Fundaţia “Sfinţii închisorilor” și Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR) Sibiu vă invită joi, 5 aprilie 2012 la conferinţa “Să nu ne răzbunaţi!” – Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia.

Invitat va fi monahul Moise Iorgovan de la Mănăstrirea Oașa,  coordonatorul cărţii “Sfântul închisorilor” şi al volumelor “Să nu ne răzbunaţi”.

Evenimentul va cuprinde lansarea cărţii cu același titlu şi vizionarea unui film despre suferinţele din Basarabia.

Evenimentul va avea loc în aula „Mitropolit Ioan Meţianu” a Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, începând cu ora 19.00. Citeste mai departe…

DEMOSTENE ANDRONESCU – În loc de rugăciune

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram, ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

59 de ani de la mutarea la ceruri a Sfantului Valeriu Gafencu

18 februarie 1952 – 18 februarie 2011

Book Review: The Saint of The Prisons, on the life of Valeriu Gafencu,

collected and annotated by the monk Moise

“Communism filled heaven with saints” said Father Arsenie Papacioc. This book is the inspiring story of one of them. Although his earthly life was only just thirty-one years, he attained union with Christ in a remarkable way

The first part of the book gives a short account of his early life. Both of his parents were devout Christians; Valeriu was the only son, but had three sisters. The account of his last meeting with his father, who died in a camp after courageously defending his village, is most moving.

Valeriu was an intelligent young man, idealistic and passionate about his faith and his country. He was a law student when he was arrested, aged just twenty, because of his involvement in “the brothers of the cross” within the Legionnaire organisation. Whatever ones political views are of the Legionnaires party, there is no doubt that Valeriu was solely motivated by a pure idealism that cared passionately about his country and his fellow men.

Citeste mai departe…

Nicolae Steinhardt – Arheologia regăsirii

Un film documentar realizat de TVR Cultural despre Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – 30 martie 1989), scriitor, publicist, critic literar şi jurist român, originar din Pantelimon, judeţul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creştină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, îşi va lua numele de fratele Nicolae, şi se va călugări după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. A fost doctor în drept constituţional.

Arestarea

În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Botezul

Acest eveniment înlătură “orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, “spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii).

Jurnalul fericirii

Episodul dă naştere cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor ‘70, această primă variantă – circa 570 de pagini dactilografiate – este confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. “Jurnalul fericirii” este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989.

Temându-se de noi intervenţii din partea Securităţii, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoş pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Moartea

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: “Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde: “Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”.

Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989. În ajunul morţii sale, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş au trecut pe la mănăstire şi au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea şi alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptăţile regimului comunist

49 de ani de la trecerea la domnul a Parintelui Ilarion Felea(†18 septembrie 1961)

Puţin cunoscut de oamenii de azi, părintele Ilarion Felea reprezintă un simbol al puterii de jertfă a preotului adevărat în vremea prigoanei comuniste. Poate lucrările lui ar fi atins cel puţin dimensiunea celor scrise de părintele Stăniloae dacă ar fi apucat să-şi desăvârşească opera începută.

…

S-a născut în 1903 la Valea Bradului, judeţul Hunedoara, tatăl său fiind preot, a făcut studii serioase, trecând pe la Academia “Andreiană” din Sibiu, Litere şi Filosofie din Cluj şi Teologia din Bucureşti, unde îşi ia şi doctoratul.

Calvarul lui a început în 1945, când a fost arestat şi dus pentru câteva luni în lagărul de la Caracal, eli­berat fără a fi judecat. În opoziţie cu propaganda atee a vremii, părintele Ilarion propovăduia cu înflăcărare de la amvon despre curajul şi virtuţile creştine, despre iubirea de Dumnezeu. Preotul profesor Felea atrăgea foarte mulţi intelectuali la biserică prin cuvintele sale pline de har, cuvinte care mergeau la inimile şi minţile tuturor. În Arad, unde era preot şi profesor, a susţinut o serie de conferinţe pe teme teologice şi naţionale în care auditoriul găsea adevărurile de care era însetat. Puterea de a atrage pe lângă el intelectualitatea, felul direct de a spune lucrurilor pe nume şi curajul de a vorbi despre credinţă în lumea care era dorită de comunişti fără Dumnezeu, toate acestea au făcut ca părintele Ilarion să fie un duşman al  noului regim. Iar dacă în 1945 a scăpat cu doar câteva luni de lagăr, în 1949, chiar în ziua de Botezul Domnului, 6 ianuarie, după ce fusese în casele oamenilor pentru a le sfinţi, după tradiţie, a fost arestat din nou. De data aceasta a fost condamnat la 1 an de închisoare, pe care l-a executat la penitenciarele Timişoara şi Aiud. Acuzaţia: “omisiunea denunţării”, cum ne spune biografia sa consemnată în “Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă.  Eliberat în ianuarie 1950, părintele Ilarion a fost reintegrat preot la Arad, fiind însă urmărit în permanenţă de Securitate.

În 1948, religia fusese deja interzisă în şcoli, icoanele scoase de pe pereţi, troiţele de lângă şcoli distruse, aşa încât a fi vorbit în public despre credinţa în Hristos era o crimă în ochii autorităţilor. Articolele publicate de preotul Felea în revista Biserica şi Şcoala au dus la a treia arestare a sa. La 25 septembrie 1958, a fost ridicat şi dus la Ministerul de Interne (Uranus) din Bucureşti şi supus unei anchete extrem de brutale, apoi dus la Cluj şi judecat în secret. Împreună cu alţi şase preoţi din Arad, a fost condamnat la 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj, la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinei sociale” şi 20 de ani de temniţă grea pentru “activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. A făcut închisoare la Gherla mai întâi, apoi la Aiud, unde a murit în 1961.
…

Preotul Ioan Bărdaş, fost coleg de detenţie la Aiud, marturisea despre el:

“Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă, şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii mai ales de cei tineri”, spunea acelaşi preot.

Emoţionantă este solidaritatea celor din închisoare care, prin mijloace neconvenţionale – dar singurele pe care le aveau la îndemână – îl petreceau la groapă pe cel care a murit. Părintele Ilarion a murit la 18 septembrie 1961, după chinuri numai de el ştiute. A fost şi el petrecut cu “morse”, cu cântări înăbuşite rostite sub pătură, cu rugăciuni şoptite, din mai multe inimi o dată. Preotul Bărdaş: “Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul: «Acum îl duce la groapă pe părintele Felea!». Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10:00, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5.000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: «Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit». Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot: dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură. Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă «stăpânirea» de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de Evul Mediu, şi ea se petrecea în Evul Modern, în era comunistă! Carul funebru se ducea la Trei plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: «Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!»”. (“O înmormântare la Aiud”, din volumul “Din temniţe spre sinaxare”, Ed. Egumeniţa 2008).

Ne-au rămas de la el o seamă de cărţi şi studii de mare valoare teologică şi culturală, pe care le-a tipărit în timpul vieţii, dar şi şase volume care au fost pu­blicate după căderea comunismului.
Iată câteva titluri ale cărţilor lui: “Convertirea Creştină”, “Drumul crucii”, “Teologie şi preoţie”, “Religia iubirii”, “Religia culturii”, “Duhul adevărului”, “Pocăinţa”, “Critica învăţăturii baptiste”, “Catehism creştin ortodox”, “Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană”.

Vezi articolul intreg aici:
Petrecut cu morse şi rugăciuni sub pătură

Vezi si:

• A murit Parintele Ilarion Felea – Aiud 1961

Parastas pentru Ioan Ianolide, marturisitorul din temnitele comuniste

Pe 5 februarie 1986 trecea la Domnul cu pace Ioan Ianolide, prietenul cel mai apropiat al Sfântului Valeriu Gafencu şi autorul nepreţuitelor mărturii “Întoarcerea la Hristos” şi “Deţinutul profet”.

Îi aşteptăm pe toţi aceia care au fost primitori ai cuvintelor sale izvorâte din multă suferinţă, lacrimi şi iubire pentru noi, să-i cinstim memoria prin participarea la parastasul care se va săvârşi la mormântul lui Ioan de la cimitirul mânăstirii Cernica, sâmbătă, 6 februarie 2010, ora 12. Cei care doresc şi au posibilitatea sunt aşteptaţi să ajungă mai devreme la cimitir pentru pregătirea desfăşurării parastasului.

Vezi si:

• Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă
• Sfântul închisorilor
• Câteva gânduri de ale lui Valeriu Gafencu
• Cuvânt la slujba de înmormântare a martirilor de la Târgu Ocna
• Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori

Sf. Mucenic Valeriu Gafencu – la Radio Romania Actualitati la emisiunea Semnături Celebre de la Radio Romania Actualităţi. (10.12.2009)

Vezi si:
Părintele Atanasie Ştefanescu la Radio Romania Actualităţi

Inainte-vederea Sfântului Columba din Iona

din viaţa Sfântului Columba din Iona (521-597)

Columba nu numai că vedea ceea ce se afla în sufletul oamenilor, sau lucruri care aveau să se întâmple în viitor, ci avea şi darul de a şti lucruri care se petreceau la mare depărtare. De multe ori spunea celor ce se aflau împreună cu el despre bătălii şi lupte ce tocmai se purtau în alte ţinuturi. De pildă, odată, când era împreună cu ucenicul său Lugbe, a oftat din greu şi apoi a început să lăcrimeze.

Întrebat fiind despre pricina mâhnirii sale, a răspuns că tocmai atunci, în Irlanda, doi oameni de neam mare mureau din pricina rănilor pe care şi le făcuseră unul altuia. Când, după o săptămână, un bărbat a venit în insulă şi a povestit despre aceasta, Lugbe a început să-l întrebe pe cuvios, cu stăruinţă şi lacrimi, despre chipul în care primeşte aceste descoperiri. După multe rugăminţi, văzând hotărârea ucenicului său, sfântul a primit să-i arate cele cerute, însă doar dacă acesta avea să păstreze taina celor aflate până la moartea omului lui Dumnezeu.

Citeste mai departe…

Părintele Nicolae de la Piatra Neamţ

In urma altor mişcări de trupe, am ajuns cu un preot foarte bătrân, cred că avea peste 85 de ani, părintele Nicolae, din Piatra Neamţ, un monument de bunătate şi înţe­lepciune, în care vedeam chipul patriarhilor biblici. Ştia atâtea întâmplări minunate din viaţa manăstinlor noastre duioase şi frumoase, cu care ne umplea sufletele de mireasmă sfântă, era un Pateric viu.

După rugăciunea de dimineaţă, ne vorbea despre o virtute creştină. Aşa rânduisem. Expunerea teoretică era urmată de exemplificare. Era vorba despre smerenie şi îngâm­fare. Părintele a început direct cu exemplificarea printr-o povestire adevărată:

“Prea Sfinţitul Melchisedec al Romanului a fost invitat să ia parte la o serbare a românilor din Bucovina. Intrase în folosinţă calea ferată Iaşi-Cernăuţi. Pe vremea aceea trenurile aveau vagoane cu trei clase. Mulţime de preoţi, învăţători, târgoveţ şi ţărani mai înstăriţi, protipendada oraşelor şi târgurilor Moldovei, voiau să fie prezenţi la serbare. Melchisedec, spirit de o smerenie demnă de pustia Sinaiului, şi-a scos însemnele mitropolitane, s-a acoperit cu o pelerină uzată şi s-a aşezat într-un vagon de clasa a III-a printre ţărani şi negustori. Lângă fereastră, îşi număra în rugăciune metaniile isihaste. Într-o staţie, urcară un preot şi un diacon; cu statură impunătoare şi voce puternică, diaconul, lumesc în comportări, îşi făcea loc cu coatele:

– Faceţi loc, faceţi loc! Feţe bisericeşti!

Şi tuşea semnificativ. Preotul mai mărunţel, mai slăbuţ, rămăsese înghesuit mai
în urmă. Diaconul, ajungând lângă Melchisedec, uitându-se la ţinuta lui cam
neglijentă, îşi făcea anunţată prezenţa: „Îhâ! Îhâ… “; dar Melchisedec continua să-şi
numere metaniile netulburat.

– Feţe bisericeşti! Feţe bisericeşti! anunţă diaconul. Nu ne aude nimeni? Nu ne
vede nimeni? şi tuşi mai semnificativ.

Melchisedec, ridică privirea, îl măsură de sus până jos; plecându-şi pleoapele, îşi continuă rugăciunea.

-Tu călugăre, de unde eşti, de unde eşti?
-De la Mănăstirea Neamţu!
-Şi nu vezi… n-auzi? continuă cu aroganţă. Melchisedec smerindu-se, îi făcu o mică plecăciune.
-Ce hram ai ? întrebă diaconul batjocoritor.
-Călugăr prost!
-Aha… da, da! Călugăr prost, călugăr prost! Se vede, se vede! Da, da! rânji diaconul.

Melchisedec îşi continuă rugăciunea. Ţăranii din jur îşi dădeau coate. Diaconul s-a foit, a mai tuşit, a mai rostit de câteva ori: „Se vede, se vede! Călugăr prost!” apoi l-a privit cu aer dispreţuitor. Preotul rămăsese ghemuit între un ţăran şi un negustor care se tocmeau pentru o marfă.

Trenul a ajuns la Cernăuţi. Pe peronul gării, conducătorul românilor bucovineni, preoţimea, corul pregătit pentru primirea înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Melchisedec, erau în mare emoţie. Arhiereul nu apărea nicăieri.

Încet, după ce îşi pusese însemnele mitropolitane, înainta dinspre ultimul va­gon. Diaconul, mai greoi, rămas în urmă, văzuse travestirea.

Corul a intonat imnul de primire, toată asistenţa l-a primit cu „Pe stăpânul…” şi “La mulţi ani”, cu entuziasm. Melchisedec împărţea binecuvântări şi cei mai în­drăzneţi îşi prezentau subalternii, pentru eventuale promovări. Preotul cu care călătorise, printre lacrimi de bucurie i-a spus:

-Vreau să-l prezint pe diaconul meu. Un om de toată cinstea!

Şi căuta cu privirea pe deasupra mulţimii. Disperat că nu-l vede ieşi din aglomeraţie, diaconul stătea amărât la intrarea pe peron.

-Ce faci? Ţi-e rău? Vino să te prezint Mitropolitului! I-am vorbit de tine!
-Mulţumesc! Lasă. m-am prezentat singur!

Preotul a ridicat din sprâncene, nedumerit.”

Cu multe astfel de povestiri pline de tâlc duhovnicesc ne delecta părintele Nicolae.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002