„Oameni iubiţi de Dumnezeu”, un titlu frumos la o carte frumoasă. Autorul, Părintele Nicolae Stoia, capelan la Penitenciarul din Satu Mare, cu studii teologice la Sibiu terminate acum 30 de ani, vechi şi reputat colaborator al Telegrafului Român, este deja un autor bine cunoscut şi larg apreciat. Mai ales cele câteva volume pe care le-a publicat înainte, bine receptate de cititori, stau mărturie despre înaltele-i competenţe în materie de scris teologic.

Cartea este un adevărat imn închinat măreţiei şi bunătăţii lui Dumnezeu, dar şi frumuseţi creaţiei Sale: „Ne copleşeşte - scrie autorul - perfecţiunea ce răzbate din inima fiecărui lucru şi ne plecăm cu adâncă smerenie înaintea orânduielii întru care toate se vădesc aşezate «povestind» (Ps 18 ,1), prin prezenţa lor, despre Cel ce le-a adus din nefiinţă la fiinţă. În faţa infinitei bogăţii de taine dimprejur, cât şi a celei dinlăuntrul fiinţei noastre, „atât de minunat alcătuită» (Ps 138,14), n-avem la îndemână alt cuvânt mai adecvat, prin care să exprimăm senzaţia ce ne cuprinde, copleşiţi fiind de «minunăţia lucrurilor Sale» (Ps 91, 5), iar «singurul pe care îndrăznim să-l rostim este uimirea» (p. 198). Şi nu mai puţin, un imn închinat dorului sădit în fiinţa umană după întâlnirea cu Dumnezeu: „În frageda făptură umană tălăzuieşte dorul după nemărginire, aşa cum, în cochilia firavă a scoicii, freamătă urieşescul ocean planetar” (p. 9). Scrisul Părintelui Stoia dă mărturie despre acest dor, dar şi despre calea împlinirii lui în Dumnezeu, prin împreună-lucrarea noastră cu El.

Materialele prezente în acest volum, cu referire la sărbători (şi personalităţi) ale calendarului nostru, dar şi la unele capitole de credinţă ortodoxă, cu apărarea acesteia în faţa rătăcirilor, nu sunt propriu-zis predici - sau, mai degrabă nu sunt numai predici. Sunt mult mai mult decât atât. Ne aflăm, cu adevărat, în faţa unor superbe eseuri teologice, în care cititorul avizat este cucerit atât de seriozitatea şi consecvenţa informaţiei biblice şi teologice de înaltă calitate, cât şi de înălţimea şi libertatea gândirii şi, nu mai puţin, de frumuseţile literare. Volumul este, într-adevăr, de mare folos pentru predicatorii credinţei ortodoxe - şi călduros recomandat şi în această calitate -, dar nu în sensul că ar oferi simple predici, reproductibile ca atare. Ceea ce predicatorul află aici este o sursă bogată şi valoroasă şi modele de ţinută pentru a-şi construi propriile-i „cuvinte”, care să-i convingă şi să-i cucerească pe ascultătorii săi.

Aflăm aici frumoase cuvinte-eseuri legate de sărbătorile împărăteşti: Naşterea Domnului, Tăierea împrejur a Domnului, cu punerea numelui Său, Botezul Domnului, Floriile, Învierea Domnului, cu combaterea „contestatarilor Învierii” (p. 297 şi urm.) Şi cu dovedirea faptului că „taina Învierii adastă în taina trupurilor noastre” (p. 304 şi urm.), Înălţarea Domnului, Schimbarea la Faţă); apoi cele legate de sărbătorile Maicii Domnului: la Naşterea Sfintei Fecioare, la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, la Buna Vestire, „punctul zero al creştinismului”; cele ale diferiţilor sfinţi: Sfântul Ioan Botezătorul, Cuvioasa Maria Egipteanca, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Grigorie Palama, „părintele teologiei moderne”, cum, pe drept, îl numeşte autorul, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a cărui actualitate stă „în faptul că a avut capacitatea de a discerne între esenţă şi aparenţă, între Adevăr şi minciună, chiar dacă preţul ce trebuia plătit era cel mai scump: propria-i viaţă” (p. 107), Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sfinţii Apostoli, Sfântul Prooroc Ilie, Sfânta Cuvioasa Paraschiva, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, care a fost o adevărată „sinteză între ortodoxie şi ortopraxie” (p. 183) - desigur, nu în această ordine şi, de fiecare dată, cu titluri emblematice. De precizat, de asemenea, că pentru unele dintre sărbători aflăm mai mult decât un singur cuvânt în această bogată lucrare.
Iată, de pildă, o superbă caracterizare a Sfântului Ioan Botezătorul: „Încerc să mi-l închipui pe sfântul bărbat şi să-i înţeleg prestaţia de excepţie, ce avea să se dovedească decisivă pentru cursul evenimentelor. Cu aspectul său rebarbativ şi, totuşi, asemuit îngerilor; plutind mai degrabă deasupra pământului, decât locuindu-l; firav, dar, în acelaşi timp, copleşitor prin autoritatea morală; înfipt în trupul veacului ca un jungher, pricinuindu-le tuturor nemulţumiri şi suferinţe. Ostaşi, vameşi, farisei, arhierei şi capete încoronate, toţi de-a valma îl frecventau, atraşi de cuvintele sale ca de un irezistibil magnet. Toţi sunt certaţi cu asprime, dar niciunul nu îndrăzneşte să cârtească împotriva lui. Iubit şi urât deopotrivă, Ioan era personalitatea cea mai controversată a timpului, dar şi cea mai impunătoare. Atât de mare îi era autoritatea, încât nici măcar regele Irod, deşi era mustrat pentru fărădelegea de a fi luat în căsătorie pe femeia fratelui său Filip, nu cutează să se atingă de el, deoarece «se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi, ascultându-l, rămânea-ndelug pe gânduri şi bucuros îl asculta» (Mc 6, 21), şi numai în urma unor intrigi mârşave se încumetă să-l arunce în temniţă” (p. 24). Şi autorul se întreabă - şi răspunde la această întrebare: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Ioan ar fi pretins că el este Mesia cel aşteptat?”.Pe lângă aceste materiale legate de diferitele sărbători, aflăm importante şi interesante materiale tematice. Astfel, de pildă, în legătură cu Maica Domnului, aflăm valoroase materiale despre pururea-fecioria Maicii Domnului, care „a constituit preocuparea de căpătâi a tuturor Părinţilor Bisericii, demonstrând, fiecare în stilul său specific, că această situaţie neobişnuită a fost un fapt real, căruia îi evidenţiau, totodată, şi importanţa deosebită pentru mântuirea neamului omenesc” (p. 62). Apoi despre problema aşa-zişilor „fraţi” ai Domnului, cu combaterea acelei „blasfemii la adresa divinităţii” a acelora care susţin „cu seninătate şi cu voioasă iresponsabilitate, că ea ar mai fi avut şi alţi copii împreună cu dreptul Iosif” (p. 68).În legătură cu Naşterea Maicii Domnului, autorul ţine să precizeze că „sursa cea mai des folosită în acest sens este lucrarea cunoscută în literatura de specialitate sub numele de Protoevanghelia lui Iacob, aceasta fiind scrierea care, alături de tradiţia vie a Bisericii, ne-a transmis informaţiile, câte le avem, despre viaţa Sfintei Fecioare” (p. 36-37). Despre Buna Vestire, citim, printre altele : „În atmosfera de tulburătoare taină a Buneivestiri, freamătă o mireasmă din splendoarea neasemuită a Începutului; răzbate şi străluceşte o rază din măreţia şi prospeţimea Fiat-ului genesic, cel al pri¬mordiilor, atunci când toate, întemeiate în Cuvântul, «fără de care nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut» (In 1, 3), au irumpt din genunea nefiinţei, îmbogăţind zariştea firii. Am putea spune că, într-un anume sens, totul a depins de încuviinţarea Fecioarei, care avea libertatea deplină să refuze invitaţia lui Dumnezeu de a-I deveni părtaşă la planul de mântuire a lumii” (p. 52-53). „Dar - zice mai departe autorul - în zămislirea cea mai presus de fire a Fecioarei nu s-au întâlnit numai cele două voinţe, ci şi cele două naturi, atât de diferite în exprimare şi de neapropiat în esenţialitatea lor, «în umanitatea lui Hristos, Cel supraesenţial manifestându-Se în fiinţa umană fără a înceta să fie ascuns chiar şi după această manifestare», ele îngemănându-se desăvârşit într-o Persoană unică: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu…” (p. 57).

De asemenea, în afară de cuvântul pentru Sfinţii Apostoli, aflăm un serios material despre erezia primatului papal. Apoi un altul despre convertirea lui Saul din Tars, „vânătorul vânat”, adevărată moarte şi înviere. „Moartea lui Saul - scrie autorul - a fost cu adevărat ireversibilă, după cum aşijderea i-a fost şi învierea şi nimeni, niciodată, aidoma lui, nou-născutul întru Hristos Pavel, nu s-a identificat cu El până la măsura anulării de sine şi nici nu a fost «răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc întru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m-a iubit şi pe Sine Însuşi S-a dat pentru mine» (Ga 2, 20)” (p. 143).

Sunt prezente aici, de asemenea, adevărate capitole de teologie dogmatică. Astfel, citim lucruri de înaltă ţinută teologică despre Hristos şi despre mântuirea întru El a omenirii, cu combaterea argumentată a neoarianismului pe care-l reprezintă umanismul modern, la modă nu numai în cercurile „umaniste”, ci şi, nu mai puţin, în teologia occidentală contemporană. Hristos este nu numai Dumnezeu-Omul şi Mântuitorul, ci şi „furtuna lumii” : „…Hristos este furtuna Care ne ţine în neodihnă. El este furtuna care necontenit iscă furtună, dar o furtună care rânduieşte şi dă sens, unul total, prin care se luminează toate deopo¬trivă, căci «aşa cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de cer luminează pân-la cealaltă parte de sub cer, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa» (Lc 17, 23)” (p. 241). Alte teme ilustrate în volum: despre preoţie şi despre sensul corect al termenului „presbyteros”, cu combaterea interpretării protestante şi neoprotestante; despre om; despre icoană - „o imagine de Dincolo”, „oglindă şi taină”; despre cinstirea şi despre înţelesurile Sfintei Cruci; despre cinstirea Duminicii ş. a.

Omul - scrie, de pildă, Părintele Stoia - este o „fiinţă a foamei”: „Foamea defineşte omul în cea mai concretă dimensiune a existenţei sale, în dependenţa nemijlocită de realitatea imediată” (p. 77). Iar Dumnezeu i se oferă în cel mai răvăşitor mod cu putinţă, sub chipul mâncării, spunând că „cel ce mănâncă Trupul Său şi bea sângele Său are viaţă veşnică” (In 6,54), ceea ce depăşeşte toate aşteptările omului. Oricât de copleşitor ar fi darul lui Dumnezeu, dacă ar fi lipsit de consistenţă materială, ar aluneca în iluzie. De aceea, omul este poftit „să guste şi să vadă că bun este Domnul” (Ps 33, 8). Sfânta Scriptură înfăţişează omul ca pe o făptură plăsmuită pe dimensiunea foamei, lumea întreagă fiindu-i oferită „spre hrană” (Fc 1, 29). Ca să poată exista, omul trebuie să mănânce, deci să asimileze creaţia în trupul său şi s-o sublimeze în carnea şi sângele lui, ea fiind „masa unui banchet universal; o prezenţă şi o revelaţie a lui Dumnezeu, dar (…), totodată, şi o euharistie, aşadar semn al nemăsuratei generozităţi divine. De altminteri, cea dintâi întâlnire dintre Dumnezeu şi om, care este şi o descoperire a Sfintei Treimi în Vechiul Testament, se petrece tot pe dimensiunea mâncării” (p. 80). „La Cina cea de Taină, Fiul Se oferă pe Sine omului mâncare spre viaţa veşnică, iar dacă nu va mânca Trupul Fiului Omului şi nu va bea Sângele Lui, nu va avea viaţă întru el (In 6, 53), fapt ce răstoarnă sensul istoriei, răsucindu-i curgerea dinspre materie către spirit, dinspre efemer către veşnicie şi dinspre sânge către Duh” (p. 82).

Tot în legătură cu tema omului, este remarcabil materialul despre Cinstirea adusă de Dumnezeu frumuseţii umane, cu precizarea din subtitlu: „Întru cinstirea Părintelui nostru Nicolae Steinhardt care ne-a învăţat să credem că Dumnezeu crede în frumuseţea oamenilor”. Autorul porneşte de la constatarea că există „în Scriptură, câteva situaţii când Dumnezeu este Cel ce Îşi vădeşte admiraţia în faţa frumuseţii de care este capabilă fiinţa umană - aş îndrăzni să spun că sunt minuni săvârşite de om asupra lui Dumnezeu” (p. 200). „Sutaşul roman, deşi străin de spaţiul iudaic, copleşit de smerenie şi socotindu-se nevrednic să-L găzduiască pe Iisus în casa lui, prin credinţa lui puternică, Îl face, în varianta lucanică, «să Se mire» (Lc 7, 9), iar în cea mateiană, care aduce un spor de expresivitate, «să Se minuneze» (Mt 8, 10), stârnindu-I de-a dreptul uimirea şi încântarea şi obligându-L, prin frumuseţea caracterului său, să exclame că «nici în Israel n-am aflat atâta credinţă», drept pentru care Iisus îl va răsplăti pe măsură, spunându-i, aşa cum nu multora avea să le spună, «fie ţie după după cre¬dinţa ta» (Mt 8, 13). Aşijderea, femeia canaaneancă este şi ea un exemplu de frumuseţe” (p. 201). „În nicio altă întâlnire a lui Dumnezeu cu omul n-a mai existat o atât de profundă intimitate între cei doi, cum este cea din episodul cu femeia păcătoasă, care Îi spală Mântuitorului picioarele cu mir amestecat cu lacrimi şi I le şterge cu părul capului său. Prin căinţa ei, femeia urcă până-n inima lui Dumnezeu, cucerindu-L şi «silindu-L» s-o aşeze în proximitatea Lui, fiindcă un om pe care El îl declară fără păcat I se aseamănă întrucâtva, fiind şi el ca Dumnezeu” (p. 204).

Am dat aceste câteva citate ca ilustrări ale frumuseţii şi ale profunzimii abordărilor oferite în volumul de faţă.

Părintele Stoia este, desigur, un autor talentat. Dar, înainte de toate, este unul foarte bine informat, cu recurs la o bibliografie nu numai bogată, ci şi de cea mai bună calitate (de la surse la care sunt de menţionat, în afară de Sfânta Scriptură, scrierile Eusebiu al Cezareii, de pildă, sau Protoevanghelia lui Iacob, până la autori moderni ca Vladimir Lossky, Părintele Dumitru Stăniloae şi alţii). Această informaţie deopotrivă largă şi extrem de selectivă asigură calitatea excepţională a exegezelor sale biblice, ca şi a sistematizărilor teologice sau a demersului apologetic şi catehetic-misionar.

Iată numai câteva dintre caracteristicile şi realizările de excepţie care recomandă această carte! O vor citi cu folos nu numai preoţii şi teologii, ci şi toţi cei iubitori de lectură teologică şi de spiritualitate de bună calitate.

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

Cuprins

Chemare şi răspuns

Martorul Domnului

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Praznicul aşteptării

Intrarea în Biserică a Macii Domnului

Punctul zero al creştinismului

Maică Pururea-Fecioară

Netemeinicia biblică a chestiunii „fraţii Domnului”

Omul, fiinţă a foamei

Cuvioasa Maria Egipteanca

Scara: simbol al suirii omului către Dumnezeu

Părintele teologiei moderne

Actualitatea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe

Cei întocmai cu Apostolii

„Stâlpii” Bisericii Creştine

Este justificat biblic primatul papal?

Vânătorul vânat

„Pe preoţii cei dintre voi”

Arianism şi neoarianism

Omul iubit de Dumnezeu

Ocrotitoarea Moldovei şi a tuturor românilor

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie

Ortodoxie şi ortopraxie

Praznicul Sfinţilor Arhangheli Mihail și Gavriil

Cinstirea adusă de Dumnezeu frumuseţii umane

Plinirea vremii

Urcarea omului la Dumnezeu

Întru oameni pace

Hristos, Furtuna lumii

Ca o binemirositoare aromă, Domnul!

Numele mai presus de orice nume

Chipuri ale botezului creştin în Vechiul Testament

Ţipătul mut

Adevărata identitate a lui Iisus

Tragicul asumat

Contestatarii Învierii

Taina Învierii adastă în taina trupurilor noastre

Furişată vedere în nevăzutul de Dincolo

O imagine de Dincolo

Icoana: oglindă şi taină

Cinstirea Sfintei Cruci nu este idolatrie!

Înţelesurile Sfintei Cruci

Temeiuri întru cinstirea Duminicii

Sfârşitul care începe

Trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.

Reporter: Părinte Arsenie, ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

Părintele Arsenie: Recomand o stare de veselie interioară, din inimă, o stare care înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare.

Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă continuă care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?

Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor.

Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi.

Eram într-o anumită relaţie şi cu părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins - am fost amândoi în acelaşi lot - el s-a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost - puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul - părintele Stăniloae a rămas impresionat.

Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L-am avut pe Virgil chiar în celulă. Am stat împreună, mi-a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud.

Pe mine m-au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat - ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi.

Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

Citeste mai departe…

Colindul luminii biruind întunericul

Bunicului Ioan şi fratelui Gheorghe,
pururi colindătorii Neamului nostru

fragment din Calutul lui Dumnezeu - Pr. Constantin Necula (Ed. Bunavestire, Bacau, 2003)

Orăşelul de câmpie transilvană căuta, cu ochii ferestrelor închişi, noaptea. Cenuşiul caselor, abia atinse de bruma frigului, continua pe pământ linia cenuşie a unei ninsori ce sta să cadă de pe la sfârşitul lunii noiembrie şi care se „murdărise” de‑atâta aşteptare în antecamera norilor. Ba cenuşiu era tot asfinţitul din Ajunul acela de Crăciun şi pentru că în mijlocul oraşului zăcea, ca o rană de vărsat pe faţă de om întristat, fosta puşcărie habsburgă ce‑nghiţea acum - iad de cenuşă - vieţile a zeci, a sute, a mii de români. Ziduri înalte şi înghimpate cu spinii unor grozave „Golgote” de sârmă şi plumb ucigător despărţeau temniţa de oraş, mai corect, pe oamenii îngropaţi de vii în cenuşiul închisorii de cei îngropaţi, dar încă mişcând părelnic prin oraş. Închisoarea mică, de închisoarea mare, ce‑şi avea zidurile îngropate în hotarele ţării.

Furia unei propagande deşucheate şi vulgare făcuse pe oameni să se prefacă sau să uite cu adevărat că este Ajun de Crăciun. Cine să‑şi fi luat inima în dinţi să treacă din casă‑n casă vestind Naşterea, când inimile le erau micite de‑atâta teamă? O teamă ce‑i cuprinsese pe cei bătrâni şi pe cei tineri deopotrivă, înnoroindu‑le sufletele. Pruncii, şi să fi vrut să plece la colindat, n‑ar fi ştiut ce să zică. Ce Betleem? Care Maria? Ce Prunc Ceresc? Care Hristos? Ochii lor mari străluceau de bucurie lumină atunci când, pe drumul spre şcoală ori de la şcoală acasă, întâlneau preotul, un chip blând cum zăreau numai pe bolta din afară a bisericii oraşului ce domina centrul. Era singurul chip care n‑avea culoare cenuşie, iar biserica - în­veş­mân­tată ca o mireasă - părea că strânsese în zidurile ei toate zăpezile lumii, iar pereţii ei găzduiau toţi îngerii cerului…

Citeste mai departe…

Smerenia de a fi român

Postfaţă la cartea Costel Busuioc, postfaţă scrisă de Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula 

E aproape imposibil să scriu despre un om care m-a făcut să plâng de bucurie. Desigur că pentru oamenii dedaţi la distracţii permanente sau elevări perpetue numele lui Costel Busuioc le va fi trecut numai pe la ureche. Mie mi-a trecut prin inimă. M-a obligat să-mi aduc aminte de toţi românii care, cu dinţii strânşi, hrăniţi de himere pentru a-şi birui sărăcia, au luat drumul unui exil al cărui sfârşit nu poate fi întrevăzut dintru început. Am trăit  printre ei, le-am ascultat durerile şi biruinţele, i-am văzut plecând din ţară şi revenind. Oricât de bine ajunseseră, masca de bucurie pe care o atârnaseră de faţa lor la despărţirea de rude cădea la vederea graniţei cu Ungaria, dincolo de care erau toate celelalte graniţe, dincolo de care era „acasă printre străini”.

Nici nu mai ştiu ce m-a făcut să urmăresc ştirile vremii, pentru că mai întâi Costel Busuioc a fost pentru români o ştire. Candid ca un personaj bun din poveştile copilăriei, cu nume amirosind a dar dumnezeiesc, din ştire a început să crească omul. Nu bănuiam nicicum dramele şi jovialitatea pe care mi le-au descoperit cartea aceasta de interviuri cu prietenul nostru Romeo Petraşciuc. Dar în cuminţenia soţiei sale, a copiilor, în bunul simţ din gesturi şi priviri am descoperit că Dumnezeu încă ne iubeşte, ridicând dintre noi câte un fir de busuioc, discret şi fremătând de mireasma cerului. Apoi a fost biruinţa. O să credeţi că e puţin lucru ce i s-a întâmplat. Luaţi şi citiţi. Veţi înţelege de unde vine forţa acestei candori care a topit un public format în mare parte din oameni care se depărtaseră constant de România şi de români, care doar în drama terorii de la Madrid ori a câte unui atentat cu bombă ori la bunul simţ european îşi mai aducea aminte de virtuţile care ne leagă ca popoare, ca fii ai lui Dumnezeu.

Citeste mai departe…

Jegul trupesc - Parintele Nicolae STEINHARDT

Fragment din: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”

1971

Opera rock-pop Jesus Christ Super Star intră şi ea, cred, în definiţia de mai sus.

O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric.

Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul. Îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stâlp, priveşte îngrozit bâlciul. Dar Pruncul râde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului.

Citeste mai departe…

Ispita de dreapta - Parintele Nicolae STEINHARDT

Fragment din: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”

Văratec, 1970

Există o ciudată ispită - de dreapta, conform Părintelui Cleopa - aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:

a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să
mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici
şi medicamente, de vreme ce ne putem oricând tămădui prin rugăciuni.

Convingerea aceasta care aduce întrucâtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (îl chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întâi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.

E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel - cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).

Citeste mai departe…

Ce este Creştinismul - Parintele Nicolae STEINHARDT
Parintele Nicolae STEINHARDT - 20 de ani de la trecerea la Domnul

Fragment din: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”

1965

Nenorocirea este că veacuri de-a rândul - şi acum mai mult decât oricând - până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.

În vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă de aventură e happening - e cel mai formidabil happening.

Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţie Hanemann minimală, roabă neolitică.

Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină).

Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă - dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare înălţime - şi nici o plasă dedesubt.

Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai „tare” a unor cărţi ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti în viaţă a lui Dale Carnegie.

Isihie: fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la sfântul munte. Pretutindeni. O reţetă universală.

Citeste mai departe…

Sandu Ştefănescu şi un gardian prostănac

fragment din “IMN PENTRU CRUCEA PURTATÔ de Virgil Maxim

Vezi şi: MARTURISITORUL VIRGIL MAXIM - DE 12 ANI IN SLAVA CEREASCA

Duminica următoare am avut altă aventură. Un lan de floarea soarelui trebuia recoltat, floarea bătută şi depozitată, iar cocenii legaţi în snopi şi făcuţi şiră. Fiind ultima restanţă, am hotărât să se înapoieze la Galda cei mai în vârstă, între ei domnii Trifan şi Marian, iar după lichidarea lucrărilor ceilalţi. Cei rămaşi, vreo 10-15, am recoltat în cursul săptămânii „pălăriile” de floarea soarelui, le-am depozitat într-o baracă-magazie pe câmp, am tăiat cocenii. Urma să batem pălăriile şi să depozităm sămânţa. Miliţienii care păţiseră ruşinea cu fânul plecaseră la Aiud; în locul loc era unul venit de curând în colonie, cam prostănac. Iertaţi-mi aprecierea, cred că nu i se potrivea alt calificativ. „Bă! Eu sunt cineva aici! Aţi înţeles?”, era repica lui. Tot ce voia şi ordona trebuia executat fără comentarii. Sâmbătă seara a fost anunţat că Duminica vom merge la Biserică.

- Vedem noi până mâine, a zis el şi a intrat în corpul de gardă.

S-a sculat cu noaptea în cap şi a dat deşteptarea pentru toată colonia. Abia terminasem de aranjat paturile:

- Adunarea! Încolonarea şi direcţia floarea soarelui!

Citeste mai departe…

18 februarie 1952 - 57 de ani de la trecerea în cetele mărturisitorilor.

Despre „medievalismul” creştinismului

Un om politic cu convingeri liberale i-a spus lui Valeriu:

- Pentru mine credinţa este o instituţie pe care trebuie să o încurajăm pentru a fi un corectiv al egoismului şi abuzului ome­nesc. Dincolo de rolul ei socio-politic, ea nu mă interesează. Omul politic nu are nevoie de Dumnezeu. Credinţa trebuie în­grădită politic, pentru a evita un nou Ev Mediu obscurantist.

- Domnule, i-a răspuns Valeriu, pentru unul ca dumnea­voastră suferinţa este salvatoare. Prin suferinţă veţi ajunge la lumina credinţei. Veţi înţelege atunci că sunteţi mic şi nedesă­vârşit, că lumina dumneavoastră este întuneric, că numai prin Dumnezeu poţi fi om adevărat, că numai prin credinţă sunt deschise orizonturile cunoaşterii şi, în fine, că lumea nu se poate mântui fără credinţă. Sunteţi solul unei idei preconcepute des­pre Evul Mediu şi al unei falsificări a conceptului creştin. Mai mult decât oricine, credincios se cuvine a fi omul politic, căci orientând lumea, el împlineşte voia lui Dumnezeu, şi-i revin mari responsabilităţi. In ceea ce priveşte Biserica şi rolul ei ca in­stituţie, ea nu este un corectiv, ci o integrare a lumii în Hristos şi nu priveşte o parte, ci întregul. întrucât n-aţi voit a primi cre­dinţa din pricina egoismului materialist, iată că vă vin suferinţa şi moartea prin ateismul materialist. Egoismul burghez e strivit de fiul său mai cumplit, orgoliul ateist-materialist. Nădăjduiesc din inimă ca înainte de moarte sâ ajungeţi la credinţă, dar asta ar însemna să-I urmaţi lui Hristos.

Şi omul acela a ajuns la credinţă.

Citeste mai departe…

Cuvânt la slujba de înmormântare a martirilor de la Târgu Ocna*

Fragment din cartea: Parintele Voicescu, un duhovnic al cetatii, Editura Bizantina

Slujba înmormântării marchează durerea despărţirii. Pentru cei ce cred în Dumnezeu însă, moartea nu este un eşec, nu este punctul terminus. E pragul care desparte cele două tărâmuri, poarta prin care se intră în celălalt plan de existenţă.

Noi, creştinii, nu suntem ca cei fară de nădejde. Credem în lumea de dincolo, credem în înviere. Pentru că ştim că suntem şi altceva decât carne şi sânge. Şi că tocmai acest altceva - sufletul veşnic - ne defineşte ca oameni. De aceea, slujba înmormântării este, pentru noi şi pentru cei plecaţi, prilej de întărire a nădejdii în înviere.

Slujba pe care am săvârşit-o astăzi e mai puţin obişnuită. I-am prohodit, după patruzeci de ani, pe cei care şi-au sfârşit viaţa, ca deţinuţi politici, în penitenciarul Târgu Ocna şi au fost aruncaţi aci, în gropi comune, fară slujbă, fară cruci. Parcă văd lada de la poartă… De multe ori cu doi de-ai noştri în ea; şi chiar cu unul pe capac… Şi după ce îşi deşerta morţii, lada se întorcea înapoi şi aştepta pe alţii… Ne aştepta pe noi…[1]

Citeste mai departe…