Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pe cine aperi, de cine, vreau să zic,
Cine ţi-e duşman şi cine-i amic,
Spre cine stai cu spatele-ntors,
Cine te-a pus pe tine în post?

Cine ţi-a făcut chemare
Să fii bornă la hotare,
Apa să-ţi fie fâşie greblată
Să tragi în peştii care o-noată?

Şi cine ţi-a dat puşca pe spate,
Să desparţi frate de frate
Şi cu binoclul la distanţă să ţii
Pământurile, ca părinţi la aceiaşi copii?

Părinţii ce s-au chinuit cu tine
Le curg acuma lacrimi de ruşine
Şi malurile ce te-au mîngîiat între ele
Le faci acuma atâtea zile grele.

Prutule, jurământul tău real
E malurile, să le-nchei ca pe-un fermoar,
Zimţii celor două ţărmuri să se-mbuce,
Cheiţa apei tale poate duce,

Atâta bucurie, cum nici nu poţi visa,
“De la Nistru…”, cum Eminescu zise, “…pân’ la Tisa”,
Şi nu vei mai fi hulit ca bornă de hotare
Şi fi-vei Goldiş, Lucaciu, Maniu, făurind România Mare

Ieşeam cu ciubărele minţii,goale,afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram,răsturnându-le-n mine.
Aşa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul…

Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura făcută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit în lăuntrul meu.

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina.
Amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunare şi Mare.

Istoria, ce curge-acum întoarsă,
va tine minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o noua Tristie la Pontul Euxin.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niste păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veşminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S’a asezat lângă mine pe rogojină :
- Pune-mi pe răni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Părea celula munte, părea căpătână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani…

Când m-am deşteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am intrebat zidul : nici un răspuns !
Doar razele reci, ascutite’n unghere,
cu suliţa lor m’au străpuns…

Dupa ce intreaga mostenire
Se stia ajunsa-n locul sfant
Satui de zile si de fericire
Plecau stramosii de aici cantand

Dupa ce-asezau pe indelete
pentru suflet ce era mai greu
Intorsi senini cu fata la perete
Se stramutau la bunul Dumnezeu

Ce-i mai de pret sa nu se risipeasca
Frumusetea lumilor de la-nceput
Cateva fapturi s-o tainuiasca
Prin care focul vesnic a trecut

Sa nu se uite sa nu-l bage-n seama
Cuvantul sta in veac nemuritor
Ca limba intr-un clopot de arama
Cu cat il bate-i mai rasunator

Strâmbi, chirciţi, târâş pe brânci, pe coastă,
trebuie să biruim genunea.
Nu ne temem câte râpi ne-adastă,
n-auzim cum mormăie furtuna,
ştim atât, că mergem sus pe creastă.
Suntem jnepii şi urcăm întruna.

Dacă-n calea noastră sar şuvoaie,
le sorbim cu sete neînfrântă.
De ne-mproaşcă roca cu pietroaie,
răzvrătirea ei mai mult ne-avântă.
Totul ne-ntărâtă, nu ne-ndoaie –
Suntem jnepii şi trăim din trântă.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele Crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Iar pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e faţa lui Domnu’ Cristos.

Şi iată potirul la gură te duce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,
Hrăneşte-mă carne de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin Tine,
Tu pâinea de-apururi a neamului meu.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul şi tata
În joc de călcâie zdrobind nestemate,
Ce varsă ca rana şuvoaie’nspumate,
- Copile, grăiră, ăst must sângeros
E-al Domnului nostru Cristos.

Si iată potirul la gură te duce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,
Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu’n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin Tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Cu dragoste curată
Ca fraţii petrecând,
Păstrând neprihanită
Credinţa prin străini!

Uniţi-vă în cuget
Prin simţuri creştineşti,
La “sânul Maicii Noastre”
Celei duhovniceşti!

Trezindu-ne simţirea
Din suflet creştinesc,
Să punem semnul Crucii
Pe steagul românesc!