Controlul nostru: conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu

Pentru a obţine îmbrăcăminte călduroasă şi încălţăminte pentru sezonul de iarnă, s-a făcut o notă cu cele necesare şi 4-5 băieţi am plecat cu o căruţă, îmbrăcaţi în civil, la Alba Iulia să cumpărăm haine, cojoace, bocanci. Gardienii ne-au însoţit. Stan Marin şi Vişan Nicolae au umplut traista cu milioane, fără să numere ban cu ban. La Alba Iulia am umplut căruţa cu cumpărături, iar Stan Marin a mai adăugat două colete frumos ambalate, în care nu ştiam ce este. Împreună cu gardienii am luat masa într-un restaurant.

La întoarcere Stan Marin a deschis casa de bani şi a depus acolo restul, predând cheile inginerului Georgescu care ţinea evidenţa contabilă. S-a bătut toaca pentru adunare - aveam semnale pentru fiecare activitate din colonie. Ne-am strâns în sala de mese. S-a dat fiecăruia ceea ce a solicitat. Gardienii, curioşi, erau de faţă. Fuseseră auziţi discutând între ei:

- Mă, zicea Rusu, ăştia şi când gândesc, gândesc toţi la fel.

După distribuirea lucrurilor, Stan Marin şi Vişan Nicolae au oferit gardienilor coletele frumos ambalate din partea noastră, în cinstea Crăciunului. Gardienii s-au fâstâcit. Până la urmă au primit darurile. S-au dus în camera de gardă şi le-au desfăcut. Primiseră câte un costum de haine, căciulă şi bocanci, pentru soţiile lor rochii şi pentru copii jucării şi bomboane. I-au spus toată povestea inginerului Georgescu.

- Şi de ce îmi spuneţi toate acestea?

- Ca să ştiţi că noi n-am cerut nimic şi n-avem nici un amestec în mânuirea banilor. Nu ştim nici cât au costat hainele, nici dacă au oprit şi ei ceva. Dumneavoastră să-i controlaţi!

- Bine, să le purtaţi sănătoşi. Noi avem un singur control: conştiinţa noastră în faţa lui Dumnezeu.

Gardienii au plecat uitându-se unul la altul făcându-şi cruce.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Agatanghel sau Sfârşitul omului

Agatanghel sau Sfârşitul omului. Prorocie pentru şapte sute de ani despre politiceştile treburi din Europa, aşa se numea cartea care circula în anii aceia în închisoarea Aiud. Eram tot cu Anghel Papacioc în celulă când ne-a parvenit şi nouă. Domnul Trifan o citise şi i-o aducea lui Anghel. Această prorocie stârnise multe discuţii printre legionarii închişi. În prefaţă, Ion Popescul, primar din Ploieşci, spunea că a tradus-o la 1903 după o ediţie franceză tradusă la rândul ei în secolele XV-XVI după originalul grecesc. Lucrarea era scrisă de un monah care trăise în insula Rodos, pe nume Agatanghel, şi avusese descoperirea în anul 1272-73.

După eliberare (1964) am căutat-o prin toate bibliotecile şi n-am găsit-o. Am fost şi la părintele Arsenie Papacioc şi l-am întrebat despre ea. A avut-o scrisă cu litere chirilice, dar nu mai ştia ce s-a întâmplat cu ea.

Iată ce cuprindea această carte. Unele descoperiri erau mai încifrate şi se refereau la perioada renaşterii, prezentată ca un început de apocalips, timp în care oamenii se vor întoarce la slujirea antropocentristă, care avea să ducă la înălţarea raţiunii omeneşti ca obiect de adoraţie. Anul în care urma să se ajungă la acest stadiu de decădere era 1789, anul revoluţiei franceze. Se vorbea despre revoluţiile din 1830 şi 1848, arătând descompunerea unor împărăţii, despre constituirea statelor naţionale în 1920 şi făcea o referire precisă cu privire la ţara noastră care mi-a rămas bine în memorie. Am verificat-o cu părintele Arsenie şi cu Popa Aurel din Decea, judeţul Alba:

„În vremea aceasta în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, Ţara de la Gurile Dunării, numită şi Ţara Lupului (poate de la steagul Dacilor, n.a.) va apare fiul omului încins cu sabie de Arhanghel, care va face o organizaţie numită Legheon. Membrii acestei organizaţii vor fi prigoniţi de capul statului, vor fi închişi şi ucişi la răspântii de drumuri şi mulţi vor fugi peste hotare prigoniţi şi de „poporul duşman lui Dumnezeu”.

În timpul acesta Ţara Vulturului (Germania) va face un război cu Ţara Ursului (URSS) şi în prima parte a războiului Vulturul va fi biruitor. Dar când va fi aproape de inima Ursului, acesta va primi ajutor de la o „Fiară de peste ape” şi Vulturul va fi înfrânt. Şi inima lui va fi împărţită în patru (Berlinul). Şi în timp ce Ursul va înainta spre inima Vulturului, toate cetăţile Ursului vor striga: „Pace! Pace! Pace!” Şi tot poporul acesta din ţara de pe Carpaţi va cădea în grea robie şi mulţi vor pieri. Dar Maica Domnului şi Sfântul Ioan vor aduna în Potire sângele lor şi se vor înfăţişa cu el înaintea Tronului Fiului Său. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Ei, cei ce vor mai fi rămas vii vor fi scoşi afară din temniţe. Şi după o vreme rana Vulturului se va vindeca. Dar ultima bătălie împotriva „lupilor îmbrăcaţi în piei de oaie” (comunişti democraţi, n.a.) se va da în Ţara Sciţilor (Basarabia-Ucraina?) şi atunci aceştia vor fi înfrânţi şi va fi vai de tine „om de roşu”. Şi după aceasta va porni de pe crestele acestei ţări de pe Carpaţi o acţiune de reîncreştinare a tuturor neamurilor”.

Analizând cele spuse de monahul Agatanghel la 1273, putem verifica punct cu punct faptele care deja s-au împlinit, până în 1973, adică de-a lungul celor 700 (şapte sute) de ani, cât anunţă dintru început proorocul. Noi, cei scoşi din închisori în 1964, suntem obiectul acestei minuni, cutremurându-ne de grija Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan pentru neamul nostru şi înfiorându-ne de cele ce se vor întâmpla „omului roşu”. Rămâne în afara celor 700 de ani să se împlinească înfrângerea comunismului şi acţiunea de reîncreştinare a neamurilor. O prorocie mai recentă a fost făcută de Victor Puiu Gârcineanu: „Pe drumul întoarcerii către Dumnezeu, neamurile ne vor găsi învăţători” (Din lumea legionară). La 1273 primele voievodate româneşti apăreau în istorie ca expresie politică a creştinismului românesc şi Dumnezeu anunţa prin proorocul său misiunea neamului românesc: de mărturisitor şi apărător al adevărului de viaţă spirituală pe care Hristos l-a lăsat moştenire tuturor neamurilor în Biserica Sa.

Corneliu Zelea Codreanu nu cunoştea această prorocie când a întemeiat Mişcarea Legionară. Dar prin toate actele lui de gândire, de mărturisire şi de realizare, el se găseşte în această viziune împreună cu Legiunea pusă sub patronajul Arhanghelului Mihail. De aceea Mişcarea Legionară nu poate fi înţeleasă decât în viziune teologică. Orice judecată în afara acestei viziuni este pândită de greşeala de a se fi împotrivit lucrării Dumnezeieşti.

„Dacă lucrarea aceasta este de la oameni ea se va risipi, dar dacă este de la Dumnezeu luaţi aminte ca nu cumva să vă aflaţi că sunteţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”, le-a zis Gamaliil membrilor sinedriului care voiau să-i osândească pe Sfinţii Apostoli. Aceste cuvinte pot fi spuse şi actualilor prigonitori ai mărturisitorilor lui Hristos organizaţi ca „expresie politică a ortodoxiei româneşti”, cum conchide Nae Ionescu.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Amu… nu-i vremea dumneavoastră

În peregrinările prin satele Apusenilor şedeam de vorbă cu oamenii despre vremurile ce vor veni după ocupaţia sovietică. Unii intuiau marea nenorocire spirituală şi materială, alţii încercau să se amăgească cu gândul că ne vor salva americanii.

Ionescu Gheorghe, agronom, bun camarad, harnic şi plin de modestie, ne povestea o discuţie din 1937, din Apuseni, cu ocazia propagandei electorale. „Ajunsesem într-un sat aproape de Zlatna. Eram 10-12 legionari, toţi tineri. Mărşăluind cu cântec, ne-am oprit la şcoală. Acolo se adunase popor mult; le-am vorbit oamenilor despre credinţa şi intenţiile noastre. Am răspuns întrebărilor puse şi am plecat în formaţie, cu cântec. Pe când ieşeam din sat după noi se ţinea un bătrânel care ne-a făcut semn să oprim.
- Ce s-a întâmplat, bade?, l-am întrebat văzându-l cum gâfâie.
- D-apoi, că nu s-a întâmplat nimic, domnişorilor, da-i musai să vă zic şi eu o voroavă…
- Zi, baciule, voroava! Ce vrei să ne spui?
- No, place-mi tare fain de dumneavoastră. Că tineri sunteţi, frumoşi sunteţi, fain cântaţi, fain aţi vorovit, gânduri bune aveţi, da’ …, numai că …, nu-i vremea dumneavoastră amu… Că amu-i vremea hoţilor şi a şmecherilor! No, aşa să ştiţi!
Noi am zâmbit şi l-am îmbrăţişat:
- Va veni şi vremea noastră, bade!
- Hm, a făcut bătrânul, io ştiu? Să dea Dumnezeu! Numai că o să aveţi necazuri până atunci!”
Bătrânul a proorocit bine. Necazurile s-au ţinut lanţ iar „cornul biruinţei” abia dus la gură, a sunat foarte puţin, ca în Mistreţul cu colţi de argint, idealul cerând jertfa deplină a Prinţului şi, pe rând, a slujitorilor lui.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Joagărul de pe Galda

În vara lui 1947 era rândul nostru să ne minunăm de geniul tehnic al ţăranului român. Patru bărbaţi, între care Trif Milinton (Melinte, dar lucrase în America si îşi americanizase numele), într-o curmătură dincolo de Cheile Gălzii au abătut apele râului, creând un canal în care apele căpătau o viteză de curgere foarte mare. Cu câteva scule de dulgherie au confecţionat o roată de moară pe apă şi au construit un eşafodaj şi toate piesele componente ale unui joagăr de tăiat buşteni şi făcut dulapi de scânduri. Construcţia nu folosea nici un cui de fier. Ca unităţi de măsură pentru angrenajele dinţate şi balamalele de sincronizare au folosit falanga degetului mare, palma şi cotul, fixate într-o măsură. Fără metru, şubler, ceas sau alt etalon utilizat de arhitecţii, inginerii sau tehnicienii moderni. Doar cele patru pânze de joagăr aşezate vertical şi sistemul de reglare a spaţiului dintre ele erau metalice.

L-am rugat pe domnul învăţător Ionaş, directorul şcolii din Galda de Jos, să fotografieze utilajul şi să-l descrie, ca să rămână pildă pentru generaţiile viitoare. Nu ştiu dacă a mai putut-o face, şi dânsul a avut de înfruntat furia fiarei apocaliptice. Utilajul a funcţionat perfect toată vara; târziu în toamnă l-au demontat, începând de la locul unde sfârşiseră asamblarea pieselor.

- De unde ştiţi sau cine v-a învăţat să-l faceţi?

- D-apoi, domnişorule, mi-a răspuns Trif Milinton zâmbind, nu-i mare treaba aiasta…, că dacă ai văzut undeva, lucrul chiar te învaţă să-l faci.

N-am mai putut zice nimic, dar am înscris în sufletul meu o învăţătură: că Dumnezeu i-a dat omului mintea ca s-o folosească pentru binele lui şi al aproapelui. Deşi unii folosesc capul numai „ca să aibă cuier pentru pălărie”, cum zic ardelenii.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Cu corul religios la Stremţ

În câteva Duminici ne-am deplasat cu corul la slujbele religioase prin satele din jur, pentru bucuria enoriaşilor şi ca răspuns la acţiunile sectanţilor, care desfăşurau o susţinută activitate de propagandă eretică.

În ziua Sfântului Ioan Botezătorul, la 7 Ianuarie 1947, am făcut o surpriză celor din Stremţ. Ninsese bogat şi drumul cel mai scurt pe poteca dintre sate era acoperit complet. Deşi văile sau povârnişurile uşoare puteau deveni capcane periculoase, ne-am hotărât să mergem.

Am pornit noaptea pe un ger năprasnic; luna era în scădere iar umbrele noastre pe zăpadă păreau fantasme din alte lumi. Am ajuns după două ore, înotând prin omăt. Ştiam că paracliserul sau cantorul vor fi mai devreme la biserică ca să aprindă focul în sobă. În taină, am urcat în cafas şi abia după ce urma să înceapă Sfânta Liturghie îl va înştiinţa pe părintele Ion Puşcaşu.

Eram doar şapte corişti: Mârza Veniamin era dirijor, Marin Naidim şi Popovici Gheorghe, tenori I; Valeriu Gafencu şi Paul Cojocaru, tenori II, dirijorul cu mine, baritoni, Popa Octavian bas profund, capabil să reziste singur şi să asigure „pedale” perfecte. Răspunsurile liturgice erau după armonizarea părintelui Givulescu (bănăţean), melodie armonizată pentru cor bărbătesc, la care acest mare îndrăgostit al Unirii tuturor provinciilor româneşti, drept mulţumire lui Dumnezeu, lucrase mai bine de zece ani. Toate sunt pline de simţire sfântă şi măreţie melodică.

Părintele Ion Puşcaşu a rostit începutul Sfintei Liturghii: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh…” şi noi am intonat „Amin”, lung, plin de înfiorare sfântă, amplificat de rezonanţa neaşteptată a Sfântului Lăcaş; ni se părea că s-au alăturat coruri îngereşti preamărind pe Dumnezeu.

Credincioşii, care umpluseră până la refuz Biserica, au întors capetele uimiţi şi au înţeles de ce paracliserul nu dăduse voie fetelor să urce. Atunci s-au deschis uşile cafasului. Cei ce pătrundeau rămâneau uimiţi, credeau că 30-40 de corişti eram în cafas, nu şapte. Părintele trimisese un enoriaş să spună maicii preotese să nu mai vină la Biserică, ci să pregătească masa şi bucate pentru cel puţin 30-40 persoane.

Paul Cojocaru a citit Apostolul în mijlocul Bisericii, închinându-se mai întâi la Icoana Sfântului Botez al Domnului de pe tetrapod; enoriaşii credeau că e vreo rudenie venită la cineva în sat. Registrul vocal era excepţional de întins, punctând prin modulaţiile vocii înţelesurile sfinte, şi simţeam cum toată suflarea pluteşte pe apele nevăzute ale Duhului Dumnezeiesc. În cucernicia lor, femei şi fete îi sărutau hainele.

La încheierea slujbei părintele abia a putut spune un „La mulţi ani!” celor ce-şi sărbătoreau numele. Obştea satului ne aştepta afară, fiecare încercând să ne ia acasă, să le facem cinstea de a le fi oaspeţi. Părintele i-a liniştit anunţându-i că suntem oaspeţii dânsului şi că, după cum i se adusese răspuns de acasă, maica presbiteră încă aleargă prin vecini după scaune.

După ce ne-am aşezat, dânsa aştepta să sosească şi ceilalţi. Părintele a invitat, pentru completarea locurilor, rudele, prietenii şi mai mulţi săteni. După masă i-am desfătat cu diferite cântări, ieşind în curte unde se strânsese mulţime de oameni: O, ce veste minunată, În Iordan botezându-te, Tu, Doamne, (armonizat pentru cor bărbătesc), La poartă la Ştefan Vodă şi alte câteva colinzi pe care le pregătisem cu ocazia Crăciunului. Cu greu, târziu în noapte, ne-am despărţit de ei, făcând drumul la întoarcere prin Teiuş, temându-ne să nu rămânem înzăpeziţi pe câmp.

După câteva zile au sosit două sănii pline cu săteni din Stremţ, încărcate cu multe daruri, recunoştinţa sufletelor lor.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Construirea casei parohiale din Mesentea

Părintele locuia cu familia în două cămăruţe amenajate de dânsul în fostele magazii de lemne ale şcolii cătunului. Doamna preoteasă era şi învăţătoarea celor patru clase primare, fiecare cu câte 5-6 copii.

Ne-am gândit că meritau să locuiască într-o casă omenească. Enoriaşii, cele 60-70 familii, au contribuit cu materialele, iar noi cu munca. Până în toamnă am construit o vilă.

Soţia părintelui nu ştia cum să mulţumească lui Dumnezeu că a scăpat de gândaci şi broaşte şi pe noi să ne trateze mai atent. Presbitera Maria Oţoiu nu s-a putut bucura mult timp de frumosul cămin deoarece părintele Victor, ca şi fiul lor, preoţit şi el, aveau să fie arestaţi după 1950 şi amândoi să slujească în Biserica triumfătoare. Dânsa a rămas să-şi mângâie bătrâneţea lângă fiica lor.

Moş Vătăşelu, dulgher şi tâmplar de mobilă, care concepuse planul clădirii şi condusese echipele care lucrau în schimburi, era pomenit de părintele cu mare glas la ieşirea cu Sfintele Daruri. Era moş pentru că, după domnul Trifan şi Pandia Iancu era cel mai vârstnic din colonie la cei 50 de ani.

Dânsul a primit de la soţia sa, din Constanţa, un plic; lângă scrisoare, trei petale de trandafir, simbolul iubirii.

- Moşule, am îndrăznit să-l întreb, cum ai făcut că tuşica te iubeşte şi acum ca o adolescentă?

- Ehee, taică!… E taină mare dragostea. Dacă nu-I în suflet, nu ţine!

Atât a zis moş Vătăşelu în simplitatea vorbirii lui, sintetizând elogiul adus iubirii din gura Apostolului.

*
* *

În cimitirul care înconjura Bisericuţa, în partea dreaptă a altarului, se afla un mormânt. Pe crucea masivă de piatră de cremene scrie doar atât: „Aici doarme leul din Mesentea”. Părintele Oţoiu ne povestea cu amănunte luptele duse de acest preot în timpul răscoalei lui Iancu, cum a fost ucis ca un martir de armatele imperiale.

Câte stigmate ai lăsat, Mântuitorule, în trupul neamului acestuia, că sângerăm în toate colţurile de ţară, pe munţi, pe dealuri, prin păduri, prin lunci, pe văi, pe ape, prin râpi şi prin gropi neştiute?

O, neam al meu românesc! Cu mădularele tale de lumină prinde-te de toartele cerului, smulge-te din pământ şi scutură pe toţi vrăjmaşii tăi, văzuţi sau nevăzuţi. Înviază odată!

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

O întâmplare alarmantă

Valeriu Gafencu prezenta o stare fizică îngrijorătoare: tuşea şi începuse să slăbească. Pentru a se reface a fost repartizat la paza viei. Paza se efectua în foişor sau cu cele două echipe mobile în timpul nopţii. Foişorul era aşezat cam la jumătatea suprafeţei cultivate, pe un mamelon mai înalt. Paznicul contempla o privelişte admirabilă. De o parte fiind vizibilă în zilele luminoase valea Mureşului, confluenţa cu Târnava, în câmpia prinsă între dealuri domoale. Spre răsărit-miazăzi, culmile Făgăraşului cu cele trei căciuli uriaşe, aruncate în cer: Omul, Negoiul şi Moldoveanul, o trinitate materială a pământului românesc, închinându-se aproape totdeauna, în haina curatei zăpezi, Trinităţii imateriale veşnice. La apus-miazănoapte, zidurile crenelate ale Apusenilor, fortăreţe inexpugnabile, păstrătoare ale celei mai pure fiinţe daco-romane, umilită trupeşte dar neînvinsă niciodată spiritualiceşte, împrospătătoare de minte şi inimă a întregului neam.

La începutul lui August începură să se coacă strugurii timpurii. Prin regiune mai bântuiau bande de dezertori sovietici, care fie se predau când nu mai aveau cum rezista, fie erau prinşi de populaţie.

Când Valeriu Gafencu era de pază în foişor şi se ruga, pe la miezul nopţii a auzit zgomote la baza foişorului: cineva încerca să deschidă uşa. Foişorul era construit din dulapi groşi, închis bine, având în interior o scară de acces la camera turnului, care se închidea cu un chepeng puternic. Valeriu, crezând că sunt paznicii mobili, a întrebat cine este, cerând parola. Două focuri de armă i-au răspuns, gloanţele trecând pe lângă urechile lui. A sunat alarma. Toaca avea o rezonanţă stridentă. După ce cu tras alte focuri indivizii au fugit, auzind paşii celor ce veneau în ajutor, însoţiţi de gardienii înarmaţi.

Eram expuşi să fim ucişi de răufăcători, neavând posibilitatea de apărare, mai ales cei angajaţi la paza viilor sătenilor, unde nu erau foişoare. Am convenit cu gardienii să ceară administraţiei să ne permită folosirea armelor în timpul nopţii. În caz de refuz, nu mai răspundem de apărarea recoltei şi nu mai făceam acest serviciu. Administraţia a admis cererea şi a trimis în colonie 4 arme Manlicher, vechi, cu cartuşe oarbe. Noaptea, din când în când, se trăgea câte un foc pentru a speria eventualii îndrăzneţi. Ziua, armele şedeau în rastel în corpul de gardă. Dar nu de puţine ori gardienii ne dădeau armele lor să vânăm iepuri, care erau din abundenţă prin vii. Prin 1955-56, în anchetele în legătură cu „reeducarea” ne acuzau că, vrând să dezarmăm miliţienii şi să evadăm, nu ne-am înţeles între noi şi, neînţelegându-ne pe acest motiv, ne-am luat la bătaie în închisoare. Le-am demonstrat că am fi putut evada, având şi arme asupra noastră. Anchetatorii rămâneau stupefiaţi:

- Cine v-a dat armele?

- Administraţia închisorii!

- Şi de ce n-aţi fugit?

- Pentru că ne-am dat cuvântul că nu vom fugi!

- Şi nu puteţi să vă călcaţi acest cuvânt?

- Dumneavoastră aşa aţi fi făcut? Noi nu săvârşim acte de mişelie. Între acceptarea suferinţei pentru o cauză de onoare şi binele egoist şi îngâmfat, noi acceptăm suferinţa. Aici e deosebirea de ideal şi de slujire. Aşa rămânem în Adevăr.

- Ce adevăr, mă? Adevărul e binele meu!

- Aşa a zis Pilat, osândind Adevărul. Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toţi pilaţii puterii pământeşti pentru a nu-şi pierde scaunele!

- Sunteţi nişte proşti!

- Ştiţi ce spune Hristos despre înţelepţii veacului acestuia? Înţelepciunea oamenilor veacului acestuia este nebunie înaintea lui Dumnezeu!

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Vizite la Mânăstirea Sâmbăta şi la Mânăstirea Râmeţ

Într-o zi a postului Sfinţilor Apostoli, Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi Marin Naidim au hotărât să meargă la Mânăstirea Sâmbăta, la părintele Arsenie Boca, cel pe care părintele Stăniloaie în prefaţa primei ediţii a Filocaliei îl numeşte Ctitorul Filocaliei româneşti. M-au chemat, dar împreună cu Nicu Mazăre şi Bălan Iulian, hotărâserăm să mergem la Mânăstirea Râmeţ (Alba) la părintele Oţea, Stareţul Sfintei Mănăstiri. Şi părintele Oţea şi părintele Arsenie veniseră în urma unor revelaţii avute la Sfântul Munte Athos şi începuseră restaurarea mânăstirilor, aşa cum le descoperise Dumnezeu.

Ceea ce făceam noi era un fel de evadare, căci deplasarea ne era limitată la satele din jur. Sâmbăta, după ce Nicu Mazăre găsise o hartă topografică militară cu toate cotele de nivel şi toate potecile şi l-am convins pe Avram să ne însoţească, am plecat de cu noapte. Valeriu, Ion şi Marin au apucat în sens invers, spre Făgăraş.

De tânărul gardian Avram ne-a legat o prietenie strânsă, încât devenisem ca fraţii. Pentru a nu atrage atenţia se îmbrăcase civil şi pregătise un fel de delegaţie, confecţionată ad-hoc, care motiva transportarea noastră de la o colonie la alta. Ne-am rătăcit în apropierea Cheilor Geoagiului; dar, deşi cu greu, am ieşit în drumul care duce de la Teiuş, prin Stremţ şi Geoagiu, spre Râmeţ. În apropierea Cheilor am întâlnit o Biserică arsă şi părăsită şi o piatră mare înfiptă lângă drum, pe care era trecut actul de devastare, incendiere şi distrugere a 30 de Biserici şi Mânăstiri săvârşit de armatele conduse de generalul von Bukow. Am plâns în suflet batjocura şi umilirea la care a fost supus nu numai neamul nostru, ci chiar Hristosul lui Dumnezeu, gândindu-mă cum ştie satana să dezbine fraţii de acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă. Am ajuns la Mânăstire spre amiază.

Părintele Oţea era în mijlocul câtorva zeci de oameni, în majoritate bărbaţi, care tocmai terminaseră lucrul pentru ziua aceea şi se pregăteau să ia masa şi apoi să plece acasă. Era de fel din Râmeţ, sat situat pe culmea care mărginea valea râului Geoagiu. Plecase la vârsta de 13-14 ani la Sfântul Munte Athos şi crescuse acolo, trăind în duhul marilor învăţători athoniţi. Era acum bărbat la 30-35 de ani. Figura lui cu ochi ageri exprima voinţă sfântă şi blândeţe înţeleaptă. În 1940 avusese o vedenie. I se arăta pe apa Geoagiului, aproape de satul lui natal, o mânăstire frumoasă, iar un glas îi poruncea să se întoarcă în România şi să o rezidească aşa cum i se arătase în vis.

Încercând să reconstituie imaginea din vis, nu-şi amintea să fi văzut nicăieri urmă de zid sau ruină a vreunei mânăstiri sau biserici, deşi se jucase şi se scăldase în apa Geoagiului cu toţi copiii satului. Descoperind duhovnicului său vedenia, acesta i-a spus să mai aştepte şi dacă visul se va repeta, să-l încunoştinţeze. Visul s-a repetat şi i-a fost descoperit duhovnicului. Acesta i-a amânat plecarea şi i-a spus:

- Dacă şi a treia oară se repetă, întreabă-l pe cel ce-ţi vorbeşte unde se află locul şi ce trebuie să faci.

Visul s-a repetat şi a primit răspuns că mânăstirea se află chiar în vadul apei, acoperită de pietre şi aluviuni, dar abătând cursul apei şi săpând va găsi temeliile fostei mânăstiri. Aşa s-a întors părintele Oţea în ţară şi a cerut aprobarea Patriarhiei şi Ministerului Cultelor să înceapă lucrarea. Erau la guvern legionarii când, după pierderea Basarabiei şi Bucovinei, a Ardealului şi Cadrilaterului ţara era plină de refugiaţi.

Părintele Oţea s-a dus în sat la Râmeţ, la rudele şi cunoscuţii dânsului şi le-a făcut cunoscută porunca Duhului, pentru care venise de la Athos. Satul s-a hotărât să participe la această lucrare. Abătând cursul apei pe un vad mai vechi, au început săpăturile, oamenii rânduindu-se zilnic în echipe de lucru, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Au găsit temeliile Bisericuţei, au construit un dig puternic, au descoperit chiar în piciorul Sfintei Mese a altarului un izvor cu apă miraculoasă, dulce. Au zidit o clădire ca adăpost în caz de intemperii a celor ce munceau şi pentru odihna de peste noapte a bătrânilor care făceau mai greu drumul până în sat. De asemenea, o trapeză unde puteau lua masa 100 de persoane. Părintele a desenat şi zugrăvit în două tablouri mari vedenia de la Athos cu imaginea mânăstirii aşa cum i se arătase în vis.

Ne-am prezentat părintelui cine suntem şi de ce am venit; i-a rugat pe oameni să intre în trapeză şi să se pregătească de masă. Pe noi ne-a condus la Biserică; zidurile erau înălţate din piatra râului, dar netencuite. Făcându-ne istoria Mânăstirii, ne-a dat să gustăm din apa izvorului. La masă am cunoscut oamenii care reconstituiau, plini de bucurie sfântă, ceea ce cu două veacuri şi jumătate în urmă distruseseră vrăjmaşii neamului nostru, lăcaşurile de închinare şi vieţuire sfântă.

În dreapta şi stânga părintelui şedeau cei doi mari meşteri, zidarul şi dulgherul, apoi meseriaşii şi salahorii, apoi feciorii satului, destul de mulţi, spre bucuria Părintelui, la urmă femeile în ordinea vârstei. Ne aflam în rânduiala sfântă a bisericii primare. Părintele a mulţumit lui Dumnezeu pentru lucrul săvârşit, a binecuvântat masa şi poporul. Am gustat mâncarea: ciorbă de cartofi, fasole cu murături şi pâine, aflată din belşug pe masă. În timpul mesei, un călugăr tânăr, singurul care venise de curând la această Mânăstire, a citit din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Pe pereţii trapezei erau icoane ale multor sfinţi şi martiri. Doi dintre săteni angajaseră în şoaptă o mică discuţie:

- Ni mă, zicea unul, văz’tai ce păpuci are Sân Medru în picioare?

- Da’ păi, că nu-i Sân Medru, mă!

- Da cine-i, mă?

- Că-i Sân Giorgiu, mă, că-i pă cal şi omoară balaurul!

- No, mă, că bine zâci!

- No, aşa papuci să am io!, zise un tânăr care trase cu urechea.

- No, că praf i-ai face mâini la joc, îi replică părintele zâmbind, făcând aluzie la pasiunea feciorului.

Am zâmbit toţi. Masa s-a încheiat cu binecuvântarea oamenilor care plecau în sat, ca să revină luni la muncă. Înainte de a ne lua rămas bun de la părintele Oţea, care ne-a dat multe sfaturi duhovniceşti, l-am întrebat dacă nu cumva a avut în vizită la Mânăstire pe un oarecare Tarnovschi? Auzisem că acest agent sovietic umbla prin mânăstiri pentru a depista călugării legionari. Ne-a spus că a fost un individ îmbrăcat în sutana călugărească care invoca protecţie şi ajutor, zicând că e persecutat şi urmărit de organele de stat, pentru credinţa lui legionară, dar a băgat de seamă că e farsor şi l-a alungat. Ne-a spus că puţin timp după aceea a venit şi Valeriu Gafencu cu alţi doi prieteni, care l-au prevenit în privinţa lui Tarnovschi. Aşa am aflat că Valeriu fusese înaintea noastră la Râmeţ.

Ne-am întors în colonie când se înnopta de-a binelea, obosiţi de marşul forţat peste atâtea culmi, dar cu inimile pline de bucurie pentru cele ce aflasem. Purta de grijă Dumnezeu pentru sufletul şi pământul neamului nostru românesc. Atunci când satana dezlănţuia urgia întunericului lui, Dumnezeu aprindea în ungherele minţilor opaiţe care să ardă până neamul se va umple de lumină.

Peste trei zile s-au întors şi Valeriu, Ion şi Marin de la Sâmbăta. Erau plini de bucurie pentru cuvântul sfânt cu care se împărtăşiseră din gura părintelui Arsenie Boca.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Moartea

Seara sau dimineaţa se încărcau morţii într-o căruţă ca sacii la moară şi erau duşi la malul Mureşului, răsturnaţi în prund, iar deţinuţii de drept comun prăvăleau pământul peste cadavre. Bălana, iapa deşelată care trăgea căruţa, mergea în pas domol, jelind neştiută de nimeni tragedia neamului românesc. Mai apoi, de bătrâneţe şi durere, avea să se prăbuşească alături de cei pe care-i purtase pe ultimul drum. Mai târziu s-a făcut cimitirul de dincolo de Zarcă, pe locul numit în limba localnicilor Dealul Robilor.

Felul cum mureau oamenii era înfiorător. Dar atunci nu impresiona pe nimeni. Unii mureau în spasme şi aiureli. Alţii se sculau în picioare, schelete vii, şi se prăbuşeau în sunet de oase, lovindu-se unul de altul. Alţii se sprijineau pe pereţi, încercând să se ridice şi cădeau în cap sau se îndoiau ca lumânările înmuiate de căldură, în sfeşnic. Alţii, cu gurile căscate ca nişte hăuri, cu ochii prăbuşiţi în găvanele orbitelor, suspinau: „Apă…, apă…” Moartea le alina orice suferinţă.

Acum nimeni nu ştie ale cui sunt coastele rupte care sparg, primăvara după ploaie, grămezile de bolovani. Ale cui sunt gleznele risipite printre ierburi sau fruntea albă de var, ca un pietroi tocit de apele vremii, sau degetele răsfirate vrând parcă să apuce razele soarelui - ziua - şi ale lunii – noaptea - sau dinţii presăraţi că mărgelele pe marginea potecii înguste?

La Înviere fiecare mădular îşi va căuta trupul său, marea şi pământul îşi vor da morţii lor şi se vor îmbrăca toţi în Lumina în care au crezut şi pe care au aşteptat-o. Vor împărăţi în veac şi bucuria lor nimeni nu o va mai putea lua. Căci Hristos îi va umple pe ei de dragostea Lui, în veci.

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002

Morţi înviaţi

Cel cu care s-a săvârşit minunea următoare m-a rugat să nu fac cunoscut numele lui, deci nu voi satisface curiozitatea cititorului. Dacă Dumnezeu va voi, va face El însuşi cunoscut numele acestuia.

Peste noapte sau în cursul zilei se întâmpla să moară unul, doi, trei sau chiar mai mulţi deţinuţi într-o cameră. Dimineaţa, la deschidere, cei morţi erau aşezaţi la uşă şi, după raport, deţinuţii de drept comun care făceau serviciul de ordonanţă îi duceau la morgă (în subsolul Celularului). Până seara se strângeau zece, douăzeci sau chiar mai mulţi din toată închisoarea. Noaptea erau transportaţi cu căruţa la cimitirul din Dealul Robilor şi îngropaţi sumar.

Într-una din aceste nopţi deţinutul cioclu, de drept comun, care scotea morţii din morgă şi îi preda pe scară celui ce-i încărca în căruţă ca pe saci - sub privirile atente ale miliţianului care ţinea evidenţa - a constatat că unul dintre morţi suflă şi încearcă să se mişte. La început s-a înspăimântat. Apoi, stăpânindu-şi emoţia, îl ridică în spinare şi ducându-l pe scară le spuse celuilalt şi miliţianului:
- Ăsta-i viu! Ce facem cu el?
Miliţianul şi celălalt hoţ priveau cu ochii holbaţi mortul înviat. După o clipă de ezitare miliţianul decise:
- Dă-l, mă, deoparte, până raportez cazul! A înviat săracu’!
Hoţii încărcau ceilalţi morţi lăsându-l pe cel înviat lungit pe ciment. La un moment dat hoţul tresări:
- Ia te uită bă că şi ăsta suflă!
Miliţianul se apropie, constată învierea, stătu o clipă în cumpănă şi apoi, cu un rânjet sadic, decise:
- Lasă, bă, că şi aşa moare mâine…, du-l la căruţă… E pe lista morţilor, e mort!
Omul fu aruncat în grămada celor ce nu se vor mai întoarce din Dealul Robilor decât în cugetele noastre, pentru a ne mustra pentru păcatele neamului acestuia.

M-am întrebat cutremurat: cum a fost posibil ca dintre cei doi morţi înviaţi unul să fie păstrat în viaţă, ca o mărturie a milei lui Dumnezeu, iar altul să fie îngropat de viu, ca o mărturie a împietririi inimii omeneşti? Cine a înmuiat inima călăului pentru un condamnat la moarte şi cine a împietrit aceeaşi inimă numai după câteva clipe, pentru un altul? Oare nu ni se întâmplă şi nouă, fiecăruia, acelaşi lucru de foarte multe ori?

Iată şi paradoxul judecăţii omeneşti: unul a fost păstrat în viaţă să îşi poarte în continuare crucea suferinţei, în trup, poate spre ispăşirea unor păcate, ca să nu fie sancţionat în veşnicie; iar altul a fost îngropat de viu luând, poate, cununa unei sfinte mucenicii!

„Necunoscute sunt căile Domnului…” Nouă, celor ce încă nu am murit sau încă nu am fost îngropaţi de vii, ne rămâne un singur lucru, care e cel mai de folos sufletelor noastre: să plângem!

Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”, editura Antim, 2002