CREDINŢA – O „ÎNDRĂZNEALĂ” RESPONSABILĂ
Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr 3/2003
În societatea secularistă pe care o „traversăm” sentimentul credinţei îmbracă forme de-a dreptul curioase nu doar pentru cei ce nu se simt angajaţi în dimensiunea propriei Biserici ci şi pentru cei ce mărturisesc prin propria prezenţă apartenenţa la o comunitate eclesiologică.
Ar fi destul să amintim de puzderia „credinţelor” neoprotestante ca să înţelegem cât de diversificată este credinţa în perceperea dumnezeirii.
Dar pentru omul modern acest lucru nu prezintă importanţă. Credinţa a ajuns şi ea să fie o „marcă înregistrată” in economia de piaţă, fiind înţeleasă, de multe ori. într-un sens negustoresc de „ce mi se oferă?” Angajarea în credinţă a rămas rostul unei tocmeli cu cele sfinte cu scopul de a dobândi ceva imediat. Ca să nu mai spunem că mulţi dintre „fruntaşii noştri” o folosesc ca imagine electorală ca să pară în faţa alegătorilor oameni cu frica lui Dumnezeu.
De ce e importantă credinţa? Pentru că e condiţia esenţială în mântuire, este calea prin care noi primim harul divin oferit prin Hristos pentru a conlucra împreună cu el la mântuirea personală. În definitiv credinţa nu e o teorie teologică despre atotputernicia lui Dumnezeu, ci convingerea lăuntrică că Dumnezeu îi va împlini rugăciunea celui ce cere. Ea e puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea ca slavă şi cinste adevărată, iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (II Corinteni 6.10), mai bine zis că am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă.
Credinţa in Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci şi să suportăm şi să răbdăm ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri.
S-ar pune întrebarea dacă societatea în care trăim mai are dispreţ faţă de „plăcerile vieţii”. Dacă mai are îndrăzneala de a se simţi sănătoasă şi responsabilă faţă de toate anomaliile pe care le întâlnim. la tot pasul. Cred că avem nevoie de o revitalizare a credinţei. Să nu ne mulţumim că avem bisericile pline. Să fim. conştienţi că nici cei de lângă noi nu se raportează corect la credinţă. Ea nu contrazice cunoaşterea ci o îmbogăţeşte şi o depăşeşte.
Omul modern este pătruns de grijile vieţii. Era informaţională i-a comprimat propriul timp de gândire atentând la disponibilitatea sufletului spre propria asceză.
Grija zilei de mâine e o grijă presantă. Dumnezeu ne sfătuieşte să trăim pirn credinţă. Când israelienii erau conduşi de Dumnezeu prin pustie nu le îngăduia asigurarea zilei de mâine – „mana” se strica, iar pâinea cea de toate zilele o cereau pentru azi. Cât de frumoase sunt paginile Patericului. Părinţii Pustiului au trăit numai in condiţia credinţei, îndrăzneala lor a rămas remarcabilă! Ei au crezut cuvântul lui Iisus, având mai întâi grijă de mântuire.
Să nu uităm că aproape toate vindecările făcute de Mântuitorul Hristos au trebuit să treacă „proba credinţei”. Apostolul Pavel o defineşte ca încredinţare despre lucrurile nădăjduite şi adeverire a celor nevăzute (Evrei 11,1). Să ne aducem aminte de episodul cu femeia cu scurgere de sânge căreia Mântuitorul îi spune: „îndrăzneşte! Credinţa ta te-a mântuit!” Avem nevoie de îndrăzneală, de curaj responsabil. Sfinţii Părinţi definesc credinţa ca stare neîndoielnică a sufletului, neclătinat de nici o împotrivire. Credincios nu este cel ce socoteşte că Dumnezeu poate toate, ci cel ce crede că va primi toate. Accentul cade pe vrednicia noastră de a primi darurile lui Dumnezeu revărsate asupra noastră.
Îndrăzneala în credinţă e condiţionată de faptele noastre „Arată-mi credinţa ta din faptele tale şi eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea” (Iacov 2.18). însuşi Mântuitorul a spus: „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Viatei 7:21).
Voia Tatălui se împlineşte într-o credinţă responsabilă care depăşeşte limitele raţiunii. E o absorbire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenţei, pentru că ea stă dincolo de limitele omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede, o îndrăzneală absolută.
De aceea cred că Hristos doreşte de la toţi credincioşii lumii o linişte de adâncime: Liniştea credinţei în Dumnezeu. Există în înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ideea că în jurul unui om liniştit se face linişte pe pământ din cauza „rădăcinilor” lui cereşti.
Să ne dorim aceste rădăcini cereşti pentru că, în definitiv, un creştin e atât cât crede.