Un doctor, un muncitor şi un ţăran

Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Nici unul nu ştia alfabetul morse si încercârile de a intra în legătura cu ei au rămas fără rezultat. Auzeam când raportau dimineaţa şi seara: “Să trăiţi domn’ şef de secţie, camera…, cu trei deţinuţi, e gata de raport”. Trecuse aproape un an de zile şi într-o zi e chemat miliţianul prin bătăi în uşă: unu murise. Ordonanţele cu targa ridicară mortul, apoi s-a făcut linişte. Misterul a fost deslegat când cei doi rămaşi au fost mutaţi în alte celule. Atunci s-a aflat că fuseseră un doctor, un muncitor şi un ţăran.

Doctorul, mărunt de statură, rezista regimului de privaţiune alimentară dar era irascibil şi taciturn. Muncitorul era bolnav, foarte slăbit si orb din cauza diabetului netratat. Ţăranul, şi el slăbit, era calm şi se ruga toată ziua. Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi pe de rost. Fusese rănit pe frontul de Rasărit şi rămăsese acasă. Apoi pentru că se împotrivise colectivizării, a fost judecat într un proces cu legionarii şi trimis la Aiud. Ingrijea de muncitor şi se întreţinea cu el în discuţi; doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior. Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai putea mişca. Ţăranul îl ajuta şi-i dădea să mănânce. Ţăranul a raportat, rugând miliţianul să-l ducă la spital pe muncitor. Dar miliţianul i-a trântit uşa în nas. După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă Se vedeau bucăţele mici de carne, maţe şi zgârciuri. Era ceva neobişnuit şi speranţa că moartea va fi cel puţin amânată, renăştea cugetele muribunzilor. Doctorul a observat că tăranul, înainte de ai da muncitorului porţia, pescuia carnea din propria gamelă şi o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce:

– Ia, frate, că şi-a adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-a mai
îndulcit suferinţa…

Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea; după câtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a reproşat ţăranului:

– Ce faci, domnule? In loc să mănânci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că
moare, dumneata îi dai şi partea cea mai bună din porţia dumitale.

– Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea
cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…

Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut în sufletul doctorului în momentul acela, s-a întors cu faţa la perete şi a început să plângă în hohote. Ţăranul încerca să-l liniştească.

– Domnule doctor, liniştiţi-vă! Poate de aceea a vrut Dumnezeu să fim aici, ca să
ne regăsim sufletul. Dumneavoastră, ca medic, aţi văzut mulţi oameni murind; eu, pe
front, asemenea. Dar nici unul nu aveam timp să înţelegem că omul nu moare, ci se mută.

După ce mortul a fost scos, doctorul n-a vorbit câteva zile. După aceea l-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii pe care-i ştia şi petreceau tot timpul în rugăciune. Învăţa doctorul de la ţăran adevăratele cunoştinţe despre om. Când aranjamentul i-a despărţit, doctorul a povestit întâmplarea, făcând din faptul acesta un act de penitenţă înaintea tuturor.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Atentat sanitar şi moral

În Vinerea Paştilor 1963, masa pentru amiază ni s-a adus dimineaţa. Pe coridor auzeam la ora aceea zgomote de ciubere şi miliţieni în mişcare. Polonicele se scuturau greu în gamelele întinse prin vizete. Ni s-a servit iahnia de fasole cu carne de porc, bine aromata, cate o gamelă cu vârf, după ce ani de-a rândul am primit murături fierte, arpacaş sau uruială de soia cu gărgăriţe şi terci. Se reedita un atentat fizic şi moral pe care-l încercase şi maiorul Munteanu in 1944. Cei care aveam experienţă am sesizat intenţia diabolică, amintindu-ne de anii terorii antonesciene.
– Nu mâncaţi! Veţi muri dacă mâncaţi! Veţi face ocluzii intestinale şi nu vă vor scoate la spital! Aruncaţi mâncarea în tinetă! am avertizat.
Nu era uşor să te abţii. Simţurile fuseseră excitate, văzul, mirosul şi gustul, secreţiile toate intraseră în funcţiune, aşteptând împlinirea unei satisfacţii mortificate, cu sau fără voie. Miliţienii pândeau. Văzând că nu mâncăm, ba mai mult, că transmitem prin morse şi altora, au intrat în celulă şi au început să ne forţeze să mâncăm. Cei din celulă şi-au dat seama că am avut dreptate şi au suportat cu stoicism creştin loviturile.
În Vinerea Patimilor hotărâsem cu toţi să nu mâncăm până seara. După ce-au ieşit miliţienii ne-am rugat, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de cinstea par¬ticipării cu suferinţa noastră la Crucificarea Fiului Său. Dumnezeu ne-a saturat foamea cu bucuria acestui, gând şi n-am simţit în ziua aceea nici o trebuinţă sau nevoie pentru trupuri. Au fost doar câteva cazuri de ocluzii intestinale, care s-au rezolvat la spitalul -infirmerie al închisorii.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Doctorul Uţă, subdirectorul Mareş, tifosul exantematic şi un „şantaj sfânt”

Primele victime au fost între cei de drept comun. Apoi au urmat şi ai noştri. Doctorul Uţă a alarmat administraţia. Scopul stăpânilor era de a ne extermina, dar Dumnezeu a vrut să ne salveze altfel.

S-a îmbolnăvit subdirectorul Mareş. Doctorul Uţă, în care avea mare încredere, i-a confirmat boala. Mareş s-a alarmat căci mai înainte murise avocatul Măntăluţă, un bărbat voinic, de o bunătate excepţională. Un simptom biologic al evoluţiei bolii este ridicarea temperaturii peste 40 de grade. Dacă inima rezista 2-3 zile, scăpa cu viaţă. Avocatul nu avea inima perfectă şi n-a rezistat; aceasta, judecând omeneşte. Dumnezeu avea un loc de lumină pregătit pentru bunătatea sufletului lui; acceptându-şi boala, cununa lui va fi mai strălucitoare.

– Dacă mă faci bine nu ştiu cum o să te răsplătesc…, dacă mă scapi de moarte, pe riscul meu, te fac şi eu scăpat din puşcărie!, i-a promis Mareş.
– Dacă aveţi inima sănătoasă şi vrea Dumnezeu, scăpaţi.
– Cere-mi orice, a zis Mareş nerăbdător.
– Dacă mă scăpaţi pe mine din închisoare, scap numai eu de suferinţă. Dar dacă faceţi ce vă spun, scăpaţi şi dumneavoastră şi toată închisoarea de tifos exantematic. Mai întâi vă fac control la inimă şi, pentru că aveţi familie, vă voi izola în rezerva spitalului penitenciar până vă faceţi bine, ca să nu duceţi vreun păduche acasă să păţiţi ce a păţit acel gardian căruia i-a murit copilul.

După un control minuţios s-a încredinţat că Mareş era un maramureşean sănătos din toate punctele de vedere. Mai puţin, la suflet.

– Veţi scăpa, l-a încurajat Uţă, dar numai sub supravegherea mea. Începând din acest moment trebuie să faceţi ce vă spun.
– Fac orice, se agita Mareş.
– Semnaţi un act oficial pe numele meu, din partea penitenciarului, o delegaţie specială cu care să mă duc la Cluj, la foştii mei profesori şi colegi de facultate, şi să aduc de acolo medicamente: DDT, praf şi lichid, aparatură medicală şi alimente concentrate. Toate acestea vor sosi cu un vagon special pe adresa penitenciarului. Documentele de expediţie vă obligaţi să le distrugeţi. Cu oamenii mei deparazitaţi toate ungherele închisorii.
– Îmi ceri prea mult.
– Atunci, veţi muri. Eu nu vă voi îngriji. Sunt deţinut şi n-am această obligaţie. Încredinţaţi-vă medicilor dumneavoastră, în care aveţi încredere!

Nu era şantaj, ci o adevărată jertfă. Pe Mareş viaţa celorlalţi nu-l interesa. Singura valoare pe pământ era el. Acesta este în ultimă instanţă materialismul comunist. În situaţia disperată a acceptat propunerea.

Doctorul Uţă a plecat îmbrăcat civil la Cluj, a expediat pe adresa penitenciarului Aiud un vagon cu alimente concentrate (zahăr, grăsimi, vitamine) şi medicamente. Trei-patru echipe a câte trei-patru oameni, cu pompe pentru DDT (dietil-difenil-tricloretan) şi cu sticle pentru analcid lichid efectuau deparazitarea. Un gardian obtuz la minte încerca să-i oprească să intre pe etajul lui. Sandu Ştefănescu, bun colaborator al doctorului Uţă la toate acţiunile sanitare, care dispunea de o prezenţă de spirit deosebită, de un curaj rar întâlnit şi o agilitate excepţională, într-o fracţiune de secundă l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat şi l-a încuiat într-o celulă. Apoi l-a adus pe doctorul Uţă şi pe un alt gardian şi i-a spus:

– Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei să duci acasă păduchii infectaţi de tifos? Îţi poţi îmbolnăvi nevasta şi copiii şi veţi muri cu toţii. Ar trebui să-i sărutaţi mâinile doctorului Uţă, nu să-l opriţi să vă vindece.

Miliţianul şi-a cerut iertare. Sandu i-a întins pistolul, centura şi cheile şi a dat mâna cu el:

– Acum iartă-mă şi dumneata pe mine, dar vezi că nu pentru mine am procedat aşa, ci pentru tine.

Tifosul din Aiud s-a eradicat, nu şi foamea. Cine nu murise de tifos, murea de foame. Alimentele aduse de la Cluj erau mai mult un simbol decât o rezolvare a situaţiei. Mai ales că multe au fost furate de gardieni.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

O excursie la Roica. Întâlnire cu un sectant (partea a II-a)

Atunci l-am luat pe micuţ de mână şi l-am adus lângă mine.

– Mănâncă şi lasă, că şi tatăl tău va mânca!

Omul s-a uitat chiorâş la mine şi voia să se apropie de copil.

– Nu mânca. E spurcat!

Am zâmbit, apucându-l pe copil de braţ, şi l-am tras lângă mine la masă. S-a aşezat, dar nu voia să guste. Am tăiat pâine şi carne, i-am dat şi gustam şi eu.

– Ştii că poţi fi condamnat greu pentru încercare de pruncucidere?

Copilul mesteca uitându-se speriat la taică-său.

– Vezi, i-am zis, mi-ai spus că ai vacă, porci, păsări, ai ouă, lapte şi brânză, dar le vinzi altora iar familia ţi se îmbolnăveşte şi moare de foame, batjocorită de cugetul dumitale care preferă să-i facă pe alţii să păcătuiască dându-le aceste produse. Pe dumneata te socoteşti curat şi demn de mântuire? Pentru uciderea celor pe care ţi i-a dat Dumnezeu să le porţi de grijă, să-i hrăneşti, să-i îmbraci, să-i adăposteşti?

Omul tăcea.

– Cu banii de pe aceste produse ce faci?
– Îi dau la adunare.
– Şi adunarea ce face cu ei?
– Nu ştiu… Ei ştiu…
– Care ei?
– Ei, predicatorii!
– E vreunul din ei slab, zdrenţăros, are copii bolnavi sau stă în drum?
– Nu ştiu…
– Cu ce vin la adunare?
– Cu o maşină.
– Înţelegi acum de ce ţi-am pus aceste întrebări?
– Da… Îmi cam dau seama… Aveţi dreptate…
– Iată de ce îţi jertfeşti dumneata viaţa, familia. Şi ce se întâmplă cu munca dumitale? Întreţii nişte înşelători pe care nu-i cunoşti, nu ştii de unde sunt, cu ce se ocupă. Spune-mi, te rog, părinţii dumitale ce credinţă aveau?
– Creştini ortodocşi.
– Şi dumneata de la cine ai învăţat aceste învăţături?
– Au venit nişte predicatori unguri în sat şi ne-au învăţat.
– Şi sunteţi mulţi?
– Nu, că am rămas doar eu.
– Zici că cunoşti poruncile. Ştii să-mi spui ce zice porunca a cincea?
– Da, a zis el, cu oarecare sfială. „Ascultă pe tatăl tău şi pe mama ta…”
– Spune-o toată!
– „… ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ…”
– Aşa! Deci după cinstirea şi ascultarea de Dumnezeu, tot El ne zice să cinstim şi să ascultăm de părinţi. Cum le-ai împlinit dumneata dacă ai preferat ascultarea străinilor de neam şi mai ales a străinilor credinţei părinteşti. Eşti român şi se zice că românii sunt cu scaun la cap, adică buni la judecată. Cum de te-au smintit numai pe dumneata, dintr-un sat întreg, de aproape o mie de familii? De două mii de ani aproape, nu de zece, nici de o sută, noi, românii, suntem moştenitori, păstrători şi mărturisitori ai acestor Adevăruri sfinte păstrate în Biserică şi vin acum să ne înveţe nişte rătăciţi cum să trăim şi cum să slujim lui Dumnezeu? Judecă singur în ce greşeală te afli, de vreme ce tot satul, după cum mi-ai spus, te socoteşte ca pe un om smintit sufleteşte şi nu-ţi mai dă nimeni nici bună ziua!

Înlăuntrul lui se produsese ruptura. Copilul se înveseli puţin. Se uita fix în ochii mei.

– Ce-ai fi zis dumneata dacă tatăl dumitale s-ar fi purtat aşa cum te porţi dumneata cu copilul dumitale şi ai fi aflat că voia să te omoare prin înfometare? Nu ca să fi omorât de părinţi îţi cere Dumnezeu să-i asculţi, ci ca să-ţi asigure viaţa prin binecuvântarea Lui. Porunca a cincea e singura ce făgăduieşte răsplata chiar aici, pe pământ.

N-a mai fost nevoie să continui. Omul începu să plângă. Era semnul că Dumnezeu s-a milostivit de el. Deşi credeam că omul nu mă cunoaşte, îmi zise uitându-se atent la mine:

– Am vrut să vin de câteva ori la dumneavoastră, la castel; toată lumea vorbeşte că sunteţi credincioşi şi ziceam să întreb: bine-i ori nu-i bine ce fac eu? Dar am tot amânat. Parcă cel rău îmi tot încurca gândul.
– No, vezi bade, pentru gândul acesta bun Dumnezeu te-a ajutat. Şi iată că ne-am întâlnit în cale. La Dumnezeu vrei să mergi şi dumneata, dar numai un drum duce acolo şi acela trece prin Biserică. Hristos n-a întemeiat Biserica Sa pe adunătura celor ce s-au săturat de pâine în pustie, ci pe mărturisirea de credinţă a Apostolilor Săi că El este Hristosul. I-a învestit cu puteri şi le-a spus: „Cine ascultă de voi, ascultă de Mine şi cine nu ascultă de voi, de Mine nu ascultă şi de Cel ce M-a trimis pe Mine”.
– D-apoi, oi putea ispăşi păcatul aista?, zise omul şi lacrimile şiroiau pe obraji. Îşi strângea copilul la piept şi şoptea printre sughiţuri: Pruncul meu, pruncul meu…
– Numai păcatul nemărturisit nu se iartă, bade. Om merge la părintele.

Copilul a început şi el să plângă, înecându-se în tuse. Am plâns şi eu cu ei, de durere şi de bucurie. De durere, pentru înşelăciunea în care un părinte îşi ucidea darul vieţii dat lui de Dumnezeu; de bucurie că Dumnezeu operase asupra sufletului lui actul părerii de rău, zdrobindu-i inima împietrită, cu harul milostivirii Sale. Îmbrăţişându-i şi sărutându-i pe amândoi, le-am spus:

– Când ne întoarcem în Galda, mergem la părintele Oţoiu Victor şi, spovedindu-ne, îl vom ruga să te dezlege de păcat şi să te primească în Biserică.

După ce a acceptat propunerea mea am mai mers aproape un kilometru împreună, iar omul şi copilul au apucat în sus pe pârâul Mărului.

– Noi o luăm pe aici, a zis omul.
– Ziceai că mergi până la Roica.
– Vezi fumul acela care se ridică peste culmile împădurite?
– Da, văd, am crezut că-i ceaţă.
– Nu, nu e ceaţă. Tot satul a fost anunţat de ieri seara să ieşim cu toţii să stingem pădurile incendiate de unguri. Şi fiecare trebuie să ne prezentăm acolo unde avem parcelate locurile. Eu am de la părinţi pe culmile din spatele comunei Mogoş şi acolo mă duc. (Sovieticii au lansat ştirea că ungurii au dat foc pădurilor, pentru a menţine conflictul cu românii.)

I-am îmbrăţişat. I-am spus să-şi ducă copilul la doctor că-i bolnav de plămâni şi să-l hrănească bine că are cu ce. Mi-a promis că aşa va face. La întoarcere am vorbit cu părintele Victor Oţoiu din Mesentea; cunoştea cazul lui.

Mesentea era un cătun al Gălzii de Jos, poreclit şi „Micii sfinţi”; când armatele generalului Bukow au devastat Galda, şi au dărâmat Biserica de pe deal, 60-70 familii s-au refugiat în pădurea din marginea satului. Târziu, au fost descoperiţi acolo păstrându-şi credinţa ortodoxă.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

O excursie la Roica. Întâlnire cu un sectant (partea I)

În pădure la Roica lucra aproape permanent o echipă de băieţi, tăietori de lemn, din care făceau parte prin rotaţie cei mai zdraveni şi mai dibaci: Nichita Pavel, Popovici Gheorghe, Pandia Iancu, Vişan Nicolae, Stan Marin şi alţii. La două săptămâni li se trimiteau alimente. Cu această ocazie îi vizitau şi câţiva băieţi care voiau să se relaxeze. Se pleca sâmbăta cu un car tras de bivoliţe, „drigane” blânde şi domoale.

Pe la sfârşitul lui August, simţind nevoia să văd şi eu acele minunate locuri, încărcându-mi un rucsac cu destule bunătăţi, luând şi un coş cu fructe şi struguri, am plecat de unul singur, la miez de noapte, pe drumul care urmărea firul Galdei. Socoteam că, cu popasurile de rigoare, o să străbat 40 kilometri până spre amiaza zilei. Şi am pornit cu „Doamne ajută-mi!”

Era o noapte fără lună. Însă vizibilitatea ploilor de stele era excepţională. Însoţit de clinchetul apei în salturi peste pietrişul vadului, cerul îmi trimitea emisarii luminoşi ai înaltului. Reflectându-se în ochiuri de apă, păreau că vin şi din înalt şi din adânc, împresurându-mă în săgeţi de lumină. Am trăit o stare de încântare sufletească deosebită, cântând tot timpul în sufletul meu versetele psalmilor: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne”, până ce am străbătut Mesentea, Galda de Sus şi am ajuns în Poiana Gălzii, lăsând în stânga frumosul Bulz al Gălzii, colţul de stâncă ţâşnit din pământ, ca un uriaş colţ de mistreţ.

Primul popas l-am făcut înainte de a intra în Cheile Gălzii. Mersesem în ritm normal, pas de manevră, împletind ritmul paşilor cu ritmul rugăciunii isihaste şi străbătusem în patru ore peste 15 kilometri. Simţeam umerii niţel apăsaţi, braţele obosite de coşul de fructe. Când m-am ridicat să plec am zărit prin semiîntunericul dimineţii, pe poteca ce coboară pe versantul de pe partea dreaptă urmând apa zgomotoasă a pârâului Cuţului, un bărbat însoţit de un copil. Am folosit salutul românesc local:

– Doamne ajută şi bună dimineaţa, bade!

Omul mi-a răspuns înfundat, bâiguind ceva numai de el înţeles. Crezând că este surd sau mut, m-am apropiat şi am strigat mai tare:

– Doamne ajută şi bună dimineaţa, bade!

Atunci omul s-a ferit într-o parte, vrând parcă să treacă, ţinându-şi de mână şi copilul de 10-12 anişori. El să fi avut 30-35 ani. Ochii îi luceau.

– Unde mergi?
– La Roica, mi-a răspuns înfundat şi iar a tăcut.
– De unde eşti, insistam cu întrebările.
– Din Galda de Jos!
– Şi eu tot din Galda de Jos vin. Şi merg tot la Roica. Vom fi deci tovarăşi de drum. Feciorul e al dumitale?
– Da, e al meu!…

Vorbea scurt, parcă dorea să nu vorbească. Avea în mână un băţ, lucru obişnuit pentru un călător, şi o traistă care se bălăngănea pe umăr. Copilul mergea greoi, tuşind sec, oprindu-se din când în când şi scuipând.

– E bolnav copilul? De ce tuşeşte aşa des şi scuipă?
– No, că nu-i bolnav, da-i pregătit de jertfă!
– Ce fel de jertfă, am întrebat eu, intuind că mă aflu în faţa unui sectant.
– D-apoi…, o jertfă…, pentru Domnul!
– Pentru care domn?
– D-apoi, pentru… Dumnezeu, na!
– Ţi l-a cerut Dumnezeu ca jertfă, aşa ca pe Isaac lui Avraam?
– D-apoi, am hotărât eu să I-l dau!
– Şi cum îl pregăteşti pentru asta?
– D-apoi, nu-i dau să mănânce carne de fel, nici lapte, nici ouă, nici altă mâncare fiartă, numai câteva mere, zarzavaturi şi puţină pită uscată.
– Şi de când îl hrăneşti aşa?
– D-apoi, de vreo patru-cinci ani… Şi zic că oi termina anul aista…
– Mai ai şi alţi copii?
– Nu, a zis muierea că de ce să-i mai facă dacă eu îi dau la dracu’… Că d-aia a şi plecat şi m-a lăsat singur.

Mă aflam în faţa unei tragedii morale şi spirituale. Mintea mi se întuneca şi o mânie necontrolată mă împingea să-l iau de piept pe acest rătăcit de înşelăciunea drăcească şi să-l arunc în prăpastia de la picioarele mele. În ce rătăcire adâncă aruncă diavolul sufletul omenesc: crezând că aduce jertfă lui Dumnezeu îl face să-şi ucidă proprii copii. Te cutremuri. Trupul îmi tremura şi simţeam că tremură şi sufletul în mine. În fiinţa neamului nostru românesc, curat sufleteşte şi echilibrat în toate actele lui de viaţă, de la cea personală la cea comunitară, păcatul adus de străini, al ereziilor şi rătăcirilor morale de tot felul, prin ieşirea de sub ascultarea harică, bisericească, se implanta ca o săgeată otrăvită, ucigătoare.

Stăpânindu-mă, l-am lămurit că se află în greşeală, încercând să-i scot sufletul din rătăcire. Se ţinea băţos şi îngâmfat în credinţa lui, diavolul împingându-l la răspunsuri şi interpretări obraznice. Cu ajutorul lui Dumnezeu l-am făcut că accepte un ton reverenţios, ca să putem discuta. Când am simţit că schelăria de trestie pe care îşi întemeia interpretarea scripturistică se clatină, l-am invitat să gustăm ceva împreună la ora dimineţii. Am scos pâine, carne friptă şi struguri, le-am aşezat pe ştergar şi l-am poftit la masă. M-am închinat, zicând Tatăl nostru. Şedea nemişcat. Bietul copil saliva şi înghiţea în sec. Omul nu voia să ia loc. A scos o bucată de pâine şi voia să se ducă mai la o parte. Atunci l-am luat pe micuţ de mână şi l-am adus lângă mine.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Criminalii de război

Din Februarie 1945, soseau în Aiud aşa zişii criminali de război. La început câteva loturi de ofiţeri superiori şi inferiori, apoi subofiţeri, gradaţi şi simpli soldaţi. Criminalii de război constituiau elita armatei române care luptase împotriva cotropitorilor pământului strămoşesc şi a comunismului. Prin jocul perfid al forţelor iudeo-masonice erau vinovaţi că au luptat împotriva poporului sovietic, a clasei muncitoare şi a înaltei concepţii de viaţă materialist-dialectice etc. Erau declaraţi criminali de război printr-o derogare şi extindere a hotărârilor Tribunalului de la Nürnberg.

Poporul sovietic nu era reprezentat în proces. Alt popor, cu toţi reprezentanţii lui, se substituia în actul de acuzare împotriva armatei române, agitând prostimea cu lozinci scrise pe pancarte, pe garduri, pe pereţii caselor, în instituţii, în uzine, în fabrici: „Moarte lor, moarte lor,/ Moarte criminalilor”. În sălile de procese grupuri de derbedei creau atmosferă, apărarea aducea o nouă acuzare: că sunt asupritori şi exploatatori ai poporului, burghezi retrograzi, chiaburi exploatatori ai satelor, imperialişti. Verificând câteva dosare ale criminalilor de război se poate constata că judecătorii şi acuzatorii erau cumpăraţi sau şantajaţi moraliceşte de evrei, iar anchetatorii care întocmiseră dosarele de trimitere în judecată, cu pedepse deja hotărâte, erau evrei. Iar după ce au fost cozi de topor, aproape toţi judecătorii au fost condamnaţi.

Toate le dirija marea ocultă internaţională; Rooswelt, evreul paralitic ajuns preşedinte al SUA, împlinea visul lui Israel de a împărăţi lumea. La conferinţa de la Yalta împreună cu masonul Churchill lăsase pe mâna lui Stalin şi a evreimii sovietice statele Europei răsăritene. Sub formă legală s-a realizat o răzbunare de proporţii, nemaiîntâlnită în istoria lumii: acesta fiind adevăratul holocaust.

Criminalii de război au fost cazaţi în Secţie, apoi, când a crescut numărul lor, în Celular, la ultimul etaj, pe ambele laturi. Unii militari sau membri ai organelor ordinii interne făcuseră parte din aparatele represive ale lui Carol II şi Antonescu. Având conştiinţa încărcată se aşteptau ca legionarii să aibă o atitudine duşmănoasă şi revanşardă. Au rămas stupefiaţi când la vizetă, înşelând vigilenţa gardienilor, legionarii îi salutau şi-i întrebau dacă au nevoie de ajutor medical (doctorul Uţă procura medicamente prin gardienii pe care-i tratase) sau le ofereau o bucată de turtoi, îmbărbătându-i. Cei pe care-i loviseră le răsplăteau cu dragoste.

Colonelul Manea, fost preşedinte al Curţii marţiale a Corpului 5 Armată – Ploieşti, care judecase şi lotul nostru şi dăduse mii de ani condamnare, a fost vizitat de Ţoţea Nicolae, care în urma schingiuirilor suferite la Bucureşti, de la Curelea şi Oproiu, rămăsese cu accese de tulburare nervoasă. Ducându-i gamela cu mâncare, porţia din ziua aceea, l-a întrebat:

Citeste mai departe…

Un preot monah la dreptul comun

În toamna lui 1945 mulţi deţinuţi de drept comun au fost eliberaţi. Printre ei şi Şaramet, ordonanţa de pe etajul nostru.

Lui Anghel Papacioc, cu care şedeam în celulă, şi mie înfăţişarea noului venit şi maniera de a servi zupa sau mâncarea ne-au atras atenţia. Privirea îi era tristă. Când folosea polonicul părea un gest sacru, ca mişcarea cultică pe care o face preotul în altar. Am hotărât să stăm de vorbă cu el. Într-o zi, după masa de amiază, pe când se pregătea să ducă ciuberele la bucătărie, Anghel l-a chemat în celula noastră. A privit bănuitor şi privirile lor s-au întâlnit într-o îmbrăţişare mută. A promis că va veni. După aproape o oră a sosit. Anghel l-a întâmpinat în uşă; s-a uitat atent împrejur apoi a salutat:

– Doamne ajută!

I-am răspuns cu aceeaşi salutare. Era un bărbat la patruzeci de ani, potrivit de statură, dar firav, cu privirea duioasă, chiar tristă. L-am rugat să ia loc pe pat, în faţa noastră. Şi Anghel a deschis cuvântul:

– Iartă-ne că te-am invitat la noi, dar înfăţişarea dumitale arată că nu ai ce căuta printre deţinuţii de drept comun.

Bărbatul se uita atent când la Anghel, când la mine fără să zică nimic. Şi Anghel a continuat:

Citeste mai departe…

Chivotul pentru Mânăstirea de fecioare de la Vladimireşti

Aflasem şi noi despre Mânăstirea de fecioare de la Vladimireşti. Am oferit acestui Sfânt Lăcaş, ocrotit de Maica Domnului, ca jertfă de mulţumire pentru toate câte le făcuse cu noi Dumnezeu, izbăvindu-ne din atâtea primejdii, un Chivot. Grigore Baciu, fost prefect de Alba, spirit întreprinzător, obţinuse aprobarea administraţiei să facă un atelier de jucării şi unul de împletituri de nuiele (răchită). La adăpostul acestor activităţi s-a realizat Chivotul, având ca model Biserica Mânăstirii Curtea de Argeş. Iniţiativa a aparţinut lui Ion Ianolide, iar proiectul a fost executat de Nicu Mazăre. Dimensiunile le-a stabilit la scară, după mai multe fotografii din cărţi şi manuale şcolare, o muncă de care numai el a fost în stare. Tâmplăria, din plăci de lemn de nuc, a fost lucrată de Schiau Ion, Căliman Dumitru şi Iordache Ion. Sculptura a fost realizată de Anghel Papacioc cu ucenicii Iulian Bălan, Foti Petru şi Avram Sebastian.

Anghel Papacioc avea ca specialitate sculptura şi realizase în 1941/42 uşile împărăteşti pentru Capela din Braşov. Înainte de eliberare (1947) a lucrat uşile de la intrare ale Băncii din Turda; după eliberarea din a doua arestare (1964) a lucrat alte „porţi împărăteşti” la unele Biserici din Bucureşti. Sculele (dălţile) au fost confecţionate de nea Doncea.

Lucrarea s-a realizat discret, piesă cu piesă, timp în care lângă Anghel Papacioc mulţi camarazi au învăţat să sculpteze, realizând candele din lemn de nuc, cu încrustări din os sculptat. S-au lucrat icoane pirogravate, cruci şi troiţe în miniatură, cruciuliţe din os şi medalioane, casete. Aiudul devenise un atelier artizanal în care munca se îmbina cu fantezia. Fiecare realiza opere unicat. Unii au reuşit să le scoată afară, dar foarte multe au fost confiscate.

Se punea problema scoaterii şi transportului Chivotului la destinaţie. La Fabrica Stoica, astăzi Uzina Mecanică Aiud, situată lângă închisoare, naţionalizată forţat şi anticipat de către penitenciar, unde lucrau doar deţinuţi de drept comun, a fost angajat un maistru tânăr, pe nume Luchian. Cu ajutorul lui l-am corupt şi pe subdirectorul Mareş, care a iscălit aprobarea de a scoate Chivotul. L-am expediat întâi la Bucureşti cu un camarad care se elibera. Dumnezeu rânduise toate. La Bucureşti a fost fotografiat şi apoi văzut de sculptorul Ion Jalea, fost coleg cu Anghel Papacioc la Şcoala de Arte şi Meserii, actualul Liceu industrial Polizu, care a exclamat: „Dacă Anghel n-ar fi fost închis, ne-ar fi întrecut pe toţi“.

De la Bucureşti la Vladimireşti era cale lungă şi la data aceea bande de soldaţi sovietici cutreierau ţara, jefuind, ucigând şi panicând populaţia. Deşi se constituiseră unităţi speciale ruso-române contra bandelor, datele oficiale sovietice vorbeau de circa un milion de dezertori după trecerea Prutului. Chivotul a fost pus la vagonul poştal cu însoţitor până la destinaţie. Între Buzău şi Râmnicu Sărat trenul a fost oprit de dezertori sovietici. Oamenii au fugit pe câmp. Cei prinşi au fost jefuiţi şi dezbrăcaţi, vagonul de poştă devastat şi coletele violate. CFR-istul poştaş şi însoţitorul au fugit şi ei să îşi scape viaţa.

Dar, o, minune! Dezertorii sovietici spărgând ambalajul din scândură, la vederea minunăţiei s-au prosternat la pământ. Unul care rupea un pic pe româneşte înduplecă un călător să le descifreze adresa. Lumea e rechemată în tren, i se restituie obiectele şi hainele furate. Tâlharii duc ei înşişi Chivotul la poarta Mânăstirii Vladimireşti. Măicuţele, spăimântate la vederea sovieticilor, fac rugăciuni la Maica Domnului să izbăvească Sfântul Lăcaş de profanare. Soldaţii le roagă să deschidă porţile, făcându-le să înţeleagă că au un dar pentru Mânăstire şi le arată Chivotul. Măicuţele deschid şi ei duc Chivotul în Sfânta Biserică căzând şi plângând în faţa Sfintelor Icoane. Ne rugam în Aiud ca să ajungă Chivotul la destinaţie. Şi Dumnezeu ne-a primit darul în bucuria şi rugăciunile măicuţelor.

În 1955 când Mânăstirea a fost desfiinţată de securitate şi măicuţele alungate, multe obiecte de cult şi odoare au dispărut, între care şi acest Chivot.

Am făcut o sesizare către Patriarhie să intervină pe lângă Poliţia română pentru descoperirea acestui Sfânt Chivot. Fiindcă undeva trebuia să fie. Astăzi se întreprinde de către o forţă ocultă o acţiune de discreditare şi compromitere morală şi spirituală a acestei Mânăstiri de fecioare. Nişte călugăriţe îmbrăcate elegant intră prin biserici, spunând că sunt de la Vladimireşti. La anumite momente solemne ale Liturghiei provoacă scandal în biserică, insultând ierarhia bisericească, şi lansează ştiri alarmante cu privire la maica Veronica şi vechile călugăriţe fecioare, că au căzut în erezie acceptând învăţături despre reîncarnare şi spiritism. E o conspiraţie împotriva adevăratelor mirese ale lui Hristos, pentru ca să nu mai aibă loc pelerinaje şi rugăciuni ale sufletului românesc acolo. Biserica, Patriarhia, Sfântul Sinod, episcopii nu ştiau oare nimic despre aceasta? Pe noi ne doare orice act de jignire adus Bisericii lui Hristos şi slujitorilor Lui.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Sandu Ştefănescu (Monahul Atanasie) şi un gardian prostănac

Duminica următoare am avut altă aventură. Un lan de floarea soarelui trebuia recoltat, floarea bătută şi depozitată, iar cocenii legaţi în snopi şi făcuţi şiră. Fiind ultima restanţă, am hotărât să se înapoieze la Galda cei mai în vârstă, între ei domnii Trifan şi Marian, iar după lichidarea lucrărilor ceilalţi. Cei rămaşi, vreo 10-15, am recoltat în cursul săptămânii „pălăriile” de floarea soarelui, le-am depozitat într-o baracă-magazie pe câmp, am tăiat cocenii. Urma să batem pălăriile şi să depozităm sămânţa. Miliţienii care păţiseră ruşinea cu fânul plecaseră la Aiud; în locul lor era unul venit de curând în colonie, cam prostănac. Iertaţi-mi aprecierea, cred că nu i se potrivea alt calificativ. „Bă! Eu sunt cineva aici! Aţi înţeles?”, era repica lui. Tot ce voia şi ordona trebuia executat fără comentarii. Sâmbătă seara a fost anunţat că Duminica vom merge la Biserică.
– Vedem noi până mâine, a zis el şi a intrat în corpul de gardă.
S-a sculat cu noaptea în cap şi a dat deşteptarea pentru toată colonia. Abia terminasem de aranjat paturile:
– Adunarea! Încolonarea şi direcţia floarea soarelui!
Printre cei rămaşi la Unirea erau Valeriu Gafencu, Nicu Mazăre, Bălan Iulian, Naidim Marin, Ianolide Ion, Florea Trandafir, Sandu Ştefănescu. Dintre noi, pentru a ne obişnui cu actul conducerii şi al răspunderii, fiecare comanda formaţia o anumită perioadă. În săptămâna respectivă Sandu Ştefănescu avea această misiune. Ne-a prevenit:
– Ce credeţi, fraţilor? Putem intra în conflict cu un om care nu are nici un fel de cenzură morală? Mergem la lucru şi vedem apoi ce vom face!
Lucrarea am încheiat-o repede; spre ora 10 treaba era terminată. Puteam prinde slujba la Biserică dacă ne grăbeam pe drum.
– Nu! Ce Biserică? Trebuie să vânturaţi sămânţa, s-a răstit gardianul.
– Domnule gardian, i-a zis Sandu. Nu se poate vântura sămânţa, nu adie nici un vânt. E păcat să facem o muncă degeaba. Vă rugăm să ne lăsaţi să mergem la Biserică.
– Nu! Faceţi ce vă ordon eu! Că eu sunt cineva aici.
Sandu Ştefănescu, stăpânindu-şi tulburarea, i-a răspuns calm:
– Domnule gardian, fiţi om înţelegător. Când va bate vântul vom vântura floarea soarelui. Lăsaţi-ne la Biserică.
– Nu! Eu hotărăsc aici, a zis el, înroşindu-se la faţă.
– Încolonarea, direcţia Biserică!, a hotărât Sandu Ştefănescu.
Toţi ne-am încolonat şi am pornit imediat. Sandu intuise de ce ar fi în stare prostănacul şi a rămas mai aproape de el. Gardianul, enervat că nu i se execută ordinul, a pus mâna pe carabină ameninţând:
– Stai! Stai, ‘..ţi ‘…zeii mă-ti, că te-mpuşc!
În aceeaşi secundă nu mai avea arma în mână. Ne-am oprit şi am privit scena. Arma era în mâna lui Sandu. Gardianul buimăcit manevra în mâini o armă imaginară; dându-şi seama, a început să se învârtă în loc disperat şi să strige:
– Dă-mi, mă, arma! Dă-mi, mă, arma că te-omor!
– Ce ai de gând să faci? Gândeşte-te bine, i-am spus noi lui Sandu.
– Cum o să-i dau arma? Nu vezi că ăsta-i prost. Trage în noi, netotul. Apoi către gardian: vino după mine, dar să nu te apropii mai mult de 10 paşi, că nu ştiu ce o să păţeşti.
Gardianul ne urma la distanţă şi cerea arma cu lacrimi în ochi:
– Dă-mi arma, că mă nenoroceşti!
– Ţi-o dau dacă-mi dai cartuşiera, i-a zis Sandu.
– Ţi-o dau, mă, ţi-o dau. Na, ia-o, o aruncă lui Sandu.
– Încă cinci paşi înapoi, i-a zis gardianului. Acum dezbracă tunica şi intră în rândul trei între deţinuţi. Nu mai scoţi o vorbă până ţi-oi spune eu!
– Dă-mi, mă, arma, ai zis că-mi dai arma!
– Ţi-am spus că ţi-o dau! Dar ţi-o dau când vreau eu, că tu eşti prost şi nu ştii ce să faci cu ea. Şi-acum, tăcere!
La intersecţia şoselei asfaltate pe drumul comunal, se afla postul de jandarmi. Sandu ne-a oprit. A intrat în postul de jandarmi cu arma şi cartuşiera gardianului, după ce l-a avertizat:
– Tu, rămâi acolo! Să nu te mişti!
După cinci minute Sandu a ieşit cu şeful postului şi l-a chemat pe gardian. Acesta tremurând şi bălăbănindu-se ca un om beat a intrat în post. După alte zece minute Sandu a ieşit singur şi ne-a zis:
– Hai la colonie, fraţilor. Vă spun acolo ce am făcut.
Sandu spusese şefului de post ce se întâmplase şi îl rugase să-i facă gardianului un referat de trimitere înapoi la Aiud pentru o altă vină. Gardianul a acceptat şi el propunerea. Şeful postului l-a asigurat pe Sandu că-l va expedia pe gardian la Aiud chiar în seara aceea.
– Sandule, i-am zis, după ce ne liniştisem, de ce i-ai cerut şi cartuşiera şi l-ai băgat în coloană fără veston?
– Nu-ţi dai seama, măi frate, că era bătător la ochi să vadă oamenii din sat un gardian dezarmat, plângând în urma coloanei de deţinuţi? Ei ar fi anunţat jandarmul înainte de a ajunge noi acolo şi lucrurile puteau avea o altă întorsătură.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Vezi si:

• Parintele Atanasie – “Despre oameni si fapte din vatra Aiudului”
• Părintele Atanasie Ştefanescu la Radio Romania Actualităţi
• Părintele Atanasie – Lumină de om şi de neam românesc
• Priviti la esenta lucrurilor – Monahul Atanasie (Petru Voda)
• În viaţă, sunt lucruri esenţiale, importante şi secundare

Lucrul în timpul Duminicii la colonia Unirea

Toamna, colonia Unirea rămăsese deficitară de oameni; multora le expira pedeapsa şi colonia nu-şi putea onora lucrările. Cei 25-30 de inşi transferaţi la Unirea am reuşit să scoatem din impas în două-trei săptămâni camarazii de acolo.

Colonia Ciuguzel după culesul viei şi-a trimis oamenii la Galda, pentru iernat; rămăseseră douăzeci de oameni, între care se aflau Aurel Dragodan şi nea Doncea.

În Unirea deţinuţii legionari nu şi-au menţinut prestigiul şi autoritatea faţă de gardieni. O parte din cei mai în vârstă plecaseră, iar cei rămaşi ignoraseră puterea unităţii şi a ascultării de un singur şef. Îşi împlineau obligaţiile de muncă şi disciplină aşa cum credeau fiecare. Se ajunsese la un conflict permanent cu gardienii, care impuseseră programul de lucru şi ameninţau cu trimiterea în penitenciar, acolo unde se murea de foame.

La sosirea noastră n-am putut impune programarea lucrărilor şi a timpului. Se lucra chiar Duminica. Sosisem într-o joi şi până sâmbăta reuşisem să scoatem cartofii. Împreună cu Florea Trandafir făceam parte dintr-o formaţie alcătuită cu douăzeci de deţinuţi de drept comun. Cosisem fânul ce urma să fie strâns săptămâna următoare. Duminica, noi, cei sosiţi de la Galda, ne pregăteam să mergem la Biserică, în sat. Dar cei doi gardieni ne-au oprit şi ne-au dat ordin să mergem la strânsul fânului. Le-am amintit gardienilor dreptul de a nu lucra Dumineca. Nervoşi, au început să ne ameninţe, să ne insulte. Au scos pistoalele, acuzându-ne de revoltă în colonie. Atunci Valeriu Gafencu le-a răspuns:

– Puneţi-vă pistoalele în tocuri! Mergem la muncă! Dar să ştiţi că Dumnezeu n-o să vă ajute!

Am luat furci şi greble, ne-am încolonat şi am plecat. Până la locul respectiv erau 3 kilometri. La ora 9 am ajuns. Am început să strângem fânul, să-l facem poloage, apoi clăi, să poată fi încărcat.. În văzduh sunetele clopotelor anunţau intrarea la Liturghie. Ne-am oprit din lucru şi am rostit un Tatăl nostru şi Născătoare de Dumnezeu. Domnul Trifan, domnul Marian şi Valeriu Gafencu întârziau să se ridice din genunchi. Mai aveam o postaţă bună de strâns. Ar fi trebuit să facem şi pauză fiindcă se apropia prânzul. Masa se aducea la locul de muncă, în marmite, de către bucătari. Pentru a termina mai repede n-am mai făcut pauză, am uitat şi de masă, care de altfel nici n-a mai venit.

Era 3-4 după-amiaza când am terminat. Abia atunci ne-am aşezat să ne odihnim puţin. De pe vârful unei coline se apropia un bărbat; era un gardian. Ne anunţa să aşteptăm cele trei maşini mari şi cele şapte căruţe pentru a încărca fânul până seara.

Un vânticel ridica în văzduh puful păpădiilor şi frunzele uscate de porumb de prin lanurile vecine. Cerul a început să se înnoureze şi vântul, transformat în vijelie, smulgea vârful căpiţelor; crescând în intensitate s-a prefăcut în furtună şi umfla în văzduh toate căpiţele purtându-le ca pe nişte păsări jumulite peste culmile colinelor. În mai puţin de un sfert de oră nu mai era nici un fir de fân pe teren şi o ploaie măruntă a început să cadă. Zarea se întuneca şi fulgerele brăzdau cerul însoţite de tunete năprasnice. Gardienii se uitau disperaţi la noi, ca şi cum ar fi trebuit să facem ceva spre a salva situaţia. Ne-am încolonat şi am plecat spre colonie, fără a aştepta comanda lor. Ne urmau aproape. Apoi ploaia s-a oprit. Când am ajuns în colonie se însera de-a binelea. Maşinile şi căruţele aşteptau în incinta coloniei. Miliţienii au explicat delegatului ce se întâmplase pe câmp.

S-a întocmit un raport care arăta că din cauza furtunii şi ploii dezlănţuite recolta de fân a fost compromisă. Ni s-a cerut confirmarea. Am dat-o specificând că această calamitate a avut loc Duminica. Fără comentarii.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002