fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” al părintelui Nicolae Stoia
„Acesta spre mărturie a venit ca să mărturisească despre Lumină,
pentru ca toţi să creadă prin el” (In 1, 7)
Ştefan Zweig, cunoscutul scriitor austriac din perioada interbelică, mi-a rămas în suflet prin foarte izbutitele sale nuvele, dintre care vreo trei, respectiv Şah orb, Amoc şi Secret arzător, pot sta cu cinste până şi în cele mai pretenţioase antologii ale literaturii universale. Dintre celelalte lucrări ale sus-amintitului autor, una se distinge prin originalitatea cu care abordează realitatea istorică, întrucât el propune o perspectivă care ţine de domeniul speculaţiei filosofice, cu certe prelungiri înspre metafizică. Este vorba de opusculul intitulat Orele astrale ale omenirii în care ne sunt prezentate câteva dintre momentele de răscruce ale istoriei universale, căreia, prin implicaţiile lor, aveau să îi influenţeze decisiv evoluţia.
Campania antiromană a cartaginezilor sub conducerea lui Hanibal, cu elementul său de inimaginabilă nebunie - traversarea Alpilor, în plină iarnă, de către oameni neobişnuiţi cu frigul, împreună cu animalele lor exotice - e unul dintre ele. Dar nu într-aceasta stă nota de imprevizibil a momentului respectiv, ci în faptul că Hanibal, după ce spulberă armata romană şi reuşeşte să ajungă înaintea porţilor „cetăţii eterne”, mai trebuia să facă un ultim gest: să intre în Roma şi să se înstăpânească acolo, prin aceasta Imperiul Roman având să dispară din istorie. Cu toate acestea, din motive care le scapă istoricilor, Hanibal ezită să facă pasul decisiv, în pofida presiunilor exercitate de generalii săi, şi, într-un moment absolut inexplicabil, decide să se întoarcă la Cartagina. Acestea au fost, povestite cu aproximaţie, faptele istorice. De aici încolo, intrăm în domeniul subţire al speculaţiei, fiind obligaţi să ne punem câteva întrebări. Ce s-ar fi întâmplat dacă şovăielnicul Hanibal ar fi intrat în Roma? Care ar fi fost configuraţia Europei, în eventualitatea în care frâiele puterii ar fi încăput pe mâinile cartaginezilor? Mergând mai departe, o altă întrebare se cere imperios rostită: ce destin ar fi avut religia creştină într-o Europă cucerită şi dominată de nord-africani şi care ar fi fost modelată după cu totul alte tipare decât cele iudeo-greco-romane, după care s-a structurat civilizaţia europeană, leagănul de mai apoi al creştinismul?
Dintre celelalte „ore astrale” puse în discuţie de Ştefan Zweig, mi-aş permite să mai zăbovesc niţel asupra încă uneia. În anul 1400, pe actualul teritoriu al Turciei, în apropierea Ankarei, are loc cea mai mare bătălie din Evul Mediu; mare, şi prin mulţimea soldaţilor angrenaţi în luptă, dar, mai ales, prin consecinţele sale. Este vorba de confruntarea armată dintre otomanii în număr de peste o sută de mii, conduşi de impetuosul Baiazid Ilderim, şi mongolii, tot pe atâţia la număr, conduşi de Tamerlan. Turcii se aflau în plină campanie de cucerire a Europei, care traversa o perioadă nu tocmai fastă, fiind răvăşită de multe şi sterile lupte intestine, iar Bizanţul, străjerul fruntariilor europene, îşi trăia cele din urmă momente ale inevitabilei prăbuşiri. Bătrâna Europă măcinată de lupte interminabile şi Bizanţul, restrâns ca teritoriu, care ajunsese doar o umbră a gloriei de altădată a romeilor, erau o pradă îmbietoare şi cât se poate de lesnicioasă pentru geanabeţi. În acest moment cu adevărat „astral” pentru destinul Europei, se iţesc în scenă obscurii mongoli, care înaintează intempestiv şi râvnesc, şi ei, aceeaşi pradă după care tânjeau otomanii. Urmarea acestor fapte va fi celebra bătălie de la Ankara, din anul 1400, în urma căreia osmanlii vor fi spulberaţi, iar Baiazid, închis într-o cuşcă, dimpreună cu cei trei fii ai săi. Însă, la fel de brusc şi de inexplicabil cum au apărut, mongolii îşi întrerup subit campania de cucerire a Europei şi se topesc în vastul teritoriu asiatic, iar otomanii ies de pe scena istoriei pentru o jumătate de veac, până în 1453, anul nefericirii bizantine. Neobişnuita confruntare de la Ankara, cu imprevizibilul său deznodământ, aşijderea te obligă să-ţi pui o întrebare de-a dreptul neliniştitoare: care ar fi fost soarta Europei, atât de râvnită de otomani, dacă nu i-ar fi zvânturat mongolii care au apărut în chip absolut surprinzător din stepele imense ale Asiei Mici? Şi ce s-ar fi întâmplat dacă mongolii învingători şi-ar fi continuat drumul către Europa nepregătită să facă faţă unei ofensive militare atât de impetuoase? Întrebări cărora nu li se vor putea da niciodată răspunsuri pe măsură şi care te trimit spre un alt orizont decât cel al simplei analize istorice.
Am făcut acest poate prea lung ocol de la ceea ce vreau să spun, deoarece socotesc că există câteva similitudini între aşa-numitele, de către Ştefan Zweig, „ore astrale ale omenirii” şi momentul cu adevărat unic din istoria universală, naşterea Fiului lui Dumnezeu, împreună cu circumstanţele în care s-a petrecut. De bună seamă, Întruparea este un act care descinde dintr-o altă zare, cu rosturi care nouă nu ne sunt la îndemână, dar care aparţine, deopotrivă, şi istoriei omeneşti, ale cărei legi nu le putea încălca, pentru că ar fi alunecat în arbitrar. Întruparea Domnului este fapt divin care s-a petrecut în împrejurări istorice concrete, care îşi au şi ele incontestabila contribuţie la împlinirea sa, pentru că Dumnezeu nu Se sustrage şi nici nu Se suprapune istoriei, ci se aşază în trupul ei atunci când „toate erau gata” (Mt 22, 4) să-L primească. Fără existenţa acestor elemente care ţin de palierul uman, împlinirea evenimentului absolut unic al Întrupării nu s-ar fi putut petrece. Întâlnirea lui Dumnezeu cu lumea cerea un moment de maturitate a istoriei, în care toate să curgă către aceeaşi ţintă şi să se adeverească pregătite întru primirea Logosului. Orice altă modalitate de apropiere a lui Dumnezeu de lume ar fi compromis istoria, care este „un risc acceptat de Dumnezeu” . Dar şi omul poate compromite cursul lucrurilor, întrucât are libertatea să-L refuze pe Dumnezeu, Care nu se poate apropia de noi fără deschiderea (Ap 3, 20) şi acceptul (Mc 8, 32) nostru, El vădindu-Se într-o anumită „dependenţă” faţă de om, deoarece, fără împreună-lucrarea omului, mântuirea nu ar fi decât un act univoc, care L-ar azvârli pe Dumnezeu în absurd, situaţie pe care, de altminteri, cu deplină obiectivitate, câteşipatru evangheliile nu ezită să o consemneze, atunci când amintesc că Iisus, aflându-Se în patria Sa, „n-a putut să facă acolo nicio minune din pricina necredinţei lor” (Mc 6, 5).
Dar Dumnezeu ne-a luat prea în serios ca să încalce legile după care lumea se conduce şi a venit la noi, „nu cum ar fi putut El, ci cum puteam noi să-L vedem” , doar atunci când toate erau pregătite să-L primească. Venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, cunoscută îndeobşte sub numele de vremea mesianică, este şi ea o „oră astrală a omenirii”, dar într-un mod cu totul deosebit, aici fiind vorba de „cu mult mai mult decât atât” (Mt 11, 9), întrucât niciodată nu a mai fost atât de transparentă prezenţa lui Dumnezeu în contingent. Istoria este suma faptelor şi a întâmplărilor oamenilor, dar nu doar a lor, pentru că, dincolo de graniţele sale spaţio-temporale, se străvede o raţiune care le providenţiază pe toate spre un scop, salvându-le din alunecarea în absurd, fără să le rănească sau să le împieteze în curgerea lor. Chiar căzută în păcat, lumea nu a fost abandonată de Dumnezeu, ci s-a păstrat în legătură cu El, prin intermediul unor oameni aleşi pentru împlinirea tainicelor Sale scopuri. Avraam, Moise, Ilie şi toată strălucita pleiadă de profeţi ai Vechiului Testament au avut tocmai menirea de a menţine nestinsă candela nădejdii în venirea Izbăvitorului, „toţi mărturisind despre El” (In 5, 39) şi fiecare, în felul său specific, prevestind sosirea acestui moment unic şi cu atâta înfrigurare aşteptat din străvechimea istoriei umane.
Momentele mari au nevoie de oameni pe potriva măreţiei lor. Există, de altfel, o certă intercondiţionare între evenimentele istorice şi protagoniştii lor, fără să se poată delimita în ce măsură faptele respective îşi cer actanţii şi cât de mare este contribuţia acestora la împlinirea lor. Sfântul Ioan Botezătorul încununează şirul marilor bărbaţi ai Vechiului Testament, care „culminează în aceste două fiinţe: Mireasa şi Prietenul Mirelui” prin care Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa de mântuire a lumii, Ioan depăşindu-i pe toţi, deoarece „între cei născuţi din femei nu s-a ridicat unul mai mare decât el” (Mt 11, 11). A fost cel mai mare pentru că a stat la cumpăna dintre cele două perioade ale istoriei mântuirii, lui revenindu-i rolul de a anunţa sfârşitul celei dintâi, cea a legii vechi şi a profeţilor „care au propovăduit până la el” (Mt 11, 12), şi de a prevesti zorii celei noi: „gătiţi calea Domului, drepte faceţi-I cărările!” (Mt 3, 3), purtându-le pe amândouă spre Cel după care se cereau, după Mesia, plinitorul istoriei.
Sfintele Evanghelii sunt destul de reţinute în a ne oferi informaţii despre viaţa şi activitatea Sfântului Ioan, dar atâtea câte avem ne sunt suficiente spre a ne face o părere justă despre existenţa lui de excepţie. Născut din părinţi înaintaţi în vârstă, situaţie întâlnită şi la alte personalităţi religioase ale Vechiului Testament, tatăl său era preot la templul din Ierusalim, căsătorit cu vrednica Elisabeta. Venirea sa în lume este o întreţesere de fapte care ţin de sfera normalităţii umanului şi altele care ies din ordinea firescului, precum vestirea naşterii de către îngerul Gavriil, vârsta înaintată a părinţilor, muţenia subită a tatălui său, ca o pedeapsă a neîncrederii în vestea adusă de înger. Însă, dincolo de aspectul lor supranatural, prin toate aceste elemente, Dumnezeu dorea să îndrepte atenţia lumii asupra persoanei lui Ioan, cel care avea să devină o mărturie referitoare la mesianitatea lui Iisus, pentru că „toţi câţi auzeau acestea le puneau la inimă, zicând: ce va să fie acest copil? Căci într-adevăr mâna Domnului era cu el” (Lc 1, 66).
Precât de atipică i-a fost naşterea, pe atât de neobişnuită i-a fost şi viaţa. Retras în aspra pustie a Iudeii, Ioan se consumă într-o existenţă de o spiritualitate extremă - „avea îmbrăcăminte din păr de cămilă şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana lui erau lăcuste şi miere sălbatică” (Mt 3, 4), ceea ce îi atrage admiraţia unanimă, fiind socotit „îngerul ce-I va pregăti calea Domnului” (Mal 3, 1). Prin izbânzile sale spirituale, greu de imaginat pentru un om obişnuit, Sfântul Ioan se pregătea pentru ceea ce era chemat să devină: martorul Fiului lui Dumnezeu în faţa lumii. Câteşipatru evangheliştii sunt unanimi în a-l prezenta pe Ioan drept mărturisitorul lui Iisus în faţa lumii. Numai în capitolul I din Evanghelia după Ioan, unde se vorbeşte cel mai detaliat despre întâlnirea dintre Iisus şi Ioan, verbul a mărturisi sau una dintre formele sale este folosit de nouă ori: „eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In 1, 34), ceea ce îi evidenţiază tocmai calitatea de garant al mesianităţii lui Iisus în faţa lumii: „şi eu nu-L cunoşteam; dar pentru ca El să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă” (In 1, 31). Şi dacă profeţii care l-au precedat şi-au consumat existenţa în aşteptarea clipei solemne în care Mesia va veni în lume, întrezărind-o doar prin negura veacurilor, lui Ioan i-a revenit cinstea să anunţe sosirea acestui moment: „iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii! Acesta e Cel despre Care eu spuneam: După mine vine un bărbat Care înaintea mea s-a plinit, fiindcă mai înainte de mine era” (In 1, 29-30).
Trebuia ca vestitorul marii taine să aibă o viaţă de excepţie şi o reputaţie ireproşabilă, căci numai aşa îi putea convinge pe contemporanii săi despre împlinirea acestui fapt divin; doar în acest chip le putea înfrânge cerbicia necredinţei şi îi putea smulge din suficienţa în care se zăvorâseră. Avem aici ilustrarea perfectă a raportului dintre personalitate şi mulţimea care se cere modelată şi condusă spre o anumită ţintă, dar şi a riscului pe care îl presupune raportul respectiv, acela că, la un moment dat, mulţimea, chiar biruită de forţa de atracţie pe care o emană personalitatea, ar putea să se răsucească, răsturnând până şi cele mai optimiste previziuni şi anihilându-şi conducătorul. De-a lungul timpului, au existat nenumărate astfel de situaţii, în care făuritori de istorie au fost distruşi tocmai de cei pe care i-au îndrumat, numai că marile personalităţi, indiferent de domeniul în care şi-au desfăşurat activitatea, au acţionat în virtutea unor interese personale, fiind îmboldiţi de orgoliu şi dorind să se afirme pe ei înşişi, ceea ce i-a condamnat să devină, finalmente, victimele propriilor metehne. Sfântul Ioan Botezătorul a fost şi el o astfel de personalitate marcantă, dar ceea ce îl distinge de ceilalţi şi-l face cu totul unic este faptul că el nu s-a lăsat înghiţit de ispita puterii, ci a ştiut să se înalţe deasupra ei, păstrându-se nesmintit în sensul misiunii pentru care a fost chemat de Dumnezeu, aceea de „îndreptător al lumii spre calea Domnului” (In 1, 23). A existat o clipă cu adevărat astrală pentru cursul evenimentelor la care facem referire, a cărei povară a stat pe de-a-ntregul pe umerii acestui bărbat sfânt şi care ar fi putut lua o cu totul altă turnură. Este vorba de momentul de dinaintea intrării Mântuitorului în istorie, când „poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inimile lor despre Ioan: „Nu cumva el este Hristosul?” (Lc 3, 15). Ceas de grea cumpănă, în care mărturia lui Ioan despre Iisus avea să fie decisivă, deoarece, în momentul respectiv, Iisus era încă necunoscut şi oarecum „dependent” de mărturia acestuia.
Încerc să mi-l închipui pe sfântul bărbat şi să înţeleg prestaţia lui de excepţie, care avea să se dovedească decisivă pentru cursul evenimentelor. Cu aspectul său rebarbativ şi, totuşi, asemuit îngerilor; plutind mai degrabă deasupra pământului, decât locuindu-l; firav, dar, în acelaşi timp, copleşitor prin autoritatea sa morală; înfipt în trupul veacului ca un jungher, pricinuindu-le tuturor nemulţumiri şi suferinţe. Ostaşi, vameşi, farisei, arhierei şi capete încoronate, toţi de-a valma îl frecventau, atraşi de cuvintele sale ca de un irezistibil magnet. Toţi sunt certaţi cu asprime, dar niciunul nu îndrăzneşte să cârtească împotriva lui. Iubit şi urât deopotrivă, Ioan era personalitatea cea mai controversată a timpului, dar şi cea mai impunătoare. Atât de mare îi era autoritatea, încât nici măcar regele Irod, deşi mustrat pentru fărădelegea de a fi luat în căsătorie pe femeia fratelui său, Filip, nu cutează să se atingă de el, deoarece „se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi, ascultându-l, rămânea-ndelug pe gânduri şi bucuros îl asculta” (Mc 6, 21), astfel încât numai în urma unor intrigi mârşave şi a multor presiuni se încumetă să-l arunce în temniţă.
Ioan era, pentru vremea respectivă, un adevărat far călăuzitor. Iubit de noroade, consultat de farisei şi de saduchei, respectat de vameşi şi de ostaşi şi urât, într-aceeaşi măsură, de potentaţii momentului, pe toţi îi copleşea cu incontestabila lui autoritate. Aici socotesc că se află esenţa chestiunii legate de Sfântul Ioan Botezătorul ca martor al Domnului. Fiind unanim recunoscut drept omul lui Dumnezeu, te întrebi ce s-ar fi întâmplat, dacă, la un moment dat, Ioan ar fi pretins că el este Mesia cel aşteptat. Era atât de mare, încât n-ar fi fost nicio problemă ca mulţimea, uşuratică şi de multe ori imprevizibilă, să-l accepte în această postură. A şi fost, de altminteri, încercat în acest sens, atunci când „au trimis la el preoţi şi leviţi să-l întrebe: Tu cine eşti? Şi el a mărturisit şi n-a tăgăduit; spunând: Nu sunt eu Hristosul. Şi ei l-au întrebat: Eşti Profetul?. Şi a răspuns: Nu sunt (In 1, 20-21), Ioan respingând ispita cu aceeaşi fermitate cu care şi-a asumat rostul de mărturisitor al Domnului în iconomia mântuirii. Dacă Ioan s-ar fi lăsat copleşit de acel imbold în virtutea căruia oamenii acţionează în majoritatea faptelor lor şi ar fi procedat aşijderea celorlalţi, scoţându-se pe sine în evidenţă şi dorind să fie el cinstit şi adulat, am fi asistat la o compromitere a lucrării lui Dumnezeu, la o ratare a istoriei mântuirii. Aici ni se descoperă, în toată plenitudinea, sfinţenia lui Ioan, în faptul că a procedat absolutamente altfel decât ceilalţi oameni; deci nu afirmându-se, ci smerindu-se până la completa uitare de sine, aşternându-se înaintea Celui despre care trebuia să mărturisească şi socotindu-se „nevrednic să se plece să-I dezlege cureaua încălţămintelor” (Mc 1, 17). Într-o desăvârşită anulare a propriei sale persoane, se oferă drept garant al mesianităţii lui Iisus, mărturisind că „Acesta este Cel despre Care eu spuneam: După mine vine un bărbat Care înaintea mea S-a plinit, fiindcă mai înainte de mine era. Şi eu nu-L cunoşteam; dar pentru ca El să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă” (In 1, 30-31).
Intransigenţa morală şi verbul necruţător faţă de cei care se bălăceau în păcat îl vor costa scump, pentru toate acestea el plătind cu viaţa. Ferecat în bezna şi răceala temniţei, rămâne credincios misiunii sale, chiar şi atunci când aripa morţii îi fâlfâie implacabilă deasupra capului. Presimţindu-şi sfârşitul tragic, poate că umbra îndoielii se va fi abătut pentru o clipă asupra împlinirii rostului său, măcinându-i fiinţa plăpândă şi siguranţa lăuntrică. „Om asemenea cu noi în slăbiciunile” (Iac 5, 17) care ne ţintuiesc în mărginirea pământească şi chinuit de eventualitatea neîmplinirii misiunii sale, Ioan îi trimite pe câţiva dintre ucenicii săi la Iisus, să-L întrebe dacă „El este cel ce trebuie să vină, sau pe altul să aşteptăm?” (Mt 11, 3), iar Iisus îi trimite un răspuns pe măsura înţelegerii unui prooroc adevărat: „mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se binevesteşte” (Lc 7, 22). O astfel de întrebare din partea lui Ioan apare oarecum nelalocul ei şi nu tocmai pe potriva discernământului care îl caracteriza, cu atât mai mult cu cât îi cunoaştem consecvenţa cu care şi-a respectat principiile. Singura explicaţie plauzibilă a întrebării pe care i-a transmis-o lui Iisus este aceea că martorul trebuia să mai ofere încă o dovadă înainte de sfârşitu-i tragic - ultima şi cea mai copleşitoare dintre toate. Pentru că neclarităţile nu erau ale lui Ioan; nu el era cel care se îndoia de mesianitatea lui Iisus, ci prea proaspeţii şi încă şovăitorii Săi ucenici. Ei erau cei nedumeriţi, iar mărturia le este oferită prin faptele minunate pe care Iisus le săvârşeşte înaintea lor, ele constituindu-se în tot atâtea dovezi ale divinităţii Sale. Şi chiar dacă, poate pentru o clipă, îndoiala se va fi strecurat şi în sufletul lui Ioan, evidenţa celor săvârşite de Iisus îi spulberă orice umbră de îndoială. De acum, moartea care avea să vină năprasnic nu mai înseamnă nimic. Marea făgăduinţă a lui Dumnezeu s-a împlinit! Mântuitorul lumii a venit, este aici, trăieşte printre oameni, le tămăduieşte bolile, le alină durerile şi le şterge lacrimile. Misiunea lui se încheie aici, „această bucurie a mea s-a împlinit!” (In 3, 29). Aşa a ştiut Sfântul Ioan să privească rânduiala dumnezeiască, definind cu deplină smerenie relaţia dintre el, ca martor, şi Cel despre care trebuia să mărturisească în faţa lumii: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ, pământesc este şi ca un pământean vorbeşte” (In 3, 30-31).
Momentul solemn în care Iisus Îşi dezvăluie identitatea divină a sosit. De acum, lumina Lui sporeşte tot mai mult, culminând cu strălucirea de pe înălţimile Taborului, iar Ioan, martorul nesmintit al Mântuitorului în faţa lumii şi luceafărul prevestitor al Luminii celei neasfinţite, se topeşte în bucuria copleşitoare a misiunii împlinite. L-a făcut cunoscut oamenilor pe Fiul lui Dumnezeu, spunându-le că „cel ce crede în Fiul are viaţa veşnică” (In 3, 36), şi, prin nesmintita-i mărturisire, şi-a încheiat în chip tragic rostul de înaintemergător şi martor al Domnului.
