Criteriile barfei

Cartile noastre, Fragmente Fara comentarii

Fragment din volumul “O bârfă nespovedită” de pr. Bogdan Taifas, Editura Agnos, Sibiu, 2011

În spaţiul public, bârfa propriu-zisă apare doar dacă sunt îndeplinite nişte condiţii cadru: să fie în lipsa celui bârfit. În grădina Edenului, aşa s-a întâmplat. Cei trei au crezut că, dacă Dumnezeu nu Se vede, nici nu există, fireşte, în discuţia lor. Astfel, lipsa fizică a Creatorului a dus la bârfirea Lui. Dar fariseul? L-a bârfit pe vameş în prezenţa aceluia. Cu o precizare importantă: pentru fariseu, vameşul nu mai exista. Aşa că zicem: într-o parte există, dar nu este prezent, în cealaltă este prezent, dar nu există. Rămâne doar Maria Magdalena, cu Hristos în faţă, iar cu evreii înarmaţi la spate. Precum duşmanii proorocului Ieremia, cei de la spatele ei au realizat că, odată ucisă cu vorba, mai rămâne să fie ucisă şi cu piatra! Dar ucisă fiind deja ideologic, după legea lui Moise, Maria din Magdala este readusă la viaţă de Însăşi Viaţa lumii, în legea harului. Îi dă şansa de a se apăra. De altfel, orizontala trasată pe nisip de Hristos departajează clar cele două Testamente, arătând totodată un nou început.
Trecând însă mai departe, pentru ca bârfa să fie bârfă, trebuie să mai îndeplinească un alt criteriu: al afirmaţiei certe travestite în informaţie. Bârfitorul vrea să fie omul zilei, în centrul atenţiei, pentru că uimirea celorlalţi este unul din scopurile sale nedeclarate.
Cum limba nu are nicio măsură în solfegierea celuilalt, cu cât bârfeşti, cu atât te aprinzi mai mult. Bârfa pleacă dintr-o răutate ascunsă.
Dar însuşi faptul de a-l asculta pe bârfitor poate aduce pagube de tot felul. Există o stare de complicitate în reţeaua de distribuitori ai vorbelor, chiar şi când e vorba de cel care ascultă bârfa, ca parte pasivă a acesteia. Mai devreme sau mai târziu, cel din urmă va fi şi el un vehicul al celor auzite, va deveni poziţie activă. Cert este faptul că ascultarea poruncilor dumnezeieşti, în ansamblul lor, nu-ţi mai permite să pleci urechea la sfaturile necredincioşilor: Feriţi-vă să nu defăimaţi (Matei XVIII,10).
Există însă încă un criteriu al bârfei care trebuie menţionat. Nimic nu-i mai frumos decât să ştii apetitul ascultătorilor de a lua de bun tot ce e rău. Puzzle-ul de cuvinte întocmit de inşi care bârfesc apare uneori ca inteligenţă rafinată.

Volumul “O bârfă nespovedită” se poate comanda de aici

copy-of-o-barfa-nespovedita.jpg

Purchase Fake Hublot Big Bang Gold Watches With Stainless Steel Bracelet
Buy Discounted Replica Mens Tag Heuer Watches With Stainless Steel Bracelet
Purchase Discounted Fake Unisex Cartier Watches With Leather Bracelet
Discounted Fake Ladies Breitling Watches With Stainless Steel Bracelet
Buy Designer Replica Mens Tag Heuer Watches With Ceramic Bracelet
Discounted Designer Replica Ladies Watches With Leather Bracelet
Replica Mens Watches With Leather Bracelet
Purchase Cheap Designer Replica Mens Panerai Watches With Ceramic Bracelet
Buy Mens Breitling Bentley Watches With Leather Bracelet
Cheap Unisex Rolex Oyster Perpetual Daytona Cosmograph Watches With Ceramic Bracelet
Replica Ladies Breitling Bentley Motors Watches With Ceramic Bracelet
Purchase Breitling Watches With Stainless Steel Bracelet
Replica Breitling Bentley Motors Watches With Ceramic Bracelet
Purchase Cheap Fake Ladies Breitling Bentley Motors Watches With Ceramic Bracelet
Buy Mens Panerai Watches With Stainless Steel Bracelet
Purchase Replica Ladies Hublot Watches With Stainless Steel Bracelet
Cheap Designer Replica Mens Adolph Lange And Sohne Datograph Watches With Leather Bracelet
Buy Discounted Fake Hublot Watches
Buy Discounted Designer Replica Ladies Watches With Ceramic Bracelet
Buy Cheap Replica Unisex Rolex Watches With Stainless Steel Bracelet
Purchase Designer Replica Unisex Audemars Piguet Watches With Stainless Steel Bracelet
Buy Cheap Unisex Omega Watches With Ceramic Bracelet
Discounted Replica Mens Audemars Piguet Watches With Stainless Steel Bracelet
Cheap Designer Replica Unisex Omega Watches With Ceramic Bracelet
Ladies Omega Watches With Ceramic Bracelet
Discounted Designer Replica Ladies Panerai Watches With Stainless Steel Bracelet
Cheap Fake Unisex Breitling Bentley Watches With Leather Bracelet
Purchase Cheap Designer Replica Mens Rolex Watches With Stainless Steel Bracelet
Designer Replica Mens Omega Watches With Stainless Steel Bracelet
Purchase Cheap Fake Mens Hublot Watches With Ceramic Bracelet
Buy Discounted Ladies Panerai Watches With Leather Bracelet
Buy Cheap Designer Replica Ladies Audemars Piguet Watches With Ceramic Bracelet
Purchase Discounted Fake Mens Hublot Watches With Ceramic Bracelet
Buy Cheap Unisex Adolph Lange And Sohne Datograph Watches
Discounted Fake Mens Hublot Watches With Leather Bracelet
Purchase Ladies Omega Watches With Leather Bracelet
Purchase Cheap Unisex Panerai Watches With Stainless Steel Bracelet
Buy Cheap Ladies Audemars Piguet Watches With Stainless Steel Bracelet
Purchase Cheap Mens Watches With Leather Bracelet
Buy Cheap Unisex Breitling Watches With Stainless Steel Bracelet
Buy Discounted Replica Adolph Lange And Sohne Datograph Watches
Discounted Designer Replica Unisex Breitling Watches With Stainless Steel Bracelet
Buy Cheap Mens Breitling Bentley Watches With Leather Bracelet
Buy Cheap Designer Replica Rolex Watches With Stainless Steel Bracelet
Purchase Discounted Designer Replica Unisex Breitling Watches With Stainless Steel Bracelet
Replica Ladies Omega Watches With Leather Bracelet
Buy Fake Unisex Breitling Bentley Watches With Leather Bracelet
Buy Mens Tag Heuer Watches With Stainless Steel Bracelet
Buy Rolex Oyster Perpetual Date GMT Master Watches With Stainless Steel Bracelet
Buy Cheap Designer Replica Audemars Piguet Watches With Ceramic Bracelet
Purchase Cheap Designer Replica Unisex Watches
Purchase Fake Unisex Breitling Bentley Motors Chronograph Steel Watches With Leather Bracelet
Buy Cheap Ladies Audemars Piguet Watches With Ceramic Bracelet
Purchase Discounted Hublot Watches With Ceramic Bracelet
Cheap Fake Mens Hublot Big Bang Steel Watches
Replica Ladies Adolph Lange And Sohne Datograph Watches With Stainless Steel Bracelet
Purchase Cheap Replica Unisex Rolex Oyster Perpetual Date GMT Master Watches With Ceramic Bracelet
Purchase Cheap Designer Replica Tag Heuer Watches
Buy Discounted Designer Replica Unisex Hublot Big Bang Steel Watches
Cheap Fake Mens Rolex Oyster Perpetual Daytona Cosmograph Watches With Ceramic Bracelet
Designer Replica Mens Audemars Piguet Watches With Ceramic Bracelet
Purchase Designer Replica Tag Heuer Watches With Leather Bracelet
Fake Mens Panerai Watches With Ceramic Bracelet
Mens Breitling Bentley Motors Chronograph Steel Watches With Ceramic Bracelet
Purchase Discounted Replica Mens Adolph Lange And Sohne Datograph Watches With Ceramic Bracelet
Cheap Replica Adolph Lange And Sohne Datograph Watches With Leather Bracelet
Purchase Cheap Fake Ladies Audemars Piguet Watches With Stainless Steel Bracelet
Unisex Panerai Watches With Stainless Steel Bracelet
Purchase Designer Replica Unisex Audemars Piguet Watches
Buy Discounted Designer Replica Mens Cartier Watches With Ceramic Bracelet
Discounted Fake Rolex Oyster Perpetual Date GMT Master Watches With Ceramic Bracelet
Mens Rolex Oyster Perpetual Date GMT Master Watches With Ceramic Bracelet
Purchase Discounted Unisex Audemars Piguet Watches With Leather Bracelet
Buy Cheap Mens Hublot Watches
Purchase Discounted Rolex Oyster Perpetual Daytona Cosmograph Watches With Ceramic Bracelet
Buy Unisex Omega Watches With Stainless Steel Bracelet
Purchase Discounted Designer Replica Cartier Watches
Purchase Fake Mens Panerai Watches With Stainless Steel Bracelet
Purchase Cheap Replica Mens Cartier Watches
Designer Replica Unisex Cartier Watches With Leather Bracelet
Purchase Cheap Designer Replica Mens Panerai Watches With Stainless Steel Bracelet
Purchase Discounted Ladies Cartier Watches
Purchase Unisex Rolex Oyster Perpetual Date GMT Master Watches With Ceramic Bracelet
Designer Replica Unisex Rolex Watches With Ceramic Bracelet
Purchase Cheap Replica Watches With Leather Bracelet
Purchase Discounted Designer Replica Mens Breitling Bentley Motors Chronograph Steel Watches With Leather Bracelet
Designer Replica Mens Hublot Watches With Leather Bracelet
Discounted Designer Replica Mens Tag Heuer Watches
Purchase Replica Mens Rolex Oyster Perpetual Date GMT Master Watches With Leather Bracelet
Buy Cheap Ladies Breitling Bentley Motors Watches
Buy Designer Replica Mens Tag Heuer Watches With Stainless Steel Bracelet
Cheap Mens Breitling Bentley Motors Chronograph Steel Watches With Ceramic Bracelet
Discounted Unisex Breitling Bentley Motors Watches
Cheap Fake Ladies Hublot Watches
Discounted Fake Unisex Cartier Watches With Leather Bracelet
Purchase Cheap Fake Mens Hublot Watches With Leather Bracelet
Discounted Fake Ladies Hublot Watches With Leather Bracelet
Purchase Fake Rolex Oyster Perpetual Daytona Cosmograph Watches With Ceramic Bracelet
Buy Cheap Ladies Hublot Watches With Leather Bracelet
Buy Discounted Fake Watches With Stainless Steel Bracelet
Designer Replica Ladies Breitling Bentley Watches With Stainless Steel Bracelet

Maica Pururea-Fecioara

Cartile noastre, Fragmente 1 Comentariu

Fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” al părintelui Nicolae Stoia, Editura Agnos, Sibiu, 2011

Creştinismul este, prin excelenţă, spaţiul în care se regăsesc cele mai paradoxale formule, ce se vădesc extrem de dificil de asimilat de raţiunea umană, dar care, întru adâncul lor, sunt cât se poate de inspirate, fiind, de altminteri, şi singurele modalităţi prin care se poate reda modul miraculos în care realitatea divină se întrepătrunde cu cea umană, precum şi chipul de negrăit în care cele care vin din zariştea lumii de dincolo se îngemănează cu cele de aici. Astfel, Mântuitorul este numit, deopotrivă, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, deoarece, în El, cele două naturi, divină şi umană, de neapropiat în esenţa lor, s-au contopit, fără să se anuleze, şi subzistă într-o Persoană unică, în Care divinitatea S-a înveşmântat în umanitate, S-a înomenit, după sintagma consacrată în teologia ortodoxă, fără să-Şi ştirbească măreţia şi în Care, în acelaşi timp, omenescul a fost îndumnezeit la maximum, fără să fi fost dislocat din marginile sale. După o fericită expresie, specifică rostirii teologice ortodoxe, Fecioara Maria este agrăită „mireasă cu totul fără prihană” sau, aşa cum o cinsteşte evlavia populară, „maică pururea-fecioară”. În această formulă simplă, dar şi ea de aparenţă antinomică şi, deci, tot pe atât de anevoie de asimilat pentru mintea omenească, este cuprinsă întreaga învăţătură despre persoana şi rolul Maicii Domnului în iconomia mântuirii lumii.

prilie-icoana-tempera-detaliu-2000.jpg

Fecioria şi maternitatea sunt cele două trăsături prin care femeia se defineşte în ceea ce are ea mai specific. Prin feciorie, în făptura ei plăpândă se odihneşte o fărâmă din strălucirea care izvodeşte de dincolo de zariştea lumii şi care se străvede atât în neprihănirea trupului, cât mai ales în delicateţea sufletească, însuşiri pe care le găsim întruchipate în mod desăvârşit în persoana Sfintei Fecioare Maria, fapt care a făcut-o întru totul vrednică de alegerea divină, aşa precum avea să-i vestească însuşi solitorul Celui Preaînalt când îi adresează cuvântul „bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!” (Lc 1, 28). Fecioara Maria a fost aleasă de Dumnezeu spre a fi mireasă de taină Fiului Său şi Mântuitorul nostru, „iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vom chema numele lui Emanuel, ceea ce se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu” (Is 7, 14), fiindu-I afierosită încă înainte de naşterea sa minunată şi crescută sub oblăduirea Templului Sfânt, fără să fi cunoscut păcatul personal, devenind, astfel, poarta prin care Fiul lui Dumnezeu avea să intre în istorie, fiindcă „prin Maria, Logosul a atins materialitatea acestei lumi şi a făcut posibilă îndumnezeirea întregii fiinţe umane, adică a trupului şi a sufletului său”, afirma Sfântul Chiril al Alexandriei. Poarta despre care vorbeşte proorocul Iezechiel va rămâne în veci neştirbită, pentru că însuşi focul Duhului Sfânt a zămislit într-însa, iar „poarta aceasta nu se va deschide şi niciun om nu va intra prin ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel va intra prin ea. De aceea va fi închisă” (Iz 44, 2).
Pururea-fecioria Maicii Domnului a constituit preocuparea de căpătâi a tuturor Părinţilor Bisericii, care au demonstrat, fiecare în stilul său specific, că această situaţie neobişnuită a fost un fapt real, căruia îi evidenţiau, totodată, şi importanţa deosebită pentru mântuirea neamului omenesc. Naşterea feciorelnică „nu anulează întru nimic maternitatea umană a Mariei” scria Tertulian, apologet din perioada timpurie a creştinismului, şi tot el demonstra cu argumente care ţin de sfera logicii celei mai elementare, deci cu atât mai convingătoare, că pururea-fecioria Maicii Domnului este consecinţa imediată a faptului că ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, Care se numeşte pe Sine şi Fiul Omului, iar „El nu putea să afirme aceasta dacă nu era cu adevărat Fiul Omului şi nu era Fiul Omului dacă nu se năştea dintr-un om, tată sau mamă. Dacă El are pe Dumnezeu drept Tată, nu se putea să aibă, venind printre oameni, un om drept tată; prin urmare, El S-a născut dintr-o Fecioară”. Pentru Proclu, Patriarh al Constantinopolului din secolul al V-lea, pururea-fecioria Maicii Domnului a fost cu putinţă, întrucât Cel Care S-a născut din neprihănitul ei pântece nu a fost un simplu om, deci plămădit după legile firii omeneşti, ci Dumnezeu înomenit şi, în consecinţă, „Emanuel trebuia să deschidă porţile firii ca om, dar, ca Dumnezeu, El nu s-a atins de feciorie” . Referindu-se la calitatea de pururea-fecioară a Maicii Domnului, Fericitul Augustin îi releva aspectul de perpetuitate, descriind această însuşire excepţională printr-o expresie specifică limbii latine, virgo perpetua, el afirmând că „Maria a fost şi a rămas Fecioară de la zămislire până la maturitate şi după aceea continuu” . Şi Sfântul Gherman, Patriarh renumit al Constantinopolului, într-o predică la Bunavestire, arăta că starea respectivă, de neconceput la oameni, nu era doar de natură fizică, ci şi duhovnicească, fiind, deci, o stare de puritate a întregii făpturi a Maicii Sfinte. Or, puritatea integrală, în sensul de sfinţenie, a unei făpturi omeneşti nu putea decurge decât din întâlnirea cu Dumnezeu, Care Se întrupează din sângiuirile Fecioarei, căreia El îi transmite aceste calităţi, într-o anumită măsură, întrucât El este puritatea absolută şi izvorul sfinţeniei.

ib2543.jpg

Dacă Preasfânta Maria este deplina întruchipare a fecioriei, prin tot ceea ce are ea mai specific – curăţia sufletească, neprihana trupului, credincioşia în Dumnezeu şi ascultarea desăvârşită faţă de El -, ea este, totodată, şi modelul desăvârşit al mamei, pentru că nicio altă reprezentantă a genului feminin nu s-a făcut pe sine pildă de dragoste jertfelnică pentru Fiul său, aidoma ei. Evangheliile o numesc pe Fecioara „mama lui Iisus” (Mt 1, 18) sau „Maica Domnului” (Lc 1, 43), iar Mântuitorul este desemnat drept „Fiul Mariei” (Mc 6, 3), prin aceste sintagme confirmându-se faptul că ea a fost, cu adevărat, mama după trup a Domnului, deoarece „maternitatea ei este garanţia umanităţii lui Iisus şi dovada istoricităţii persoanei Mântuitorului. Fără această naştere, Hristos nu a venit în lume şi toate relatările despre viaţa, faptele şi învăţătura Sa se evaporă în aburii inconsistenţi ai mitului” , fapt care ar echivala cu anularea actului mântuirii, pentru că „tăgăduirea maternităţii Mariei înseamnă tăgăduirea umanităţii lui Iisus, iar tăgăduirea umanităţii Sale înseamnă tăgăduirea mântuirii noastre”, avertiza Sfântul Ipolit. Aceeaşi idee, precum şi gravele consecinţe care decurg din ea, sunt de găsit şi la Sfântul Irineu al Lyonului, un alt mare părinte al Bisericii universale, care afirma la fel de răspicat că „dacă naşterea Mântuitorului din Maria nu a fost reală, atunci nici mântuirea noastră nu e reală”.
În persoana Sfintei Fecioare, Dumnezeu a împlinit una din cele mai armonioase taine din întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc: fecioria şi maternitatea topite într-un tot armonios. Şi dacă, din perspectiva legilor omeneşti şi după raţiunea noastră dominată de principiul terţului exclus, aceste stări apar de neconciliat, nu acelaşi lucru se poate afirma în ceea ce o priveşte pe Fecioara, care, ea însăşi uimită de contrastul dintre cele două stări, îi răspunde solitorului ceresc, evidenţiind tocmai această răvăşitoare incompatibilitate, „cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Lc 1, 34). Privind lucrurile din prisma logicii umane, s-ar părea că ne aflăm în faţa unei situaţii aiuritoare, întrucât, după modul în care se desfăşoară faptele în cazul Fecioarei, la oameni o astfel de alăturare este imposibilă, pentru că o fecioară nu poate fi mamă, iar, din moment ce devine mamă, ea nu mai poate fi numită fecioară. Şi totuşi, Sfânta Fecioară Maria este şi una şi alta, în acelaşi timp, stările respective fiindu-i deopotrivă de adecvate şi încă într-un chip desăvârşit. Or, singura explicaţie a acestei stări care spulberă orice logică şi care contravine întru totul normalităţii umane se datorează faptului că Pruncul Care S-a născut din ea este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este raţiunea care face ca stările respective, în aparenţă imposibil de alăturat, să constituie feţele aceluiaşi rotund adevăr, în care „maternitatea divină este un sinonim al fecioriei Maicii Sfinte, căci una se împleteşte cu cealaltă, neputând exista una fără cealaltă. Calitatea de mamă a lui Dumnezeu o are Maria fiindcă a născut pe Fiul lui Dumnezeu, dar această naştere nu i-a atins fecioria, făcând-o mamă în înţelesul omenesc al cuvântului. Pierderea fecioriei ar fi însemnat că Cel născut din ea nu era Dumnezeu; păstrarea fecioriei este dovada faptului că Cel Care S-a născut din ea era Dumnezeu, Care nu se putea naşte altfel” . De fapt, întru adâncul lor, cele două stări nu numai că nu se resping în cazul Fecioarei, ci, dimpotrivă, ele se confirmă una pe alta şi se împlinesc reciproc, astfel că „fecioria cea mai desăvârşită, pe care Duhul o conferă ca puritate a întregii ei fiinţe, coincide cu maternitatea divină” . A crede sau a învăţa altminteri decât învaţă Biserica înseamnă a te exclude singur de la adevăr şi, prin urmare, de la mântuire, căci „dacă cineva nu acceptă pe Sfânta Maria ca Născătoare de Dumnezeu acela este despărţit de Dumnezeu” .
Pentru noi, creştinii ortodocşi, Sfânta Fecioară Maria reprezintă „forţa minunată a fecioriei şi a maternităţii umane şi divine, care, prin dragoste şi puritate, asigură un drum nou evlaviei sufletului omenesc” . Nu cred că greşesc când afirm că, dintre toate popoarele ortodoxe, niciunul nu a surprins mai sintetic şi mai adânc teologic mireasma tainei despre pururea-fecioria Maicii Domnului decât a făcut-o poporul român, poate şi datorită faptului că el are o sensibilitate cu totul aparte îndreptată spre ea, ba am putea spune chiar un adevărat cult al mamei, în general. În neasemuita lui evlavie pentru cea din care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, dreptcredinciosul nostru popor o denumeşte printr-o expresie specifică limbii române, care se vădeşte aproape imposibil de tradus în alte limbi: maică, termen folosit atunci când se face referire la femeile care au ales să trăiască în desăvârşită curăţie, la călugăriţe, şi „atunci când spui Maica Domnului, cuprinzi toate trăsăturile care îi sunt caracteristice femeii: şi mamă, dar şi fecioară, în acelaşi timp. Poporul a surprins într-o simplă, dar genială rostire, amândouă aceste trăsături: mamă şi fecioară” , topindu-le într-o formulă de adâncă expresivitate teologică. Şi, ca nimeni altul, o cântă şi o preamăreşte întru veşnicie drept „maică pururea-fecioară”.
Volumul Oameni iubiţi de Dumnezeu poate fi comandat de aici

oameni-iubiti.jpg

Definitia barfei

Cartile noastre, Fragmente Fara comentarii

Fragment din volumul “O bârfă nespovedită” al părintelui Bogdan Taifas, Editura Agnos, Sibiu, 2011

Şi, pentru că am ajuns aici, vine inevitabil întrebarea: Ce este bârfa? Boala limbii? Prea anatomic. Vorbe-n vânt? Prea meteorologic. Preţuirea sinelui prin deprecierea aproapelui? Prea patristic. Gura lumii? Prea universal-generalist. Dialogul la negru? Prea economic. Judecata aproapelui fără rechizitorii concrete, din care dispare şi prezumţia de nevinovăţie? Prea juridic. Vid existenţial în căutare de scop? De la Victor Frankl încoace, am zice că da. În lipsa dovezilor inexistente, bârfa subminează mintea, o dezrădăcinează, făcând abstracţie de argumentele existente. Cert este faptul că gura bârfitorului se află într-o stare de independenţă faţă de mintea sa, ca facultate cognitivă. Ca atare, pentru bârfitor, limba este un organ vital de existenţă.
Adunător de temeri artificial create, acesta este mai îndrăgostit de întrebările sale decât de răspunsurile celuilalt. Bârfitorul se teme de dialog cu bârfitul, ca nu cumva să se lămurească lucrurile, şi, astfel, starea de semeţie personală să-i fie pusă în pericol. Doar lui îi place să vorbească. Concluzia doar lui îi aparţine. Asta-i dă putere şi convingere. Păi de ce să asculte argumentele celuilalt? Ca să-şi îngroape ideile îmbinate artificial şi tendenţios îndreptate spre celălalt?
În rest, n-are profunzimi intelectuale, este bidimensional. El este omul care vrea să facă bine fără să-l intereseze ce e bun. Este sociabil, fără să-l intereseze celălalt. Este atent la cuvinte, dar neatent la sensurile lor. Ce mai, este un informator dezinformat, el, profetul binelui neîmplinit şi al răului prevestit. Mai adăugăm că atât cuvântul gândit în singurătate, cât şi cel rostit public, când este rupt de miezul lui real, cade în simţuri, în simţualitatea păcătoasă. Ei bine, senzitiv în cuvânt, bârfitorul devine iraţional pentru că-şi suspendă mintea, ca facultate spirituală. Remedii? Da! Bârfirea sinelui prin practicarea spovedaniei sau, după Siluan Athonitul, doctor în neurochirurgie spirituală (numim aşa paza minţii), ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. Dar asta presupune caracter şi moralitate, ceea ce nu-i cazul bârfitorilor antrenaţi.
Ce-ar mai fi de spus despre bârfitor? Dacă aproapele doreşte, din bun simţ, să-şi spele rufele în familie, departe de văzul străzii, bârfitorul vrea cu orice preţ să i le usuce în public. Cultura bunului simţ îi repugnă. Respectul faţă de intimitatea celuilalt nu există. Chiar şi din nimic îşi face rost de cuvinte, de sentinţe. Atenţie! Bârfa are şi aspecte sofistice. Aici intră unii ziarişti, scriitori, politicieni, analişti de toate soiurile, care fac din raţiune menghină şi din fapte, fier forjat, din cultura lor născându-se invectivele. Există şi bârfa la cafea. Sau – spunem noi – bârfa de salon. Cafeaua este un aditiv necesar al bârfei, ce stimulează papilele gustative ale bârfitoarelor, iar aici supremaţia o deţin femeile.

 cafea-shutterstock.jpg

Dialogul ca spaţiu de întâlnire întru bârfire este adesea prost asimilat cu conversaţia, cu comunicarea. Aici, are loc o operaţie odioasă asupra bârfitului: dezmembrarea lui. Presupuneri sterile, răstălmăciri tâmpe. Şi aproapele bârfit? Va fi un pic îngropat în zaţ.
De asemenea, trebuie arătat că există bârfitorul de creaţie, din prima linie, ce creează muniţie pentru cei mai puţin înzestraţi ca el.

Cartea se poate comanda de aici

copy-of-o-barfa-nespovedita.jpg

Intrarea in Biserica a Maicii Domnului

Articole, Cartile noastre, Fragmente Fara comentarii

Fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” de pr. Nicolae Stoia, Editura Agnos, 2011

Nicio altă persoană din întreaga istorie a umanităţii nu a fost învrednicită de o atât de mare cinstire din partea semenilor, precum Sfânta Fecioară Maria. Evlavia cu totul deosebită care îi este dedicată se datorează faptului că ea a fost aleasă de Dumnezeu să-L nască pe Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, iar cultul, atât de bogat, închinat persoanei sale îşi are temeiul în salutul pe care îngerul Gavriil i-l aduce, atunci când îi binevesteşte, „bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!” (Lc 1, 28).

icoana-buna-vestire-271x360.jpg

La puţină vreme după primirea acestei solii minunate, vizitând-o pe vara sa, Elisabeta, aceasta îi adresează cunoscutele cuvinte „binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Lc 1, 42), prevestind importanţa de care avea să se bucure Sfânta Fecioară mai apoi. Înţelegându-şi rostul excepţional în iconomia mântuirii neamului omenesc, şi anume acela de Născătoare a Mântuitorului lumii, Fecioara îşi asumă, în deplină smerenie, misiunea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu, anticipând ea însăşi cinstirea de care va fi învrednicită de-a lungul veacurilor, atunci când rosteşte „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!” (Lc 1, 46). Din momentul în care Mântuitorul, începându-Şi activitatea de propovăduire, câştigă admiraţia mulţimilor, aceasta se răsfrânge şi asupra celei care I-a dăruit viaţă. Spusa acelei femei anonime, „fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericit pieptul la care ai supt!” (Lc 9, 27), este confirmarea faptului că, încă de atunci, exista un cult al Maicii Domnului, care, pe parcursul timpului, se îmbogăţeşte tot mai mult. Prin urmare, putem afirma, fără teama de a cădea în greşeală, că preacinstirea Maicii Domnului îşi are temeiul în cea mai timpurie perioadă a istoriei creştinismului. Cu toate acestea, condiţiile potrivnice din primele trei veacuri, caracterizate prin persecutarea furibundă a Bisericii şi împingerea ei în clandestinitate, au făcut să nu se poată dezvolta, decât cu totul discret, un cult al Sfintei Fecioare. Abia după Edictul de la Milano din 313, act datorat împăratului Constantin cel Mare, Biserica iese din catacombe, la lumină şi se bucură de libertate deplină. În aceste condiţii, se constată o îmbogăţire progresivă a cultului marial, însă adevărata-i plenitudine începe din secolul al V-lea încolo, secol recunoscut, în istoria bisericească universală, ca unul dintre cele mai agitate, din cauza mulţilor ereziarhi care au trăit atunci. Dintre aceştia, nu-l vom aminti decât pe Nestorie, cel care susţinea că, întrucât în Hristos există două firi, cea divină şi cea umană, Sfânta Fecioară Maria nu a putut naşte decât pe omul Hristos şi, în consecinţă, ea trebuie numită Născătoare de om sau, cel mult, Născătoare de Hristos. Pusă în faţa unei atari situaţii, în care era ameninţată însăşi acurateţea doctrinei sale, Biserica nu a pregetat să se pronunţe împotriva nestorianismului prin convocarea celui de-al treilea Sinod Ecumenic, la Efes, în anul 431, stabilind pentru totdeauna învăţătura de credinţă cu privire la Sfânta Fecioară Maria, şi anume că ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu în trup, fiind recunoscută drept Născătoare de Dumnezeu, ceea ce îi garantează şi calitatea de pururea-fecioară, întrucât „maternitatea divină este un sinonim al fecioriei Mariei, în sensul că una se împleteşte cu cealaltă şi ele nu pot exista una fără cealaltă. Calitatea de Maică a lui Dumnezeu o are Maria, fiindcă a născut pe Fiul lui Dumnezeu, dar această naştere n-a atins fecioria Născătoarei, făcând-o mamă în înţelesul omenesc al cuvântului. Pierderea fecioriei ar fi însemnat că Cel născut din ea nu era Dumnezeu, păstrarea fecioriei înseamnă că El era Dumnezeu, Care nu se putea naşte altfel” . Odată înfrântă erezia nestoriană, cultul marial se dezvoltă tot mai mult pe măsura trecerii timpului. Pentru a evidenţia importanţa Sfintei Fecioare în iconomia mântuirii neamului omenesc, Biserica i-a dedicat un cult special de supravenerare sau preacinstire, care s-a concretizat prin cele patru sărbători din cursul anului bisericesc, respectiv Naşterea, Intrarea în Biserică, Bunavestire şi Adormirea ei. Deşi sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului este atestată documentar abia din secolul al VI-lea, când împăratul Justinian construieşte o biserică la Ierusalim cu hramul respectiv, aceasta nu înseamnă că ea nu s-a celebrat şi mai înainte . Prăznuită an de an în data de 21 noiembrie, sărbătoarea aceasta se referă la un eveniment special din viaţa Fecioarei, şi anume la faptul că, într-o asemenea zi, părinţii săi, Ioachim şi Ana, au dus-o la templu, unde şi-a petrecut viaţa până la împlinirea vârstei de 15 ani, deoarece, încă înainte de naştere, ea fusese afierosită lui Dumnezeu. De ce intrarea în Biserică? Pentru că niciunde în altă parte omul nu simte mai viu prezenţa lui Dumnezeu şi nici nu se găseşte mai aproape de El, ca în Biserică, fapt exprimat în chip atât de măiestrit de psalmistul David: „fericiţi cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor Te vor lăuda! Mai bine este o zi în curţile Tale, decât mii între străini!” (Ps 83, 5). Unde, în altă parte, dacă nu în „casa Tatălui ceresc” (Lc 20, 46), ar fi putut să trăiască şi să-şi împlinească destinul excepţional cea care avea să-L nască pe Mântuitorul lumii?

intrarea_in_biserica_a_maicii_domnului.jpg

Cu toate că respectivul eveniment din viaţa Fecioarei nu este consemnat în niciuna din cele patru evanghelii, iar comentatorii biblici, mai ales cei care provin din spaţiul protestant şi neoprotestant, sunt destul de rezervaţi în privinţa autenticităţii sale, nu trebuie să înţelegem că Fecioara nu era apreciată la adevărata-i valoare de către contemporanii săi. Cu siguranţă, motivul care a stat la baza acestei tăceri în privinţa persoanei şi a vieţii sale nu poate fi decât acela că sfinţii evanghelişti nu au intenţionat să prezinte o biografie a Fecioarei, ci, aşa cum era firesc, pe cea a Mântuitorului. Date şi informaţii mult mai bogate despre viaţa Maicii Domnului ne oferă tradiţia bisericească nescrisă, care a ştiut să păstreze cu evlavie tot ceea ce era demn de reţinut despre persoana şi activitatea ei, precum şi lucrarea apocrifă cunoscută sub numele de Protoevanghelia lui Iacob, faţă de care majoritatea Părinţilor şi Biserica, în special, s-au păstrat într-o rezervă serioasă, dar din care, în ciuda poziţiei oficiale, unii teologi şi scriitori bisericeşti s-au inspirat, preluând detalii pe care le-au folosit în predici dedicate evenimentului respectiv. Majoritatea datelor biografice pe care le deţinem despre Maica Domnului ne parvin din această scriere. Din ea, aflăm că, prin multe rugăciuni şi posturi, cei doi bătrâni sunt învredniciţi să li se nască o fată pe care o făgăduiesc Domnului, ca semn de mulţumire pentru împlinirea arzătoarei lor dorinţe. Şi iată că sosise vremea ca şi ei, la rândul lor, să-şi respecte făgăduinţa, astfel încât, la împlinirea vârstei de trei ani, moment care, la evrei, marca sfârşitul prunciei şi intrarea în perioada copilăriei, are loc aducerea la Templu a celei care avea să devină Maica Domnului.
Deşi, după cum aminteam în rândurile de mai sus, există destui exegeţi biblici care contestă veridicitatea evenimentului respectiv, avem totuşi destule motive care ne îndreptăţesc să-i susţinem autenticitatea. Un prim argument, în acest sens, este acela că, în poporul evreu, căruia îi aparţinea, prin obârşie, Fecioara Maria, exista obiceiul ca primii născuţi să fie consacraţi lui Dumnezeu, dintre aceştia recrutându-se viitorii slujitori ai templului, fiind vorba de aşa-numitul nazireat care se practica mai ales în cazul celor întâi-născuţi de parte bărbătească, ceea ce nu exclude, însă, existenţa unui nazireat feminin. „Dacă cineva, bărbat sau femeie, cu făgăduinţă se va făgădui să trăiască-n curăţie pentru Domnul, să se înfrâneze de la…” (Nm 6, 2), ne spune Scriptura, după care urmează o serie de interdicţii ce trebuiau respectate cu stricteţe de cei sau de cele care îşi asumau votul respectiv pentru o anumită perioadă de timp, sau, în unele cazuri, pe toată viaţa (Jd 13, 5).
Aşa cum ne este cunoscută în forma sa originară, porunca nazireatului nu făcea nicio referire expresă la primii născuţi de parte bărbătească, lăsând să se înţeleagă cumva că fetele ar fi excluse de la un atare legământ – „să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul-născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că al Meu este!” (Iş 13, 2). În Vechiul Testament, chiar se menţionează câteva situaţii în care femeile slujeau la Templul Sfânt, „fecioarele ce urmează a fi aduse Împăratului, Ţie Îţi vor fi aduse cele ce-i sunt aproape; în veselie şi bucurie vor fi aduse; aduse vor fi la templul Împăratului” (Ps 44, 14-15), iar, atunci când împrejurările o cereau, lor le revenea îndatorirea de a se ruga alături de ceilalţi deservenţi. O menţiune în acest sens găsim în Cartea a Doua a Macabeilor, unde este amintită nu doar simpla prezenţă a fecioarelor la templu, ci şi o parte din îndatoririle care le reveneau, astfel, „femeile, încinse cu sac pe sub sâni, se îmbulzeau pe uliţe, în timp ce fecioarele, care erau închise înlăuntru, alergau unele la porţi, unele la ziduri, altele se aplecau pe ferestre, şi toate, avându-şi mâinile întinse spre cer, se rugau” (2 Mac 3, 19). Ştim, de asemenea, că proorociţa Ana, „văduvă, până la optzeci şi patru de ani, nu se depărta de templu, noaptea şi ziua slujind în post şi rugăciuni” (Lc 2, 37). Toate aceste lucruri şi fapte pomenite fac pe deplin credibilă intrarea Fecioarei în locaşul cel sfânt, ca o împlinire a promisiunii făcute lui Dumnezeu de către vârstnicii săi părinţii, precum şi vieţuirea ei în templu până la împlinirea vârstei de 15 ani. Cel căruia i-a revenit privilegiul să o primească la intrarea în Templul Sfânt a fost preotul Zaharia, despre care se spune că a urcat-o până la treapta cea mai de sus a altarului, or, aşezarea, pe o asemenea treaptă, a unei copile era de neconceput în religia mozaică. Gestul se dorea, întru adâncul său, o anticipare a înălţimii până la care va urca Maica Sfântă. Aici, în sfântul locaş al Domnului, a trăit ea vreme de doisprezece ani, adumbrită de Duhul Sfânt, petrecându-şi viaţa în rugăciune şi curăţie desăvârşită, crescând aidoma unui crin mai alb decât zăpada. Spre acest „crin al văilor din Şaron” (Cânt 2, 1) avea să binevoiască Cel Prea Înalt la vremea rânduită, zămislind din neprihănitul ei trup pe Crinul doririlor şi al nădăjduirilor omeneşti şi învrednicind-o să devină Născătoare de Dumnezeu şi Maică a Mântuitorului lumii.

Volumul “Oameni iubiti de Dumnezeu” se poate comanda aici

 oameni-iubiti.jpg

Părintele Teofil despre călugărie

Articole, Fragmente Fara comentarii

Fragment din volumul “Cine sunt eu. Ce spun eu despre mine. Convorbiri cu Arhim. Teofil Părăian” de Dr. Antonie Plămădeală, Editura Andreiana, Sibiu, 2011

Înaltpreasfinţia Sa Dr. Antonie: Când zici că ai venit la mănăstire?

P.C. Arhimandrit Teofil Părăian: Deci am venit în 1953, la 1 aprilie, la mănăstire, şi tot în 1953, în 15 august, am fost călugări împreună cu încă doi fraţi, unul care trăieşte şi acum şi e duhovnic la Mănăstirea Ghighiu, şi unul care după 1990 a ajuns preot la Mănăstirea Bucium. Şi după câţiva ani, nu ştiu câţi, a murit de cancer. Şi-am rămas eu aici, la mănăstire, deci cei doi au plecat.

De fapt, de la mănăstire au plecat în condiţii nefireşti. Dar au ţinut legătura în general cu Biserica şi, până la urmă, amândoi au ajuns preoţi.

În 1953 am fost făcut călugăr şi am primit numele de TEOFIL. Cum s-a ajuns la numele acesta de Teofil? S-a ajuns aşa că bunica mea, mama mamei, mama-bună, cum îi ziceam noi, mi-a spus odată mie că, dacă ar mai fi avut un copil, i-ar fi pus numele Teofil, că aşa i-i de drag de la Paşti, când se spune în Apostol: “Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate câte au început a învăţa Iisus…”.

Buna nu mai trăia. În 1952, când eram eu student în anul IV, a murit. Şi m-am gândit: “Mă, dacă bunii i-a plăcut numele acesta de Teofil, ce ar fi să mă cheme şi pe mine Teofil?” Mi-am exprimat dorinţa. Mitropolitul nu s-a mai interesat de numele pe care mi-l dă, şi când am fost prezentat la călugărie şi-a zis Mitropolitul “fraţii noştri”, m-a arătat pe mine. Naşul meu de călugărie, care era Părintele Irineu Crăciunaş, i-a spus Mitropolitului că pe mine mă cheamă Teofil. Şi Mitropolitul a zis Teofil, Andrei şi Pantelimon, cum eram. Şi-am rămas cu numele acesta de Teofil, care mi-e tare drag, mi-a fost, şi care post să zic că e o moştenire de la bunica mea, şi care e şi semnificativ şi sonor. Nu ştiu dacă mi s-ar fi potrivit altul mai bine decât numele acesta.

A fost şi tata la călugăria mea, şi mama, amândoi părinţii au fost şi-o mătuşă. Când s-a dus acasă, tata le-a spus oamenilor din sat: “Acum nu îl mai cheamă Ioan, că îl cheamă Toader”. Săracul tata! El n-a ţinut minte numele meu adevărat, dar numele de Toader îl ştia. Şi s-a transformat în minea lui şi le-a spus oamenilor că mă cheamă Toader.

Şi am rămas cu numele acesta Teofil şi m-am bucurat de el.

teofil-paraian2.jpg

Am continuat viaţa în condiţiile care erau atunci, cu oamenii liniştiţi, binevoitori. Adică liniştiţi şi neliniştiţi, pentru că era un Părinte, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Visarion, care era neliniştit ca şi Părintele Aurel. A trăit şi el aici, în mănăstire; l-am găsit aici. A fost făcut călugăr în 1950 şi a stat până la moarte aici, în 1982. Şi ultimii ani de viaţă şi i-a dus cum a putut. Nu se mai putea raporta la realităţile din jur, nu făcea rele. De fapt, a ajuns într-un fel de acalmie până la urmă, în anii aceştia de întunecare. Probleme n-au fost cu el. Dar, în sfârşit, n-a fost ca toţi oamenii, şi aşa a fost.

“Pe preotii cei dintre voi”

Articole, Cartile noastre, Fragmente Fara comentarii

Fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” al părintelui Nicolae Stoia, apărut la Editura Agnos, 2011

Ori de câte ori s-a impus, de-a lungul timpului, necesitatea traducerii şi a editării unei noi versiuni a Bibliei, Biserica Ortodoxă Română şi-a asumat actul respectiv cu responsabilitate şi a desemnat persoane anume pregătite, înzestrate cu o cultură teologică şi umanistă temeinică, pentru a fi capabile să redea cât mai fidel sensul cuvântului revelat, deoarece, după cum avertiza încă dintru-nceput Sfântul Apostol Petru, „în Scriptură sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc – ca şi pe celelalte Scripturi – spre a lor pierzare” (2 Ptr 3, 18). În acest sens, Noul Testament de la Bălgrad al Mitr. Simion Ştefan, Biblia de la Bucureşti, Biblia lui Şaguna, Biblia lui Galaction sau recenta ediţie a Bibliei în binevenita diortosire a ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania sunt doar câteva exemple care vin să ilustreze cu asupra de măsură cele afirmate mai sus, aceste ediţii constituindu-se în tot atâtea monumente de cultură teologică şi limbă românească.

biblia1.jpg

Iată, însă, că acest sfârşit de secol XX ne pune în faţa unui fenomen insolit, cu implicaţii lesne de bănuit atât pentru integritatea ordinii bisericeşti, consacrată de-a lungul timpului, cât şi pentru puritatea învăţăturii creştine. Pe căi obscure şi prin mijloace insidioase, societatea română contemporană este invadată de Biblii pe care aş îndrăzni să le numesc – iertată să-mi fie expresia – ediţii-pirat, pentru iresponsabilitatea cu care răstălmăcesc cuvântul sacru. Ba, mai mult decât atât, indivizi dubioşi te acostează pe stradă, dispuşi să-ţi ofere în localuri publice sau în cele mai neaşteptate şi mai inadecvate locuri, gratuit sau contra-cost, Biblia, oferindu-se să te lămurească, să-ţi interpreteze şi să te „iniţieze” în tainele Scripturii, potopindu-te cu citate şi lansându-se în discuţii sterile şi interminabile, „vrând ei să fie învăţători, dar fără să înţeleagă nici ceea ce spun, nici cele pe care le susţin cu atâta tărie” (1 Tim 1, 7); neştiind nici ei prea bine ce anume vor de fapt să demonstreze, deoarece „au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoaşterii” (Rm 10, 2), reuşind totuşi să semene derută în sufletele unora nu îndeajuns de întăriţi în dreapta-credinţă. Pentru a ilustra cele de mai sus, mă rezum la un singur exemplu, din care se vede cum este răstălmăcit cu bună ştiinţă sensul cuvântului revelat. Atunci când obscurele interese ale sus-numiţilor o impun, însăşi logica discursului biblic este sacrificată cu nonşalanţă. Mă refer la acele locuri din Noul Testament, în care, ori de câte ori este menţionat cuvântul prezbiter, respectivele ediţii nu ezită să îl traducă prin „bătrân”, cu intenţia evidentă de a crea impresia că niciunde în paginile Noului Testament nu se face referire la instituţia Preoţiei şi, deci, nici la persoanele prin care este ea reprezentată, respectiv episcopii, preoţii şi diaconii; ignorând cu bună-ştiinţă şi rea-voinţă faptul că toţi autorii noutestamentari indicau, prin acest cuvânt, tocmai pe acei bărbaţi cu funcţii şi atribuţii cât se poate de bine determinate în cadrul Bisericii.

sobor.jpg

Traducătorii şi exegeţii autorizaţi ai Bibliei sunt unanimi în a recunoaşte că termenul prezbiter avea un sens generic, cel puţin în anumite situaţii din perioada de început a creştinismului, când Biserica se alcătuia ca o comunitate de sine stătătoare şi îşi fixa treptat propriile-i rânduieli de organizare internă. Într-un atare context, prin mai sus-pomenitul termen, erau desemnaţi, în anumite situaţii, toţi slujitorii Bisericii, indiferent de treapta lor ierarhică. Astfel, la FA 20, 17 se spune că „Pavel trimiţând din Milet la Efes, i-a adunat la el pe preoţii Bisericii” sau, tot la FA 21, 18, se reiterează că „a doua zi Pavel a mers cu noi la Iacob: şi au venit acolo toţi preoţii”. Chiar şi numai din aceste două texte putem deduce că, prin termenul respectiv, erau desemnaţi, deopotrivă, toţi slujitorii Bisericii, deci episcopii, preoţii şi diaconii. Două lucruri se desprind cu osebire din textele mai sus-amintite:

1. Termenul prezbiter avea, în Noul Testament, valoare generică, desemnându-i, adeseori, aşa cum s-a văzut mai sus, pe toţi slujitorii Bisericii. Un exemplu elocvent, în acest sens, ni-l oferă Sfântul Clement, unul dintre părinţii postapostolici şi episcop al Romei, într-una din lucrările sale, redactată în anul 92, în care, vorbind despre succesiunea apostolică, aminteşte şi faptul că „episcopii erau numiţi şi prezbiteri”.

2. Chiar dacă termenul respectiv avea valoare generică, aceasta nu înseamnă că treptele ierarhiei bisericeşti se confundau ori că atribuţiile celor care slujeau în Biserică nu erau foarte clar conturate, pentru că niciunde în paginile Noului Testament nu se fac confuzii între îndatoririle ce le reveneau celor care aparţineau diferitelor trepte ale ierarhiei bisericeşti.

De bună seamă că un altul dintre motivele care au făcut ca iniţiatorii curentelor protestante să desfiinţeze Taina Preoţiei, idee care a fost preluată şi dusă la extrem de cultele neoprotestante, este acela că fiecare om e un „preot”, afirmaţie ce se bazează pe textul de la 1 Ptr 2, 9, unde se spune că „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată”, text preluat, de altfel, din Vechiul Testament, de la Iş 19, 6.

Biserica Ortodoxă nu a refuzat, însă, niciodată această calitate a fiinţei umane, ba dimpotrivă, se afirmă cât se poate de răspicat că aceasta este singura justificare a omului în creaţie, în sânul căreia a fost „chemat” (Rm 9, 11) de Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul are imprimată, în structura lui, această demnitate, întrucât el este prin obârşie „din neamul lui Dumnezeu” (FA 19, 29). Omul nu este, deci, o prezenţă arbitrară în univers şi, deşi trăieşte în lume, el nu aparţine lumii, ci poartă răspunderea lumii, fiind solidar cu ea, fiindu-i conştiinţă de sine şi cel ce răspunde pentru destinul ei. Din această perspectivă, „calitatea de preot a omului nu este decât ultima concluzie a calităţii lui de fiinţă responsabilă” şi, în acest sens, „fiecare om este preot, prin însăşi existenţa lui” . Şi Taina Botezului, prin care suntem altoiţi în trupul tainic al lui Hristos – Biserica -, vine să confirme această mirabilă însuşire a făpturii umane, deoarece „în Botez eşti făcut rege, preot şi profet. Rege, când ai lepădat toate acţiunile urâte şi ai ucis toate păcatele; preot, când te-ai oferit pe tine însuţi lui Dumnezeu; profet, când înveţi drept cuvântul adevărului” . Orişice altă ipostază decât cea de preot în creaţie, prin care omul încearcă să se explice, îl privează de sens, deoarece, atunci când vrea să se rupă de lume, se condamnă la dispariţie, întrucât depinde în mod nemijlocit de ea; când vrea să o înţeleagă în ansamblul ei, sfârşeşte prin a fi zdrobit de imensitatea ei, iar când doreşte să o abordeze din interior, se topeşte în inconsistenţa acesteia. Din aceste situaţii imposibile îl salvează calitatea de „chemat al Domnului” în creaţie şi, după chipul Celui care l-a creat şi Care este, El însuşi, Arhetipul preotului, al împăratului şi al profetului, omul este investit şi el „cu demnitatea de preot, când se oferă pe sine lui Dumnezu; de împărat, în virtutea stăpânirii peste patimi, şi de profet, ca un iniţiat în tainele dumnezeieşti” . Dar, în afară de această calitate generică, numită şi preoţie universală, Întemeietorul Bisericii, Iisus Hristos, a instituit şi preoţia harică, reprezentată prin persoane pe care „El le-a ales” (In 15, 16) şi „le-a trimis” (In 20, 21), deci pe care le-a învestit cu atribuţii speciale în cadrul Bisericii.

Prin aceasta, revenim la ediţiile neoprotestante ale Bibliei, care, aşa cum afirmam mai sus, ori de câte ori sunt puse în situaţia de a traduce cuvântul prezbiter, nu ezită să o facă prin bătrân. Motivele care stau la baza acestui fapt, precum şi implicaţiile care decurg de aici ne sunt în parte cunoscute. Aş propune să intrăm în modul de a privi lucrurile al neoprotestanţilor şi să acceptăm că, pur şi simplu, termenul prezbiter avea înţelesul de bătrân. Dar, dacă abordăm lucrurile dintr-o atare perspectivă, trebuie să recunoaştem că ne trezim azvârliţi într-o mare dilemă. Lui Timotei, rânduit episcop în cetatea Efesului de însuşi apostolul Pavel (1 Tim 1, 3) – deci care făcea parte dintre prezbiterii Bisericii, fiind, cu alte cuvinte, un bătrân, dacă este să fim consecvenţi şi să respectăm modul neoprotestant de a înţelege lucrurile -, ilustrul său magistru îi trimite două epistole. Or, din felul în care i se adresează mentorul spiritual în respectivele scrisori, rezultă indubitabil că destinatarul lor nu era în niciun caz un om vârstnic, adică un bătrân, ci, dimpotrivă, un bărbat tânăr, pentru că altminteri ar fi fost un nonsens să i se spună „ca nimeni să nu-i dispreţuiască tinereţea” (1 Tim 4, 12). Aşijderea, în a doua epistolă către Timotei, căruia îi reiterează aceleaşi lucruri, Pavel, de asemenea, îi recomandă: „fugi de poftele tinereţii!” (2 Tim 2, 22). Să îi adresezi unui bătrân – reamintesc că acesta este echivalentul termenului prezbiter în traducerile neoprotestante ale Bibliei – un astfel de îndemn este o probă de răstălmăcire grosolană a cuvântului sacru şi, totodată, o sfidare a bunului simţ elementar. Acestea sunt numai două mostre din care vedem cum însăşi logica discursului biblic este sacrificată de dragul unor interese meschine şi cu totul străine de duhul Evangheliei.

Că prezbiterii nu erau nişte simpli bătrâni, aşa cum se străduiesc din răsputeri să ne convingă ediţiile neoprotestante ale Bibliei, ci slujitori sfinţiţi ai Bisericii, deci episcopi şi preoţi, precum şi faptul că nu era strict necesar ca aceştia să fie în vârstă deducem şi din alte texte neotestamentare. Astfel, aceluiaşi ucenic Timotei, episcop numit în cetatea Efes, Pavel îi reaminteşte câteva dintre calităţile pe care trebuie să le aibă un episcop, recomandându-i „să fie fără prihană, treaz, cuminte, cuviincios, primitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii” (1 Tim 3, 2-5), fără a ne lăsa să înţelegem că s-ar impune ca acesta să fie şi vârstnic. De altminteri, în toate locurile din Noul Testament unde se vorbeşte despre prezbiteri, deci despre episcopi şi preoţi, se face referire, în mod special, la atribuţiile care le reveneau acestora în cadrul Bisericii, din toate aceste locuri rezultând cu claritate că nu era vorba pur şi simplu de oameni vârstnici, ci de bărbaţi cărora nu li se menţionează nicidecum însuşirea de a fi în vârstă, ci doar îndatoririle care le reveneau în structura ierarhică a Bisericii. Astfel, în 1 Tim 5, 17-20, se afirmă limpede că „preoţii care cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura”. Or, din textul mai sus-amintit, rezultă îndatorirea acestora de a propovădui cuvântul sfânt, aşadar funcţia învăţătorească, precum şi cea conducătoare. Aceloraşi persoane le revenea şi misiunea de a se ruga şi de a-i sfinţi pe ceilalţi, după cum deducem dintr-un alt text, în care se afirmă şi mai explicit că „dacă este cineva între voi bolnav, să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iac 5, 14). Din 1 Ptr 5, 1-5 rezultă că, încă dintru-nceputul istoriei Bisericii, se făcea o netă distincţie între prezbiteri şi poporul drept-credincios, deci între cei rânduiţi să fie păstori şi cei păstoriţi, aşa cum însuşi textul petrin afirmă: „pe cei dintre voi care sunt preoţi, îi îndemn eu, cel împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos. Păstoriţi turma lui Dumnezeu ce vi s-a dat în seamă, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, făcându-vă pilde turmei. De asemenea voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor!”. Din acelaşi text mai rezultă şi faptul că tot preoţilor le revenea responsabilitatea de a-i conduce pe cei încredinţaţi lor spre mântuire.

Taină a Bisericii prin excelenţă, prin urmare de neconceput în afara ei, Preoţia a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos şi încredinţată urmaşilor Săi direcţi, apostolii, care au fost anume aleşi şi instituiţi în această demnitate, deoarece „nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână” (In 15, 16). Acestor persoane le-a încredinţat Hristos puterea de a propovădui, de a sfinţi şi de a conduce, iar ei, la rându-le, au transmis-o mai departe, „prin rugăciuni cu postiri” (FA 14, 23) şi prin „punerea mâinilor” (1 Tim 4, 14), urmaşilor lor nemijlociţi, care sunt episcopii, preoţii şi diaconii.
Cartea se poate comanda de aici

oameni-iubiti.jpg

Epoca pietrei

Cartile noastre, Fragmente Fara comentarii

Fragment din volumul “O bârfă nespovedită” al Părintelui Bogdan Taifas, Editura Agnos 2011

De profesie nu sunt nici istoric, nici geolog. Însă epoca pietrei mă interesează pentru a data o metodă românească de a face dialog. Avem drepturi la replică, libertate de exprimare, avem ziceri, sentinţe, originalităţi, preţiozităţi verbale, refulări, curiozităţi, puneri la punct. Şi mai avem ceva: bââârfa, bat-o vina. Reţeta ei este simplă: se curăţă cuvântul de miez, se umple cu piatră, se aşază meticulos sau nervos, în funcţie de temperamentul subiectului, pe limba transformată în praştie şi… zbâââr cu ea în moalele capului aproapelui, ca să-i fie spre întărire! Şuieră ca piatra, e iute ca săgeata, ţinta supremă fiind celălalt. De fapt, rănirea celuilalt.

Bârfa, ca folosire denaturată a cuvântului, poate avea consecinţe asupra judecăţii umane. Vizualizaţi episodul din grădina Edenului. Dialogul dintre şarpe, Adam şi Eva. Prima bârfă. Cuvintele bârfitorului nelegiuit sunt învârtite ca într-o maioneză tăiată, prezentând moartea ca viaţă, păcatul ca ştiinţă şi curiozitatea ca virtute a oamenilor curajoşi sau ca în cazul de faţă, în care curiozitatea este metoda de împlinire a bârfei. Această falsificare a realităţii a întunecat mintea sau centrul spiritual al omului, iar mai apoi a dus şi la pervertirea simţurilor sale, denaturând scopul pentru care fuseseră create. Simţurile trebuiau restabilite, unificate şi adunate în minte, de unde se desprinseseră, iar aceasta, cu multă nevoinţă, trebuia să-şi redobândească firescul iniţial.

Înduhovnicirea omului avea să fie amânată pentru mult timp. Cuvintele dătătoare de viaţă, trecute cu puţin peste umărul celor doi, se transformau încet, dar sigur, în mijloace de exprimare a noilor realităţi, mai aspre, mai dure. Prima bârfă aducea neîncrederea, minciuna, invidia, judecata proastă. Ce mai, depărtarea de Dumnezeu. Dar Dumnezeu dorea apropierea de om. Aşa se face că, născându-Se mai presus de cuvânt, Însuşi Cuvântul devenit trup, Hristos, Se împotriveşte omului dornic să-l linşeze pe altul. Se credea greşit că păcatul dispare numai dacă este omorât cel sau cea care l-a înfăptuit. Aşa că piatra din mâinile criticilor este, de fapt, consecinţa firească a cuvântului devenit piatră. Asta încerca să scrie Iisus pe nisip cu degetul Său, inventariind totodată şi păcatele lor, ale iudeilor înarmaţi. Sau inventariind virtuţile Mariei dezarmate. Dar când ai în faţa ochilor Cuvântul lui Dumnezeu, pietrele amuţesc, iar oamenii îşi văd puţinătatea. Raportaţi la femeia păcătoasă, oamenii se cred îndreptăţiţi să ucidă potrivit Legii, dar raportaţi la Hristos, pietrele revin la destinaţia lor iniţială, contopite cu ţărâna şi, odată cu ele, gândurile lor pline de iuţime.

Cartea poate fi comandata aici

copy-of-o-barfa-nespovedita.jpg

Aduceri aminte despre Mitropolitul Antonie Plămădeală

Fragmente 1 Comentariu

Fragmente din volumul Mihai Plămădeală, Adrian Nicolae Petcu, “Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice. Partea I. Dosarele nu ştiu tot. Perioada 1948-1856”, Editura Andreiana, Sibiu, 2011.

 

Omagiu miliţianului “OM”

Titlul acestui capitol ar putea şoca, atunci când vobesc despre biografia unui om care a fost hăituit de Miliţie şi Securitate timp de peste douăzeci de ani.
Autorul consideră totuşi că are datoria morală de a prezenta şi a comenta faptele aşa cum s-au petrecut, deoarece ele pot arăta că omul poate rămâne “Om” chiar în situaţii de răscruce.
Era în iarna anului 1950, la începutul lunii ianuarie, o vreme cu viscol şi ger cumplit. Într-o căsuţă, la marginea Bucureştiului, în comuna Militari, locuia cântăreţul bisericesc Vasile Plămădeală, refugiat basarabean, cu soţia, Elisabeta, şi cinci copii: Gheorghe (18 ani), Valeriu (16 ani), Mihai (14 ani), Alexei (11 ani) şi Nicolae (6 ani). Al şaselea frate, Leonida (23 ani), era călugăr la Mănăstirea Prislop din Ardeal, cu numele Antonie.
În dimineaţa zilei de 11 ianuarie 1950, a bătut la poartă miliţianul sectorist Alexandru Prescorniţoiu. Tata era la biserică, fiind de serviciu. Miliţianul a intrat în casă, poftit de mama. Fiind în vacanţă, noi fraţii eram toţi acasă, în singura încăpere încălzită oarecum, pentru că acolo era plita la care mama făcea mâncarea.
Cum a intrat în casă, miliţianul ne-a măsurat cu privirea pe toţi fraţii şi s-a oprit la Gheorghe, cel mai mare dintre noi, apoi s-a adresat mamei:
– Doamnă, îl caut pe Leonida Plămădeală. Îndreptându-li de-ndată privirea spre Gheorghe, l-a întrebat:
– Dumneata eşti?
– Nu, eu sunt Gheorghe!
– Norocul dumitale!
– Dar Leonida, unde este?
– Fratele nostru mai mare, Leonida, este călugăr la Mănăstirea Prislop de pe lângă Hunedoara.

 

rugul-aprins.jpg

Miliţianul a aruncat apoi o privire prin toată casă, inclusiv în cele două camere neîncălzite, după care s-a adresat mamei:
– Aş vrea să stau de vorbă cu soţul dumitale, dacă se poate. Trimite un băiat să-l cheme de la biserică.
Cred că a fost profund impresionat de cumplita sărăcie în care trăiam.
Casa noastră era gard în gard cu biserica, aşa că nu era greu. Nu mai reţin dacă s-a dus Valeriu sau Gheorghe, dar în câteva minute a venit tata.
Miliţianul s-a prezentat oficial, deşi se cunoşteau, şi i-a zis tatei că vrea să vorbească ceva numai cu el. Tata l-a invitat în camera de la drum. Discuţia a durat numai câteva minute, miliţianul a plecat, iar tata, care-l condusese până la portiţă, a intrat în casă împleticindu-se, de parcă fusese lovit de cineva. Primise într-adevăr o lovitură groaznică, dar nu fizică, ci una mult mai dureroasă…
După ce s-a mai liniştit, ne-a spus ce a vorbit cu miliţianul, adică ce i-a spus acesta.
– Domnule Plămădeală, am venit la dumneata astăzi în misiune oficială, mai exact, am venit să-l arestez pe fiul dumitale Leonida, care a fost condamnat la şapte ani temniţă grea. Am aici mandatul de arestare. Vreţi să-l vedeţi?
– Nu, nu este nevoie; n-ai fi venit dumneata numai ca să ne sperii.
– Uite ce este, a continuat miliţianul, eu am mai multe trebui din astea urâte şi nu le pot rezolva pe toate în aceeaşi zi, înţelegi? Pot să amân cu o săptămână, dar nu mai mult! În timpul ăsta, dumneata cu familia faceţi ce veţi crede de cuviinţă. Eu nu am fost astăzi la dumneata, voi veni exact peste o săptămână!
Tata a sesizat imediat că „OMUL” miliţian i-a dat un răgaz pentru a-l putea anunţa pe fratele nostru Leonida, dar cum
Seara am făcut un fel de „sfat în familie”. Gheorghe, care era cel mai mare, s-a oferit imediat să plece la Mănăstirea Prislop, pentru a-l anunţa pe Leonida că are un mandat de arestare şi în cel mai scurt timp va fi căutat acolo de miliţie.
Tata nu se putea duce, era periculos, miliţia ar fi aflat oricum şi, mai mult ca sigur, ar fi fost şi el arestat, ceea ce ar fi însemnat distrugerea întregii familii, el fiind cel care, cu puţinul pe care îl câştiga, ne asigura traiul.
Evident că eram de faţă toţi fraţii, inclusiv Nicuşor care avea şase ani. La început ne-am ferit de el, dar foarte repede ne-am dat seama că el ştie tot, dar ştie şi să tacă!
Mama a spus că ar fi bine să plece Gheorghe şi Valeriu, fraţii mai mari, pentru a se putea ajuta unul pe altul la nevoie.
A intervenit însă argumentul hotărâtor: în casă nu aveam aproape niciun ban, iar pentru acest drum, trebuiau mulţi.
S-a hotărât astfel, spre marea dezamăgire a lui Valeriu (care avea o fire aventuroasă), ca Gheorghe să plece singur.
A doua zi, 12 ianuarie 1950, când Nicuşor împlinea şase ani, în loc să fie sărbătorit cumva, cu toată sărăcia, părinţii au umblat pe la toţi vecinii şi prietenii pentru a împrumuta banii de drum pentru Gheorghe. Cel mai mult ne-a ajutat poştaşul Ivaneş, basarabean refugiat ca şi noi, care avea doi băieţi cam de vârsta noastră şi foarte buni prieteni cu noi, fraţii.
Odată bruma de bani adunată, Gheorghe s-a pregătit de plecare. Din nenorocire, era o vreme aşa de rea, încât n-ai fi dat nici un câine afară.
Era o iarnă foarte grea, cu ninsori şi viscole în toată ţara, asemănătoare cu iarna acestui an, 2010, poate mult mai grea, când scriu aceste rânduri.
Mama l-a îmbrăcat pe Gheorghe cu tot ce avea mai gros, dar a găsit, pe măsură, numai două flanele rupte în coate, o haină şi un fular. De palton sau aşa ceva, nici vorbă. Noi nu avea încă noţiunea de palton. Eram prea săraci pentru asta.
Nu ştiu cum, nu ştiu exact cu ce, dar în seara zilei de 12 ianuarie 1950, Gheorghe a plecat la Prislop.
Cum s-o fi descurcat un băiat de la ţară (chiar dacă era licean în ultima clasă), aproape fără bani şi în locuri necunoscute, nu-mi dau seama. Ştiu numai că, în ziua de 16 sau 17 ianuarie, a ajuns la Prislop, spre marea surpriză şi mai ales „derută” a fratelui nostru Leonida. Gheorghe răcise atât de tare, încât a trebuit să zacă două sau trei zile, până când s-a mai întremat cât de cât, astfel că abia la 20 ianuarie au putut pleca amândoi, lăsând vorbă că Antonie (Leonida) a plecat la Bucureşti, pentru a se înscrie la doctorat.

 

ips_dr__acad__antonie_plamadeala.jpg

De fapt, au plecat amândoi spre Bucureşti, schimbând trenurile şi dormind prin gări, astfel încât să-şi piardă urma. Ştiau că oricând putea să sosească miliţia din comuna Silvaşu Inferior (comună de care aparţinea mănăstirea Prislop) cu mandatul de arestare.
Datorită însă îngăduinţei miliţianului „Om”, „cu credinţă în Dumnezeu”, acest mandat a sosit la Miliţia din Silvaşu abia la data de 4 februarie 1950 (conform documentelor din dosarul penal consultat în Arhiva CNSAS).
Răgazul acordat din proprie iniţiativă de către plutonierul major Alexandru Prescorniţoiu (fie-i numele pomenit) a fost suficient pentru ca Leonida şi Gheorghe să ajungă la Bucureşti, unde s-au despărţit. (…)

2. Gheorghe, martirul familiei!

La sosirea în Bucureşti, fraţii Leonida şi Gheorghe s-au despărţit. Leonida s-a îndreptat spre nişte prieteni siguri, familia profesorului Dădârlat, pentru un adăpost temporar, iar Gheorghe a venit acasă. Era însă foarte bolnav, trecuse prin geruri cumplite şi ajunsese la Mănăstirea Prislop aproape îngheţat. Era elev în ultimul an de studii la Liceul Teoretic nr. 11 din Militari (actualul liceu „Tudor Vladimirescu”).
A fost trimis pentru consultaţii şi tratament la mai multe policlinici de specialitate şi chiar spitale, dar situaţia lui era gravă. Diagnosticul iniţial, pneumonie dublă în stadiu foarte avansat, era mai mult decât alarmant. După scurtă vreme, prin mai 1950, s-a constatat că, de fapt, pneumonia a degenerat în T.B.C. agravat.
A fost trimis la diverse spitale, dar cu lipsa de medicamente din acea perioadă, nu s-a produs nicio ameliorare.
La Stejăriş, Braşov, exista un sanatoriu T.B.C. specializat, care părea mai bine dotat cu medicamente şi personal medical de specialitate.
Conducerea liceului, prin strădania directorului de atunci, Euftimiu Ciobanu, a obţinut o repartizare pentru acel sanatoriu. Medicamentele de bază lipseau însă şi acolo. Penicilina, medicamentul minune al acelor vremuri, abia apăruse, iar cine îşi putea procura câteva fiole se putea considera norocos, mai ales că pentru aceasta trebuiau bani mulţi şi ceva relaţii în străinătate. Noi nu aveam nici una, nici alta.
La Stejăriş, a fost tratat cu puţinele medicamente care se găseau, dar tratamentul de bază era „pneumotoraxul” (o metodă prin care se extrăgea lichidul inter-pleural). Nu a rezistat, iar la 31 octombrie 1951 a murit în patul său din pavilionul nr. 3, Stejăriş.
Antonie nu a ştiut niciodată că Gheorghe s-a îmbolnăvit de T.B.C. ca urmare a răcelii puternice din drumul său spre Mănăstirea Prislop, in iarna anului 1950, pentru a-l avertiza că este urmărit. Varianta susţinută, la iniţiativa lui Gheorghe, cu acordul părinţilor şi al fraţilor, a fost aceea că, după defilarea de 1 Mai 1950, împreună cu alţi colegi, a făcut baie în lacul Floreasca şi a răcit puternic cu toate urmările. Con semnul a fost păstrat cu străşnicie în familie, pentru a-l feri pe fratele nostru Leonida (Antonie) de un sentiment de vinovăţie; el suferise destul în închisorile comuniste. Cât a trăit, el nu a ştiut cauza reală a îmbolnăvirii şi a morţii fratelui nostru Gheorghe…

“Nu exista moarte”
Marturii despre Parintele Arsenie Boca

Cartile noastre, Fragmente, Pr. Arsenie Boca Fara comentarii

– Fragment –

Era un frate, Traian, văduv, care făcea focul la catedrala din Sibiu, pe când eram student la Facultatea de Teologie. Acesta trăia numai cu prescură şi un pic de agheasmă. Stătea acolo unde făcea focul şi, până seara, citea tot mereu Psaltirea. Era un om al lui Dumnezeu, care astăzi s-a mutat şi el dintre noi. Când s-a întâlnit cu Părintele Arsenie, Sfinţia Sa, i-a spus: “Să nu ne părăseşti!” Traian a zis: “Până la moarte…” Părintele a întins mâna şi i-a zis: “Nu există moarte!”.

 

3526_boca.jpg

Aşa era Părintele Arsenie! Asta era forţa lui dumnezeiască şi duhovnicească. Credinţa lui în Înviere. El era cu Mântuitorul Iisus Hristos Cel Înviat! Era în continuu cu El. Aşa cum ne-a binecuvântat şi pe noi, să fim mereu cu Hristos Cel Înviat oriunde vom merge. De aceea, Părintele Arsenie, în toate prigoanele pe care le avea, nu era trist. Noi ne întristam de câte ceva şi ziceam că, vai, ce necaz avem noi, iar dânsul suferea de zeci de ori mai mult decât noi şi nu se întrista!

Pr. Petru Vamvulescu (Sibiu)

În curând la Editura Agnos: “Mărturii despre Parintele Arsenie Boca”

Martorul Domnului

Cartile noastre, Fragmente 1 Comentariu

fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” al părintelui Nicolae Stoia

 „Acesta spre mărturie a venit ca să mărturisească despre Lumină,

pentru ca toţi să creadă prin el” (In 1, 7)

Ştefan Zweig, cunoscutul scriitor austriac din perioada interbelică, mi-a rămas în suflet prin foarte izbutitele sale nuvele, dintre care vreo trei, respectiv Şah orb, Amoc şi Secret arzător, pot sta cu cinste până şi în cele mai pretenţioase antologii ale literaturii universale. Dintre celelalte lucrări ale sus-amintitului autor, una se distinge prin originalitatea cu care abordează realitatea istorică, întrucât el propune o perspectivă care ţine de domeniul speculaţiei filosofice, cu certe prelungiri înspre metafizică. Este vorba de opusculul intitulat Orele astrale ale omenirii în care ne sunt prezentate câteva dintre momentele de răscruce ale istoriei universale, căreia, prin implicaţiile lor, aveau să îi influenţeze decisiv evoluţia.

Campania antiromană a cartaginezilor sub conducerea lui Hanibal, cu elementul său de inimaginabilă nebunie – traversarea Alpilor, în plină iarnă, de către oameni neobişnuiţi cu frigul, împreună cu animalele lor exotice – e unul dintre ele. Dar nu într-aceasta stă nota de imprevizibil a momentului respectiv, ci în faptul că Hanibal, după ce spulberă armata romană şi reuşeşte să ajungă înaintea porţilor „cetăţii eterne”, mai trebuia să facă un ultim gest: să intre în Roma şi să se înstăpânească acolo, prin aceasta Imperiul Roman având să dispară din istorie. Cu toate acestea, din motive care le scapă istoricilor, Hanibal ezită să facă pasul decisiv, în pofida presiunilor exercitate de generalii săi, şi, într-un moment absolut inexplicabil, decide să se întoarcă la Cartagina. Acestea au fost, povestite cu aproximaţie, faptele istorice. De aici încolo, intrăm în domeniul subţire al speculaţiei, fiind obligaţi să ne punem câteva întrebări. Ce s-ar fi întâmplat dacă şovăielnicul Hanibal ar fi intrat în Roma? Care ar fi fost configuraţia Europei, în eventualitatea în care frâiele puterii ar fi încăput pe mâinile cartaginezilor? Mergând mai departe, o altă întrebare se cere imperios rostită: ce destin ar fi avut religia creştină într-o Europă cucerită şi dominată de nord-africani şi care ar fi fost modelată după cu totul alte tipare decât cele iudeo-greco-romane, după care s-a structurat civilizaţia europeană, leagănul de mai apoi al creştinismul?

Dintre celelalte „ore astrale” puse în discuţie de Ştefan Zweig, mi-aş permite să mai zăbovesc niţel asupra încă uneia. În anul 1400, pe actualul teritoriu al Turciei, în apropierea Ankarei, are loc cea mai mare bătălie din Evul Mediu; mare, şi prin mulţimea soldaţilor angrenaţi în luptă, dar, mai ales, prin consecinţele sale. Este vorba de confruntarea armată dintre otomanii în număr de peste o sută de mii, conduşi de impetuosul Baiazid Ilderim, şi mongolii, tot pe atâţia la număr, conduşi de Tamerlan. Turcii se aflau în plină campanie de cucerire a Europei, care traversa o perioadă nu tocmai fastă, fiind răvăşită de multe şi sterile lupte intestine, iar Bizanţul, străjerul fruntariilor europene, îşi trăia cele din urmă momente ale inevitabilei prăbuşiri. Bătrâna Europă măcinată de lupte interminabile şi Bizanţul, restrâns ca teritoriu, care ajunsese doar o umbră a gloriei de altădată a romeilor, erau o pradă îmbietoare şi cât se poate de lesnicioasă pentru geanabeţi. În acest moment cu adevărat „astral” pentru destinul Europei, se iţesc în scenă obscurii mongoli, care înaintează intempestiv şi râvnesc, şi ei, aceeaşi pradă după care tânjeau otomanii. Urmarea acestor fapte va fi celebra bătălie de la Ankara, din anul 1400, în urma căreia osmanlii vor fi spulberaţi, iar Baiazid, închis într-o cuşcă, dimpreună cu cei trei fii ai săi. Însă, la fel de brusc şi de inexplicabil cum au apărut, mongolii îşi întrerup subit campania de cucerire a Europei şi se topesc în vastul teritoriu asiatic, iar otomanii ies de pe scena istoriei pentru o jumătate de veac, până în 1453, anul nefericirii bizantine. Neobişnuita confruntare de la Ankara, cu imprevizibilul său deznodământ, aşijderea te obligă să-ţi pui o întrebare de-a dreptul neliniştitoare: care ar fi fost soarta Europei, atât de râvnită de otomani, dacă nu i-ar fi zvânturat mongolii care au apărut în chip absolut surprinzător din stepele imense ale Asiei Mici? Şi ce s-ar fi întâmplat dacă mongolii învingători şi-ar fi continuat drumul către Europa nepregătită să facă faţă unei ofensive militare atât de impetuoase? Întrebări cărora nu li se vor putea da niciodată răspunsuri pe măsură şi care te trimit spre un alt orizont decât cel al simplei analize istorice.

Am făcut acest poate prea lung ocol de la ceea ce vreau să spun, deoarece socotesc că există câteva similitudini între aşa-numitele, de către Ştefan Zweig, „ore astrale ale omenirii” şi momentul cu adevărat unic din istoria universală, naşterea Fiului lui Dumnezeu, împreună cu circumstanţele în care s-a petrecut. De bună seamă, Întruparea este un act care descinde dintr-o altă zare, cu rosturi care nouă nu ne sunt la îndemână, dar care aparţine, deopotrivă, şi istoriei omeneşti, ale cărei legi nu le putea încălca, pentru că ar fi alunecat în arbitrar. Întruparea Domnului este fapt divin care s-a petrecut în împrejurări istorice concrete, care îşi au şi ele incontestabila contribuţie la împlinirea sa, pentru că Dumnezeu nu Se sustrage şi nici nu Se suprapune istoriei, ci se aşază în trupul ei atunci când „toate erau gata” (Mt 22, 4) să-L primească. Fără existenţa acestor elemente care ţin de palierul uman, împlinirea evenimentului absolut unic al Întrupării nu s-ar fi putut petrece. Întâlnirea lui Dumnezeu cu lumea cerea un moment de maturitate a istoriei, în care toate să curgă către aceeaşi ţintă şi să se adeverească pregătite întru primirea Logosului. Orice altă modalitate de apropiere a lui Dumnezeu de lume ar fi compromis istoria, care este „un risc acceptat de Dumnezeu” . Dar şi omul poate compromite cursul lucrurilor, întrucât are libertatea să-L refuze pe Dumnezeu, Care nu se poate apropia de noi fără deschiderea (Ap 3, 20) şi acceptul (Mc 8, 32) nostru, El vădindu-Se într-o anumită „dependenţă” faţă de om, deoarece, fără împreună-lucrarea omului, mântuirea nu ar fi decât un act univoc, care L-ar azvârli pe Dumnezeu în absurd, situaţie pe care, de altminteri, cu deplină obiectivitate, câteşipatru evangheliile nu ezită să o consemneze, atunci când amintesc că Iisus, aflându-Se în patria Sa, „n-a putut să facă acolo nicio minune din pricina necredinţei lor” (Mc 6, 5).

Dar Dumnezeu ne-a luat prea în serios ca să încalce legile după care lumea se conduce şi a venit la noi, „nu cum ar fi putut El, ci cum puteam noi să-L vedem” , doar atunci când toate erau pregătite să-L primească. Venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, cunoscută îndeobşte sub numele de vremea mesianică, este şi ea o „oră astrală a omenirii”, dar într-un mod cu totul deosebit, aici fiind vorba de „cu mult mai mult decât atât” (Mt 11, 9), întrucât niciodată nu a mai fost atât de transparentă prezenţa lui Dumnezeu în contingent. Istoria este suma faptelor şi a întâmplărilor oamenilor, dar nu doar a lor, pentru că, dincolo de graniţele sale spaţio-temporale, se străvede o raţiune care le providenţiază pe toate spre un scop, salvându-le din alunecarea în absurd, fără să le rănească sau să le împieteze în curgerea lor. Chiar căzută în păcat, lumea nu a fost abandonată de Dumnezeu, ci s-a păstrat în legătură cu El, prin intermediul unor oameni aleşi pentru împlinirea tainicelor Sale scopuri. Avraam, Moise, Ilie şi toată strălucita pleiadă de profeţi ai Vechiului Testament au avut tocmai menirea de a menţine nestinsă candela nădejdii în venirea Izbăvitorului, „toţi mărturisind despre El” (In 5, 39) şi fiecare, în felul său specific, prevestind sosirea acestui moment unic şi cu atâta înfrigurare aşteptat din străvechimea istoriei umane.

Momentele mari au nevoie de oameni pe potriva măreţiei lor. Există, de altfel, o certă intercondiţionare între evenimentele istorice şi protagoniştii lor, fără să se poată delimita în ce măsură faptele respective îşi cer actanţii şi cât de mare este contribuţia acestora la împlinirea lor. Sfântul Ioan Botezătorul încununează şirul marilor bărbaţi ai Vechiului Testament, care „culminează în aceste două fiinţe: Mireasa şi Prietenul Mirelui” prin care Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa de mântuire a lumii, Ioan depăşindu-i pe toţi, deoarece „între cei născuţi din femei nu s-a ridicat unul mai mare decât el” (Mt 11, 11). A fost cel mai mare pentru că a stat la cumpăna dintre cele două perioade ale istoriei mântuirii, lui revenindu-i rolul de a anunţa sfârşitul celei dintâi, cea a legii vechi şi a profeţilor „care au propovăduit până la el” (Mt 11, 12), şi de a prevesti zorii celei noi: „gătiţi calea Domului, drepte faceţi-I cărările!” (Mt 3, 3), purtându-le pe amândouă spre Cel după care se cereau, după Mesia, plinitorul istoriei.
Sfintele Evanghelii sunt destul de reţinute în a ne oferi informaţii despre viaţa şi activitatea Sfântului Ioan, dar atâtea câte avem ne sunt suficiente spre a ne face o părere justă despre existenţa lui de excepţie. Născut din părinţi înaintaţi în vârstă, situaţie întâlnită şi la alte personalităţi religioase ale Vechiului Testament, tatăl său era preot la templul din Ierusalim, căsătorit cu vrednica Elisabeta. Venirea sa în lume este o întreţesere de fapte care ţin de sfera normalităţii umanului şi altele care ies din ordinea firescului, precum vestirea naşterii de către îngerul Gavriil, vârsta înaintată a părinţilor, muţenia subită a tatălui său, ca o pedeapsă a neîncrederii în vestea adusă de înger. Însă, dincolo de aspectul lor supranatural, prin toate aceste elemente, Dumnezeu dorea să îndrepte atenţia lumii asupra persoanei lui Ioan, cel care avea să devină o mărturie referitoare la mesianitatea lui Iisus, pentru că „toţi câţi auzeau acestea le puneau la inimă, zicând: ce va să fie acest copil? Căci într-adevăr mâna Domnului era cu el” (Lc 1, 66).

taierea-capului-sfantului-ioan-botezatorul.jpg

Precât de atipică i-a fost naşterea, pe atât de neobişnuită i-a fost şi viaţa. Retras în aspra pustie a Iudeii, Ioan se consumă într-o existenţă de o spiritualitate extremă – „avea îmbrăcăminte din păr de cămilă şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana lui erau lăcuste şi miere sălbatică” (Mt 3, 4), ceea ce îi atrage admiraţia unanimă, fiind socotit „îngerul ce-I va pregăti calea Domnului” (Mal 3, 1). Prin izbânzile sale spirituale, greu de imaginat pentru un om obişnuit, Sfântul Ioan se pregătea pentru ceea ce era chemat să devină: martorul Fiului lui Dumnezeu în faţa lumii. Câteşipatru evangheliştii sunt unanimi în a-l prezenta pe Ioan drept mărturisitorul lui Iisus în faţa lumii. Numai în capitolul I din Evanghelia după Ioan, unde se vorbeşte cel mai detaliat despre întâlnirea dintre Iisus şi Ioan, verbul a mărturisi sau una dintre formele sale este folosit de nouă ori: „eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In 1, 34), ceea ce îi evidenţiază tocmai calitatea de garant al mesianităţii lui Iisus în faţa lumii: „şi eu nu-L cunoşteam; dar pentru ca El să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă” (In 1, 31). Şi dacă profeţii care l-au precedat şi-au consumat existenţa în aşteptarea clipei solemne în care Mesia va veni în lume, întrezărind-o doar prin negura veacurilor, lui Ioan i-a revenit cinstea să anunţe sosirea acestui moment: „iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii! Acesta e Cel despre Care eu spuneam: După mine vine un bărbat Care înaintea mea s-a plinit, fiindcă mai înainte de mine era” (In 1, 29-30).

Trebuia ca vestitorul marii taine să aibă o viaţă de excepţie şi o reputaţie ireproşabilă, căci numai aşa îi putea convinge pe contemporanii săi despre împlinirea acestui fapt divin; doar în acest chip le putea înfrânge cerbicia necredinţei şi îi putea smulge din suficienţa în care se zăvorâseră. Avem aici ilustrarea perfectă a raportului dintre personalitate şi mulţimea care se cere modelată şi condusă spre o anumită ţintă, dar şi a riscului pe care îl presupune raportul respectiv, acela că, la un moment dat, mulţimea, chiar biruită de forţa de atracţie pe care o emană personalitatea, ar putea să se răsucească, răsturnând până şi cele mai optimiste previziuni şi anihilându-şi conducătorul. De-a lungul timpului, au existat nenumărate astfel de situaţii, în care făuritori de istorie au fost distruşi tocmai de cei pe care i-au îndrumat, numai că marile personalităţi, indiferent de domeniul în care şi-au desfăşurat activitatea, au acţionat în virtutea unor interese personale, fiind îmboldiţi de orgoliu şi dorind să se afirme pe ei înşişi, ceea ce i-a condamnat să devină, finalmente, victimele propriilor metehne. Sfântul Ioan Botezătorul a fost şi el o astfel de personalitate marcantă, dar ceea ce îl distinge de ceilalţi şi-l face cu totul unic este faptul că el nu s-a lăsat înghiţit de ispita puterii, ci a ştiut să se înalţe deasupra ei, păstrându-se nesmintit în sensul misiunii pentru care a fost chemat de Dumnezeu, aceea de „îndreptător al lumii spre calea Domnului” (In 1, 23). A existat o clipă cu adevărat astrală pentru cursul evenimentelor la care facem referire, a cărei povară a stat pe de-a-ntregul pe umerii acestui bărbat sfânt şi care ar fi putut lua o cu totul altă turnură. Este vorba de momentul de dinaintea intrării Mântuitorului în istorie, când „poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inimile lor despre Ioan: „Nu cumva el este Hristosul?” (Lc 3, 15). Ceas de grea cumpănă, în care mărturia lui Ioan despre Iisus avea să fie decisivă, deoarece, în momentul respectiv, Iisus era încă necunoscut şi oarecum „dependent” de mărturia acestuia.

Încerc să mi-l închipui pe sfântul bărbat şi să înţeleg prestaţia lui de excepţie, care avea să se dovedească decisivă pentru cursul evenimentelor. Cu aspectul său rebarbativ şi, totuşi, asemuit îngerilor; plutind mai degrabă deasupra pământului, decât locuindu-l; firav, dar, în acelaşi timp, copleşitor prin autoritatea sa morală; înfipt în trupul veacului ca un jungher, pricinuindu-le tuturor nemulţumiri şi suferinţe. Ostaşi, vameşi, farisei, arhierei şi capete încoronate, toţi de-a valma îl frecventau, atraşi de cuvintele sale ca de un irezistibil magnet. Toţi sunt certaţi cu asprime, dar niciunul nu îndrăzneşte să cârtească împotriva lui. Iubit şi urât deopotrivă, Ioan era personalitatea cea mai controversată a timpului, dar şi cea mai impunătoare. Atât de mare îi era autoritatea, încât nici măcar regele Irod, deşi mustrat pentru fărădelegea de a fi luat în căsătorie pe femeia fratelui său, Filip, nu cutează să se atingă de el, deoarece „se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi, ascultându-l, rămânea-ndelug pe gânduri şi bucuros îl asculta” (Mc 6, 21), astfel încât numai în urma unor intrigi mârşave şi a multor presiuni se încumetă să-l arunce în temniţă.

Ioan era, pentru vremea respectivă, un adevărat far călăuzitor. Iubit de noroade, consultat de farisei şi de saduchei, respectat de vameşi şi de ostaşi şi urât, într-aceeaşi măsură, de potentaţii momentului, pe toţi îi copleşea cu incontestabila lui autoritate. Aici socotesc că se află esenţa chestiunii legate de Sfântul Ioan Botezătorul ca martor al Domnului. Fiind unanim recunoscut drept omul lui Dumnezeu, te întrebi ce s-ar fi întâmplat, dacă, la un moment dat, Ioan ar fi pretins că el este Mesia cel aşteptat. Era atât de mare, încât n-ar fi fost nicio problemă ca mulţimea, uşuratică şi de multe ori imprevizibilă, să-l accepte în această postură. A şi fost, de altminteri, încercat în acest sens, atunci când „au trimis la el preoţi şi leviţi să-l întrebe: Tu cine eşti? Şi el a mărturisit şi n-a tăgăduit; spunând: Nu sunt eu Hristosul. Şi ei l-au întrebat: Eşti Profetul?. Şi a răspuns: Nu sunt (In 1, 20-21), Ioan respingând ispita cu aceeaşi fermitate cu care şi-a asumat rostul de mărturisitor al Domnului în iconomia mântuirii. Dacă Ioan s-ar fi lăsat copleşit de acel imbold în virtutea căruia oamenii acţionează în majoritatea faptelor lor şi ar fi procedat aşijderea celorlalţi, scoţându-se pe sine în evidenţă şi dorind să fie el cinstit şi adulat, am fi asistat la o compromitere a lucrării lui Dumnezeu, la o ratare a istoriei mântuirii. Aici ni se descoperă, în toată plenitudinea, sfinţenia lui Ioan, în faptul că a procedat absolutamente altfel decât ceilalţi oameni; deci nu afirmându-se, ci smerindu-se până la completa uitare de sine, aşternându-se înaintea Celui despre care trebuia să mărturisească şi socotindu-se „nevrednic să se plece să-I dezlege cureaua încălţămintelor” (Mc 1, 17). Într-o desăvârşită anulare a propriei sale persoane, se oferă drept garant al mesianităţii lui Iisus, mărturisind că „Acesta este Cel despre Care eu spuneam: După mine vine un bărbat Care înaintea mea S-a plinit, fiindcă mai înainte de mine era. Şi eu nu-L cunoşteam; dar pentru ca El să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă” (In 1, 30-31).

oameni-iubiti.jpg

Intransigenţa morală şi verbul necruţător faţă de cei care se bălăceau în păcat îl vor costa scump, pentru toate acestea el plătind cu viaţa. Ferecat în bezna şi răceala temniţei, rămâne credincios misiunii sale, chiar şi atunci când aripa morţii îi fâlfâie implacabilă deasupra capului. Presimţindu-şi sfârşitul tragic, poate că umbra îndoielii se va fi abătut pentru o clipă asupra împlinirii rostului său, măcinându-i fiinţa plăpândă şi siguranţa lăuntrică. „Om asemenea cu noi în slăbiciunile” (Iac 5, 17) care ne ţintuiesc în mărginirea pământească şi chinuit de eventualitatea neîmplinirii misiunii sale, Ioan îi trimite pe câţiva dintre ucenicii săi la Iisus, să-L întrebe dacă „El este cel ce trebuie să vină, sau pe altul să aşteptăm?” (Mt 11, 3), iar Iisus îi trimite un răspuns pe măsura înţelegerii unui prooroc adevărat: „mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se binevesteşte” (Lc 7, 22). O astfel de întrebare din partea lui Ioan apare oarecum nelalocul ei şi nu tocmai pe potriva discernământului care îl caracteriza, cu atât mai mult cu cât îi cunoaştem consecvenţa cu care şi-a respectat principiile. Singura explicaţie plauzibilă a întrebării pe care i-a transmis-o lui Iisus este aceea că martorul trebuia să mai ofere încă o dovadă înainte de sfârşitu-i tragic – ultima şi cea mai copleşitoare dintre toate. Pentru că neclarităţile nu erau ale lui Ioan; nu el era cel care se îndoia de mesianitatea lui Iisus, ci prea proaspeţii şi încă şovăitorii Săi ucenici. Ei erau cei nedumeriţi, iar mărturia le este oferită prin faptele minunate pe care Iisus le săvârşeşte înaintea lor, ele constituindu-se în tot atâtea dovezi ale divinităţii Sale. Şi chiar dacă, poate pentru o clipă, îndoiala se va fi strecurat şi în sufletul lui Ioan, evidenţa celor săvârşite de Iisus îi spulberă orice umbră de îndoială. De acum, moartea care avea să vină năprasnic nu mai înseamnă nimic. Marea făgăduinţă a lui Dumnezeu s-a împlinit! Mântuitorul lumii a venit, este aici, trăieşte printre oameni, le tămăduieşte bolile, le alină durerile şi le şterge lacrimile. Misiunea lui se încheie aici, „această bucurie a mea s-a împlinit!” (In 3, 29). Aşa a ştiut Sfântul Ioan să privească rânduiala dumnezeiască, definind cu deplină smerenie relaţia dintre el, ca martor, şi Cel despre care trebuia să mărturisească în faţa lumii: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ, pământesc este şi ca un pământean vorbeşte” (In 3, 30-31).

Momentul solemn în care Iisus Îşi dezvăluie identitatea divină a sosit. De acum, lumina Lui sporeşte tot mai mult, culminând cu strălucirea de pe înălţimile Taborului, iar Ioan, martorul nesmintit al Mântuitorului în faţa lumii şi luceafărul prevestitor al Luminii celei neasfinţite, se topeşte în bucuria copleşitoare a misiunii împlinite. L-a făcut cunoscut oamenilor pe Fiul lui Dumnezeu, spunându-le că „cel ce crede în Fiul are viaţa veşnică” (In 3, 36), şi, prin nesmintita-i mărturisire, şi-a încheiat în chip tragic rostul de înaintemergător şi martor al Domnului.

« Precedenta