea cu trupul a tuturor morţilor, la Parusie.
„Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi”, zice Apocalipsa (20,6). Având-o pe aceasta, nu avem a ne teme de „moartea cea de-a doua” (ibidem), adică de osânda cea veşnică.
Vom zice, poate, că suntem botezaţi şi că, deci, ne-am împărtăşit de darul învierii celei dintâi. Atrăgeam însă atenţia că această înviere se lucrează „prin cuvânt”, că, adică, ea implică răspunsul nostru la cuvântul propovăduirii. Naşterea de Sus este o lucrare a harului lui Dumnezeu, dar acest har cere răspunsul voinţei noastre. La această naştere, zice Sfântul Grigorie de Nyssa, ceea ce se naşte „nu e dintr-o pornire străină, cum se întâmplă cu naşterile trupeşti, ci o astfel de naştere se face din liberă hotărâre. Astfel, într-un fel oarecare suntem proprii noştri părinţi, născându-ne pe noi înşine aşa cum voim din voinţa noastră…” (Despre viaţa lui Moise, trad. de Pr. prof. D. Stăniloae şi Pr. I. Buga, PSB, 29, Bucureşti, 1982, p. 39).
În altă importantă lucrare a sa, acelaşi Sfânt Părinte insistă asupra necesităţii şi importanţei convertirii personale, ca parte integrantă a naşterii de Sus sau a învierii noastre celei duhovniceşti. El constată că mulţi dintre cei botezaţi se înşeală, crezând că ar fi născuţi din nou şi fără schimbarea vieţii. „Doar e limpede că schimbarea vieţii noastre dobândită prin Botez nu-i propriu-zis o schimbare, dacă noi rămânem tot în starea în care am fost.” „Dacă, deci – adaugă Sfântul Grigorie –, după cum zice proorocul Isaia (1,16), spălându-ne în această tainică baie ne curăţim gândurile şi ne îndepărtăm răutăţile din suflet, e semn că ne-am făcut mai buni şi înaintăm spre tot mai bine cu această schimbare. Dacă însă Botezul e dat numai pentru spălarea trupului, iar sufletul nu se curăţeşte de întinăciunea patimilor, ci duce şi după primirea tainei o viaţă la fel cu cea dinaintea ei, atunci, oricât de îndrăzneţ ar părea, eu o spun fără înconjur: în acest caz, apa e numai apă, pentru că nu se vede nicăieri în cel nou-născut nici o urmă de dar al Duhului” (Marele cuvânt catehetic, cap. 40, trad. de Pr. prof. T. Bodogae, PSB, 30, Bucureşti, 1998, p. 344). Se impune aici o precizare: pentru cel care nu trăieşte „conform Botezului”, ca să folosim exprimarea Sfântului Marcu Ascetul, apa Botezului său nu rămâne un element neutru, ci ea i se face foc arzător. Căci, precum am arătat, în apa Botezului e prezentă lucrarea tainică a sângelui Jertfei de pe Cruce. Iar cine se poartă cu nevrednicie faţă de harul primit la Botez se face vinovat faţă de însuşi sângele lui Hristos (cf. I Cor 11,27).
Botezul este, cu adevărat, moarte și înviere în și împreună cu Hristos (Rom 6,3-4; Efes 2,5-6; Col 2,12). Dar trebuie să afirmăm stăruitor că darul acesta devine lucrător în noi prin ceea ce Sfântul Simeon numește „al doilea botez”, adică botezul lacrimilor, acel botez al întâlnirii personale cu Hristos și al hotărârii și legământului de a fi cu totul al lui Hristos, împlinind cuvântul Lui mântuitor. Se cuvine să notăm accentul pe care, ca și Sf. Grigorie de Nyssa, îl pune Sfântul Simeon Noul Teolog, care scrie în această privință: „Primul Botez are apa care preînchipuiește lacrimile, are mirul ungerii, care e semnul premergător al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci este însuși adevărul” (Cele 225 de capete, 36, în „Filocalia”, vol. VI, traducere, introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al B. O. R., 1977, p., 27). Afirmație pe care Părintele Dumitru Stăniloae o explică astfel: „Aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc nu lucrează cu adevărat și în Botezul cu apă și în taina Mirungerii, ci numai că în aceste taine lucrează prin mijloace văzute și fără ca primitorul să simtă această lucrare, pe când prin lacrimile iubirii de Dumnezeu lucrarea dumnezeiască e simțită” (ibidem, nota 34).
Învierea presupune o moarte – moartea omului celui vechi, moartea noastră față de poftele trupului, față de lumea de păcat. O moarte față de moarte și față de stăpânul ei, diavolul. În multe din mănăstirile athonite poți citi aceste grăitoare cuvinte: „Cine moare înainte de a muri, acela nu va muri când va muri”.

Puțini oameni mai vor să audă în vremea de astăzi aceste sfinte învățături. „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8,11). Trăim chiar vremea împlinirii acestui cuvânt profetic. Niciodată foamea şi setea după cuvântul lui Dumnezeu n-au fost mai mari decât acum, la începutul celui de-al treilea mileniu creştin. Oamenii zilelor noastre posedă mijloace de comunicare şi de informare pe care în trecut lumea nu le-a putut nici măcar visa. Biblia este accesibilă pentru cea mai mare parte a populaţiei globului. Cu toate acestea, foamea şi setea de cuvântul lui Dumnezeu nu numai că rămân o tristă realitate, ci parcă sunt tot mai mari.
Sofisticata civilizaţie a epocii noastre n-a eradicat suferinţele omenirii, ci, dimpotrivă, le-a înmulţit. Bolile, foametea, războaiele, iar pe planul vieţii sufleteşti, însingurarea şi tristeţea, ura şi deznădejdea sunt crunte realităţi ale lumii actuale. Tot astfel, în ciuda ultraperfecţionatelor mijloace de comunicare şi de informare, oamenii sunt mai lipsiţi decât oricând de cunoştinţa cuvântului mântuitor al lui Dumnezeu. Pe de o parte, însăşi avalanşa de informaţii – dintre care cele mai multe nu numai că nu-i sunt omului de folos, ci, dimpotrivă, îi sunt vrăjmaşi – este o piedică în calea accesului cuvântului dumnezeiesc la inima omului. Chiar dacă se seamănă, cuvântul nimereşte cel mai adesea între „spinii” (cf. Mt 13,7) cuvintelor rele de care este astăzi practic invadat sufletul omului, „spini” care nu întârzie să-l înăbuşe.
Pe de altă parte, folosindu-se de aceste mijloace de comunicare atât de eficiente, o mulţime de semănători răi sau cel puţin neputincioşi inundă lumea cu mesaje care, când nu sunt cu totul altceva decât cuvântul cel viu şi lucrător al lui Dumnezeu, reprezintă un cuvânt deformat, diminuat, neputincios. Astfel de surogate nu pot potoli foamea şi setea după cuvântul mântuitor. Nu e de mirare că oamenii nu mai vor să asculte astfel de mesaje, care nu le spun nimic şi care nu-i pot ajuta cu nimic. Din nefericire însă, această atitudine negativă conduce, de multe ori, la refuzul a tot ceea ce este propovăduire a cuvântului. Obosit de atâtea oferte – cele mai multe înşelătoare – şi lipsit de puterea discernământului duhovnicesc, omul zilelor noastre cade uşor în cursa de a refuza şi grâul împreună cu neghina. Înfometată şi însetată de cuvântul mântuitor, omenirea de astăzi se închide totuşi între zidurile de nepătruns ale refuzului de a primi pâinea şi apa de care are atâta nevoie.
Aceste ziduri trebuie străpunse cu arma propovăduirii. Cum vor chema oamenii „numele Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor?” (Rom 10,14). O, cât de mare este astăzi răspunderea celor cărora li s-a încredinţat sarcina propovăduirii Evangheliei! Mai ales preoţii au îndatorirea sfântă de a face să ajungă la inimile oamenilor cuvântul lui Dumnezeu. Preotul, în primul rând, trebuie să fie omul acela „destoinic să înveţe pe alţii” (I Tim 3,2). Este obligaţia preotului, zice Sfântul Apostol Pavel, de a se ţine „de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici” (Tit 1,9). Ucenicului său Timotei, pe care-l lăsase în fruntea Bisericii din Efes, Apostolul îi adresează îndemnul solemn, „în faţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii şi morţii”: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura” (II Tim 4,1-2). Şi, după acelaşi Apostol, mai ales preotul care se sileşte la propovăduire este vrednic de laudă: „Preoţii care-şi ţin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (I Tim 5,17).
Exegezele din acest volum se vor a fi, în primul rând, un ajutor pentru preoţi la împlinirea misiunii lor sfinte de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Ele şi sunt ancorate puternic în acest cuvânt, evitând orice diluare oratorică. Alcătuite de un profesor de Studiul Noului Testament, aceste exegeze reflectă în special – cum o arată titlul însuşi al cărţii – perspectiva exegezei biblice.
Pe de altă parte, deşi bazate pe analiza exegetică, aceste exegeze sunt dezvoltări tematice. Ele şi au, fiecare, un titlu, care indică tema tratată în special în abordarea respectivă. Temele, capitole ale credinţei cea „dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3), sunt luate în considerare şi prezentate din perspectiva actuală a propovăduirii şi a trăirii cuvântului lui Dumnezeu. Volumul ar putea fi astfel intitulat, cu o expresie paulină, „Cuvinte ale credinţei şi ale bunei învăţături” (I Tim 4,6), constituindu-se într-un adevărat catehism ortodox, cu insistenţă asupra fundamentelor învăţăturii celei mântuitoare. Socotim astfel că această carte va fi de cel mai mare folos şi credincioşilor mireni, mai ales acelora care posedă o anumită formaţie creştină şi care doresc să aprofundeze învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe din perspectiva studiului Sfintei Scripturi. Avem conştiinţa că citirea acestei cărţi îi va ajuta şi pe credincioşii mireni să descopere mai deplin frumuseţea şi adevărul învăţăturii dumnezeieşti şi, mânaţi de dorinţa sfântă de a împărtăşi şi altora această învăţătură, să fie gata a da seamă de credinţa şi de nădejdea lor în Hristos Dumnezeu (cf. I Pt 3,15).

Pr. Prof. Vasile MIHOC

Prima aparitie la Editura Alias – Romanul “Chipul” de Sorin David

Anunturi, Cartile noastre Fara comentarii
Chipul 
Sorin David
 
<b> Chipul </b> <br> Sorin David

Incredibil cum te poate fura o carte! Un roman cu iz detectivistic, o lecție despre moarte și viață, despre modul articulării vieții cu moartea în exercițiul propus de Dumnezeu: trecerea omului de la chip la asemănare. Autorul nostru, Sorin David, propune o scară interioară de lectură care merită urmărită. Trecerea de la închipuire la chip și apoi la asemănare. Nuanțele din Ruiz Zafon ori Julia Navarro m-au atras definitiv în jocul unei construcții reportericești de marcă. Nu, nu am de gând să vă povestesc romanul, ci doar să vă îmbiu să aveți încredere în incredibila spiritualizare a morții la care cheamă paginile sale, să identificați un mod nou de a spune că iubiți, că vă pasă, că e important ceea ce vedeți și simțiți. O forță a cuvântului curat, naiv poate în raport cu forțările limbii române la care asistăm în ultima vreme, un cuvânt care zidește. E semn că autorul știe nu doar să folosească darul cuvintelor, ci și să le pună să dăruiască celorlalți adevărurile necesare vieții. Imediate și veșnice.
Incredibil cum te poate fura o carte… Un soi de scenariu avid de un regizor. Imagini, icoane, oameni. Într-un joc al descoperirii CHIPULUI. Nu pot decât să-mi doresc continuarea, să-l rog pe autor să continue să scrie. Merită…
Citiți și vedeți că așa este!

Pr. Constantin Necula

Aparitii noi la Editura Agnos: “Tablitele de la Maraton” de Alexandru Rusu

Cartile noastre Fara comentarii

Prefaţă sau postdemocraţie şi libertatea de expresie 

Căci beat e împăratul de zeci de ani de-orgie! 
Şi-a spus: „Eu Libertatea voi stinge-o în curând 
Ca pe o lumânare, aşa, cu gingăşie!”, 
Dar Libertatea-nvie! Şi el se simte-nfrânt! 
Arthur Rimbaud, Opere, „Mâniile Cezarului”, Polirom, 2003 

La început a fost cuvântul! Săptămânal, duminică după duminică, Maratonul a făcut istorie. A prezentat şi re-prezentat situaţii interesante, a iniţiat dezbateri, a comentat evenimente, a creat polemici. Apoi a intrat în istorie, fiind desfiinţat pentru a face loc unui tip de radio, un aşa-zis radio COMERCIAL. Dacă astăzi nu mai putem asculta Maratonul duminică, o să putem în schimb citi o bună parte a editorialelor cu care această emisiune începea. Pentru a lăsa o urmă a trecerii sale prin istoria agitată a spaţiului mediatic românesc o emisiune cu audienţa Maratonului îşi dezvăluie acum o parte din farmecul său. Alexandru Rusu, cel care a realizat această emisiune vreme de opt ani, publică scurtele şi incitantele sale editoriale cu care deschidea Maratonul. O culegere de texte care prezintă fapte şi stări de spirit ce se întind între februarie 2006 şi octombrie 2013. 
Dincolo de textul propriu-zis, această carte vorbeşte despre evoluţia libertăţii de expresie în România contemporană. Încet, editorial după editorial, o lume peste care se aşternuse uitarea unui prezent continuu decuplat de trecut şi de viitor, reînvie. Alexandru Rusu, prezintă, prin mijlocirea Maratonului şi a editorialelor sale, stagiile evoluţiei României pe parcursul unui deceniu deloc liniştit. În tot acest timp, criza politică permanentă cu care politicienii ne-au ocupat timpul pentru a ne distrage atenţia, a fost brăzdată de mici bucurii efemere, dar accentuată mai apoi de Marea Criză care a schimbat şi lumea şi societatea românească fără să ne dăm seama. Vedem cum pe parcursul paginilor, editorialele devin din ce în ce mai precise, căci evenimentele deveniseră şi ele din ce în ce mai fierbinţi. Atât de fierbinţi încât libertatea presei însăşi devenea o victimă. 
Dacă pentru presa privată românească criza economică a fost devastatoare, pentru presa publică situaţia ar fi trebuit să fie mai bună. Dar, privind retrospectiv, nici pentru mass-media publică situaţia nu a fost mai bună. Dacă pentru mass-media privată interesele patronatului şi slaba sindicalizare au deschis spaţiul excesului şi a permis unui autoritarism editorial să transforme libertatea de expresie în subordonare ierahică, politizarea excesivă a reprezentării în consiliile de administraţie ale radioului şi televiziunii publice a lăsat urme, autocenzura sau o cenzură discretă, postdemocratică, punând jurnaliştii în faţa unor alegeri limită. În acelaşi timp, violenţa discursului public a influenţat viziunea opiniei publice despre politică. 
În (post)ideologia postdemocratică discursul despre reformă (reforma radioului public de exemplu) ar trebui să ţină locul reformei, dar mai ales să inducă o nouă viziune asupra politicilor. În fond, strategiile postdemocratice despre necesitatea reformelor acoperă lipsa de consistenţă a politicilor şi re-construcţia inegalitară a societăţii. în acest sens postdemocraţia nefiind decât perpetuarea iluziei democratice într-o epocă în care egalitatea şi libertatea, cheile de boltă ale oricărei organizări democratice, sunt depreciate în numele eficienţei economice (audienţă, raiting, etc.) şi a pieţei. 
Dacă în Occident mimarea democraţiei de după democraţie, care caracterizează capitalismul târziu, se confruntă cu rezistenţa reminiscenţelor „vechii democraţii”, la noi a fost când prea devreme, când prea târziu pentru democraţie. A fost prea devreme în secolul al XIX-lea când „formele” erau „fără fond” sau în prima jumătate a secolului al XX-lea când altele erau priorităţile istorice. Şi a fost prea târziu la sfârşitul secolului al XX-lea când democraţia era deja subordonată obiectivelor capitalismului. Ori, capitalismul presupune legitimarea inegalităţilor, iar capitalismul târziul, divinizarea acestora. Deloc paradoxal, inegalitatea şi limitarea libertăţii de expresie sunt strict corelate. 
„Accidentele” de parcurs, cum a fost şi cazul eliminării Maratonului din grila Radio România Actualităţi în toamna anului 2013 nu se înscriu doar într-o strategie post-demcoratică de eludare a dezbaterii critice prin promovarea divertismentului, ci corespund şi unei orientări partitocratice care alterează funcţionarea societăţii româneşti.

Cristian Pîrvulescu 

Cristian Pîrvulescu este profesor de ştiinţe politice, comentator al vieţii politice româneşti, preşedinte de onoare al Asociaţiei Pro Democraţia, decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice de la S.N.S.P.A., a fost titularul rubricii „Mâine este astăzi” în cadrul Maratonului. 

Naşterea şi moartea Maratonului 

Maratonul a mai murit o dată în 2004, pentru a renaşte în 2005. Maraton de duminică la Radio România Actualităţi a continuat într-o variantă mai restrânsă orar ceea ce a fost Maraton blue-jeans la Radio România Tineret, program încheiat în toamna lui 2004, odată cu desfiinţarea postului de radio, mascată printr-o trecere exclusiv pe internet. 
Pamfletele politice au traversat trei regimuri: Iliescu, Constantinescu (la Radio România Tineret) şi Băsescu (la Radio România Actualităţi). Îndemnat de bunul meu prieten şi excelentul autor de interviuri Marin Constantin, pamfletele de la Maraton de duminică au fost strânse şi văd acum lumina tiparului. Cartea se completează şi desăvârşeşte cu desenele politice ale lui Ion Barbu. Caricaturistul din Petrila este una dintre tuşele cele mai puternice şi peniţele cele mai acide politic. Desene sale au apărut în România Liberă, Academia Caţavencu, Dilema, Dilema Veche, Ziua, Adevărul. A publicat zilnic, timp de 25 de ani, ceea ce înseamnă chiar mai mult decât a scrie un editorial, caricatura cerând obligatoriu poanta. 
Maraton de duminică a însemnat, timp de opt ani, până în noiembrie 2013, când a fost scos din grila RRA, o tribună a liberei exprimări şi a pluralităţii de opinii, un spaţiu de analiză a lumii în care trăim, un loc rezervat personalităţilor autentice. Au fost la Maraton diplomaţi, oameni de cultură, academicieni, oameni politici reali, personalităţi din societatea civilă, performeri din sport. Peste 300… Campaniile Maraton au însemnat adevărata luptă pentru interesul naţional împotriva intereselor de clan politic. Mi-amintesc cu drag vorbele regretatului Ioan Grigorescu: „Sunteţi ca Polonia în al doilea război mondial, le staţi ca osul în gât; nici nu pot să vă scuipe, nici nu pot să vă înghită”. Sau definiţia lui Ion Cristoiu: „Sunteţi independentul de serviciu”. Şi afirmaţiile lui Dan Puric: „Ceea ce faceţi dumneavoastră este întocmai ca misiunea apostolilor: folosiţi cuvântul pentru a răspândi adevărul; Maratonul este o emisiune de o vigoare excepţională”. 
Maratonul a stat vertical împotriva fie şi a celei mai mici ingerinţe, iar ascultătorii care au participat în emisiune în direct, neselectaţi şi necenzuraţi, pot depune mărturie. 
Aud astăzi că radioul este industrie şi cântă. Rămân consecvent la ideea că radioul este creativitate şi pasiune şi că, în primul rând, trebuie să vorbească. Şi nu e doar o nostalgie! 
Legenda spune că după ce a rostit Nenikikamen! (am învins!), soldatul grec Filipide a murit. În cheie creştină, moartea este Înviere. Şi pentru ca timpul până la aceasta să treacă mai uşor, vă ofer paginile următoare… 
Până la (re)audiţie plăcută, lectură plăcută! 

Alexandru Rusu 

Postfaţă sau, mai bine zis, O cupă cu şampanie 

Farmecul profesiei de radiojurnalist este aidoma unei cupe cu şampanie. Indiferent a câta oară te aşezi la microfon, te simţi în smoking sau în rochie de seară. O cupă de cuvinte, închinată ascultătorului, va crea convingeri, va deborda imaginaţia, va rodi în inimile la care nici nu te aştepţi. Preţul plătit este însă unul imens. Istoria nu consemnează cuvântul rostit, iar despre roadele din inima ascultătorilor nu vei afla niciodată. 
Răspunderea profesiei de radiojurnalist este însă o cruce, pe care Hristos însuşi te invită s-o porti: Ia-ţi crucea ta şi urmează Mie! Căci pentru fiecare cuvânt vei da socoteală, dacă este neroditor. 
Înţelepciunea profesiei de radiojurnalist este – atunci cînd îţi vine mintea la cap – aceea de a aşterne pe hârtie ceea ce ai rostit cândva la microfon şi s-a dizolvat în eter. Astfel dai posibilitate istoriei să consemneze cuvântul rostit, poţi afla de la cititorii tăi dacă a rodit cuvântul tău în inima lor şi poţi, frunzărind, să reciteşti oricând cuvintele pentru care vei da socoteală. 
Şi iată ce decide să facă, înţelepţit, colegul meu de breaslă Alexandru Rusu: să extragă din emisiunea de brand pe care a realizat-o mai bine de şapte ani la Radio România Actualităţi – Maraton de Duminică – detaliul care i-a conferit savoare şi să-l transforme într-o carte. Abia acum, când scripta manent, se poate verifica veridicitatea celor afirmate şi, mai presus de orice, puterea de sinteză a jurnalistului. 
A spune mult în cuvinte puţine poate fi o calitate sau… o pacoste, mai ales atunci când intuieşti adevărul, întotdeauna incomod, sub glazura minciunii. Pentru Alexandru Rusu a fost şi una şi alta. Rostite uneori cu umor, alteori cu amar, în funcţie de contextul săptămînii care trebuia să încapă într-o linguriţă de cuvinte, comentariile de deschidere a emisiunii aveau nu rareori rol de bobârnac peste nasul politic şi aparent destinul bulelor din cupa de şampanie. Acum însă, când se lasă citite în volum, îşirate precum perluţele pe firul de mătase, alcătuiesc o savuroasă cronică de moravuri şi exprimă un dureros adevăr: în toţi aceşti ani politicul românesc de toate culorile şi dezbinările posibile s-a învârtit în jurul cozii, prinzînd în vârtejul abandonului social poporul român obosit de atâta zădărnicie. 
Ce zice prima perluţă din capul şirului, datată 5 februarie 2006? „Se lasă gerul! Îngheţ. Între Europa şi lumea islamică. Gheaţă la mal între PNL şi PD. Vifor prin PSD. Pod de gheaţă. Între Iran şi restul lumii.” E ceva nou sub soare de opt ani încoace? Şi ce zice ultima perluţă din coada şirului, datată 20 octombrie 2013? Între altele că „…s-a pus gaz de şist peste focul de la Roşia Montană…” S-a rezolvat cumva umilinţa de colonie a României? 
Deci, quod erat demonstrandum! 
Abia acum, când scripta manent, se poate verifica veridicitatea celor afirmate şi, mai presus de orice, puterea de sinteză a jurnalistului. Iată de ce înţelepciunea profesiei de radiojurnalist este aceea de a aşterne pe hârtie ‒ la vreme rînduită ‒ ceea ce ai rostit cândva la microfon şi s-a dizolvat în eter. 
Tăbliţele de la Maraton. O cupă de cuvinte închinată astăzi, la lansare, şi unui altfel de public. Maratonul Maratonului de Duminică s-a încheiat; începe cursa pentru inimile cititorilor. Cât de fin se confirmă înţelepciunea străbună cuprinsă în proverbele noastre româneşti… Când Dumnezeu închide o uşă, deschide întotdeauna o fereastră! 

Doina Jalea 

Doina Jalea este jurnalist radio, a fost profesor de jurnalism radio la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, a realizat numeroase emisiuni de comentariu şi analiză politică, a fost redactor-şef la Radio Romania Actualităţi în perioada 2005-2012.

Volumul se poate comanda de aici 

Tarul National de Carte si Revista Religioasa, Editia a XIV-a, Sibiu, 6-9 noiembrie 2014

Anunturi, Cartile noastre Fara comentarii

small_afis-editia-14_-2014.jpgIn perioada 6-9 noiembrie 2014, la Sibiu, in Corpul B al Bibliotecii ASTRA, se va desafura cea de-a XIV-a editie a Targului National de Carte si Revista Religioasa.

small_afis-editia-14_-2014.jpg

Noutati editoriale: “Parintele Arsenie Boca in Arhivele Securitatii. Anchetele, Canalul si Persecutia. Opis de documente”, Vol. II

Cartile noastre, Pr. Arsenie Boca, Romeo 1 Comentariu
Anunţăm cu bucurie apariţia celui de-al doilea volum din dosarele de Securitate al Părintelui Arsenie Boca: “Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securităţii. Anchetele, Canalul şi Persecuţia. Opis de documente”, vol. II, Editura Agnos, Sibiu, 2014. 

“Un fanatic religios…” 

Iată, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, prestigioasa editură Agnos a ajuns la cel de-al doilea volum dedicat suferinţelor Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului . Primul volum, realizat ca şi acesta, în colaborare în urma unui protocol cu Consiliul Naţional al Studierii Arhivelor Securităţii (CNSAS), Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securităţii (1940-1949) , a cunoscut un succes remarcabil. Nu doar de piaţă, ci şi prin aprecieri deosebite din partea lumii academice şi intelectuale din România. Motivul este unul singur. Pentru prima oară se publică integral dosarul de securitate al Părintelui Arsenie Boca (cu toate numele sale adiacente cu care apare în dosarele de urmărire: Arsenie Boca, Arsenie Boca Zian, Boka Zian, Zian Vălean sau Boca Vălean Zian, lucru care a scăpat numeroşilor editori sau autori). O cercetare academică nu se poate face decât studiind documentele în integralitatea lor!
Nădăjduim ca ultimul volum, cel de-al treilea, privind ultima perioadă din viaţă – Bucureşti – Drăgănescu – Sinaia (1960-1989) – să apară cât de curând. Ultimul volum, care va cuprinde şi un indice de nume, reprezintă urmărirea pas cu pas a Părintelui de către Securitate. Pentru a avea o mică imagine asupra filajului, dar şi asupra reţelei informative ţesute în jurul Părintelui Arsenie Boca, trebuie spus că ultima delaţiune din dosar datează din data de 28 septembrie 1989, după ce Părintele Boca suferise un infarct. Securitatea te veghea până la moarte!…
Dacă primul volum a fost unul al hărţuirii, al primelor încercări, acesta este unul al suferinţei, al perioadei în care Părintele trece prin arestări repetate şi printr-o cruntă experienţă la Canal. Aşa cum am notat şi în prima prefaţă, Părintele Arsenie Boca a fost reţinut de autorităţile comuniste pentru prima oară – din excesul de zel al proaspătului ministru al Cultelor, Constantin Burducea – la Râmnicu Vâlcea, în 17 iulie 1945 dus la Bucureşti şi eliberat în 30 iulie 1945, pentru că nu i s-a găsit nicio vină. Apoi a fost arestat în 14 mai 1948, pentru vina de a-i fi ajutat creştineşte cu hrană pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului. Atât pentru aceste bănuieli, cât şi datorită notorietăţii sale printre credincioşii creştibni, este schingiuit o lună şi jumătate, silit să dea repetate declaraţii, fiind apoi eliberat.
De data aceasta, din 1950, va trece într-o altă etapă a vieţii întru Hristos, mult mai cumplită. Nu vreau să răpesc cititorilor curiozitatea (pentru că nu pot spune bucuria) de a parcurge aceste pagini tulburătoare fără a face o mică trecere în revistă, cronologică, a suferinţelor Părintelui Arsenie Boca. Fără de care mormanul de documente ale acestui volum monumental nu poate fi înţeles pe de-a-ntregul.
În 1949 Părintele Arsenie Boca este descris de autorităţile comuniste drept un “fanatic religios” care, “atribuindu-şi rolul de făcător de minuni, răpeşte preţiosul timp al ţăranilor chiar de la munca câmpului cu mârşavele lui minciuni, cu care duce în eroare acei ţărani naivi”. Conform raportului făcut de Biroul de Securitate Haţeg şi înaintat Serviciului Judeţean Deva în 4 iulie 1950, Părintele Arsenie avea o “atitudine duşmănoasă faţă de regim”, îi “instruia” pe călugării din mănăsire să defaime regimul, “în special faţă de tineretul din jur”; primea diferite produse “pentru că vindecă oamenii”; şi-a “vândut” fotografia “cu suma de 200 de lei” şi a adăpostit “un călugăr timp de 9 luni, care a fost condamnat la 7 ani temniţă grea”, care, după descoperirea acestuia de către organele de securitate, a fost încurajat “să dispară”. În concluzie, sublocotenentul de securitate Uifalvi Alexandru propunea ca Părintele “să fie încadrat în U.M. (Unitate de Muncă, n.n.), fiind un duşman activ al regimului actual şi clasei muncitoare”. Securitatea Bucureşti a întocmit şi ea un referat în 2 iunie 1950, în care erau reluate toate informaţiile strânse până atunci de organele represive. Se reia – Doamne, a câta oară! – falsa idee şi teorie că Părintele “a făcut parte din Mişcarea Legionară” când era la Sâmbăta, că a fost mutat la Prislop, că este un “om sfânt şi ar face minuni”. În plus, îngrijoraţi, ofiţerii de securitate notau că: “se constată afluenţa populaţiei din ce în ce mai mare” care mergea la mănăstire şi faptul că Părintele duce “o propagandă mistică religioasă, în sensul că ar dispune de puteri supraomeneşti”.
În urma acestei stări de lucruri, la Prislop, “s-a creat o atmosferă asemănătoare cu aceea a lui Petrache Lupu, însă într-o măsură mai mică”. În final, ofiţerul de Securitate propunea: “încadrarea de urgenţă în U. M. (Unitate de Muncă, n.n.) pe timp de doi ani a arhimandritului Boca Arsenie, stareţ al mănăstirii Prislop-Hunedoara. A se comunica CC al PMR că s-au luat măsurile necesare ca activitatea sus-numitului să înceteze”. Evident, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român atâta aştepta. E de la sine înţeles care a fost decizia… La 10 ianuarie 1951, printr-o adresă a Securităţii Sibiu, colonelul Gavril Birtaş ordona arestarea Părintelui Boca. Acesta trebuia să fie “înaintat (cu dosar individual tip” la Centrul de Triere al UM (Unităţii de Muncă, n.n.), întrucât cel în cauză prin decizia MAI, nr. 150 din 14 octombrie 1950, a fost încadrat în U.M. (Unitate de Muncă, n.n.) pe timp de 12 luni”. La 16 ianuarie 1951, Părintele Arsenie era înaintat centrului de triere al Unităţilor de Muncă din comuna Tudor Vladimirescu, judeţul Ilfov.
Motivele oficiale ale arestării administrative a Părintelui Arsenie Boca au fost: “sus numitul înainte de 23 august a făcut parte din Mişcarea Legionară; după această dată, cu ocazia predicilor pe care le ţinea în biserică a instigat populaţia împotriva regimului democrat popular. De asemenea, mai rezultă că în anul 1947 a găzduit la mănăstirea Prislop (sic!) pe legionarul Glatcov Grigore, care era urmărit de organele de stat. Pentru faptele enumerate mai sus a fost încadrat în CM (Colonie de Muncă, n.n.) pe timp de 12 luni, conform deciziei MAI, nr. 150 din 14 octombrie 1950 şi a fost pus în libertate la 19 martie 1952, prin expirarea pedepsei”.
Arestarea Părintelui Boca s-a produs în noaptea de 15-16 ianuarie 1951, orele 5 dimineaţa. Părintele Arsenie Boca a ajuns la Canal. Date despre această perioadă sunt extrem de puţine, după cum afirmă şi istoricii George Enache şi Adrian Nicolae Petcu, autorii singurului studiu cu pretenţii academie despre Părintele Arsenie Boca: Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei politice , Ed. Partener, Galaţi, 2009.
Sfântul Ardealului se întoarce acasă, la mănăstirea Prislop, în 3 aprilie 1952, iar după cum a descoperit părintele profesor Mihai Săsăujan, îi scrie episcopului său: “De Buna Vestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns, acasă, la Prislop: sănătos, mult folosit şi tot atâta de senin. Bucuria n-are multe vorbe, de aceea, dimpreună cu obştea, V-o împărtăşim aşa cum e: cu recunoştinţă şi smerită metanie, pentru că, faceţi parte, în toate privinţele din motivele ei. Am aflat că, după Paşti veniţi la noi. Vă aşteptăm, aşa cum vechii creştini îşi aşteptau Părinţii. Dar, pe lângă motivul străvechiu mai e şi unul local, mai nou: îndeplinirea ultimelor forme în conducerea obştei de aici, ceea ce-mi va asigura şi mie răgazul preocupării şi de ceilalţi talanţi ce-i am, cu care încă n-am lucrat nimic pentru Iisus”.
Părintele Arsenie Boca va fi imediat încadrat informativ, iar anexele vă vor demonstra cu prisos acest lucru. Se pare încă că acest lucru nu a fost suficient, pentru că s-a ordonat din nou arestarea Părintelui. Reţinerea monahului s-a produs la 20 septembrie 1955, în baza unui mandat eliberat de Procuratura Militară Timişoara, abia la 24 septembrie, pentru pedeapsa prevăzută de art. 228, combinat cu art. 209 (omisiune de denunţ). A fost trimis în arestul Securităţii Timiş, apoi, de la 11 noembrie, în penitenciarul Timişoara. Mandatul de arestare a fost prelungit permanent de către procurată în vederea desfăşurării anchetei penale, până în 8 decembrie 1955. La 9 decembrie Părintele era la Jilava, pentru ca la 21 decembrie 1955 să fie internat în penitenciarul Oradea.
În 7 aprilie 1956, Părintele Arsenie Boca era eliberat din penitenciarul oradea în baza unei “dispoziţii” a Tribunalului militar Oradea, ca “prevenit”, deci nu suferise nicio condamnare sau decizie administrativă, anunţând că se va întoarce la mănăstirea Prislop.
În timpul anchetei, Părintele a fost interogat pentru unele legături cu legionarii amintiţi în ancheta din 1948, despre relaţiile cu Antonie Plămădeală şi Nicolae Bordaşiu, Nichifor DCrainic, principesa Ileana şi unii “profesori legonari”. Astfel spus, anchetatorii au încercat să-l determine pe Părintele Arsenie boca să “recunoască” activitatea în cadrul Mişcării Legionare. Aceeaşi marotă a legionarismului, deşi aceasta fusese infirmată încă de pe vremea regimului Mareşalului Ion Antonescu, după cum am arătat în primul volum. Părintele a afirmat foarte clar: “Precizez că eu nu m-am încadrat în organizaţia legionară şi nici nu mi s-au făcut propuneri în acest sens”.
Neobosită, Securitatea va deschide în 1958 un alt dosar de urmărire a Părintelui hărţuit: “Dosar de acţiune informativă individuală asupra călugărului Boca Zian Arsenie de la mănăstirea Prislop”.
Iniţiativa a fost tardivă, deoarece conform prevederilor noului regulament monahal, impus de Departamentul Cultelor în decembrie 1958, vieţuitorii de la Prislop au fost obligaţi să părăsească monahismul, iar mănăstirea a fost închisă.
În locul celebrei mănăstiri avea să se instaleze un cămin de bătrâni, până în 1976, anul în care s-a reînceput slujirea lui Dumnezeu prin ruga monahilor.
Drama Părintelui avea să continue. În mai 1959, prin actul Episcopiei Aradului, nr. 2407/1959, Părintele Arsenie Boca este îndepărtat din mănăstire, iar maicile sunt obligate “să intre în lume”. Fără a fi caterisit, i se interzice să mai slujească şi chiar să mai poarte haina mnahală. Este angajat la Biserica Sfântul Elefterie din Bucureşti, ca pictor secund pe lângă meşterul Vasile Rudeanu. Abia în 1961 este angajat la Atelierul de Pictură al Patriarhiei, de la Schitul Maicilor. Începea un alt capitol zguduitor din viaţa Părintelui Arsenie Boca…

În încheiere, ţin să le mulţumesc atât colegilor din Colegiul CNSAS, cât şi întregii echipe CNSAS: de la Arhiva Centrală, Arhiva Popeşti-Leordeni, Cercetare, Investigaţii, până la aparatul tehnic. Nu pot să-l uit pe editorul Romeo Petraşiuc, cercetător extern al CNSAS, şi nici pe Raluca Toderel, sufletul acestui proiect, colegii mei în această ispravă. Deopotrivă, un gând de gratitudine se îndreaptă şi spre toţi cei care au scris sau l-au mărturisit pe Părintele Arsenie Boca. Să ne fie tuturor spre folos! 

Dr. Florian Bichir membru al Colegiului CNSAS

coperta-dosare-pr-arsenie-boca-gata-tipar.jpg

 

 

Aparitii noi la Editura Agnos: Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc – Credinta si intelegere. Invatatura ortodoxa in perspectiva biblica

Cartile noastre Fara comentarii

Credinţă şi înţelegere 

Pe la anul 180, polemistul păgân Celsus îi acuza pe creştini că, dacă sunt întrebaţi asupra credinţei lor, “răspund cam aşa: Nu cerceta, ci crede ; credinţa este cea care te va mântui!” Aflăm astfel, prin Origen, care ne transmite acest text al lui Celsus ( Contra lui Celsus , I, IX şi I, XII în Scrieri alese , partea a IV-a, PSB, 9, Bucureşti, 1984, p. 36; vezi şi p. 38), originea adagiului “Crede şi nu cerceta”, de care s-a făcut abuz şi care a servit la prezentarea Creştinismului ca fiind opus raţiunii şi cercetării raţionale a lumii şi a existenţei. 
Din textul lui Celsus rezultă însă clar că “cercetarea” la care se face referire nu este cercetarea naturii, cercetarea ştiinţifică, ci cercetarea tainelor credinţei creştine. Cu această din urmă aplicare, Origen nu contestă că acest “crede şi nu cerceta” ar putea exprima punctul de vedere creştin. Dar chiar acestei aplicări el îi aduce un corectiv important: adagiul nu interzice cercetarea bazelor credinţei, ci este o chemare la credinţă chiar şi a celor care nu pot să-şi neglijeze obligaţiile zilnice şi să-şi dedice tot timpul cercetărilor filozofice ( ibid. , p. 36). “Recunoaştem – zice mai departe Origen – că învăţăm pe oameni să creadă chiar şi dacă nu au putut fi cu totul convinşi raţional, întrucât nu îi este cu putinţă oricui să lase totul deoparte până ce va fi urmat deplin fundamentarea teoretică a unei învăţături” ( ibid. , p. 37). Cei ce întreprind însă o astfel de cercetare vor găsi argumente raţionale în sprijinul credinţei creştine ( ibid. , p. 38). 
Pe de altă parte, arată Origen, îndemnul de a crede înainte de a poseda o înţelegere teoretică a credinţei nu înseamnă nicidecum promovarea ignoranţei. Căci toate realizările omeneşte se întemeiază pe o credinţă. Dacă pleacă pe mare, dacă se căsătoresc sau nasc copii, dacă seamănă etc., oamenii o fac tocmai pe temeiul credinţei într-un rezultat fericit al acţiunilor lor. Nici credinţa aceasta nu poate aduce în sprijinul ei vreo dovadă raţională sigură, căci chiar acţiunile omeneşti pornite cu cea mai deplincă încredinţare se pot solda cu eşecuri. Şi totuşi, această credinţă le insuflă oamenilor curaj şi de multe ori îi întăreşte să înfrunte cele mai mari pericole şi le salvează viaţa din mari primejdii. Cu cât mai întemeiată şi plină de putere de viaţă este însă credinţa în Dumjnezeu şi în cuvântul Său! (ibid. , p. 38). 
Nu insistăm aici asupra greşitei aplicări a adagiului citat, pe temeiul căruia s-a atribuit pe nedrepte Creştinismului o poziţie de negare a cercetării ştiinţifice. E destul să amintim că, după Sfânta Scriptură, Dumnezeu i-a dat omului misiunea de a stăpâni pământul şi de a da nume tuturor celor create (Fac. 1, 28; 2, 20) şi că ţine de însăşi menirea omului pe pământ de a căuta, prin permanentă osteneală, să dea rost tuturor celor “câte sunt sub soare” (Eclesiast 8, 16-17). Cartea Pildelor (şi în general literatura sapienţială ebraică) laudă în cuvinte neîntrecute înţelepciunea şi iscusinţa în muncă şi condamnă cu asprime lenea (Pilde 2, 1 şi urm.; 6, 1 şi urm.; 8, 1 şi urm. etc.). Astfel încât, pe temeiul Revelaţiei, nu putem decât să fim întru totul de acord cu ceea ce spunea, de pildă, Aristotel, după care “trebuie să ne întrebăm mereu ce poate fi fiinţa”. 
Ne vom opri, pe scurt, asupra importanţei ideii pe care o apără Origen împotriva nedreptei acuze a lui Celsus: aceea că primirea credinţei nu anulează, ci presupune şi întemeiază înţelegerea pe cale raţională a acestei credinţe, pe cât este cu putinţă de realizat acest lucru. 
Că este legitim şi necesar efortul stăruitor al omului de a înţelege credinţa revelată o afirmă în modul cel mai clar încă Vechiul Testament. Deseori se spune despre cei necredincioşi că au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud şi că această întunecare a simţurilor e generată de o învârtoşare a inimii (Is. 6, 9-10; 44, 18 ş.a.). Idolatrul, zice Isaia, este “simplu şi fără pricepere” şi, în loc să se încreadă în Dumnezeu, “se hrăneşte cu năluci” (Is. 44, 19-20). În sprijinul credinţei revelate vine, deci, însăşi experienţa simţurilor (vedere, auz etc.), din care mintea omului trage anumite concluzii corecte asupra Creatorului (Ps 18, 1; Rom. 1, 19-20). Omul cu mintea sănătoasă şi cu inima curată poate discerne apoi intervenţiile lui Dumnezeu în istorie (Is. 41, 20; 42, 23-25; 43, 8-10 ş.a.) şi poate progresa în înţelegerea voii dumnezeieşti prin sârguinţă. Daniel proorocul este lăudat de Dumnezeu pentru că “şi-a sârguit inima ca să înţeleagă” (Dan 10, 12). 
Întreaga tradiţie iudaică reflectă această sârguinţă cel puţin teoretică de a înţelege credinţa. Zelul cercetării Scripturii îi dusese pe învăţaţii iudei din vechime până la a număra literele fiecărei scrieri sfinte (de aceea au şi fost denumiţi soferim , care înseamnă etimologic “socotitori”); prin astfel de calcule, ei ajunseseră să constate că în centrul însuşi al Torei (= cele cinci cărţi ale lui Moise) s-ar aflat verbul a căuta , fapt nu lipsit de semnificaţie. De asemenea, socotind toate poruncile pozitive şi interdicţiile din Legea lui Moise, învăţaţii iudei ajunseseră la cifra de 613 porunci. Într-o omilie a lui rabbi Şimlai, pornindu-se de la cele 613 porunci, se arată că David le-a rezumat la 11 (în Ps 14), Isaia la 6 (Is 33, 15), Miheia la 3 (Mih 6, 8), apoi iarăşi Isaia la 2 (Is 56,k 1) şi Amos la una singură: “Căutaţi-Mă şi veţi fi vii” (Am 5, 5). Iarăşi acest “a căuta” ca rezumat şi esenţă a religiei lui Israel! 
Alt învăţat iudeu, rabbi Baruch, nu găsea modalitatea cea mai potrivită de a exprima iubirea dumnezeiască solitară, în nerăbdătoare aşteptare a răspunsului din partea omului. Odată însă, îl privea pe nepoţelul său jucându-se de-a v-aţi ascunselea cu un alt băieţel. Nepoţelul se ascunde, dar celălalt refuză să-l caute şi pleacă. Cu ochii în lacrimi, copilul se plânge bunicului. Atunci, tot cu ochii în lacrimi, rabbi Baruch strigă: “Tot aşa zice şi Dumnezeu: Eu Mă ascund, dar nimeni nu vine să Mă caute! “. 
Această “căutare” a lui Dumnezeu rămâne şi în creştinism un mod de a descrie atitudinea credinciosului (Fapte 15, 17; 17, 27; Rom. 3, 11; cf. Mt 6, 33; Lc 12, 31 ş.a.), dobândind însă noi dimensiuni. La “plinirea vremii”, “Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Tim 3, 16); oamenii au putut vedea “slava Lui” (In 1, 14), L-au putut privi, auzi şi pipăi (In 1, 1). Mântuitorul Hristos Şi-a arătat dumnezeirea prin minuni nemaivăzute şi nemaiauzite. De aceea, pe drept cuvânt le aplică celor care Îi refuză mesajul textele profestice despre învârtoşarea inimii, care întunecă ochii şi astupă urechile (Mt 13, 15; In 12, 40). Iar cea mai mare minune, Învierea, este atestată prin “multele semne doveditoare” ale arătărilor Celui Înviat (F Ap 1, 3). Putem spune, deci, că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, ca supremă manifestare a lui Dumnezeu, este şi suprema raportare a adevărului Dumnezeiesc la raţiunea omenească, suprema sa deschidere spre verificare din partea minţii umane. 
Sfinţii Apostoli “au văzut şi au crezut” (In 20, 29). Dar nu numai credinţa lor s-a putut sprijini pe o verificare raţionale. Căci noi, cei de după Apostoli, credem pe temeiul mărturiei lor şi înţelegerea noastră nu este mai puţin solicitată în verificarea şi asimilarea acestei mărturii, în formularea şi actualizarea ei. 
Astfel, Revelaţia, nici în stadiul ei ultim şi suprem, nu anulează efortul omului de a înţelege. “Dumnezeu nu e un tată care scrie temele şcolare ale copiilor săi” (Hans Urs von Balthasar). Ca oarecând Daniel, credinciosul creştin e mereu în situaţia de a-şi sârgui inima să înţeleagă. Iată adevărul care stă la baza teologiei, a întregii cugetări creştine! 
Pe de altă parte însă, credinţa implică depăşirea a tot ceea ce poate cuprinde înţelegerea omenească. De aceea, trezirea credinţei în inimă necesită impulsul supranatural al harului. Ajutaţi de lumina harului, pătrundem în lumea supranaturală şi dumnezeiască. Dar chiar sub acest aspect, credinţa nu înseamnă anularea raţiunii, ci, dimpotrivă, eliberarea ei de negura păcatului şi statornicirea ei într-o adevărată atitudine intelectuală, ridicarea ei treptată la o nouă evidenţă, mai presus de adevărurile raţionale referitoare la Dumnezeu. Prin credinţă, înţelegerea omenească se depăşeşte pe sine, devine “înţelegere neînţeleasă”, cum se exprimă Acatistul. Căci, în raport cu raţiunea, credinţa “nu e nebunie, ci cunoştinţă ce întrece tot raţionamentul” (Sfântul Grigorie Palama, “Despre Sfânta Lumină”, 40-42, în Filocalia , vol. VII, Bucureşti, p. 316-318). 

Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc 

Cuprins 

În loc de prefaţă. Credinţă şi înţelegere 
Dumnezeu, unul în fiinţă şi întreit în persoane 
Sfinţii îngeri şi demonii 
Omul – chip şi asemănare a lui Dumnezeu, deşi poartă ranele păcatelor 
Mântuirea în Hristos (prin întreita Sa slujire ca profet, arhiereu şi împărat) 
Însuşirea Mântuirii prin Duhul Sfânt în Biserică 
Lucrarea Duhului Sfânt în Biserică 
Biserica, păstrătoarea descoperirii dumnezeieşti şi organul de mântuire şi sfinţire a credincioşilor 
Preoţia sacramentală 
Condiţiile însuşirii mântuirii 
Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în Biserică şi naşterea credinţei 
Sfintele Taine, mijloace de mântuire şi sfinţire a credincioşilor 
Naşterea şi creşterea în viaţa cea nouă în Hristos 
Naşterea de sus – har şi poruncă 
Preoţia generală şi slujirea credinciosului în lume 
Cuvântarea eshatlogică a Mântuitorului (Mt 24-25 şi loc. par.) 
Eshatologia paulină 

Volumul se poate comanda de aici

coperta-credinta-si-intelegere.jpg

Cartile Editurii Agnos: “Portile Cerului. Cateheze radio-difuzate despre Sfintele Taine”, de Pr. Constantin Necula

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula, Romeo Fara comentarii

Sfintele Taine, Porţi ale Cerului 

Iniţial, Porţile Cerului. Cateheze radio-difuzate a apărut structurat în două volume, ca o prelungire a unor discuţii de studio (www.radiooasteadomnului.ro), consumate la Sibiu, în care l-am provocat pe Pr. Constantin Necula să ne traducă Sfintele Taine. Formatul emisiunii (în prima parte) era acela al unei tălmăciri a Tainei – într-o maieutică teologică în care Părintele Constantin s-a dovedit de fiecare dată nu doar un liturgist de excepţie, ci şi un pedagog de vocaţie, cu temele mereu la zi -, urmată de o a doua parte, extins-dialogală a discuţiei, în care ascultătorii aveau posibilitatea să adreseze în direct întrebări pe tema propusă. 
Cea de-a doua ediţie s-a impus nu doar ca necesitate de lectură pentru mediul teologic, ci şi ca un mod de reiterare a unor adevăruri şi conţinuturi pe care prea adesea le indexăm doar la perimetrul strict liturgic, eludând şi dilând accesibilitatea Tainei pentru o mare parte din credincioşi. 
Părintele Constantin Necula este, de această dată, cel chemat să destăinuiască aceste Porţi ale Cerului, care sunt Sfintele Taine. În stilul său inconfundabil, tumultuos şi original, deopotrivă teologic şi extrem de accesibil ca adresabilitate, Părintele reuşeşesc să Îl facă pe Dumnezeu să Se reveleze fiecăruia în parte la persoana a II-a singular, adică într-o adresabilitate directă, familiară, chemându-l pe fiecare pe nume la Taina Iubirii, a aşezării în Împărăţia Tainelor. 
În fond, ceea ce l-a legitimat pe Părintele Constantin Necula pentru aceste discuţii e tocmai această savuroasă inadaptabilitate la vulg, la relativismul agresiv şi harisma chemării la un proces profund, de durată al statorniciei în curaj a mărturisirii, care se manifestă, cum altfel, decât printr-o trăire responsabilă, lucidă, a Crezului Bisericii, dez-văluit de Sfintele Taine. 
Pe de altă parte, Porţile Cerului vine să ne arate că audiţia poate crea, uneori, pretexte pentru text. Şi nu orice fel de text, ci unul cu puterea exemplului, a bine-cuvântării. Paginile acestea, născute, seară de seară, în direct, într-un creuzet al intrării în taina… Sfintelor Taine, nu sunt altceva decât încă o probă a faptului că Biserica e o prezenţă modernă copleşitoare, care face, din uşa fiecărei Taine, fereastră de har spre Împărăţia lui Dumnezeu. 
De aceea, cartea aceasta este, dincolo de orice altcevqa, o ridicare din taina omenescului (de multe ori a prea omenescului…) către Poarta Cerului, având ca izvoare de putere şi har Sfintele Taine. 
Fie nouă aceste pagini îndemn la determinarea de a nu uita, nicio clipă, că suntem împreună-lucrători la viaţa Bisericii, la aplicabilitatea Tainelor aici , pentru Dincolo , adică pentru Veşnicie… 

Romeo PETRAŞCIUC 

A fost de la Dumnezeu şi de la Profesorii mei de teologie să-mi fie descoperit conţinutul de credinţă al Bisericii mele, cu transparenţa textului liturgic, sacru şi poetic deopotrivă şi, aflându-l, să nu mai pot rupe cuvinte decât la această şcoală de sensuri şi adâncimi, cum n-am aflat o alta mai minunată. Mereu în ea îmi reconturez mărturia şi orice redimensionare de sens îmi apare ca o biruinţă împotriva non-sensului discursului tehnic ce-mi bântuie cotidianul, în contextul căruia până şi Hristos ar trebui să Se supună funcţionarismului alambicat, care speră să ne mântuie identităţile. N-am aflat cale de rostire mai adecvată a rosturilor liturgice ce-mi irigă conştiinţa creştină decât aceasta, pe care textul liturgic mi-a dăruit-o. 
Ce veţi citi nu are pretenţia unui tratat de dogmatică. N-are, în fond, nicio pretenţie. Este doar încercarea de a propovădui cât mai viu cuvintele care ne-au construit credinţa, care ne-au restituit-o atunci când totul părea că ne va fi insuficient pentru a învia la Hristos un popor furat de comunism, dar ai cărui martiri l-au restaurat pe oasele lor pline de lumină şi pe mărturia plină de sens a textelor care alcătuiesc Slujba ortodoxă, pânza freatică fiindu-i textul şi duhul Scripturii, cartea care face dintr-un popor Neamul Lui, al lui Hristos-Domnul. 

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA

portile-cerului.jpg

Cartea se poate comanda de aici

« Precedenta