Blogul Editurii Agnos » Cartile noastre

Editura Agnos, premiata de Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania

Anunturi, Cartile noastre 1 Comentariu

Ca în fiecare an, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR) premiază cele mai bune creaţii jurnalistice în cadrul unei competiţii profesionale, adresată membrilor ei, jurnalişti din presa scrisă şi on-line, din radio şi televiziune.
Anul acesta s-au prezentat în concurs peste 100 de articole, eseuri, cărți de jurnalism și de specialitate, emisiuni de radio și producții de televiziune, bune și foarte bune, realizate în 2013. Au apărut câteva nume noi de jurnaliști, realizatori, scenarişti şi regizori care vor trece cu bine pragul deceniului, producţiile lor bucurându-se de recunoaştere pe un termen lung.
Anul, acesta Editura Agnos a fost onorată prin DIPLOMA DE EXCELENŢĂ „Restitutio” pentru volumul domnului dr. Florian BICHIR,  Când satana îți dă târcoale… George Racoveanu, ucenicul lui Nae Ionescu, în Documentele Securității, Editura Agnos, Sibiu, 2013.

florian-bichir-4.JPG

Juriul, alcătuit din profesionişti în domeniul mass-media, a ales cele mai bune materiale pentru fiecare secţiune în parte și pe câştigătorii premiilor UZPR. Acestea vor fi decernate vineri, 16 mai 2014, orele 11.00, într-un cadru festiv, asigurat de Biblioteca județeană “Dinicu Golescu” din Pitești, str. Victoriei nr. 18.

cand-satana1.jpg

Cu privire la premiul obtinut de CNSAS si Editura Agnos se poate citi si pe site-ul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii.

Aparitii noi la Editura Agnos: “Parintele Craciun Opre. Marturisitorul cu nume de sarbatoare”

Cartile noastre Fara comentarii
Parintele Craciun Opre. Marturisitorul cu nume de Sarbatoare 12,00RON
<b> Parintele Craciun Opre. Marturisitorul cu nume de Sarbatoare </b>
Click pentru a mari

„Dat-ai moştenire celor ce se tem de numele Tău, Doamne…” (Ps 60, 5) 

Creştinii încă din epoca primară ştiau că există în această lume o istorie văzută, a faptelor, evenimentelor şi realizărilor materiale ale oamenilor şi o altă istorie nevăzută, duhovnicească, a adâncimilor sufletului, unde omul luptă să Îl întâlnească pe Dumnezeu, să Îl adore, să Îl audă, să Îl iubească şi să Îi păzească poruncile. De aceea vieţile sfinţilor au întotdeauna această cruce ascunsă în naraţiunea lor: din ea aflăm adesea doar faptele exterioare, istorice, ale trecerii lor prin lumea această, nevoinţele, posturile, lacrimile, mărturisirile şi chinurile răbdate pentru Hristos, însă nimeni nu vorbeşte, sau foarte rar apar descrise stările sufleteşti, simţirile curate, luptele interioare prin care au trecut sfinţii în dorinţa lor de a descoperi şi de a păstra comoara ascunsă în ţarina sufletului lor.
Având în minte faptul că viaţa creştinilor este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi că adevărul ultim despre fiecare om se află adânc sădit în cămara cea mai intimă a sufletului său, acolo unde se află Dumnezeu sălăşluit prin Botez, sarcina de a descrie o astfel de viaţă şi de a rămâne aproape de adevărul ei tainic şi veşnic nu este deloc uşoară.
Părintelui Crăciun Opre i s-au adus şi încă se vor mai aduce multe encomii, căci viaţa lui a fost una deosebită, plină de minunile şi intervenţiile lui Dumnezeu în ea. Toate etapele existenţei lui pământeşti l-au arătat a fi un vas ales, anume pregătit de Ziditorul a toate pentru a-I preamări numele pe pământ prin mărturisirea credinţei şi pentru a ajuta pe mulţi prin mângâierea jertfelniciei sale.
Toţi care l-au cunoscut şi care s-au bucurat de lumina prezenţei şi de folosul cuvintelor sale nu aveau cum să nu remarce fineţea sa deosebită, inteligenţa şi memoria absolut uimitoare, umorul său fin, răbdarea sa impresionantă, evlavia sa plină de gingăşie şi delicateţe. Toţi au putut vedea dorul său neobosit de a-L sluji pe Dumnezeu, prin slujirea aproapelui. Toţi au putut remarca jertfelnicia care l-a ţinut mii şi mii de ore în scaunul spovedaniei, în frig adesea şi în postire, având o singură dorinţă şi anume pe aceea de a odihni sufleteşte pe Hristos din sufletele celor care veneau la dânsul să se mărturisească. Nimănui nu cred că i-a scăpat din vedere altruismul şi râvna cu care a avut grijă de cei încredinţaţi lui spre păstorire.
Toate acestea au fost însă câteva raze de lumină ale focului său interior, ale incandescenţei sale duhovniceşti. Ceea ce a rămas însă departe de ochii tuturor a fost tainicul adânc şi bine ascuns al sufletului său, acoperit atât de bine cu haina smereniei şi a simplităţii. Chiar şi celor apropiaţi le-a fost greu să pătrundă în Sfânta Sfintelor a sufletului Părintelui Crăciun. Uneori şi foarte rar au putut fi însă văzute raze venind din acea încăpere tainică a inimii sale. Atunci puteai înţelege că pe jertfelnicul tainic al sufletului său arde întreaga sa fiinţă mistuită de focul dragostei dumnezeieşti. Cuvintele greu pot descrie pe acest om tainic al inimii, pe acest heruvim ascuns în carnea neputincioasă a trupului. Acolo, în acea Sfântă a Sfintelor, unde Mântuitorul a intrat prin Taina Sfântului Botez, Dumnezeu a avut grijă să dea naştere unui om nou, după chipul lui Hristos. Acolo a trăit Părintele Crăciun, asemenea Preacuratei Fecioare, hrănit cu cuvintele dumnezeieşti şi cu Pâinea cerească. Acolo a crescut omul său cel nou, călindu-se în răbdare, probându-i-se iubirea jertfelnică prin suferinţă. Acolo a simţit mireasma cerului şi dorul după veşnicie. Acolo părintele a dobândit buna sa aşezare duhovnicească, cea care l-a ajutat ca slujind oamenilor, să nu se depărteze niciodată de Dumnezeu. În acea încăpere tainică şi de nepătruns a inimii sale mărturisitorul lui Hristos a ştiut că toate sunt trecătoare şi că doar iubirea altruistă a Sfintei Treimi este singura iubire cu care ne putem împăca total, şi fără micşorare de noi înşine. A ştiut şi a experiat că Ea este singurul dialog în care ne aflăm creşterea întreagă şi neînşelătoarea împlinire a fiinţei noastre. Acolo părintele a trăit ca un pustnic, cu toate că a vieţuit cu trupul ca un mirean în mijlocul lumii. Acolo părintele Crăciun a deprins meşteşugul însingurării ca mod de apropiere de Dumnezeu. Cu o trezvie lăuntrică mereu gata să îşi apere comoara ascunsă în ţarina sufletului său, cu simţul grav al răspunderii pentru darurile primite de la Dumnezeu, cu înfocate strigări de rugăciuni, cu voinţa nezdruncinată de a rămâne credincios Marii Iubiri şi de a o mărturisi chiar şi cu preţul sângelui, cu smulgeri din foc si cu zvâcniri de duh care dă bucurie îngerilor, părintele Crăciun a izbutit să rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent în lume, fără a fi din lume, să elibereze tainicul heruvim din el şi, însingurat cu duhul, să trăiască în dragoste cu Dumnezeu, slujind aproapelui. Aceasta este minunea mare a vieţii părintelui Crăciun! Toate celelalte evenimente văzute, istorice ale existenţei sale, nu sunt decât un reflex şi o rodire a acestei minuni. Astfel Dumnezeu S-a arătat şi în viaţa părintelui Crăciun a fi minunat întru sfinţii Săi. Dumnezeu a făcut minuni acolo unde omul i-a urmat Lui.
Mutat la veşnica odihna în Împărăţia iubirii Sfintei Treimi, sau mai bine spus, primit să slujească mai departe Sfânta Liturghie în lumea Bucuriei cereşti, Părintele Crăciun este viu şi trăieşte printre noi. Toţi o ştim şi o simţim. E acelaşi. Atent, iubitor, devotat, delicat şi plin de înţelegere, gata să ajute pe toată lumea. Ne bucurăm şi ne dorim mult a ajunge din nou împreună. Dar aceasta depinde numai de noi şi de lucrarea duhovnicească din adâncurile inimilor noastre.
Pe toate fronturile vieţii Biserica are nevoie astăzi oameni care înţeleg folosul retragerii şi lucrării interioare. Vreau să spun: oameni cu rezerve de înţelegere, de dragoste, de rugăciune, de curăţie, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu şi devotaţi, luminaţi şi întăriţi cu puteri de slujire, în Duhul lui Dumnezeu, în numele Lui şi după principiile Lui; oameni, într-un cuvânt, care nu numai la şcoala lumii, ci şi la şcoala lui Dumnezeu au învăţat să îndrăgească şi să slujească valorile vieţii veşnice.
Părintele Crăciun Opre este un astfel de om!
De aceea ne bucură iniţiativa colaboratorului nostru, Romeo Petraşciuc, de a cinsti, şi prin această carte, pe slujitorul lui Dumnezeu, Părintele Crăciun. Şi binecuvântăm cu arhierească dragoste toată osteneala şi grija de a oferi celor care l-am iubit pe Părintele – şi, cu siguranţă, tuturor credincioşilor – această carte. Fie ca ea să se facă, pe mai departe, glas al părintelui „cu nume de sărbătoare” pentru toţi cei care Îl caută cu nădejde şi dragoste pe Dumnezeu.

ÎPS Dr. Laurenţiu STREZA,
Mitropolitul Ardealului 

File de acatist la o întâlnire lăcrimată 

Ani în urmă, într-un început de primăvară, într-unul din satele uitate de lume (însă nu şi de vitregiile ei) ale Hunedoarei, am întâlnit un preot. Un slujitor al lui Hristos, în adevăratul sens al cuvântului. Auzisem vorbindu-se cu multă sfială şi preţuire despre Părintele Crăciun Opre. Îl sesizasem, extrem de discret, şi până atunci, la diferite prilejuri duhovniceşti, slujind sau retras undeva în cuminţenie, rugător… Acum îl căutam pentru a-mi povesti câte ceva din devenirea sa, din ceea ce ascundea dincolo de seninătatea şi bucuria sa mereu dezarmante.
Cu greu a acceptat să vorbească. Mai ales când se făcu vorbă despre anii petrecuţi în puşcărie. Am colindat, preţ de câteva ore, colinele şerpuinde ale Cincişului, am poposit o vreme în rugăciune şi cântare în biserica satului, m-a purtat în locuiri străbune, pe tărâmuri de poveste cu daci şi romani, cu obiceiuri şi datini străvechi pe care le-a mai surprins, pe ici-colo, în anii de păstorire în aceste aşezări mustind de istorie. Se înveşmântase, atunci, în biserică, pentru o vreme, cu straiele preoţeşti pe care le moştenise din generaţii, veşminte albe ca lacrima, cu motive dacice şi încrustări pline de etnicitate naţională şi spirituală. În acele momente, Părintele era de-a dreptul transfigurat, era transparenţa neîndoielnică a lui Hristos între oameni!
Doar târziu, înspre seară, ne-am întors acasă şi Părintele – aflat „la doar 19 ani până la sută”, după cum mi-a mărturisit, cu o jovialitate copleşitoare – a început să îmi istorisească… Pe unele, m-a rugat să le uit. Pe altele, să le folosesc mai degrabă după ce el se va muta la Domnul.
Multe dintre ele le-am adunat în această carte. Lor li s-au alăturat alte câteva mărturii ale celor care l-au căutat, şi ei, la un moment dat, pentru sfătuire, de Părintele… Ţin să le mulţumesc din suflet, de aceea, maicilor de la Mănăstirea Petru Vodă (Neamţ), Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, lui Valentin Iacob şi lui Andrei Rosetti pentru mărinimia cu care au simţit să mi se alăture acestui gând. Mulţumirile şi aprecierea mea se îndreaptă şi spre George Crâsnean, cel care ne-a oferit imaginile cu Părintele Crăciun din finalul cărţii. Iar metanie de preţuire şi consideraţie o îndrept, mai ales, către maica preoteasă Anişoara Opre, cea fără de care această bucurie de cinstire a Părintelui Crăciun între coperte de carte nu ar fi fost posibilă.
Sărutare de dreaptă ÎPS Sale, ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, pentru toată binecuvântarea şi însoţirea la realizarea acestui volum, Înaltpreasfinţia Sa cunoscându-l, aşa cum puţini dintre noi am reuşit, pe Părintele Crăciun…
Sunt câteodată momente în care nu ştii ce se petrece, de fapt. Le trăieşti tu pe ele sau ele te trăiesc pe tine. Eşti şi nu eşti în ele, faci sau nu parte cu ele, ar trebui sau nu să îţi dai seama de aceasta… Poate mai acut ca niciodată am trăit această indecisă stare în preajma Părintelui. Omul aceste al lui Dumnezeu şi-a petrecut aproape zece ani din viaţă în închisorile comuniste, trecând prin cele mai oribile născociri torţionare, prin cele mai cumplite cazne, pentru mărturisirea lui Hristos. A fost unul dintre puţinii supravieţuitori ai „experimentului Piteşti”, formulă diabolică a exterminării deţinuţilor unii de către ceilalţi, cobai ai unor minţi bolnave, însetate de sânge şi moarte. Ascultându-l atunci, foarte greu destăinuin¬du se, mă întrebam – şi mă întreb şi acum – câte astfel de destine au trebuit îngenuncheate, ce iad de suplicii a trebuit exorcizat pentru ca noi să le putem asculta astăzi istorisirile. Oricât de poticnit le-a fost urcuşul, oamenii aceştia şi-au chivernisit torente de iubire, dacă mai pot privi acum cu sufletul descheiat şi cu ochii senini lumea din jur, dacă au putut ierta atât de mult încât să supravieţuiască lumii cărora le-au fost restituiţi, într-un destul de târziu răstimp.
Mărturiile lor, prinse la moment de cuminte lăcrămare, ţin de strajă poticnirilor noastre.
Părintele Crăciun, după o discuţie prelungită în câteva ore, duse spre asfinţit, mi-a dăruit în finalul întâlnirii Acatistul Sfinţilor români din închisori. Un preot şi un acatist. Sau un preot cât un acatist. Un acatist şi un martir al închisorilor de care se face amintire în acel acatist… Rugăciune şi rugăciune. Cu faţa brăzdată de emoţie, mi-a istorisit despre un coleg al său căruia – după ani şi ani de puşcărie, trecând prin nenumărate metode de tortură, una mai inumană decât cealaltă, chemat fiind de către anchetatori şi, în prezenţa soţiei, cu care nu se văzuse atâta amar de vreme – i se propune eliberarea. Singura condiţie pentru a fi eliberat este de a nu mai merge, în afară, la biserică. Deţinutul mulţumeşte pentru intenţia de a-l elibera şi cere să fie înapoiat în celulă. Pentru el, libertatea nu poate fi aceea din afara Bisericii. Este călcat în picioare, lovit pe tot corpul şi înapoiat în celulă.
Fragmente de acatist ale mărturisirii unui popor ce pare a-şi uita tot mai mult modul de a-şi asuma libertatea. Şi, totodată, noian de iubire a lui Dumnezeu pentru Neamul acesta.
Câtă vreme sunt ţinuţi printre noi oameni de statura acestora, Dumnezeu încă aşteaptă la ospeţie! Dumnezeu încă mai vrea să prânzească „în casa aceasta”, a Neamului nostru, chemat la descălecare de veşnicie. Cu o singură condiţie însă: să nu ne îngropăm, încă o dată, strămoşii în uitarea noastră. În nesimţirea şi ignoranţa noastră cea de toate zilele, rugăciunea de zi cu zi a instabilităţilor noastre cotidiene.

Romeo PETRAŞCIUC 

“O întâlnire cu Părintele Crăciun era un fel de revelaţie, pentru dragostea pe care o putea radia acest slujitor al lui Dumnezeu, de o verticalitate rară, dar şi cu multă exigenţă, demn şi plin de credinţă.”

PS Gurie,
Episcopul Devei şi Hunedoarei 

“Puţini sunt oamenii pe care-i asemeni cu tatăl tău în viaţă. Părintele Crăciun m-a topit cu totul în lumina privirii sale, m-a copleşit cu dragostea sa şi, ca unui mânz tânăr, mi-a dăruit prietenia sa serenă.
Am avut certitudinea că stau dinaintea unui om ce alergase în zorii Dimineţii aceleia, neînserate, la Mormânt şi sorbise de pe buzele Mântuitorului un zâmbet de iertare.
Iertare profundă. Fără rezerve…

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula 

“Am auzit de Parintele Craciun, dar nu l-am cunoscut decât într-un anumit moment, când a rânduit Dumnezeu. Când am văzut fiinţa aceasta atât de plăpândă, mă aşteptam să fie un om care îşi plânge neputinţele, un om care încearcă să lupte pe faţă cu greutăţile şi cu povara bătrâneţii. Însă am descoperit cu totul alt om…
Fără să-l fi întrebat cum îl cheamă, ne-a întâmpinat cu aceste cuvinte: “Pe mine mă cheamă Crăciun chiar şi în ziua de Paşti”. Apoi, de fiecare dată, găsea câte un cuvânt pe care să-l lipească de sufletul tău şi să-ţi dea curaj să te apropii.
Atent la fiecare suflet, cu o nemărginită răbdare faţă de toţi, Părintele Crăciun se străduia să-i facă pe toţi aceia pe care-i întâlnea să aibă o faţă senină, aşa că se folosea la tot pasul de un umor spontan, plin de înţelepciune, umor care aducea bucurie în suflet, fără să rănească vreodată pe cineva.
În inima Părintelui Crăciun stăpânea o adâncă pace, pe care o transmitea şi celor din jur. Nimeni nu l-a văzut vreodată mâniindu-se, pierzându-şi răbdarea sau repezindu-i pe cei din jur. Era întotdeauna la dispoziţia tuturor celor ce-l căutau, zăbovind până târziu în biserică. Cu toate acestea, aşa cum mărturisea într-o scrisoare, se simţea nevrednic de preoţie şi cu grija că nu a făcut destul pentru Dumnezeu şi pentru oameni.
Celor care se plângeau că “nu mai pot”, Părintele le dădea un răspuns simplu: “Poate Maica Sfântă! Şi te ajută şi pe tine!…” Dacă-i spunea cineva: “Nu mai am răbdare…”, Părintele îi zicea cu naturaleţe: “Are Maica Domnului… Cere şi vei primi!” Aceste răspunsuri veneau atât de spontan şi de firesc, încât aveai convingerea că Părintele trăieşte într-o lume în care, prin credinţă, orice este cu putinţă.”

ÎPS Dr. Laurenţiu Streza,
Mitropolitul Ardealului 

CUPRINS 

Dat-ai moştenire celor ce se tem de numele Tăum Doamne…” (Ps. 60, 5)
File de acatist la o întâlnire înlăcrimată
Repere biografice
Viaţa Părintelui celui cu nume de sărbătoare, Crăciun Opre
“Au făcut maltratări despre care nu veţi putea citi în cărţi…”
“M-am considerat întotdeauna un soldat în armata lui Hristos”
Cuvinte pentru viaţa duhovnicească
Un trup firav ce a ascuns un munte de om
Cincizeci de ani de credincioşie, jertfă şi întovărăşire pentru Hristos
“Care este credința noastră strămoșească și cum trebuie să ne reancorăm în ea?”
Crăciunul înflorit de Paşte sau Părintele Crăciun, Preotul Învierii
Părintele Crăciun Opre, ipostaze lămuritoare

Noi aparitii la Editura Agnos: Sf. Simeon Metafrastul – “Sfantul Spiridon Taumaturgul”

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

caperta-sf.jpg

Pãrinţi despre Pãrinţi 

Cartea pe care o veţi parcurge este una din marile bucurii cărturăreşti pe care Dumnezeu mi le-a îngăduit. Un text patristic despre un Părinte al Bisericii… O bucurie cu atât mai mare cu cât Sfântul Spiridon nu se-aseamănă cu mulţi dintre lucrătorii Duhului Sfânt şi, în aceeaşi vreme, se-aseamănă tuturor acelor care sunt dispuşi la efortul dobândirii Împărăţiei lui Dumnezeu.
Sf. Nicolae Velimirovici, al Ohridei şi Jicei, scria: „Mulţime de sfinţi rămâne necunoscută lumii; sunt cunoscuţi numai de Dumnezeu. Împărăţia lui Hristos din Ceruri ar fi tristă şi mică dacă ar cuprinde numai pe acei sfinţi ale căror nume sunt însemnate în calendar. Dumnezeu nu descoperă lumii pe toţi sfinţii Săi, ci numai pe unii, care împlinesc nevoile neamului, de credinţă şi de vreme. Prin minunile acestor câţiva sfinţi descoperiţi, Dumnezeu caută să întărească şi să îndrepte credinţa oamenilor din diferite ţări sau locuri”.
Acest adevăr l-am aflat noi înşine, mereu, în toată viaţa noastră şi în marile şi grelele momente ale istoriei neamului nostru românesc. Gândul că această lectură a vieţii Sf. Spiridon va fi de folos şi altora mi s-a născut recitindu-l pe Sf. Ioan de Kronstadt, care scria şi el: „Îi învăţăm multe lucruri pe elevii din instituţiile şcolare, dar ei nu ştiu nimic despre singurele lucruri necesare: Dumnezeu şi ei înşişi, păcatele lor, frământările lor spirituale, neantul lor spiritual fără Dumnezeu şi în faţa lui Dumnezeu. (…) Este limpede că harul lui Dumnezeu şi lucrurile acestei lumi nu sunt de acelaşi fel şi că ataşamentul nostru pentru acestea din urmă este în duşmănie cu cele dintâi”. Lucru pe care, simţindu-l ca adevărat, l-au socotit aproape o prioritate. Prin lentila de Duh pe care o oferă vieţile sfinţilor, vieţile noastre capătă alte contururi. În lumina lui Hristos, Care luminează tuturor, viaţa lor trebuie să crească în viaţa noastră, gândul lor în gândul nostru, inima lor în inima noastră… N-avem a avea odihnă aici, în partea aceasta de lume, atât de atinsă de monstrul comunismului. Zicea unul din Avvii contemporani, Cuviosul Tadei, stareţ al Vitovniţei: „Suferim pentru că gândurile şi dorinţele noastre sunt rele. Noi înşine ni le-am primenit, căci poporul nostru nu are pocăinţă. Nu au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi. Cincizeci de ani de comunism au făcut mult rău, mai mult decât în 500 de ani de robie sub turci. Atât de mult a îndepărtat răul acesta pe popor de la Dumnezeu, omule!”
Socotesc că generaţiei creştine de astăzi îi revine misiunea reabilitării icoanei creştinului dinaintea lumii. Nu, nu a lui Hristos. Nici a Bisericii. Ci a creştinului, acela care, uneori, căzut pradă ispitelor, uită cu ce mare har l-a înzestrat Dumnezeu. Socotesc, de asemenea, că una dintre metodele acestei restaurări iconografice este ştergerea prafului uitării de pe icoanele sfinţilor şi de pe nelucrarea noastră, după chipul lor… Izvorul păcii lucrătoare în Hristos Dumnezeu…
Sfintelor soboare de sfinţi necunoscuţi, căzuţi sub ranga ucigaşă a Securităţii comuniste, această carte cu nădejdea că, undeva, Dumnezeu va îngădui un alt Sfânt Simeon care să le scrie, spre slava Lui, faptele de lumină ale martirajului lor…

Pr. Constantin Necula 

Volumul se poate comanda de aici

Aparitii noi la Editura Agnos: Dr. Florian Bichir – “Cand satana iti da tarcoale… George Racoveanu, ucenicul lui Nae Ionescu, in Documentele Securitatii”

Cartile noastre 3 Comentarii

cand-satana.jpg

Destinul unei cărţi 

Cărțile au destinul lor. Ani de zile am fost urmărit, aproape obsedat, de personalitatea lui Gheorghe Racoveanu, un teolog-polemist cum rar a mai avut țara aceasta. Am citit și recitit cu obstinație articolele din revista Predania”, editate impecabil în volumul „Predania și un Îndreptar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu teolog”, antologie prefațată și realizată de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2001. 
Am înțeles că poți vorbi și mai ales scrie despre Biserică firesc, ontologic. Pentru că, la fel cum există o limbă de lemn a politicienilor şi a activiştilor de partid, există una asemănătoare în Biserică. Mulţi scribi îl cred pe Mântuitorul Hristos un fel de gumă de mestecat, îl introduc în toate frazele, într-un fel de gimnastică lingvistică. Încă din timpul comunismului, mai mulţi condeieri bisericeşti s-au obişnuit să nu spună mai nimic, dar să umple textele cu citate bombastice şi fragmente din Sfânta Scriptură. De aceea un Dumitru Stăniloae, Nae Ionescu, Gh. Racoveanu, Nichifor Crainic şi alţii rămân mari valori. Stilul lor e clar, cristalin, fără înflorituri obositoare… 
Evident, știam câte ceva despre Gheorghe Racoveanu, fidelul ucenic al lui Nae Ionescu. Dar a început să mă bântuie omul din spatele condeiului. Ani de zile am cercetat în Arhiva Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Volumul de faţă demonstrează că Securitatea a făcut câteodată – Doamne, ce paradox! – şi fapte bune. Asta, pentru că în Arhiva CNSAS găsești informații certe, de primă mână, dar și delaţiuni ordinare. Iată cum Bunul Dumnezeu şi Satana convieţuiau în Arhivele Securităţii! Șansa mea – sau poate așa a vrut pronia divină – a fost răbdarea. Dincolo de frânturi de declarații, informații, am descoperit Dosarul lui Gheor­ghe Racoveanu din Fondul Operativ, predat în 2004 ca urmare a unei Comisii Mixte SRI – CNSAS, dar și Dosarul din Fondul SIE al teologului exilului. 
CNSAS are în administrare peste 24 de kilometri liniari de arhivă documentară, a doua ca mărime din fostul spațiu comunist, dar aceasta nu este în totalitate clasificată. Motivul? Lipsa de fonduri! Efortul mi-a fost însă răsplătit, informațiile prezentate în această carte fiind inedite! 
Acest volum este unul al Răscumpărării. Simt că i-am întors ceva, m-am răscumpărat sau, mai corect spus, ne-am răscumpărat față de Gheorghe Racoveanu! 
Nu pot încheia fără să mulțumesc tuturor colegilor de la CNSAS, dar mai ales doamnei Laura Vlădoiu Stancu, director al Arhivei Centrale, care mi-a oferit informații de primă mână despre exilul lui Gheorghe Racoveanu. Din nefericire, excelenta teză de doctorat a domniei sale, „Exilul românesc din Germania în documentele Securităţii (1945-1965)”, așteaptă încă să vadă lumina tiparului. Informațiile din capitolul privind exilul lui Gheorghe Racoveanu îi aparțin în mare măsură. Un gând de gratitudine se îndreaptă și spre doamna Elena Rusu, consilier principal CNSAS, dar și spre prietenii de la editura Agnos, Romeo Petrașciuc și Raluca Toderel.

București, 22 septembrie 2013

Dr. Florian BICHIR,

membru al Colegiului CNSAS

 

Volumul se poate comanda de aici

Noi aparitii la Editura Agnos: “Alte 77 intamplari nostime din viata Parintilor”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

alte-77-intamplari-nostime.jpg

Zâmbete-recidivă 

Când am adunat primele 77 de întâmplări nostime între coperte de carte, am avut bucuria să îmi reconfirm că avem (ca oameni ce ne revendicăm din Dumnezeu) capacitatea, aptitudinea galantă a sufletului de a privi dincolo de sens, de a da zâmbetului acea vrednicie restauratoare, care să trimită de la context larg la subtext nodal.
În urma acelui experimental volumaş, am primit foarte multe alte întâmplări de la oameni minunaţi, care nu au uitat să zâmbească, unii dintre ei teologi de marcă ai spaţiului ortodox românesc. De aceea, în cea mai mare parte, cartea aceasta e una de echipă, a unora care au înţeles că, cel puţin la români, viaţa de zi cu zi a fost întotdeauna (zicere a lui Belu Zilber) un amestec de I. V. Stalin şi I. L. Caragiale. Şi că, aşa cum puncta undeva Antoine de Saint-Exupéry, „un zâmbet este adesea esenţialul. Eşti plătit cu un zâmbet. Eşti răsplătit cu un zâmbet. Eşti însufleţit de un zâmbet. Şi calitatea unui zâmbet te poate face să mori”. Însă când un astfel de zâmbet te poate aduna în nobleţea de har şi dar a lui Dumnezeu, atunci acesta e cu adevărat unul vectorial, împlinit în scop.
Alte 77 de întâmplări nostime din viaţa Părinţilor nu face decât să repună în suflete parte din zâmbetele pricinuite de unii din marii oameni ai teologiei ortodoxe româneşti sau de unii oameni simpli, care au luminat, la un moment dat, fie şi pentru o clipă, inimile celorlalţi, prin spiritul lor frumos şi cuminte, la care au adăugat câte un zâmbet, bine ştiind că acesta este unul din cele mai uşoare drumuri de a ajunge de la inimă la inimă. 
Mulţumesc complicilor care au făcut posibilă această nouă doză de zâmbet şi cred că, dincolo de umorul de limbaj sau situaţie pe care îl conservă fiecare întâmplare în parte, zâmbetul e doar un pretext (sau un răspuns) pentru adevăruri cu re­lief, pentru lucruri simple, însă esenţiale…

Romeo PETRAŞCIUC 

Zâmbind, Dumnezeu ne iubeşte…

Înţeleg că ne arde la degete şi în câteva zile cărticica aceasta, ce o ţineţi în mâini, va să fie tipărită, tocmai spre a vă fi oferită. La vremuri de of şi vai, să zâmbeşti e un medicament, luat din raftul cu buline al farmaciei de cuvinte prin care Dumnezeu a bucurat limba română. 
Volumul anterior, tot cu 77 de perle, a suscitat interes oamenilor şi l-a obligat pe Romeo Petraşciuc – editor, poet, epigramist şi jurnalist foarte laborios ­– să caute mai atent la firea lucrurilor. Interesant însă este că la parte din glumele acestea s-a bucurat de ajutorul, nesperat, al unor seniori ai teologiei şi pastoraţiei, cunoscători a sute de astfel de întâmplări din memoria imediată şi de durată a Bisericii. 
Au fost şi cârtitori la glumele din volumul trecut. Au afirmat că autorul şi prefaţatorul volumaşului sunt obraznici şi neatenţi, făcând atingere sacralităţii unor perosane. Atât doar că noi, oameni de nuan­ţe, ştim să facem diferenţa între realitatea sfinţeniei şi categoria filosofico-lingvistică de sacru, care, printre altele, poate să nu aibă nimic sfânt. 
Volumul acesta – cu alte 77 de pozne – este un astfel de manual de desacralizare a falselor tabu-uri pe care, de altfel, Biserica nu le-a instituit şi susţinut niciodată. E bine să râdem de greşelile noastre sau să le divinizăm, să asumăm prostia ca vârtute? 
Întrebat odată de un preot, ce L-ar întreba pe Dumnezeu de s-ar vedea cu El, Cardinalul Carlo Maria Martini, un hâtru de excepţie, i-a răspuns: „L-aş întreba dacă mă iubeşte, aşa păcătos şi nestatornic şi cu atâtea lipsuri. Şi asta nu pentru că eu n-aş şti că mă iubeşte, însă îmi place teribil să aud cum mi-o spune El”. A zâmbi e un exerciţiu de smerenie şi drag, de neprotocolară bucurie şi vindecare. 
Nu! Nu recomandăm volumul decât acelora care şi-au luat în serios păcatele. Orgoliul, neatenţia la sensibilitatea celuilalt, indiscreţia în care ne zbatem nu pot fi vindecate decât prin redobândirea măsurii sănătoase. 
Fie nouă, dar, după sinceritatea zâmbetului nostru!

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA

 

Volumul se poate cumpăra de aici

Aparitii noi la Editura Agnos: “Parintele Arsenie Boca in Arhivele Securitatii”

Cartile noastre Fara comentarii

pr-arsenie-boca-in-arhivele-securitatii.jpg

 

În sfârşit, Dosarul integral! 
Una dintre cele mai harismatice figuri ale Ortodoxiei româneşti, Părintele Arsenie Boca este considerat pe bună dreptate cel mai mare duhovnic român al secolului al XX-lea. Un reper al României curate, nebolşevizate, o temelie a creştinismului autentic. Evident, după evenimentele din decembrie 1989, personalitatea Părintelui Arsenie Boca a început să fie cunoscută marelui public, ieşind de sub obrocul tăcerii, din underground-ul spaţiului public, dar şi din cel bisericesc. S-a scris mult despre Părintele Arsenie Boca, de la volume hagiografice până la unele cu atitudini de inchiziţie, care-i reproşau Părintelui o anumită afinitate politică în tinereţe. Câteodată, de la Zenit la Nadir nu-i decât un pas…
Este meritul prestigioasei Edituri Agnos, care în urma unui protocol de colaborare cu Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a decis publicarea integrală a Dosarului de Securitate al Părintelui Arsenie Boca. Până în prezent, din cele şase volume ale dosarului de securitate al Părintelui au apărut fragmentar fişe sau note în zecile de volume care au inundat piaţa românească. Trebuie remarcat că, până în prezent, singurul studiu cu pretenţii academice este cel al istoricilor George Enache şi Adrian Nicolae Petcu: Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei politice, Ed. Partener, Galaţi, 2009.
De data aceasta, Editura Agnos a decis să pună la dispoziţia istoricilor, cercetătorilor şi, de ce nu, a cititorilor dosarul de securitate al celui denumit cu dragoste Sfântul Ardealului, fără a omite sau a eluda vreun document. Pentru prima oară, iată, avem la dispoziţie un opis complet, pentru că cercetarea academică nu se poate face decât studiind documentele în integralitatea lor.
Acest prim volum – din cele trei preconizate – conţine perioada 1943 şi până în 1949, adică până când intervine prima arestare, în 1950. Demn de menţionat este faptul că Părintele Arsenie a suferit şi în această perioadă. A fost arestat pentru prima oară la Râmnicu Vâlcea, pe 17 iulie 1945, dus la Bucureşti şi eliberat pe 30 iulie 1945, pentru că nu i s-a găsit nicio vină. Apoi a fost arestat în 14 mai 1948, pentru vina de a-i fi ajutat creştineşte cu hrană pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului. Atât pentru aceste bănuieli, cât şi datorită notorietăţii sale printre credincioşii creştini, este schingiuit o lună şi jumătate, silit să dea repetate declaraţiii, fiind apoi eliberat. George Enache susţine că prima arestare a Părintelui Arsenie a avut loc în vara anului 1945 şi că totul a plecat de la excesul de zel al proaspătului ministru al Cultelor, Constantin Burducea, care, pentru a se face util guvernului Groza, promisese că va curăţa Biserica de persoanele vinovate de participarea la crime de război şi la dezastrul ţării.
O altă noutate editorială o reprezintă faptul că, pentru prima oară, au fost studiate toate dosarele Părintelui Arsenie Boca. Spunem toate, pentru că două dintre acestea au fost îndosariate de Securitate sub numele de Boka Zian. De altfel, numele Părintelui Arsenie Boca se mai regăseşte notat în Arhiva CNSAS nu doar ca Zian Boka, ci şi ca Zian Vălean sau Boca Vălean Zian, lucru care a scăpat numeroşilor cercetători.
Cele şase volume, plus cele conexe, care-l privesc pe Părintele Arsenie Boca, demonstrează atenţia pe care i-au dat-o autorităţile române, fie ele antonesciene sau comuniste. De altfel, Părintele Arsenie Boca a fost urmărit de Securitate şi pe patul de moarte. În perioada 1983-1989 a locuit la Sinaia. A făcut unele deplasări scurte şi discrete în ţară. În aprilie 1989, fiind imobilizat de boală la pat, este vizitat ultima dată de securişti, iar la 28 noiembrie trece în Biserica Biruitoare.
Vă prezentăm în premieră două note informative, cu precizarea că un raport asemănător – document olograf al ofiţerului de Securitate care îl şi semnează – a mai fost întocmit de acelaşi ofiţer de Securitate în data de 28 septembrie 1989, după ce Părintele Boca suferise un infarct. Securitatea te veghea până la moarte!…
Informatorul Tâmplaru Ion consemna, în nota informativă nr. 193, predată pe 4 iunie 1989 Securităţii oraşului Sinaia: „Informez că în zilele de 18-25 mai a fost la domiciliul meu Bocazian Vălean, preot călugăr pensionar, pictor bisericesc, pentru a desena modele de sculptură pe care eu le sculptez, lucrări ce urmează să fie montate la casa construită la Sinaia prin asociere cu alte călugăriţe. Cu această ocazie mi-a relatat că are domiciliul stabil în Sinaia, strada Privighetorilor nr. 14. A mai precizat că deşi are domiciliul la Sinaia, unde de fapt şi locuieşte şi îşi petrece cea mai mare parte a timpului, primeşte pensia de la Patriarhie, unde merge în mod periodic. Nu şi-a mutat pensia la Sinaia, motivând că el este foarte cunoscut ca pictor bisericesc şi l-ar fi solicitat prea mulţi preoţi pentru a le executa diferite lucrări de pictură, însă el nu mai doreşte să lucreze, fiind bătrân şi bolnav.
Cu acest prilej, mi-a vorbit despre viaţa şi activitatea lui astfel: Mi-a povestit că a fost preot la mănăstirea Prislop (preot călugăr), că în tinereţe a fost călugăr pentru o perioadă în Grecia, timp în care a lucrat şi pictură religioasă. Printre altele mi-a povestit că a fost arestat de organele de stat pentru o perioadă de un an şi trimis la lucrările canalului Dunăre – Marea Neagră. Pentru această perioadă a precizat că nu are ce să reproşeze organelor de stat, întrucât s-a[u] comportat într-un mod corespunzător cu el. Mi-a povestit că în acest timp, cât se afla la canal, a decedat mama sa şi se zvonise că el ar fi evadat de la canal, motiv pentru care organele de stat au căutat să se convingă dacă este adevărat sau nu. În realitate, el nu evadase şi se afla la canal. A arătat că a presimţit că s-a întâmplat ceva acasă, dar nu a ştiut până nu s-a comunicat oficial. Mi-a mai povestit că atât la mănăstirea Prislop, cât şi la Bucureşti, unde a domiciliat, a fost controlat în permanenţă de securitate şi dacă cineva s-ar interesa despre el s-ar putea convinge că şi-a văzut de treabă şi nu a desfăşurat nici un fel de activitate.
În prezent duce o viaţă retrasă, nu face şi nu primeşte vizite şi este preocupat de starea sănătăţii, cât şi pentru a mă ajuta în executarea sculpturilor şi altor lucrări pe care le are de făcut la casă. Aducând vorba despre cei care pleacă şi rămân în Occident, Boca Zian-Vălean a arătat că el nu ar pleca din ţara lui pentru nimic din lume, afirmând că în Occident este un mare haos şi pericol şi nu ar renunţa la liniştea pe care o are în ţara noastră”.
Atentă, Securitatea stabilea că pe lângă informatorul Tâmplaru Ion, pe lângă Părintele Arsenie Boca „va fi dirijat cu sarcini” şi informatorul Dobrin. Rezoluţia dată de ofiţerul de securitate este următoarea:
„Sarcini: Să stabilească dacă posedă la domiciliu literatură necorespunzătoare şi legionară; deplasările pe care le face şi scopul lor; comentariile ce le face; cu privire la relaţiile ce le are cu diferiţi preoţi; dacă are un rol de îndrumare şi coordonare a activităţii celor 12 călugăriţe cu care domiciliază”.
Cu câteva luni înainte de decembrie 1989, mai exact pe 10 aprilie 1989, Securitatea nu scăpa din ochi un ieromonah bătrân şi căzut la pat. „Astăzi, data de mai sus, m-am deplasat la domiciliul numitului Boka Zian-Vălean din Sinaia, str. Privighetorilor, nr. 16, jud. Prahova, pentru a verifica datele furnizate de f.s. Tâmplaru. Cu acest prilej am constatat că Boka Zian-Vălean este paralizat şi imobilizat la pat. Am încercat să discut cu el, însă cu greu am putut comunica cu el deoarece are o pareză facială şi abia se poate percepe ce vrea să spună. Pe de altă parte, fiind suferind cu inima este protejat pentru a nu se expune la eforturi fizice şi emoţii. În discuţiile purtate cu îngrijitoarea sa, anume Sângeorzan Ioana, aceasta a relatat că Boka Zian-Vălean nu primeşte vizite şi se află sub supravegherea ei permanentă. Întrucât aceasta a fost folosită de organele noastre în rezolvarea unor sarcini informative, a fost instruită şi i-a fost dat în grijă numitul Boka Zian-Vălean”. Cel care dorea să-l verifice pe Părintele Arsenie Boca, să vadă cu ochii lui dacă informatorii nu minţeau, era ofiţerul principal, maior Cocârlea!
Pentru a înţelege atenţia pe care i-au acordat-o de-a lungul anilor autorităţile Statului, trebuie să ne raportăm la cadrul istoric. În acest prim volum vom discuta doar perioada consemnată, 1943-1949. Trebuie subliniat faptul că Părintele Arsenie a intrat în vizorul autorităţilor încă de dinainte de instaurarea regimului comunist. Prima notă din dosarul său apare pe 5 iunie 1943, fiind catalogat drept „un înfocat legionar şi credem că face chiar parte din conducerea clandestină legionară”. După cum bine remarcau editorii acestui volum: „termeni tari, precum înfocat legionar, îi vom găsi destul de des folosiţi de aparatul represiv, tocmai pentru a da greutate informaţiilor furnizate. Pr. Arsenie Boca şi problema legionarismului va fi un subiect uzitat mereu în cadrul anchetelor, fiind unul din cele mai comode capete de acuzare nu doar în cazul Părintelui Arsenie, ci al multora dintre persoanele incomode ale acelei perioade, având în vedere facila încadrare juridică pentru demararea anchetei, atât interogatoriile la care e supus Părintele Arsenie Boca (extrem de consecvente în această privinţă), cât şi activitatea sa ulterioară demontând aceste supoziţii. Părintele va justifica de fiecare dată, de altfel, după cum se poate sesiza din formularea acestei note informative, că implicarea sa în Mişcarea Legionară e doar o… bănuială, prezenţa legionarilor la mănăstire neavând nicidecum scopuri politice, ci aşezându-se în scopul misionar al unui Părinte care e păstorul tuturor credincioşilor care îl frecventează”.
Este acum bine ştiut că ani de zile Eugen Cristescu, şeful Serviciului Special de Informaţii (SSI), i-a indus o teamă profundă Mareşalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului, vizavi de legionari. Ba mai mult, pentru a întări această fobie, a pus la punct atentate fantomatice, după cum relatează şi cel mai bun istoric din domeniu, Cristian Troncotă.
În realitate, Părintele Arsenie Boca a fost o persoană carismatică şi capabilă să atragă mulţimile de credincioşi. Autoritatea puternică, precum şi capacitatea de convingere erau elemente de potenţial pericol, chiar dacă nicio­dată Părintele nu a făcut ceva dubios, după cum nota un cercetător: „Masele de oameni care se îndreptau spre Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în anii celui de-al Doilea Război Mondial puteau să cuprindă şi oameni potenţial periculoşi pentru ordinea de Stat, atât de fragilă în contextul istoric atât de delicat. Cum drumurile aveau drept ţintă cel mai adesea pe părintele Boca, în mod firesc organele de ordine s-au întrebat cum şi în ce fel acest călugăr poate avea influenţă asupra oamenilor”.
Far călăuzitor al Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Părintele Arsenie Boca începe să formeze – conform rugăminţii şi poruncii mitropolitului Nicolae Bălan – o „pepinieră” de monahi, o mănăstire model care să permită renaşterea spiritualităţii ortodoxe într-un spaţiu văduvit secole de-a rândul de prezenţa benefică a lăcaşelor monahale. Cum în acele vremuri de război circula printre autorităţile vremii duhul anti-legionarismului, iar mănăstirea se afla aproape de noua graniţă româno-maghiară – tocmai pentru a nu exista suspiciuni sau dubii –, Părintele Arsenie Boca cere ca în preajma mănăstirii să fie amplasat un post de jandarmi.
„…În ce mă priveşte, declar cu toată conştiinţa împăcată că: în toată perioada de la 1940, de când am venit la mănăstire până astăzi, nu s-a ţinut cu ştirea sau încuviinţarea mea nici o şedinţă legionară. N-aş fi îngăduit treaba asta nici în ruptul capului. Am auzit că nu toţi pelerinii sunt cuminţi. Drept aceea am cerut verbal, în repetate rânduri, D-lui Comandant al Legiunii de Jandarmi Făgăraş, un post fix de control, care să cruţe mănăstirea de implicaţii într-un domeniu neîngăduit (…), întrucât preotul trebuie să rămână preot, dar nici certaţii cu stăpânirea să nu poată abuza de îngăduinţa creştină”. Declaraţia e dată de Părintele Arsenie Siguranţei în data de 10 iunie 1948. Dacă agenţii regimului Antonescu s-au lăsat până la urmă păgubaşi, deşi pecetea de legionar îl va urmări toată viaţa în notele Securităţii, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu noua orânduire comunistă! Am notat deja că Părintele va suferi, la instigarea ministrului Cultelor, Constantin Burducea, o primă arestare la Râmnicu Vâlcea, pe 17 iulie 1945 (unde dă şi prima declaraţie autobiografică, redată în acest volum), fiind dus la Bucureşti şi eliberat pe 30 iulie 1945. A mai fost arestat pe 14 mai 1948, schingiuit o lună şi jumătate, silit să dea repetate declaraţii, fiind apoi eliberat. Toate acestea erau însă simple, chiar banale încercări, faţă de ceea ce va veni şi veţi afla în volumele viitoare…
În încheiere, ţin să le mulţumesc atât colegilor din Colegiul CNSAS pentru disponibilitate şi deschiderea arătată, cât şi Editurii Agnos, care realizează un lucru minunat. Editorul Romeo Petraşciuc, în calitate de cercetător extern, a făcut nenumărate drumuri la sediul CNSAS, iar Raluca Toderel a transformat nopţile în zile, culegând şi adnotând meticulos mii de pagini. Efortul cred că a meritat! Avem, în sfârşit, la dispoziţie un opis integral al Dosarului de securitate al Părintelui Arsenie Boca.
Iar acest lucru nu-i de ici, de colea!…6 octombrie 2013

Dr. Florian BICHIR Membru al Colegiului CNSAS

Notă editorială 
Volumul acesta face parte dintr-un demers curajos şi – nădăjduim noi – longeviv articulat al Editurii Agnos, acela de a publica o serie de documente aflate în custodia Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), cu privire la dimensiunea mărturisitoare a unor personalităţi-reper ale Ortodoxiei româneşti.
Seria Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securităţii. Opis de documente va fi structurată în trei volume, calchiate pe perioadele peregrinărilor Sfântului Ardealului la Sâmbăta de Sus (1943-1949), Prislop (1950-1959) şi Bucureşti-Drăgănescu-Sinaia (1960-1989).
În excursul nostru am încercat să redăm sistematic documentele dosarului personal al Părintelui Arsenie, corelate, totodată, cu informaţii pe care le-am identificat şi în alte (multe) dosare, ale unor persoane care au intrat la un moment dat în conjuncţie cu Părintele, elemente pe care le-am punctat, în special, la note sau anexe.
Am folosit, la indicarea surselor arhivei CNSAS, formulările specifice încadrării dosarelor: I (informativ) şi P (penal).
Dată fiind varietatea documentelor, precum şi diferitele metode de scriere şi notare, la culegerea acestora am folosit câteva artificii tehnice, cu scopul redării cât mai fidele a acestora.
Astfel, pentru orice notă aflată în arhive scrisă de mână am folosit caractere italice. Dacă pe o astfel de notă au fost făcute însemnări ulterioare de către cei însărcinaţi cu rezolvarea lor (în speţă, ofiţeri de securitate), care se disting în cadrul notei fie prin culoarea înscrisurilor, fie prin alte semne specifice, pentru a le reda am folosit caractere bold-italice. Sublinierile, la culegerea notelor, le-am redat, de asemenea, folosindu-le uneori şi pentru marcarea spaţiilor ce urmau a fi completate în documente-tip. Prin urmare, caracterele normale indică faptul că nota a fost redactată la maşina de scris, iar notările italice din acestea sunt specificaţii ce s-au adăugat ulterior, în general de către alte persoane implicate în urmărire sau anchetă.
Am respectat, în cea mai mare parte, ortografia și punctuația documentelor în sine (inclusiv erorile gramaticale sau de exprimare), în intenția de a conferi o cât mai mare probitate și legitimitate cercetării.
Pasajele de text care, din diferite motive, sunt prea şterse pentru a fi lizibile au fost marcate prin cuvântul [Indescifrabil], încadrat în paranteze pătrate. Apariţia acestui cuvânt în afara parantezelor pătrate [ ] indică faptul că el se regăseşte şi pe nota de dosar, cu atât mai mult cu cât numeroase documente au fost ulterior copiate şi bătute la maşină, ambele variante fiind cuprinse apoi în dosare.
În cazul declaraţiilor în original (regăsite şi în copie scrisă la maşină), am redat integral doar textul iniţial, scris cu italic, iar în nota de subsol am precizat celelalte locuri din arhivă unde sunt păstrate copii ale respectivelor materiale.
În cadrul Anexelor am reprodus, cu predilecţie, facsimile olografe ale Părintelui Arsenie Boca (declaraţii, corespondenţă, notiţe etc.), precum şi parte din documentele organelor de anchetă cu relevanţă susţinută în derularea urmăririi şi încriminării obiectivului în discuţie.
Mulţumim Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) pentru sprijinul acordat în derularea acestui proiect.
Gândurile noastre de preţuire se îndreaptă, în special, către domnii Florian Bichir şi Laurenţiu Tănase (membri ai Colegiului CNSAS), precum şi către întreaga echipă logistică a Consiliului, co-părtaşă la editarea acestor volume.
De asemenea, mulțumim doamnei Linda Saskia Menczel, care şi de această dată a dat viață copertei acestui volum, cu binecunoscuta-i noblețe și considerație pentru Părintele Arsenie.

Romeo PETRAŞCIUC, cercetător extern CNSAS

 Volumul se poate cumpara de aici

In curand la Editura Agnos: “Dincolo de gratii…”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

dincolo-de-gratii-pt-site.jpg

Dincolo de gratii…

Pastorația Bisericii în penitenciare – Romeo Petrașciuc

Prefață Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

 

 

Flori la umbra zidurilor…

Cu zece ani în urmă păşeam pentru prima oară într-un penitenciar. Se întâmpla să fie Aiudul, una din temniţele care, până atunci, pentru mine avea o sintaxă a individualităţilor amputate, a negărilor absolute, a represiunii carcerale ajunsă expresie ultimă a dezumanizării.
Am întâlnit însă atunci, acolo, şi oameni care mi-au dovedit, încă o dată, că schimbarea e singura constantă a fiinţei umane şi că lacrimile căzute înăuntru au puterea de a restaura lumea sau, cel puţin, de a salva lumea unor oameni care, la capătul deznădejdii lor, au (re)găsit mâna de dragoste mereu întinsă de Dumnezeu.
De aici a pornit apoi totul… Vreme de câţiva ani – cu sprijinul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor –, am fost acreditat să colind penitenciarele ţării, pentru a povesti ceea ce se întâmplă, în panul misiunii Bisericii Ortodoxe Române, în aceste spaţii de detenţie. Au fost experienţe fascinante, cu oameni care acolo, dincolo de gratii, şi-au aflat adevărata libertate, aceea de a se poziţiona în Hristos şi în afara păcatului asumat…
În general, am peregrinat prin penitenciarele de maximă siguranţă, acolo unde, de altfel, şi cazurile de întoarcere la Hristos sunt mult mai vizibile şi mai statornice. Şi nu au fost deloc puţine situaţiile în care am zăbovit ore în şir în câte un penitenciar, furat de istorisirile celor de aici, de dramele şi bucuriile pe care rar mi-a fost dat să le întâlnesc dincoace de gratii, în libertatea convenţională.
Parte din aceste experienţe le-am adunat în aceste pagini… Ele au apărut, iniţial, în cadrul rubricii „Flori la umbra zidurilor”, al săptămânalului Iisus Biruitorul. Joncţiunea lor între coperte de carte s-a făcut de la sine, cu insesizabile adnotări sau inerente diortosiri, specifice unei astfel de translaţii.
Am încercat să surprind, pe parcursul descinderilor în penitenciare, parte din experienţele pastorale ale preoţilor de aici, consideraţii ale cadrelor ori conducerii din sistemul penitenciar şi, mai ales, schimbări atitudinale de vieţi ale anumitor deţinuţi.
În cazul celor încarceraţi, din considerente obiective, nu am reprodus în cuprinsul cărţii decât iniţialele numelui. De asemenea, imaginile inserate în volum respectă întru totul rigorile legale impuse în accesarea unor astfel de spaţii.
Ţin să mulţumesc pe această cale conducerii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (din cadrul Ministerului Justiţiei), care a făcut posibil acest periplu în penitenciarele din ţară, precum şi personajelor fiecărui reportaj în parte. Alături de ele, de aceste destine încarcerate, am învăţat poate mai bine ca niciodată cât de relativă şi lipsită de sens e noţiunea de libertate.
Sau, altfel spus, câtă plinătate comportă acest concept, indiferent de factualizări temporare sau spaţiale, dacă el se semnifică dinspre Hristos înspre om…

Romeo PETRAŞCIUC

Dincolo de gratii, tot Dumnezeu ni-i frate…

Ani de zile, trebuie să recunosc, l-am invidiat pe autorul reportajelor de față, Romeo Petrașciuc, pentru că avea darul lui Dumnezeu de a vorbi cu oamenii de dincolo de zidurile încondeiate cu gratii. Venea de-acolo transfigurat, descoperind mereu că dincolo de linia libertății sociale erau oameni care-L descopereau pe Dumnezeu, adevărata Libertate. Apoi m-a primit și pe mine părtaș, în parte, acelorași pelerinaje. Și sufletul meu a înțeles, o dată în plus, darul Iubirii care umple de sens Libertatea. Eram, în urmă cu ceva ani, la Schitul Românesc Prodromu, în miezul de taină al Privegherii de Rusalii. Ascultam cântarea și sufletul meu cânta; am primit binecuvântarea de a sluji la Liturghie și Rusalii de Duh mi-au umplut inima și sensul preoției s-a încărcat iar și iar de bucurie. Vecernia Rusaliilor mi-a sporit bucuria, aducându-mă la îmbujorare emoțională și inima mea părea că nu mai are nevoie de mai mult. Am coborât coasta de lumină a Athosului și, invitat de Părintele Petru din Gherla, împreună cu râvnitoarea sa soție, am mers să le vorbesc celor din Penitenciar. Nu era prima dată, pentru că la Bacău sau Codlea, în situații de pastorație, personajele ce populau închisorile nu-mi erau străine. Dar atunci, după praznicul de foc și trăirea dăruită de râvnitorii Părinți ai inimii românești din Athos, parcă mi s-au deschis ochii. Și acelși Duh, al rugăciunii și aprinderii de Viață, mi-a umplut sufletul. Am văzut atunci cum Evanghelia Mântuitorului e Una. O latură de rugăciune și viață liturgică și alta de cercetare a celui aflat departe de rugăciune și viață liturgică, uitat și anulat. Dincolo de descoperirea unui loc, cu întemnițați în cele din urmă, descopeream părtășia, aproape mistică, îndrăznesc să spun, cu Domnul Hristos, Cel Care ne-a spus: „În temniță am fost și m-ați cercetat…” sau, parcă și mai aproape Rusaliilor. Apoi, pentru că era sfârșit de an școlar, am stat la premierea unor școlari speciali. Unul dintre ei avea cu mult peste 50 de ani, absolvise clasa I-a și, cu o emoție pe care n-o pot cuprinde în cuvinte, săruta diloma și spunea, plângând: Unde este mama, să vadă că am învățat să scriu și să citesc?! Mi-au dispărut, în rușine, toate mofturile de demotivați ale studenților mei, ale celorlați studenți ariviști și răniți de incultura carierei.
Astfel de momente mi-au dăruit, mai apoi, toate pelerinajele… dincolo de gratii. Cartea aceasta a lui Romeo Petrasciuc este desprinsă din astfel de întâlniri, necontrafăcute și vii. În paginile ei veți cunoaște oameni. Unii dintre ei și-au pus viața în joc pentru aproapele lor, greșitul dinaintea aproapelui și a lui Dumnezeu, deseori, păstrând intactă nădejdea și lucrarea pentru mântuire. Alții sunt întemnițați. Întemnițați liberi. Liberi să se întâlnească cu El, Dumnezeul Care ne cheamă să-L căutăm în pușcărie. Să ne descoperim adevărata libertate, libertatea față de păcat (Părintele Arsenie Boca). Să ne înțelegem. Ce veți citi nu e un Pateric al temnițelor, cum ar trebui să edităm unul cu mărturiile și faptele de foc ceresc ale celor întemnițați și uciși de comunism sau de orice altă structură politică care terorizează libertatea umană (în Ardeal, înainte de dictatura comunistă am avut martiri întemnițați pentru credință, de către un dicteu austro-ungar cu nimic mai democrat). Pușcăria nu e o livadă duhovnicească, dar niciun pustiu fără rod. Nu e mănăstire, dar oricând, sub harul lucrării Duhului Sfânt, poate deveni un Ermon, un Carmel, unTabor.
Între ziduri, oameni. Gardieni, cadre didactice, psihologi ori bucătari sunt linia întâi în a le dovedi că rămân oameni, oricât de inumani s-au arătat pentru o clipă ori pentru o vreme. O singură familie, marcată de foarte multe ori de preotul de penitenciar. I-am cunoscut mai aproape acolo, în capele, pe culuare, în galeria câte unei încercări de revenire sufletească. I-am cunoscut și foarte oficial, când am organizat Conferința Internațională Strengthening the soul (psalm 137/8.3). International Prison Chaplain s Association, Europe, în iunie 2012, la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. M-au fascinat ca forță de viață, cu istețimea lor pastorală, cu optimismul lor transmisibil, cu elocința lor duhovnicească. Discreți și uitați, uneori nebăgați în seamă decât atunci când facem paradă de misiunea noastră ‒ prea redusă ‒, în penitenciare, oamenii aceștia stau în prima linie a mărturiei, remarcabil. Nici ei nu sunt sfinți și n-au timp să se prefacă. Ar fi amendați imediat de colegii de mediu, extrem de exigenți când e vorba de viața celorlalți. E dificil să înțelegi că predica și pastorația lor nu are nicio doză de „caterincă” ori „abureală”, că familiile lor îi văd rar, obosiți și răniți de rana celor ce-i păstoresc. În fond, din nefericire, penitenciarele au rămas cam singurele parohii în care numărul de enoriași nu scade, iar focul este continuu. Cartea lui Romeo Petrasciuc ni-i aduce aproape, cu toată smerita lor singurătate.
Cum tot singurătății îi par a fi poeme și mărturisirile celor arestați, aflați în executarea sentinței, departe nu doar de casă, ci și de toate visele libertății lor. Au rămas oameni. Plâng, râd, scriu, pictează… Unii chiar nu știau că pot toate acestea, că lucrează în ei un dar la care ei nu conlucrau. Multora Biserica le-a redat demnitatea și zâmbetul. Hristos S-a așezat cu ei sub cheie. Și până acum lucrează…
Când m-au întrebat deținuții de la Gherla cum se pot ruga, le-am spus că pentru ei există, sigur, o rugăciune specială: Doamne, pentru rugăciunile celor care sub comunism au murit în celula mea, miluiește-mă și fii Libertatea mea!
Cartea lui Romeo Petrasciuc, cu multele ei facsimile răspândite în Iisus Biruitorul ori alte publicații, provoacă. Să treci duhovnicește de la indiferență la rugăciune pentru ei, deținuții…
Dincolo de gratii, Hristos le rămâne Frate!

Pr. Constantin NECULA

 

 

 

 

Patericul vesel – “Mass-media şi Sfânta Liturghie”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

Fragment preluat din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor“, Ed. Agnos, Sibiu, 2012.

Acelaşi ziarist este chemat, într-una din zile, de şeful cel mare al Redacţiei şi i se dă o temă editorială de mare stringenţă. Cu o zi în urmă, directorul fusese nevoit să participe la botezul copilului unei cunoştinţe. Nu ştim cum se face, însă nimereşte şi la Sfânta Liturghie. Asta prelungeşte, va să zică, zăbovirea creştinului nostru cu încă vreo două ore. Or, aşteptarea aceasta, în Liturghie, l-a iritat cumplit pe managerul de presă.
Revenit la birou, are următoarea genială şi revoluţionară idee:
– Bă, Padre, scrie şi tu ceva să se reducă slujba aia de se face duminică la voi, ortodocşii, că înnebuneşte omul până se termină…

coperta-pentru-blog.jpg

Intrebari si raspunsuri – Prietenie si Iubire (VII)

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula 1 Comentariu

necula1.jpg

Cum să scap de obsesie, atunci când obsesia este un băiat?

De un băiat se scapă în două moduri: întorcându-i-se spatele sau întorcându-se mintea la locul ei. Eu trăiesc drama unor şocuri în ultima vreme, pentru că fete care erau cuminţi şi de bună credinţă într-ale Bisericii, Doamne, mă uimesc! Ele, nişte diafane, nişte păpuşi să nu le-atingă vântul, umblă cu nişte maimuţoi vulgari, nespălaţi, inculţi, ca vai de capul lor! De unde se naşte oripilitatea aceasta estetică? Ori eu am fost orb şi n-am văzut că nici ea nu-L are pe Duhul Sfânt, ori acela o fi altceva decât pare, ceea ce mă îndoiesc, că de obicei cam cum pare, cam aşa-i. Şi stai şi te gândeşti: ce le face pe fetele acestea să nu aibă timp să riposteze la astfel de ispite? Vă spun eu: singurătatea şi izolaţionismul în care noi, ca Biserică vie, ţinem tinerii. Nimeni nu stă de vorbă cu voi, dar aşa, pe şlea şi pe bune, dându-vă o alternativă creştină la toată nebunia asta din jurul vostru, încercând să vă spună: Frate, nu-i chiar aşa. Sigur că fata, săraca, a stat până la vreo…, nu dau o cifră acum, să nu se simtă lezată vreuna dintre însinguratele oraşului, dar stă şi ea până la o vârstă cuminte şi dintr-odată… vine “omul”, manelistic până la exasperare, plin de duhul tamburinelor! Dar dacă acela-i singurul care a băgat-o în seamă,, ea ce vină are, săraca? Dacă noi, ceilalţi,  n-am reuşit să-i asigurăm spatele ca să nu cadă, cine-i de vină? Noi că nu i-am zis bă, soro, stai! Mai bine, uite: Hai să facem şi noi un chef numai cu ceai şi s-ascultăm Mozart. La vremea asta cu Adrian copilu’ minune, eu m-apuc de Mozart – alt copil minune -, care cu adevărat are altă minune şi altă copilărie. Pe Atomic, ieri l-au dat pe Gică Lampă cântând într-un videoclip de Doamne, Maica Domnului! Măi, te înnebunesc! Gândiţi-vă cu c se hrănesc singurătăţile oamenilor. Cu ce se hrăneşte singurătatea unei fete care stă în cămin, n-o bagă-n seamă colegele de clasă pentru că nu merge la discotecă cu ele, nu merge la teatru cu ele, nu merge la multiple desperităţi şi fata stă-n cameră? Bun. Merge A.S.C.O.R.-ul să bată la uşă: “Mărioară, te-am văzut ieri singură, azi singură, n-ai vrea să ieşi cu noi? Uite, noi mergem până la un spital în vizită la cineva. Sau, hai să mergem să vedem ce mai face părintele Ciprian [Duhovnicul A.S.C.O.R. Cluj – n.n.]. Vrem să vedem cum îi”. “Cum vă mai e, părinte? Mai poţi, nu mai poţi? Unde te putem ajuta? Dă-ne o mătură, să dăm păianjenii jos de pe stranele bisericii”. Sigur, dacă nu provocăm aşa biata însingurată, aia, săraca, face şi ea ce poate.

Când obsesia devine băiatul… Problema nu-i întotdeauna băiatul. Mai e şi fata. Deci în primul rând avem însingurările noastre. Şi ştiţi ce mă doare pe mine? Căminele noastre studenţeşti se aseamănă cu blocurile muncitoreşti: ein, zwei, drei, sistem chibrit, cameră lângă cameră, prostie lângă prostie, de ce îmbolnăvesc unii de la alţii de câte-o nebunie păcătoasă! Cum să exorcizezi locul respectiv pentru ca realmente icoana omului desăvârşit să se întâlnească cu celălalt? Avem o aroganţă a misiunii noastre!… Zicem: Biserica munceşte foarte mult, face, drege! Dar, de fapt, ea nu-i prezentă! Ea poate-o fi muncind acolo, scriind pomelnice, eu ştiu… Dar nu e prezentă. Dar ea nu poate fi prezentă acolo numai prin mine, prin părintele. Noi suntem unu la o mie, dar ceilalţi 999 unde sunt?
Voi unde staţi când se pierd colegii voştri? Unde umblaţi? Vă vedeţi de propriile răni! E, aici e problema! Poate unul rănit să ajute vindecării rănii celuilalt de lângă el? Uneori da, alteori ba! Depinde cum eşti rănit. Una, de exemplu, care este rănită în comunicarea cu părinţii poate s-o ajute pe una care este rănită în comunicarea cu iubitul, pentru că sunt două comunicări paralele şi-n mod sigur, vindecând-o pe aceea de non-verbal, se va vindeca şi pe sine de nonverbalitate. Şi atunci lucrurile se schimbă. Dar noi nici nu avem curaj să… Câţi dintre noi avem curaj să le spunem prietenilor noştri prin ce trecem în momentele noastre de criză? Nu că ne-am pierdut încrederea. Primul atac pe care l-a realizat comunismul în marile instituţii de învăţământ a fost cârteala. S-au strecurat printre noi fitilişti de meserie, artificieni. Şi aceştia puneau un fitil colo, un fitil colo, un fitil colo, întru atât încât în mentalitatea noastră s-a perpetuat, fără să vrem, să n-ai curaj să-i spui colegului tău ceva, pentru că acesta merge şi te pârăşte la omul mai mare decât al tău. Uneori chiar facultăţile de teologie se arată a fi nişte mari topitorii de genul acesta, ca să nu zic turnătorii, că-i urât. Şi se cultivă uneori acest gen, pentru că se spune că acolo unde este communitate studenţească trebuie neapărat să ştie tot decanul, să audă cutare, cutare să ştie tot. Chiar mie mi se dădea a înţelege la un moment dat că duhovnicul este pus să audă şi scârţâitul creionului pe hârtie. Or, nu asta-i funcţia duhovnicului, mai ales acolo unde este pus să formeze omul, nu să-l deformeze de dragul unei informaţii. Din această pierdere a încrederii am pierdut deja şi posibilitatea de a lucra împreună şi câtă vreme vom percuta mai departe tot aşa, ne vom nenoroci [A se vedea textul nostru “Ce a mai rămas din familia creştină şi din copilăria românească?”, în volumul “Tinerii şi Biserica în zilele noastre. Caiet de lucru pentru preoţi în moderarea seminariilor de formare a tinerilor”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2003, pp. 77-80].
Am zis că o fată poate să scape de un băiat întorcându-i spatele. Găsindu-şi o preocupare normală pentru vârsta ei. Noi avem fete de 16 ani îndrăgostite de tipi de 32 de ani. Riscă, pentru că dintr-odată acela vine cu toată experienţa pe care o are, cu 16 ani mai mare decât ea, şi cu toate celelalte păcate sau impulsuri la păcat; ori ea, dacă nu-şi găseşte o preocupare la limita nasului ei, începe să aibă probleme.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, “Provocările străzii. Mic catehism vorbit”, Ed. Agnos, Sibiu, 2006. 

Patericul vesel – “Slujba cu exces de constiinciozitate”

Cartile noastre, Romeo Fara comentarii

Fragment preluat din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor“, Ed. Agnos, Sibiu, 2012.

La un moment dat, Redacţia unuia dintre cotidienele centrale, foarte bine cotate pe piaţa de presă laică din România, se hotărăşte să cheme un slujitor al Domnului să facă o sfeştanie la sediul redacţiei. Prea se întâmplaseră sumedenie de nenorociri în ultima vreme!… Ceea ce dăduse de gândit – stupoare! – până şi patronilor, care, fie vorba între noi, nu erau chiar români, nu erau chiar creştini şi, să nu greşim, am adăuga că nu erau nici altceva decât veritabili evrei… Treaba fiind destul de serioasă – chiar muriseră câţiva ziarişti de la respectiva publicaţie în ultima vreme -, iar patronii total străini de Ortodoxie, se apelează la un jurnalist propriu, teolog, cu temeinice cunoştinţe – şi la propriu, şi la figurat – în domeniu. Acesta dă câteva telefoane şi, peste câteva zile, unul din episcopii vicari locali descinde în sediul redacţiei, pentru a oficia slujba solicitată.
Începe slujba… Vlădica e cât se poate de meticulos în săvârşirea corectă, fără grabă, cu lux de amănunt liturghisitor. Asistenţa studiază cu nesaţ fenomenul. Patronii, împărţiţi între superstiţie, curiozitate şi, la un moment dat, de stres că nu se mai termină o dată slujba, încearcă să sugereze cumva că ar cam fi cazul ca slujitorii Domnului să încheie. Întregul flux informaţional e deja destul de puternic prejudiciat, cu termene – care în presă sunt literă de evanghelie! – date peste cap. Fuseseră ele, celelalte nenorociri, răvăşitoare şi devastatoare prin brutalitatea lor, însă aceasta, de acum, parcă le covârşea pe toate la un loc!
E chemat discret, către staff-ul de conducere, jurnalistul şi teologul nostru, care intermediase venirea soborului de preoţi şi vlădică aici şi rugat să intervină cumva pentru a le sugera părinţilor slujitori că ar cam fi cazul să îşi încheie „reprezentaţie”. Mesajul ajunge la ierarh, iar acesta, mărturisitor al lui Hristos în orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea, cu vreme şi fără de vreme, cu smerenie solicită o listă a angajaţilor trustului de presă, pentru a-i pomeni în cadrul slujbei de sfeştanie, pentru a fi feriţi de toată primejdia, întristarea şi suspinarea şi pentru a primi de la Bunul Dumnezeu înţelepciune, blândeţe, îndelungă răbdare…
Într-adevăr, cel puţin rugăciunea pentru îndelungă-răbdare s-a dovedit una esenţială măcar pentru conducerea acelui trust de presă, pentru că pe lista angajaţilor, pe care se apucase să o citească preasfinţitul părinte, figurau nici mai mult nici mai puţin de… 2 800 nume, pe care vlădica s-a simţit întru totul îndatorat să îi pomenească înaintea lui Dumnezeu rar, sacadat, din sediul redacţiei. După care, desigur, a urmat stropirea cu agheasmă a fiecărei încăperi în parte şi a fiecărui angajat ortodox, catolic, iudeu, musulman, protestant…

coperta-pentru-blog.jpg

« Precedenta Urmatoarea »