Parastas pentru Ioan Ianolide, marturisitorul din temnitele comuniste

Pe 5 februarie 1986 trecea la Domnul cu pace Ioan Ianolide, prietenul cel mai apropiat al Sfântului Valeriu Gafencu şi autorul nepreţuitelor mărturii “Întoarcerea la Hristos” şi “Deţinutul profet”.

Îi aşteptăm pe toţi aceia care au fost primitori ai cuvintelor sale izvorâte din multă suferinţă, lacrimi şi iubire pentru noi, să-i cinstim memoria prin participarea la parastasul care se va săvârşi la mormântul lui Ioan de la cimitirul mânăstirii Cernica, sâmbătă, 6 februarie 2010, ora 12. Cei care doresc şi au posibilitatea sunt aşteptaţi să ajungă mai devreme la cimitir pentru pregătirea desfăşurării parastasului.

Vezi si:

• Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă
• Sfântul închisorilor
• Câteva gânduri de ale lui Valeriu Gafencu
• Cuvânt la slujba de înmormântare a martirilor de la Târgu Ocna
• Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori

Sf. Mucenic Valeriu Gafencu - la Radio Romania Actualitati la emisiunea Semnături Celebre de la Radio Romania Actualităţi. (10.12.2009)

Vezi si:
Părintele Atanasie Ştefanescu la Radio Romania Actualităţi

Inainte-vederea Sfântului Columba din Iona

din viaţa Sfântului Columba din Iona (521-597)

Columba nu numai că vedea ceea ce se afla în sufletul oamenilor, sau lucruri care aveau să se întâmple în viitor, ci avea şi darul de a şti lucruri care se petreceau la mare depărtare. De multe ori spunea celor ce se aflau împreună cu el despre bătălii şi lupte ce tocmai se purtau în alte ţinuturi. De pildă, odată, când era împreună cu ucenicul său Lugbe, a oftat din greu şi apoi a început să lăcrimeze.

Întrebat fiind despre pricina mâhnirii sale, a răspuns că tocmai atunci, în Irlanda, doi oameni de neam mare mureau din pricina rănilor pe care şi le făcuseră unul altuia. Când, după o săptămână, un bărbat a venit în insulă şi a povestit despre aceasta, Lugbe a început să-l întrebe pe cuvios, cu stăruinţă şi lacrimi, despre chipul în care primeşte aceste descoperiri. După multe rugăminţi, văzând hotărârea ucenicului său, sfântul a primit să-i arate cele cerute, însă doar dacă acesta avea să păstreze taina celor aflate până la moartea omului lui Dumnezeu.

Citeste mai departe…

Părintele Nicolae de la Piatra Neamţ

In urma altor mişcări de trupe, am ajuns cu un preot foarte bătrân, cred că avea peste 85 de ani, părintele Nicolae, din Piatra Neamţ, un monument de bunătate şi înţe­lepciune, în care vedeam chipul patriarhilor biblici. Ştia atâtea întâmplări minunate din viaţa manăstinlor noastre duioase şi frumoase, cu care ne umplea sufletele de mireasmă sfântă, era un Pateric viu.

După rugăciunea de dimineaţă, ne vorbea despre o virtute creştină. Aşa rânduisem. Expunerea teoretică era urmată de exemplificare. Era vorba despre smerenie şi îngâm­fare. Părintele a început direct cu exemplificarea printr-o povestire adevărată:

“Prea Sfinţitul Melchisedec al Romanului a fost invitat să ia parte la o serbare a românilor din Bucovina. Intrase în folosinţă calea ferată Iaşi-Cernăuţi. Pe vremea aceea trenurile aveau vagoane cu trei clase. Mulţime de preoţi, învăţători, târgoveţ şi ţărani mai înstăriţi, protipendada oraşelor şi târgurilor Moldovei, voiau să fie prezenţi la serbare. Melchisedec, spirit de o smerenie demnă de pustia Sinaiului, şi-a scos însemnele mitropolitane, s-a acoperit cu o pelerină uzată şi s-a aşezat într-un vagon de clasa a III-a printre ţărani şi negustori. Lângă fereastră, îşi număra în rugăciune metaniile isihaste. Într-o staţie, urcară un preot şi un diacon; cu statură impunătoare şi voce puternică, diaconul, lumesc în comportări, îşi făcea loc cu coatele:

- Faceţi loc, faceţi loc! Feţe bisericeşti!

Şi tuşea semnificativ. Preotul mai mărunţel, mai slăbuţ, rămăsese înghesuit mai
în urmă. Diaconul, ajungând lângă Melchisedec, uitându-se la ţinuta lui cam
neglijentă, îşi făcea anunţată prezenţa: „Îhâ! Îhâ… “; dar Melchisedec continua să-şi
numere metaniile netulburat.

- Feţe bisericeşti! Feţe bisericeşti! anunţă diaconul. Nu ne aude nimeni? Nu ne
vede nimeni? şi tuşi mai semnificativ.

Melchisedec, ridică privirea, îl măsură de sus până jos; plecându-şi pleoapele, îşi continuă rugăciunea.

-Tu călugăre, de unde eşti, de unde eşti?
-De la Mănăstirea Neamţu!
-Şi nu vezi… n-auzi? continuă cu aroganţă. Melchisedec smerindu-se, îi făcu o mică plecăciune.
-Ce hram ai ? întrebă diaconul batjocoritor.
-Călugăr prost!
-Aha… da, da! Călugăr prost, călugăr prost! Se vede, se vede! Da, da! rânji diaconul.

Melchisedec îşi continuă rugăciunea. Ţăranii din jur îşi dădeau coate. Diaconul s-a foit, a mai tuşit, a mai rostit de câteva ori: „Se vede, se vede! Călugăr prost!” apoi l-a privit cu aer dispreţuitor. Preotul rămăsese ghemuit între un ţăran şi un negustor care se tocmeau pentru o marfă.

Trenul a ajuns la Cernăuţi. Pe peronul gării, conducătorul românilor bucovineni, preoţimea, corul pregătit pentru primirea înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Melchisedec, erau în mare emoţie. Arhiereul nu apărea nicăieri.

Încet, după ce îşi pusese însemnele mitropolitane, înainta dinspre ultimul va­gon. Diaconul, mai greoi, rămas în urmă, văzuse travestirea.

Corul a intonat imnul de primire, toată asistenţa l-a primit cu „Pe stăpânul…” şi “La mulţi ani”, cu entuziasm. Melchisedec împărţea binecuvântări şi cei mai în­drăzneţi îşi prezentau subalternii, pentru eventuale promovări. Preotul cu care călătorise, printre lacrimi de bucurie i-a spus:

-Vreau să-l prezint pe diaconul meu. Un om de toată cinstea!

Şi căuta cu privirea pe deasupra mulţimii. Disperat că nu-l vede ieşi din aglomeraţie, diaconul stătea amărât la intrarea pe peron.

-Ce faci? Ţi-e rău? Vino să te prezint Mitropolitului! I-am vorbit de tine!
-Mulţumesc! Lasă. m-am prezentat singur!

Preotul a ridicat din sprâncene, nedumerit.”

Cu multe astfel de povestiri pline de tâlc duhovnicesc ne delecta părintele Nicolae.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Un doctor, un muncitor şi un ţăran

Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Nici unul nu ştia alfabetul morse si încercârile de a intra în legătura cu ei au rămas fără rezultat. Auzeam când raportau dimineaţa şi seara: “Să trăiţi domn’ şef de secţie, camera…, cu trei deţinuţi, e gata de raport”. Trecuse aproape un an de zile şi într-o zi e chemat miliţianul prin bătăi în uşă: unu murise. Ordonanţele cu targa ridicară mortul, apoi s-a făcut linişte. Misterul a fost deslegat când cei doi rămaşi au fost mutaţi în alte celule. Atunci s-a aflat că fuseseră un doctor, un muncitor şi un ţăran.

Doctorul, mărunt de statură, rezista regimului de privaţiune alimentară dar era irascibil şi taciturn. Muncitorul era bolnav, foarte slăbit si orb din cauza diabetului netratat. Ţăranul, şi el slăbit, era calm şi se ruga toată ziua. Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi pe de rost. Fusese rănit pe frontul de Rasărit şi rămăsese acasă. Apoi pentru că se împotrivise colectivizării, a fost judecat într un proces cu legionarii şi trimis la Aiud. Ingrijea de muncitor şi se întreţinea cu el în discuţi; doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior. Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai putea mişca. Ţăranul îl ajuta şi-i dădea să mănânce. Ţăranul a raportat, rugând miliţianul să-l ducă la spital pe muncitor. Dar miliţianul i-a trântit uşa în nas. După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă Se vedeau bucăţele mici de carne, maţe şi zgârciuri. Era ceva neobişnuit şi speranţa că moartea va fi cel puţin amânată, renăştea cugetele muribunzilor. Doctorul a observat că tăranul, înainte de ai da muncitorului porţia, pescuia carnea din propria gamelă şi o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce:

- Ia, frate, că şi-a adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-a mai
îndulcit suferinţa…

Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea; după câtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a reproşat ţăranului:

- Ce faci, domnule? In loc să mănânci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că
moare, dumneata îi dai şi partea cea mai bună din porţia dumitale.

- Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea
cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…

Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut în sufletul doctorului în momentul acela, s-a întors cu faţa la perete şi a început să plângă în hohote. Ţăranul încerca să-l liniştească.

- Domnule doctor, liniştiţi-vă! Poate de aceea a vrut Dumnezeu să fim aici, ca să
ne regăsim sufletul. Dumneavoastră, ca medic, aţi văzut mulţi oameni murind; eu, pe
front, asemenea. Dar nici unul nu aveam timp să înţelegem că omul nu moare, ci se mută.

După ce mortul a fost scos, doctorul n-a vorbit câteva zile. După aceea l-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii pe care-i ştia şi petreceau tot timpul în rugăciune. Învăţa doctorul de la ţăran adevăratele cunoştinţe despre om. Când aranjamentul i-a despărţit, doctorul a povestit întâmplarea, făcând din faptul acesta un act de penitenţă înaintea tuturor.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Atentat sanitar şi moral

În Vinerea Paştilor 1963, masa pentru amiază ni s-a adus dimineaţa. Pe coridor auzeam la ora aceea zgomote de ciubere şi miliţieni în mişcare. Polonicele se scuturau greu în gamelele întinse prin vizete. Ni s-a servit iahnia de fasole cu carne de porc, bine aromata, cate o gamelă cu vârf, după ce ani de-a rândul am primit murături fierte, arpacaş sau uruială de soia cu gărgăriţe şi terci. Se reedita un atentat fizic şi moral pe care-l încercase şi maiorul Munteanu in 1944. Cei care aveam experienţă am sesizat intenţia diabolică, amintindu-ne de anii terorii antonesciene.
- Nu mâncaţi! Veţi muri dacă mâncaţi! Veţi face ocluzii intestinale şi nu vă vor scoate la spital! Aruncaţi mâncarea în tinetă! am avertizat.
Nu era uşor să te abţii. Simţurile fuseseră excitate, văzul, mirosul şi gustul, secreţiile toate intraseră în funcţiune, aşteptând împlinirea unei satisfacţii mortificate, cu sau fără voie. Miliţienii pândeau. Văzând că nu mâncăm, ba mai mult, că transmitem prin morse şi altora, au intrat în celulă şi au început să ne forţeze să mâncăm. Cei din celulă şi-au dat seama că am avut dreptate şi au suportat cu stoicism creştin loviturile.
În Vinerea Patimilor hotărâsem cu toţi să nu mâncăm până seara. După ce-au ieşit miliţienii ne-am rugat, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de cinstea par¬ticipării cu suferinţa noastră la Crucificarea Fiului Său. Dumnezeu ne-a saturat foamea cu bucuria acestui, gând şi n-am simţit în ziua aceea nici o trebuinţă sau nevoie pentru trupuri. Au fost doar câteva cazuri de ocluzii intestinale, care s-au rezolvat la spitalul -infirmerie al închisorii.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Doctorul Uţă, subdirectorul Mareş, tifosul exantematic şi un „şantaj sfânt”

Primele victime au fost între cei de drept comun. Apoi au urmat şi ai noştri. Doctorul Uţă a alarmat administraţia. Scopul stăpânilor era de a ne extermina, dar Dumnezeu a vrut să ne salveze altfel.

S-a îmbolnăvit subdirectorul Mareş. Doctorul Uţă, în care avea mare încredere, i-a confirmat boala. Mareş s-a alarmat căci mai înainte murise avocatul Măntăluţă, un bărbat voinic, de o bunătate excepţională. Un simptom biologic al evoluţiei bolii este ridicarea temperaturii peste 40 de grade. Dacă inima rezista 2-3 zile, scăpa cu viaţă. Avocatul nu avea inima perfectă şi n-a rezistat; aceasta, judecând omeneşte. Dumnezeu avea un loc de lumină pregătit pentru bunătatea sufletului lui; acceptându-şi boala, cununa lui va fi mai strălucitoare.

- Dacă mă faci bine nu ştiu cum o să te răsplătesc…, dacă mă scapi de moarte, pe riscul meu, te fac şi eu scăpat din puşcărie!, i-a promis Mareş.
- Dacă aveţi inima sănătoasă şi vrea Dumnezeu, scăpaţi.
- Cere-mi orice, a zis Mareş nerăbdător.
- Dacă mă scăpaţi pe mine din închisoare, scap numai eu de suferinţă. Dar dacă faceţi ce vă spun, scăpaţi şi dumneavoastră şi toată închisoarea de tifos exantematic. Mai întâi vă fac control la inimă şi, pentru că aveţi familie, vă voi izola în rezerva spitalului penitenciar până vă faceţi bine, ca să nu duceţi vreun păduche acasă să păţiţi ce a păţit acel gardian căruia i-a murit copilul.

După un control minuţios s-a încredinţat că Mareş era un maramureşean sănătos din toate punctele de vedere. Mai puţin, la suflet.

- Veţi scăpa, l-a încurajat Uţă, dar numai sub supravegherea mea. Începând din acest moment trebuie să faceţi ce vă spun.
- Fac orice, se agita Mareş.
- Semnaţi un act oficial pe numele meu, din partea penitenciarului, o delegaţie specială cu care să mă duc la Cluj, la foştii mei profesori şi colegi de facultate, şi să aduc de acolo medicamente: DDT, praf şi lichid, aparatură medicală şi alimente concentrate. Toate acestea vor sosi cu un vagon special pe adresa penitenciarului. Documentele de expediţie vă obligaţi să le distrugeţi. Cu oamenii mei deparazitaţi toate ungherele închisorii.
- Îmi ceri prea mult.
- Atunci, veţi muri. Eu nu vă voi îngriji. Sunt deţinut şi n-am această obligaţie. Încredinţaţi-vă medicilor dumneavoastră, în care aveţi încredere!

Nu era şantaj, ci o adevărată jertfă. Pe Mareş viaţa celorlalţi nu-l interesa. Singura valoare pe pământ era el. Acesta este în ultimă instanţă materialismul comunist. În situaţia disperată a acceptat propunerea.

Doctorul Uţă a plecat îmbrăcat civil la Cluj, a expediat pe adresa penitenciarului Aiud un vagon cu alimente concentrate (zahăr, grăsimi, vitamine) şi medicamente. Trei-patru echipe a câte trei-patru oameni, cu pompe pentru DDT (dietil-difenil-tricloretan) şi cu sticle pentru analcid lichid efectuau deparazitarea. Un gardian obtuz la minte încerca să-i oprească să intre pe etajul lui. Sandu Ştefănescu, bun colaborator al doctorului Uţă la toate acţiunile sanitare, care dispunea de o prezenţă de spirit deosebită, de un curaj rar întâlnit şi o agilitate excepţională, într-o fracţiune de secundă l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat şi l-a încuiat într-o celulă. Apoi l-a adus pe doctorul Uţă şi pe un alt gardian şi i-a spus:

- Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei să duci acasă păduchii infectaţi de tifos? Îţi poţi îmbolnăvi nevasta şi copiii şi veţi muri cu toţii. Ar trebui să-i sărutaţi mâinile doctorului Uţă, nu să-l opriţi să vă vindece.

Miliţianul şi-a cerut iertare. Sandu i-a întins pistolul, centura şi cheile şi a dat mâna cu el:

- Acum iartă-mă şi dumneata pe mine, dar vezi că nu pentru mine am procedat aşa, ci pentru tine.

Tifosul din Aiud s-a eradicat, nu şi foamea. Cine nu murise de tifos, murea de foame. Alimentele aduse de la Cluj erau mai mult un simbol decât o rezolvare a situaţiei. Mai ales că multe au fost furate de gardieni.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

O excursie la Roica. Întâlnire cu un sectant (partea a II-a)

Atunci l-am luat pe micuţ de mână şi l-am adus lângă mine.

- Mănâncă şi lasă, că şi tatăl tău va mânca!

Omul s-a uitat chiorâş la mine şi voia să se apropie de copil.

- Nu mânca. E spurcat!

Am zâmbit, apucându-l pe copil de braţ, şi l-am tras lângă mine la masă. S-a aşezat, dar nu voia să guste. Am tăiat pâine şi carne, i-am dat şi gustam şi eu.

- Ştii că poţi fi condamnat greu pentru încercare de pruncucidere?

Copilul mesteca uitându-se speriat la taică-său.

- Vezi, i-am zis, mi-ai spus că ai vacă, porci, păsări, ai ouă, lapte şi brânză, dar le vinzi altora iar familia ţi se îmbolnăveşte şi moare de foame, batjocorită de cugetul dumitale care preferă să-i facă pe alţii să păcătuiască dându-le aceste produse. Pe dumneata te socoteşti curat şi demn de mântuire? Pentru uciderea celor pe care ţi i-a dat Dumnezeu să le porţi de grijă, să-i hrăneşti, să-i îmbraci, să-i adăposteşti?

Omul tăcea.

- Cu banii de pe aceste produse ce faci?
- Îi dau la adunare.
- Şi adunarea ce face cu ei?
- Nu ştiu… Ei ştiu…
- Care ei?
- Ei, predicatorii!
- E vreunul din ei slab, zdrenţăros, are copii bolnavi sau stă în drum?
- Nu ştiu…
- Cu ce vin la adunare?
- Cu o maşină.
- Înţelegi acum de ce ţi-am pus aceste întrebări?
- Da… Îmi cam dau seama… Aveţi dreptate…
- Iată de ce îţi jertfeşti dumneata viaţa, familia. Şi ce se întâmplă cu munca dumitale? Întreţii nişte înşelători pe care nu-i cunoşti, nu ştii de unde sunt, cu ce se ocupă. Spune-mi, te rog, părinţii dumitale ce credinţă aveau?
- Creştini ortodocşi.
- Şi dumneata de la cine ai învăţat aceste învăţături?
- Au venit nişte predicatori unguri în sat şi ne-au învăţat.
- Şi sunteţi mulţi?
- Nu, că am rămas doar eu.
- Zici că cunoşti poruncile. Ştii să-mi spui ce zice porunca a cincea?
- Da, a zis el, cu oarecare sfială. „Ascultă pe tatăl tău şi pe mama ta…”
- Spune-o toată!
- „… ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ…”
- Aşa! Deci după cinstirea şi ascultarea de Dumnezeu, tot El ne zice să cinstim şi să ascultăm de părinţi. Cum le-ai împlinit dumneata dacă ai preferat ascultarea străinilor de neam şi mai ales a străinilor credinţei părinteşti. Eşti român şi se zice că românii sunt cu scaun la cap, adică buni la judecată. Cum de te-au smintit numai pe dumneata, dintr-un sat întreg, de aproape o mie de familii? De două mii de ani aproape, nu de zece, nici de o sută, noi, românii, suntem moştenitori, păstrători şi mărturisitori ai acestor Adevăruri sfinte păstrate în Biserică şi vin acum să ne înveţe nişte rătăciţi cum să trăim şi cum să slujim lui Dumnezeu? Judecă singur în ce greşeală te afli, de vreme ce tot satul, după cum mi-ai spus, te socoteşte ca pe un om smintit sufleteşte şi nu-ţi mai dă nimeni nici bună ziua!

Înlăuntrul lui se produsese ruptura. Copilul se înveseli puţin. Se uita fix în ochii mei.

- Ce-ai fi zis dumneata dacă tatăl dumitale s-ar fi purtat aşa cum te porţi dumneata cu copilul dumitale şi ai fi aflat că voia să te omoare prin înfometare? Nu ca să fi omorât de părinţi îţi cere Dumnezeu să-i asculţi, ci ca să-ţi asigure viaţa prin binecuvântarea Lui. Porunca a cincea e singura ce făgăduieşte răsplata chiar aici, pe pământ.

N-a mai fost nevoie să continui. Omul începu să plângă. Era semnul că Dumnezeu s-a milostivit de el. Deşi credeam că omul nu mă cunoaşte, îmi zise uitându-se atent la mine:

- Am vrut să vin de câteva ori la dumneavoastră, la castel; toată lumea vorbeşte că sunteţi credincioşi şi ziceam să întreb: bine-i ori nu-i bine ce fac eu? Dar am tot amânat. Parcă cel rău îmi tot încurca gândul.
- No, vezi bade, pentru gândul acesta bun Dumnezeu te-a ajutat. Şi iată că ne-am întâlnit în cale. La Dumnezeu vrei să mergi şi dumneata, dar numai un drum duce acolo şi acela trece prin Biserică. Hristos n-a întemeiat Biserica Sa pe adunătura celor ce s-au săturat de pâine în pustie, ci pe mărturisirea de credinţă a Apostolilor Săi că El este Hristosul. I-a învestit cu puteri şi le-a spus: „Cine ascultă de voi, ascultă de Mine şi cine nu ascultă de voi, de Mine nu ascultă şi de Cel ce M-a trimis pe Mine”.
- D-apoi, oi putea ispăşi păcatul aista?, zise omul şi lacrimile şiroiau pe obraji. Îşi strângea copilul la piept şi şoptea printre sughiţuri: Pruncul meu, pruncul meu…
- Numai păcatul nemărturisit nu se iartă, bade. Om merge la părintele.

Copilul a început şi el să plângă, înecându-se în tuse. Am plâns şi eu cu ei, de durere şi de bucurie. De durere, pentru înşelăciunea în care un părinte îşi ucidea darul vieţii dat lui de Dumnezeu; de bucurie că Dumnezeu operase asupra sufletului lui actul părerii de rău, zdrobindu-i inima împietrită, cu harul milostivirii Sale. Îmbrăţişându-i şi sărutându-i pe amândoi, le-am spus:

- Când ne întoarcem în Galda, mergem la părintele Oţoiu Victor şi, spovedindu-ne, îl vom ruga să te dezlege de păcat şi să te primească în Biserică.

După ce a acceptat propunerea mea am mai mers aproape un kilometru împreună, iar omul şi copilul au apucat în sus pe pârâul Mărului.

- Noi o luăm pe aici, a zis omul.
- Ziceai că mergi până la Roica.
- Vezi fumul acela care se ridică peste culmile împădurite?
- Da, văd, am crezut că-i ceaţă.
- Nu, nu e ceaţă. Tot satul a fost anunţat de ieri seara să ieşim cu toţii să stingem pădurile incendiate de unguri. Şi fiecare trebuie să ne prezentăm acolo unde avem parcelate locurile. Eu am de la părinţi pe culmile din spatele comunei Mogoş şi acolo mă duc. (Sovieticii au lansat ştirea că ungurii au dat foc pădurilor, pentru a menţine conflictul cu românii.)

I-am îmbrăţişat. I-am spus să-şi ducă copilul la doctor că-i bolnav de plămâni şi să-l hrănească bine că are cu ce. Mi-a promis că aşa va face. La întoarcere am vorbit cu părintele Victor Oţoiu din Mesentea; cunoştea cazul lui.

Mesentea era un cătun al Gălzii de Jos, poreclit şi „Micii sfinţi”; când armatele generalului Bukow au devastat Galda, şi au dărâmat Biserica de pe deal, 60-70 familii s-au refugiat în pădurea din marginea satului. Târziu, au fost descoperiţi acolo păstrându-şi credinţa ortodoxă.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

O excursie la Roica. Întâlnire cu un sectant (partea I)

În pădure la Roica lucra aproape permanent o echipă de băieţi, tăietori de lemn, din care făceau parte prin rotaţie cei mai zdraveni şi mai dibaci: Nichita Pavel, Popovici Gheorghe, Pandia Iancu, Vişan Nicolae, Stan Marin şi alţii. La două săptămâni li se trimiteau alimente. Cu această ocazie îi vizitau şi câţiva băieţi care voiau să se relaxeze. Se pleca sâmbăta cu un car tras de bivoliţe, „drigane” blânde şi domoale.

Pe la sfârşitul lui August, simţind nevoia să văd şi eu acele minunate locuri, încărcându-mi un rucsac cu destule bunătăţi, luând şi un coş cu fructe şi struguri, am plecat de unul singur, la miez de noapte, pe drumul care urmărea firul Galdei. Socoteam că, cu popasurile de rigoare, o să străbat 40 kilometri până spre amiaza zilei. Şi am pornit cu „Doamne ajută-mi!”

Era o noapte fără lună. Însă vizibilitatea ploilor de stele era excepţională. Însoţit de clinchetul apei în salturi peste pietrişul vadului, cerul îmi trimitea emisarii luminoşi ai înaltului. Reflectându-se în ochiuri de apă, păreau că vin şi din înalt şi din adânc, împresurându-mă în săgeţi de lumină. Am trăit o stare de încântare sufletească deosebită, cântând tot timpul în sufletul meu versetele psalmilor: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne”, până ce am străbătut Mesentea, Galda de Sus şi am ajuns în Poiana Gălzii, lăsând în stânga frumosul Bulz al Gălzii, colţul de stâncă ţâşnit din pământ, ca un uriaş colţ de mistreţ.

Primul popas l-am făcut înainte de a intra în Cheile Gălzii. Mersesem în ritm normal, pas de manevră, împletind ritmul paşilor cu ritmul rugăciunii isihaste şi străbătusem în patru ore peste 15 kilometri. Simţeam umerii niţel apăsaţi, braţele obosite de coşul de fructe. Când m-am ridicat să plec am zărit prin semiîntunericul dimineţii, pe poteca ce coboară pe versantul de pe partea dreaptă urmând apa zgomotoasă a pârâului Cuţului, un bărbat însoţit de un copil. Am folosit salutul românesc local:

- Doamne ajută şi bună dimineaţa, bade!

Omul mi-a răspuns înfundat, bâiguind ceva numai de el înţeles. Crezând că este surd sau mut, m-am apropiat şi am strigat mai tare:

- Doamne ajută şi bună dimineaţa, bade!

Atunci omul s-a ferit într-o parte, vrând parcă să treacă, ţinându-şi de mână şi copilul de 10-12 anişori. El să fi avut 30-35 ani. Ochii îi luceau.

- Unde mergi?
- La Roica, mi-a răspuns înfundat şi iar a tăcut.
- De unde eşti, insistam cu întrebările.
- Din Galda de Jos!
- Şi eu tot din Galda de Jos vin. Şi merg tot la Roica. Vom fi deci tovarăşi de drum. Feciorul e al dumitale?
- Da, e al meu!…

Vorbea scurt, parcă dorea să nu vorbească. Avea în mână un băţ, lucru obişnuit pentru un călător, şi o traistă care se bălăngănea pe umăr. Copilul mergea greoi, tuşind sec, oprindu-se din când în când şi scuipând.

- E bolnav copilul? De ce tuşeşte aşa des şi scuipă?
- No, că nu-i bolnav, da-i pregătit de jertfă!
- Ce fel de jertfă, am întrebat eu, intuind că mă aflu în faţa unui sectant.
- D-apoi…, o jertfă…, pentru Domnul!
- Pentru care domn?
- D-apoi, pentru… Dumnezeu, na!
- Ţi l-a cerut Dumnezeu ca jertfă, aşa ca pe Isaac lui Avraam?
- D-apoi, am hotărât eu să I-l dau!
- Şi cum îl pregăteşti pentru asta?
- D-apoi, nu-i dau să mănânce carne de fel, nici lapte, nici ouă, nici altă mâncare fiartă, numai câteva mere, zarzavaturi şi puţină pită uscată.
- Şi de când îl hrăneşti aşa?
- D-apoi, de vreo patru-cinci ani… Şi zic că oi termina anul aista…
- Mai ai şi alţi copii?
- Nu, a zis muierea că de ce să-i mai facă dacă eu îi dau la dracu’… Că d-aia a şi plecat şi m-a lăsat singur.

Mă aflam în faţa unei tragedii morale şi spirituale. Mintea mi se întuneca şi o mânie necontrolată mă împingea să-l iau de piept pe acest rătăcit de înşelăciunea drăcească şi să-l arunc în prăpastia de la picioarele mele. În ce rătăcire adâncă aruncă diavolul sufletul omenesc: crezând că aduce jertfă lui Dumnezeu îl face să-şi ucidă proprii copii. Te cutremuri. Trupul îmi tremura şi simţeam că tremură şi sufletul în mine. În fiinţa neamului nostru românesc, curat sufleteşte şi echilibrat în toate actele lui de viaţă, de la cea personală la cea comunitară, păcatul adus de străini, al ereziilor şi rătăcirilor morale de tot felul, prin ieşirea de sub ascultarea harică, bisericească, se implanta ca o săgeată otrăvită, ucigătoare.

Stăpânindu-mă, l-am lămurit că se află în greşeală, încercând să-i scot sufletul din rătăcire. Se ţinea băţos şi îngâmfat în credinţa lui, diavolul împingându-l la răspunsuri şi interpretări obraznice. Cu ajutorul lui Dumnezeu l-am făcut că accepte un ton reverenţios, ca să putem discuta. Când am simţit că schelăria de trestie pe care îşi întemeia interpretarea scripturistică se clatină, l-am invitat să gustăm ceva împreună la ora dimineţii. Am scos pâine, carne friptă şi struguri, le-am aşezat pe ştergar şi l-am poftit la masă. M-am închinat, zicând Tatăl nostru. Şedea nemişcat. Bietul copil saliva şi înghiţea în sec. Omul nu voia să ia loc. A scos o bucată de pâine şi voia să se ducă mai la o parte. Atunci l-am luat pe micuţ de mână şi l-am adus lângă mine.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Criminalii de război

Din Februarie 1945, soseau în Aiud aşa zişii criminali de război. La început câteva loturi de ofiţeri superiori şi inferiori, apoi subofiţeri, gradaţi şi simpli soldaţi. Criminalii de război constituiau elita armatei române care luptase împotriva cotropitorilor pământului strămoşesc şi a comunismului. Prin jocul perfid al forţelor iudeo-masonice erau vinovaţi că au luptat împotriva poporului sovietic, a clasei muncitoare şi a înaltei concepţii de viaţă materialist-dialectice etc. Erau declaraţi criminali de război printr-o derogare şi extindere a hotărârilor Tribunalului de la Nürnberg.

Poporul sovietic nu era reprezentat în proces. Alt popor, cu toţi reprezentanţii lui, se substituia în actul de acuzare împotriva armatei române, agitând prostimea cu lozinci scrise pe pancarte, pe garduri, pe pereţii caselor, în instituţii, în uzine, în fabrici: „Moarte lor, moarte lor,/ Moarte criminalilor”. În sălile de procese grupuri de derbedei creau atmosferă, apărarea aducea o nouă acuzare: că sunt asupritori şi exploatatori ai poporului, burghezi retrograzi, chiaburi exploatatori ai satelor, imperialişti. Verificând câteva dosare ale criminalilor de război se poate constata că judecătorii şi acuzatorii erau cumpăraţi sau şantajaţi moraliceşte de evrei, iar anchetatorii care întocmiseră dosarele de trimitere în judecată, cu pedepse deja hotărâte, erau evrei. Iar după ce au fost cozi de topor, aproape toţi judecătorii au fost condamnaţi.

Toate le dirija marea ocultă internaţională; Rooswelt, evreul paralitic ajuns preşedinte al SUA, împlinea visul lui Israel de a împărăţi lumea. La conferinţa de la Yalta împreună cu masonul Churchill lăsase pe mâna lui Stalin şi a evreimii sovietice statele Europei răsăritene. Sub formă legală s-a realizat o răzbunare de proporţii, nemaiîntâlnită în istoria lumii: acesta fiind adevăratul holocaust.

Criminalii de război au fost cazaţi în Secţie, apoi, când a crescut numărul lor, în Celular, la ultimul etaj, pe ambele laturi. Unii militari sau membri ai organelor ordinii interne făcuseră parte din aparatele represive ale lui Carol II şi Antonescu. Având conştiinţa încărcată se aşteptau ca legionarii să aibă o atitudine duşmănoasă şi revanşardă. Au rămas stupefiaţi când la vizetă, înşelând vigilenţa gardienilor, legionarii îi salutau şi-i întrebau dacă au nevoie de ajutor medical (doctorul Uţă procura medicamente prin gardienii pe care-i tratase) sau le ofereau o bucată de turtoi, îmbărbătându-i. Cei pe care-i loviseră le răsplăteau cu dragoste.

Colonelul Manea, fost preşedinte al Curţii marţiale a Corpului 5 Armată - Ploieşti, care judecase şi lotul nostru şi dăduse mii de ani condamnare, a fost vizitat de Ţoţea Nicolae, care în urma schingiuirilor suferite la Bucureşti, de la Curelea şi Oproiu, rămăsese cu accese de tulburare nervoasă. Ducându-i gamela cu mâncare, porţia din ziua aceea, l-a întrebat:

Citeste mai departe…