Noi aparitii la Editura Agnos: Sf. Simeon Metafrastul - “Sfantul Spiridon Taumaturgul”

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

caperta-sf.jpg

Pãrinţi despre Pãrinţi 

Cartea pe care o veţi parcurge este una din marile bucurii cărturăreşti pe care Dumnezeu mi le-a îngăduit. Un text patristic despre un Părinte al Bisericii… O bucurie cu atât mai mare cu cât Sfântul Spiridon nu se-aseamănă cu mulţi dintre lucrătorii Duhului Sfânt şi, în aceeaşi vreme, se-aseamănă tuturor acelor care sunt dispuşi la efortul dobândirii Împărăţiei lui Dumnezeu.
Sf. Nicolae Velimirovici, al Ohridei şi Jicei, scria: „Mulţime de sfinţi rămâne necunoscută lumii; sunt cunoscuţi numai de Dumnezeu. Împărăţia lui Hristos din Ceruri ar fi tristă şi mică dacă ar cuprinde numai pe acei sfinţi ale căror nume sunt însemnate în calendar. Dumnezeu nu descoperă lumii pe toţi sfinţii Săi, ci numai pe unii, care împlinesc nevoile neamului, de credinţă şi de vreme. Prin minunile acestor câţiva sfinţi descoperiţi, Dumnezeu caută să întărească şi să îndrepte credinţa oamenilor din diferite ţări sau locuri”.
Acest adevăr l-am aflat noi înşine, mereu, în toată viaţa noastră şi în marile şi grelele momente ale istoriei neamului nostru românesc. Gândul că această lectură a vieţii Sf. Spiridon va fi de folos şi altora mi s-a născut recitindu-l pe Sf. Ioan de Kronstadt, care scria şi el: „Îi învăţăm multe lucruri pe elevii din instituţiile şcolare, dar ei nu ştiu nimic despre singurele lucruri necesare: Dumnezeu şi ei înşişi, păcatele lor, frământările lor spirituale, neantul lor spiritual fără Dumnezeu şi în faţa lui Dumnezeu. (…) Este limpede că harul lui Dumnezeu şi lucrurile acestei lumi nu sunt de acelaşi fel şi că ataşamentul nostru pentru acestea din urmă este în duşmănie cu cele dintâi”. Lucru pe care, simţindu-l ca adevărat, l-au socotit aproape o prioritate. Prin lentila de Duh pe care o oferă vieţile sfinţilor, vieţile noastre capătă alte contururi. În lumina lui Hristos, Care luminează tuturor, viaţa lor trebuie să crească în viaţa noastră, gândul lor în gândul nostru, inima lor în inima noastră… N-avem a avea odihnă aici, în partea aceasta de lume, atât de atinsă de monstrul comunismului. Zicea unul din Avvii contemporani, Cuviosul Tadei, stareţ al Vitovniţei: „Suferim pentru că gândurile şi dorinţele noastre sunt rele. Noi înşine ni le-am primenit, căci poporul nostru nu are pocăinţă. Nu au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi. Cincizeci de ani de comunism au făcut mult rău, mai mult decât în 500 de ani de robie sub turci. Atât de mult a îndepărtat răul acesta pe popor de la Dumnezeu, omule!”
Socotesc că generaţiei creştine de astăzi îi revine misiunea reabilitării icoanei creştinului dinaintea lumii. Nu, nu a lui Hristos. Nici a Bisericii. Ci a creştinului, acela care, uneori, căzut pradă ispitelor, uită cu ce mare har l-a înzestrat Dumnezeu. Socotesc, de asemenea, că una dintre metodele acestei restaurări iconografice este ştergerea prafului uitării de pe icoanele sfinţilor şi de pe nelucrarea noastră, după chipul lor… Izvorul păcii lucrătoare în Hristos Dumnezeu…
Sfintelor soboare de sfinţi necunoscuţi, căzuţi sub ranga ucigaşă a Securităţii comuniste, această carte cu nădejdea că, undeva, Dumnezeu va îngădui un alt Sfânt Simeon care să le scrie, spre slava Lui, faptele de lumină ale martirajului lor…

Pr. Constantin Necula 

Volumul se poate comanda de aici

Intrebari si raspunsuri - Prietenie si Iubire (VII)

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula 1 Comentariu

necula1.jpg

Cum să scap de obsesie, atunci când obsesia este un băiat?

De un băiat se scapă în două moduri: întorcându-i-se spatele sau întorcându-se mintea la locul ei. Eu trăiesc drama unor şocuri în ultima vreme, pentru că fete care erau cuminţi şi de bună credinţă într-ale Bisericii, Doamne, mă uimesc! Ele, nişte diafane, nişte păpuşi să nu le-atingă vântul, umblă cu nişte maimuţoi vulgari, nespălaţi, inculţi, ca vai de capul lor! De unde se naşte oripilitatea aceasta estetică? Ori eu am fost orb şi n-am văzut că nici ea nu-L are pe Duhul Sfânt, ori acela o fi altceva decât pare, ceea ce mă îndoiesc, că de obicei cam cum pare, cam aşa-i. Şi stai şi te gândeşti: ce le face pe fetele acestea să nu aibă timp să riposteze la astfel de ispite? Vă spun eu: singurătatea şi izolaţionismul în care noi, ca Biserică vie, ţinem tinerii. Nimeni nu stă de vorbă cu voi, dar aşa, pe şlea şi pe bune, dându-vă o alternativă creştină la toată nebunia asta din jurul vostru, încercând să vă spună: Frate, nu-i chiar aşa. Sigur că fata, săraca, a stat până la vreo…, nu dau o cifră acum, să nu se simtă lezată vreuna dintre însinguratele oraşului, dar stă şi ea până la o vârstă cuminte şi dintr-odată… vine “omul”, manelistic până la exasperare, plin de duhul tamburinelor! Dar dacă acela-i singurul care a băgat-o în seamă,, ea ce vină are, săraca? Dacă noi, ceilalţi,  n-am reuşit să-i asigurăm spatele ca să nu cadă, cine-i de vină? Noi că nu i-am zis bă, soro, stai! Mai bine, uite: Hai să facem şi noi un chef numai cu ceai şi s-ascultăm Mozart. La vremea asta cu Adrian copilu’ minune, eu m-apuc de Mozart - alt copil minune -, care cu adevărat are altă minune şi altă copilărie. Pe Atomic, ieri l-au dat pe Gică Lampă cântând într-un videoclip de Doamne, Maica Domnului! Măi, te înnebunesc! Gândiţi-vă cu c se hrănesc singurătăţile oamenilor. Cu ce se hrăneşte singurătatea unei fete care stă în cămin, n-o bagă-n seamă colegele de clasă pentru că nu merge la discotecă cu ele, nu merge la teatru cu ele, nu merge la multiple desperităţi şi fata stă-n cameră? Bun. Merge A.S.C.O.R.-ul să bată la uşă: “Mărioară, te-am văzut ieri singură, azi singură, n-ai vrea să ieşi cu noi? Uite, noi mergem până la un spital în vizită la cineva. Sau, hai să mergem să vedem ce mai face părintele Ciprian [Duhovnicul A.S.C.O.R. Cluj - n.n.]. Vrem să vedem cum îi”. “Cum vă mai e, părinte? Mai poţi, nu mai poţi? Unde te putem ajuta? Dă-ne o mătură, să dăm păianjenii jos de pe stranele bisericii”. Sigur, dacă nu provocăm aşa biata însingurată, aia, săraca, face şi ea ce poate.

Când obsesia devine băiatul… Problema nu-i întotdeauna băiatul. Mai e şi fata. Deci în primul rând avem însingurările noastre. Şi ştiţi ce mă doare pe mine? Căminele noastre studenţeşti se aseamănă cu blocurile muncitoreşti: ein, zwei, drei, sistem chibrit, cameră lângă cameră, prostie lângă prostie, de ce îmbolnăvesc unii de la alţii de câte-o nebunie păcătoasă! Cum să exorcizezi locul respectiv pentru ca realmente icoana omului desăvârşit să se întâlnească cu celălalt? Avem o aroganţă a misiunii noastre!… Zicem: Biserica munceşte foarte mult, face, drege! Dar, de fapt, ea nu-i prezentă! Ea poate-o fi muncind acolo, scriind pomelnice, eu ştiu… Dar nu e prezentă. Dar ea nu poate fi prezentă acolo numai prin mine, prin părintele. Noi suntem unu la o mie, dar ceilalţi 999 unde sunt?
Voi unde staţi când se pierd colegii voştri? Unde umblaţi? Vă vedeţi de propriile răni! E, aici e problema! Poate unul rănit să ajute vindecării rănii celuilalt de lângă el? Uneori da, alteori ba! Depinde cum eşti rănit. Una, de exemplu, care este rănită în comunicarea cu părinţii poate s-o ajute pe una care este rănită în comunicarea cu iubitul, pentru că sunt două comunicări paralele şi-n mod sigur, vindecând-o pe aceea de non-verbal, se va vindeca şi pe sine de nonverbalitate. Şi atunci lucrurile se schimbă. Dar noi nici nu avem curaj să… Câţi dintre noi avem curaj să le spunem prietenilor noştri prin ce trecem în momentele noastre de criză? Nu că ne-am pierdut încrederea. Primul atac pe care l-a realizat comunismul în marile instituţii de învăţământ a fost cârteala. S-au strecurat printre noi fitilişti de meserie, artificieni. Şi aceştia puneau un fitil colo, un fitil colo, un fitil colo, întru atât încât în mentalitatea noastră s-a perpetuat, fără să vrem, să n-ai curaj să-i spui colegului tău ceva, pentru că acesta merge şi te pârăşte la omul mai mare decât al tău. Uneori chiar facultăţile de teologie se arată a fi nişte mari topitorii de genul acesta, ca să nu zic turnătorii, că-i urât. Şi se cultivă uneori acest gen, pentru că se spune că acolo unde este communitate studenţească trebuie neapărat să ştie tot decanul, să audă cutare, cutare să ştie tot. Chiar mie mi se dădea a înţelege la un moment dat că duhovnicul este pus să audă şi scârţâitul creionului pe hârtie. Or, nu asta-i funcţia duhovnicului, mai ales acolo unde este pus să formeze omul, nu să-l deformeze de dragul unei informaţii. Din această pierdere a încrederii am pierdut deja şi posibilitatea de a lucra împreună şi câtă vreme vom percuta mai departe tot aşa, ne vom nenoroci [A se vedea textul nostru “Ce a mai rămas din familia creştină şi din copilăria românească?”, în volumul “Tinerii şi Biserica în zilele noastre. Caiet de lucru pentru preoţi în moderarea seminariilor de formare a tinerilor”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2003, pp. 77-80].
Am zis că o fată poate să scape de un băiat întorcându-i spatele. Găsindu-şi o preocupare normală pentru vârsta ei. Noi avem fete de 16 ani îndrăgostite de tipi de 32 de ani. Riscă, pentru că dintr-odată acela vine cu toată experienţa pe care o are, cu 16 ani mai mare decât ea, şi cu toate celelalte păcate sau impulsuri la păcat; ori ea, dacă nu-şi găseşte o preocupare la limita nasului ei, începe să aibă probleme.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, “Provocările străzii. Mic catehism vorbit”, Ed. Agnos, Sibiu, 2006. 

Intrebari si raspunsuri - Prietenie si Iubire (VI)

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

necula1.jpg

Ca tânăr licean, influenţat de ispita sexuală, cum pot să rămân cast, când cei din jur spun că sunt demodat?

Acuma eu zic că dacă ţii la partea asta numai ca la o modă sau la o nemodă, meriţi soarta să transpiri pentru castitatea ta. Dar când ai în gând că eşti bărbatul unic al unei femei unice şi că-n unicitatea aceasta stă prezenţa lui Hristos în mijlocul tău şi bucuria copiilor tăi… Gândiţi-vă la voi ca la nişte viitori taţi şi viitoare mame. Nici nu vă trebuie altceva. Şi atunci, astfel împliniţi, lucrurile se schimbă un pic. Uitaţi-vă de exemplu la prietena voastră nu neapărat ca la o ispită. Unii chiar nasc ispita din orice, săracii, dacă au acolo un şurubel dezlegat de televizor, de radio, de hacker sau altele. Ideea este că dacă o înveşmântezi pe iubita ta în hainele mamei copiilor tăi, lucrurile se schimbă. Dacă-n ea vezi izvorul neamului tău pe mai departe, lucrurile se schimbă! Dacă-n ea vezi femeia care-ţi aduce bucuria întristării şi întristarea bucuriei, lucrurile se schimbă. Şi invers! Sigur că te porţi cu tipul cum te taie capul, dacă el vorbeşte ca la uşa cortului. Eu nu-nţeleg - niciodată n-am înţeles - cum pot merge fetele lângă băieţi pe stradă şi aceştia să înjure şi ele să continue să meargă cu ei. Şi mai este altceva. Că bieţii băieţi sunt din ce în ce mai cuminţi, în schimb fetele, să te ferească Dumnezeu! C-a început la ele să apară limbariţa asta spurcată. Pentru că ele cred că aşa îşi manifestă masculinitatea de care au nevoie ca să acceadă în carieră. Că le este foarte important diplomatul şi cu ţinuta cât mai constant occidentală ca să dea gata pe cine ştie ce - mă ierta bărbaţii mai în vârstă -, cine ştie ce moşulică ce dă cu pixul la angajări şi zice: “O, de acum te angajez numai pentru că ai geantă din piele de crocodil!” Haideţi să fim serioşi! Dacă aşa stau lucrurile, ne merităm soarta. Dar când vrem să fim ai lui Hristos, schimbăm macazul. Nu motivăm cu partea negativă a lucrurilor menţinerea noastră în castitate, în feciorie, mai bine zis. Mie castitate-mi sună tare prost la ureche. În feciorie, cine vrea să stea în feciorie, poate sta, pentru că asta-i starea naturală a omului până la urmă. Să ştii că-i mult mai greu să-ţi creşti copiii, decât să stai în feciorie. E mult mai greu să ai responsabilitatea unei familii, decât să stai liniştit acasă, să scrii, să citeşti, să te plimbi, să bei cafea, să te vorbeşti cu prietenele. Sigur că-i o singurătate periculoasă. Fecioria aici are ispita. Fecioria te însingurează. Dar dacă ai o feciorie lucrătoare în numele lui Hristos, te comunici celuilalt şi mergi împreună cu celălalt mai departe. Dacă nu, pauză! Poţi să fii, să ai o mie de prieteni în jur şi tu tot nu pricepi nimica. Ştiţi că am spus-o şi data trecută din Dan Ciachir, mie mi-a plăcut foarte mult ce scria în “Luciditate şi nostalgie”; spunea la un moment dat un lucru fantastic: omul de cultură nu poate fi decât ori isihast, ori haiduc… [Dan Ciachir, Luciditate şi nostalgie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999. Regret doar atât că, în lipsă de preocupări duhovniceşti, autorul acesta s-a transformat mai mult în haiduc, hăpăind la ciolanul anacronic al falsei “critici pozitive” a Bisericii şi a oamenilor ei. Nădăjduiesc într-o perioadă de isihie, care să-i redea dimensiunea creştină a discursului său… - n. CN). Da, deci sunt cele două stări de care ai nevoie să mergi mai departe. Feciorelnic nu poţi să fii decât dacă eşti isihast sau haiduc, adică te impui cu forţă duhovnicească deasupra tuturor lucrurilor. Atunci când, eu vă spun, mie mi-a fost foarte greu să plec după Liturghie, nu acasă la soţie şi la copii, ci pe stradă. Mie mi-e aşa greu - Duminică ningea la Sibiu de rupeau norii. Credeţi-mă, eu habar n-am avut c-a nins, habar n-am avut. Atât de bine mi-era în altar, încât mi-am zis: Ce să caut eu pe stradă acuma?! Îmi venea să nu mă mai dezlipesc de acolo. Ei, când te seduce aşa Hristos, măi tată, acolo-i taina fecioriei tale! Pentru că vedeţi, preoţia are până la urmă această dimensiune feciorelnică - a punerii la bătaie de dragul lui Hristos. Când te laşi cuprins de misiunea pe care o ai, fecioria ta se măreşte şi trece de limitele fizice, limitele - hai să le zicem - metafizice. De aceea, alegeţi-vă un orizont mai înalt decât brâul vecinei de palier, urcaţi mai mult de fruntea ei şi vedeţi că dacă deasupra ei simţiţi mâna lui Dumnezeu, o să vă simţiţi mult mai în siguranţă cu virginitatea.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii. Mic catehism vorbit, Ed. Agnos, Sibiu, 2006. 

“Cine a greşit?…” (Ioan 9, 1-41)

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

orbul-din-nastere-siloam.jpg

Un capitol întreg din Evanghelie, citit de Biserică, să ne pună pe gândul cel bun al mântuirii. Suntem în Duminica a VI-a după Paşti, ce premerge Înălţarea Domnului. Şi textul Evangheliei, Ioan cap. 9, 1-41, este parcă un dar al Înălţării. Un orb. Din naştere. Subiect de discuţie Apostolilor, care gândesc ca oameni care descoperă Legea: „Rabbi, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (In 9, 3). Auzim ades şi astăzi aceeaşi întrebare impertinentă. Numai părinţii copiilor cu handicap ştiu asta şi cei care-şi poartă boala printr-o lume sănătoasă şi obtuză la suferinţa aproapelui. Hristos Domnul răspunde neaşteptat. Nu filosofează, nu moralizează, nu face pe deşteptul. Disculpă, iartă şi vindecă. Cu scuipat şi tină. Ştiţi ceva mai de nedorit în ochi decât scuipatul şi tina? El, Creatorul fiind, atingând ochii orbului, îl atinge cu cele dintâi ale facerii: pământ şi apă. Recreează o lume numai pentru amărâtul de nevăzător. Îl trimite să se spele. Ca într-un cer răcoros. Nu oriunde, ci la scăldătoarea Siloamului, ce se tâlcuieşte Trimis. Îl trimite la Trimis, sau El o fi Trimisul în aşteptarea căruia izvora apa de secole? Spălat pe ochi, orbul vede, spre disperarea farisee, acră şi habotnică a vecinilor. Spre şocul familiei, care, amendată cu posibila excludere dintr-ale ritualului iudeu - lucru greu de purtat -, aproape că-l repudiază.
Sâmbăta. Problema era că ţinerea ei ca zi de odihnă era sfântă şi în ochii lor, ai contemporanilor minunii, ziua aceea valorează mai mult decât ţinerea în lumină a unor ochi vindecaţi de întunericul cel din naştere. Anchetă de miliţie stupidă şi presiuni. Un soi de acuzare a lui Dumnezeu că lucrează în afara programului fixat de oameni. Nu era prima dată. Ş nici ultima, de vreme ce şi acum Hristos nu trage storul peste produsele Învierii Sale: iertarea, pacea, mila crescută în iubire… Domnul Se redescoperă, fără teama trădării, dinaintea celui vindecat. Şi orbul mărturiseşte, iritând protipendada habotnică a Ierusalimului. Decât să vadă adevărul aceasta, preferă să se umfle în penele unei purităţi închipuite. Preferă să cânte la o harfă dezacordată cântări de laudă adusă loruşi. Orbul merge mai departe, intră în istoria evangheliei. Cărturarii înţepenesc. Ca tot ce nu are roadă de la Duhul Sfânt. Ca nişte smochini neroditori.
În duminica trecută, puţul lui Iacob e loc de întâlnire cu samarineanca cea isteaţă, la porţile Siharului (In 4, 5-42). Acum scăldătoarea Siloamului, loc de întâlnire a orbului cu Cel ce este Lumina. Doi pierduţi în lume, doi pierduţi în ochii filfizonilor într-ale cunoaşterii lui Dumnezeu, doi care nu meritau decât întrebări retorice: cum, femeie şi samarineancă? Cum, bărbat orb din naştere? Tină şi scuipat. Femeia se vindecă de falsă închinare. Cestălalt, Bartimeu pe numele istoric, de întuneric. Una de sete. Altul de beznă. Una primeşte apa cea vie, acesta primeşte lumina ca pe o săturare de sete aprinsă. Într-o Evanghelie, Apostoli nedumeriţi, ascultând nemişcaţi taina secerişului duhovnicesc. În aceasta, Apostoli miraţi, pierduţi în mulţimea de nedumeriţi. Prin minuni, Mântuitorul deschide o şcoală a săturării de apă vie şi de deschis ochii. Doar cine nu vrea nu-i părtaş la astâmpărarea cu apă a vieţii şi developarea luminii celei de viaţă dătătoare. Doar cei prea convinşi că ştiu perfect cum gândeşte Hristos nu-I mai îngăduie să lucreze El, după cum gândeşte cu adevărat.
Evanghelia Duminicii acesteia trebuie privită în integrarea ei liturgică, în planul desprinderii Mântuitorului de pământ, în fixarea ei în ajunul Înălţării. Din dreapta Tatălui, Hristos Domnul, în Duhul cel de viaţă dătător, vindecă de sete şi redă lumina vederii. Nu Se sfieşte să fie prezenţă în viaţa fiecărui pierdut din şi de lume. O face cu discreţie şi bucurie. Nu simte nevoia unor martori vorbăreţi, nici a gâlcevitorilor legalişti. Dumnezeu, când reaşează firea umană în normalitate, nu are nevoie de spectacolul ieftin al lumii de acum şi de atunci. Smerit, ca Dumnezeu; atent, ca Tată; cordial, ca Fiu; Împlinitor, ca Duh Sfânt. Făcător de minuni Care urcă la cer! Să-I stăm alături! 

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul “Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“, Ed. Agnos, Sibiu, 2013.

ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg

 

“Eu sunt, Cel care vorbeste…” (Ioan 4, 1-42)

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

hristos-si-femeia-samarineanca.jpg

Duminica aceasta mergem cu Domnul în Samaria, în cetatea Siharului, la fântâna lui Iacob. Acolo ne cheamă Hristos, prin Evanghelia Liturghiei de Duminică, să vedem şi să auzim dialogul Său cu femeia samarineancă. Al cărei nume Biserica primară îl păstrează: Fotini!
Apostolii, intraţi în cetate pentru de-ale gurii, lasă loc să se apropie de Hristos unei femei samarinence. De două ori „vinovată” în mentalitatea iudeului. Femeia ştie să folosească timpul întâlnirii. E provocată de Mântuitorul la o lecţie deschisă despre cum să dobândeşti Duhul Sfânt dialogând cu Hristos. Mai întâi remarcăm inteligenţa femeii. Înţelege că e ceva special cu Omul Acela, pentru că, deşi nu are găleată, promite apă mai bună decât scotea ea. Apă vie însemna apă din adâncul izvorului, acolo unde era posibil. Apoi Hristos Pedagogul face recapitulare, trecând cu ea prin istoria fântânii lui Iacob, şi deschide o lecţie nouă: cunoaşterea de sine. Femeia este uimită. Se lasă cunoscută de Domnul, recunoaşte fisura din iubirea ei (In 4, 17-18), identifică Duhul din Mântuitorul. Şi renunţă la a mai cere apă de la teribilul Fântânar, insistând pe ceea ce o ardea: închinarea. Dând ochii cu Dumnezeu, întreabă cum Îl poate sluji mai onest.
Domnul Hristos predă lecţia cea nouă: închinarea nu mai e legată de un loc anume, Templu de exemplu, fie el oriunde aşezat, cât de sufletul însetat de Dumnezeu, Izvorul Apei celei Vii, al închinătorului. În Duh şi în Adevăr. Femeia se umple de lucrarea Duhului Sfânt. Ştiind că vine Mesia, obligă pe Hristos la mărturisire: „Eu sunt, Cel care îţi vorbeşte!” (In 4, 26). Şi aleargă în cetate să binevestească descoperirea ei (In 4, 28-30). Nu vorbeşte în limbi noi, nu vesteşte apocalipse ieftine, nu fonfăne texte de neînţeles. Teologia ei e sclipitoare prin simplitate. Vesteşte cu o întrebare: „Oare nu este El Hristosul?” (In 4, 29). Şi valul de oameni se desprinde dinspre ţărmul indiferenţei, umplând istoria cu mărturia lor: „Acum nu mai credem doar pentru cuvintele tale - spun ei femeii, şi nouă, de ce nu? - ci pentru că noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (In 4, 42).
Hristos Domnul avea să lămurească, în pragul Patimii Sale, pe Ucenicii Săi ce se întâmplase femeii samarinence. Capitolul 16 din Evanghelia de la Ioan are doar 2 părţi. Într-una ni se vesteşte lucrarea Duhului Sfânt (In 16, 4-15), în cea de-a doua Învierea (In 16, 16-33). Acum, Biserica, trupul cel tainic al Mântuitorului, al cărui Cap şi este (Col 1, 24; 1 Cor 12, 27 ş.u), după ce ne-a vestit Învierea, ne înainte-vesteşte Cincizecimea, Pogorârea Duhului Sfânt. Suntem astfel cuplaţi la lecţia femeii din Sihar. Păcătoşi, dar cu drag de muncă, ieşim la marginea lumii în care ne zbatem pentru a ne întâlni cu Hristos Domnul. Desigur că ne e greu şi, de cele mai multe ori, ne uimeşte cu locul ce ni-l propune întâlnirii. Dar dacă ne lăsăm cunoscuţi de El şi El Se lasă cunoscut de noi, deschide un dialog ce ne umple de sens viaţa. Şi pe măsură ce ne cunoaşte, cunoaştem şi noi, pătrunşi fiind de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului.
E şi concluzia mărturiei Mântuitorului înainte de a urca Golgota. „V-am spus acestea ca să aveţi pace în Mine. În lume aveţi suferinţe, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea!” (In 16, 33). Îndrăzneala lucidă a femeii de a intra în dialog cu un străin îi deschide posibilitatea descoperirii de sine. Ea nu face alt exerciţiu decât al lui Toma. Atinge taina lui Dumnezeu şi crede. Nu face alt exerciţiu decât al femeilor mironosiţe: se îngrijorează de apă şi capătă veşnicia, aşa cum ele se îngrijorau de piatră şi primesc vestea Învierii. Este clar că în cheia Învierii, întâlnirea din Sihar e mult mai adâncă. Într-o lume a deficitului de sfinţenie, cum nu e doar vremea de acum, a cere Duhul Sfânt ajutor întru mântuire este o opţiune de curaj, de atitudine vie, de întâmpinare a lui Hristos, de căutare dinamică a apei celei vii a adevărului. Femeia Îl află pe Mesia. Ei îi descoperise sufletul în toate striaţiile sale adânci. Acolo unde doar ea recunoştea că poartă o vină. Şi prima neîmpăcată cu starea aceea era tocmai ea. Şi primise pace. La aceasta îi cheamă pe concitadinii săi: Veniţi să vă descopere Dumnezeu! Lăsaţi să vă cuprindă Duhul Sfânt, nu pentru a căpăta lucruri ce nu le aveţi, ci pentru a desăvârşi darurile primite deja, de care, de cele mai multe ori, habar nu aveţi!
Să răspundem chemării lui Fotini. Să fim ai Siharului. Bucuroşi că-L credem pe Mesia, că ne încredem în viaţa ce ne-a adus-o: Învierea!

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?, Ed. Agnos, Sibiu, 2013.

ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg

 

Intrebari si raspunsuri - Prietenie si Iubire (V)

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula 1 Comentariu

necula1.jpg

Părinte, ca să nu alergăm în anul IV după o fată, că trebuie să ne căsătorim, pentru a ne hirotoni, cum să procedăm?

M-o întrebat cuvioşii mei studenţi de anul I, II, III, IV care e cea mai bună metodă de agăţat fetele. Şi le-am spus: o aveţi la îndemână, dar nu ştiţi a o folosit.
Cea mai bună metodă de agăţat fetele e să fiţi oameni, mai întâi.
Doi: să le vorbiţi despre Dumnezeu. De ce credeţi că iubesc oamenii preoţii? Pentru că preoţii le vorbesc despre lucruri frumoase. Vorbeşte-i de Dumnezeu! Şi în momentul în care fata se îndrăgoseşte de Dumnnezeu, înseamnă că te recunoaşte concomitent şi ca soţ, şi ca preot. Pentru că să ştiţi, în preoţie nu e o dihotomie. Îi mai aud pe câte unii: “Lasă, că popa e popă numai în besearecă, şi în casă e om ca toţi oamenii!…” Cum poţi să faci dihotomia asta? Ca şi cum mama ar fi mamă numai cât are pruncul la sân, şi când pruncul doarme, ea nu-i mamă, e turistă, speaker! E vedetă! Or, nu-i aşa!
Cea mai bună metodă e să vă păstraţi de fiecare dată bunul simţ. Pentru ca fata să se îndrăgostească de ceea ce se cuvine din voi. Să vă trăiţi dumnezeieşte tinereţea. Cu Hristos! Şi nu e demagogie ce vă spun acum! Cum să nu se îndrăgostească o fată de un tip pe care îl vede totdeauna la biserică, îl vede rugându-se, studiind, corect îmbrăcat, simte că se spală pe dinţi din când în când, că îşi schimbă ciorapii, că ştie să facă un sandviş, ştie să spele cămăşile, că nu umblă îmbrăcat în pantaloni scurţi!.. Că niciodată nu spune bancuri vulgare, ba chiar nu spune deloc vulgarităţi!… Măi, fetelor, spuneţi voi: nu v-aţi îndrăgosti de unul ca ăsta? Pe bune! Că scrie poezii, de exemplu, că e băiat citit!… E, ăsta e deja lux!
Dar cum Dumnezeu să te îndrăgosteşti de un mojic? Care intră pe uşă înaintea fetei în sala de curs. Care în cantina studenţească se scobeşte în nas şi scuipă mâncarea.
Am fost odată la un parastas în Moldova, în parohia unui tânăr absolvent de teologie, preot acolo. Ăsta era cu nevastă-sa. Doamna era profesoară de franceză, doctor în franceză. Şi vine aista, bre, şi se pune la masă, îmbrăcat ca un curcubete - pantaloni maro, cămaşă verde, cravată roşie - şi îi spune nevestii: “Balotează, fă, nu răbda ca acasă!”De faţă cu noi, ceilalţi! Eu nu admit să loveşti o femeie nici dacă eşti în război! Dacă îţi e duşman de moarte! Când aud câte-o domnişoară că o bate ăla de nebun şi ea mai stă cu el! Păi, domnule, ăsta e sado-masochism! Sau că el înjură sau îi pute gura a tutun, sau că preferă să stea la o bere cu băieţii decât să se plimbe cu soţia!… Astea sunt deja schizofrenii!
Problema este ce caută viitorul preot în domnişoara cu care vrea să se căsătorească. Dacă o ia de catedrală, de catedrală o are! Dacă o ia de discotecă, de discotecă o are! Problema la noi e că studenţii noştri întotdeauna sunt aşa, mai afectaţi, în raport cu duducile. Cu cele care ştiu să-şi expună marfa.
Am auzit un student de la teologie, dintr-un centru universitar, spunându-mi că e mare ispită la ei, că teologia e în mijlocul Universităţii. Că, vai, bieţii băieţi, ce victime sunt ei!…
Eu cred că exact aici e problema. Unul care biruieşte un astfel de mediu, care îşi păstrează, într-un astfel de mediu, integritatea voaţiei sale preoţeşti, apăi ăsta-i bărbat, tată! Ţineţi minte că în Lista lui Schindler, la un moment dat, neamţul ăla şef de lagăr încearcă să împuşte în cap un evreu. Şi nu-i merge pistolul. Ia alt pistol şi iar nu merge bine. Şi vine Schindler şi spune: “Bă, bărbăţie înseamnă să ştii să ierţi!” La noi, bărbăţie este să fii Bruce Willis, Arnold Schwartzenegger!… Muşchi, trapez, privirea “inteligentă” rău de tot, totdeauna cu gun-ul la el, foarte greu de ucis, dacă se poate, în patru-cinci episoade… Şi fetele muşcă din momeala asta! Că este interesant ambalată! Pururea este prezentată la televiziune!
La Dumnezeu nu este aşa! Într-o iubire care Îl are pe Dumnezeu în trialogul acesta, când îi spui celuilalt cât de mult îl iubeşti, îi spui şi că iubirea ta e nimic faţă de ceea ce este iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Adică “eu te iubesc, pentru că Dumnezeu ne-a iubit dintai” [1 - Fără a subscrie integral cărţii, ne permitem să recomandăm lecturii lucrarea lui Mike Mason, Taina căsătoriei - după cum fierul ascute fierul, Ed. Logos, Cluj Napoca, 1999, 207 p.]. Dacă nu e asta… apă de ploaie! Cum oare mai stau fetele cu unul care înjură? Explicaţi-mi şi mie: cum poate trăi cineva lângă un astfel de tip? O dată admit, că s-a lovit la picior şi a scăpat-o şi gata! A doua, hai, că a bătut Dinamo pe Steaua. Dar a treia?!
Sau cum se mărită fetele cu unul care e pururea cu mustul în freză? De cinci ani de când sunt lucratoriu - ca vicepreşedinte la Crucea Albastră, asociaţia care se ocupă de alcoolici - în domeniu, nu reuşesc să pricep de ce stau fetele lângă unul care pute a alcool tot timpul! Bine, nu îi înţeleg nici pe băieţii care stau lângă fete care miros a alcool. O problemă din ce în ce mai deasă, din păcate, în România.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii. Mic catehism vorbit, Editura Agnos, Sibiu, 2006.

“Doamne, nu am pe nimeni!…” (Ioan 5, 1-15)

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

124733_slabanog-vitezda.jpg

Calendaristic, după regula hârtiei, Paştele a trecut. Rumoarea a reumplut taina vieţii cotidiene. Unii chiar par că n-a trecut prin ei fiorul Învierii. Biserica Ortodoxă face pomenire, în Duminica a IV-a după Paşti, de un slăbănog paralitic. Aproape pare o glumă. După toată slava plină de forţă a Paştelui, ne întoarcem iar la un slăbănog? Acesta stă pe muchia de nădejde a unei fântâni cu apă vindecătoare, ce se numea pe evreieşte Vitezda. Stătea de ani mulţi. Treizeci şi opt. O viaţă. Şi văzuse în repetate rânduri cum, din când în când, un înger al Domnului cobora în apă şi tulbura apa şi care cobora dintâi în apă ieşea vindecat (Mc 5, 4). De orişice boală ar fi suferit. El suferea însă de o boală mai grea decât paralizia. Singurătatea dinaintea propriei boli. Nu avea om să-l ajute să intre în apa cu valenţe terapeutice. La boala trupească se adăugase în timp şi o boală sufletească, grea, din care adesea gustăm şi noi, la vreme de greutate.

Mântuitorul nu negociază cu boala omului. Alungă singurătatea lui cu un cuvânt de mângâiere, de interes faţă de starea lui de boală, apoi îl vindecă şi de paralizie. „Ridică-te, ia patul tău şi umblă!” (In 5, 8 ) consună cu porunca dată, la vremea urcării spre Ierusalimul Patimii, lui Lazăr, cel mort de patru zile: „Lazăre, ieşi afară!” (In 11, 43). Dacă slăbănogul, ridicându-se în picioare, face atâta vâlvă, cum va fi fost atunci când „mortul a ieşit cu picioarele şi mâinile legate cu fâşii de pânză şi faţa înfăşurată într-un giulgiu” (In 11, 44)! În fapt, ridicarea din paralizie a slăbănogului era un exerciţiu de obişnuire cu ridicarea din moarte a lui Lazăr, care era pregătitoare sufletului uman pentru a percepe Învierea Mântuitorului Hristos. Un exerciţiu de vindecare a singurătăţii în moarte!

De ce acum, prima după minunatele poveşti despre Învierea Domnului? Pentru reacţia de căpoşi a iudeilor prezenţi la Poarta Oilor, în pridvorul Vitezdei. Le era indiferent că unul de-al lor, casnic al Vitezdei de 38 de ani, se ridicase din boală. Ei nu-L vedeau pe Vindecător, căci erau vindicativi, nu vedeau pe Întrupat, pentru că erau blocaţi în Lege, nu înţelegeau odihna Creatorului în vindecarea creaţiei Sale, căci erau orbiţi de ţinerea Sabatului. Atunci, ca şi acum, anchilozaţii în percepte şi legişoare şi paragrafe, fanaticii alineatelor, nu puteau să vadă minunea: prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oilor turmei Sale. El, Care era Uşa, şedea la Poarta Oilor pentru a le vindeca de paralizia inimii lor, de slăbănogeala sufletului lor.

Hristos, Dumnezeu cu adevărat, nu Se lasă distras de ifosele iudeilor. Ştie o singură comandă: Înviaţi! Voi, cei orbi şi şchiopi şi surzi şi muţi şi paralizaţi şi îndrăciţi şi desfrânaţi şi avari şi câţi veţi mai fi, înviaţi cu Mine. Nu vă temeţi! Doar credeţi şi lucraţi în har mântuirea voastră. El pentru aceasta a şi venit, pentru ca niciodată omul să nu mai aibă motiv că nu mai are cine să-l arunce în apa fântânii celei mângâiate de aripă de înger. Un Dumnezeu-Om vine să ofere omului harul de a deveni Dumnezeu după Har.

Cârcotaşii boscorodesc pe de lături. Evangheliei duminicale trebuie să-i adăugăm cuvintele care marchează ura iudeilor, după ce vindecatul le spune Cine anume îl vindecase sâmbăta: „Din această cauză iudeii îl urmăreau pe Iisus, fiindcă făcea aceste lucruri sâmbăta. Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu lucrez. Pentru aceasta iudeii căutau să-L omoare, fiindcă nu numai că încălca ziua sâmbetei, dar Îl şi numea pe Dumnezeu Tatăl Său, făcându-Se pe Sine egal cu Dumnezeu” (In 5, 16-18). Iudeii nu reţineau un lucru fundamental, prilej de ispită pentru ei până azi: Hristos nu spunea doar că este Dumnezeu, ci chiar era Dumnezeu! Chiar ESTE Dumnezeu! Care devine ameninţat cu moartea că nu ţine la propria Sa odihnire, El, Care crease odihna. Iar Dumnezeu nu lucrează după programul afişat pe uşa locaşului Său. Nu are timp liber şi nici excese de concediu. El e dispus oricând, pentru fiecare dintre noi, să refacă dialogul vindecării. Totul e să ne aşezăm în pridvorul noii Vitezde, care este Ortodoxia! Biserica, Izvorul limpezirii singurătăţilor!

Pentru aceasta ne este adusă la inimă această Evanghelie. Ca atenţionare că fiecare prăznuire legată de Înviere are şi un punct de aducere aminte a întunericului din jur: se vădeşte proasta socoată a uciderii Mântuitorului Hristos, coaptă la vederea unei minuni. Dar şi marea Lui disponibilitate împlinită prin Întrupare: El este minunea!

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, Editura Agnos, Sibiu, 2013

ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg

Intrebari si raspunsuri - Prietenie si Iubire (IV)

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

necula1.jpg

Cum trebuie să se îmbrace şi să se poarte un tânăr (o tânără)?

Întrebaţi-vă între voi. Mai luaţi şi voi o revistă, mai uitaţi-vă…, dar să nu exageraţi. Problema majoră e să nu-L ispitiţi pe Dumnezeu să vă dovedească că vă poate trăsni în treizeci de secunde din cauza mulajelor de jur-împrejurul vostru. Eu am un meci total pe la şcoală, pe la noi la facultate, cu o chestie pe care vreau să o luaţi exact cum v-o zic. O parte dintre prietenii mei, colegi de acolo, îmi spun că sunt neatent pentru că intră fetele în pantaloni în capelă. Şi le-am spus: “E problema voastră, voi le vedeţi, eu nu mă uit decât de la faţă în sus”. N-am treabă. Eu nu vă îndemn acum să mergeţi în pantaloni la biserică, deşi, Doamne iartă-mă, la frigul din iarna asta… Noi vrem şi copii sănătoşi, şi fete în fustă, la 30 de grade! De parcă cistita şi anexita aţi făcut-o, aşa, din suflarea căldurii măreţe din bisericile noastre. Să fim serioşi! Deci, dacă vrem să avem mame sănătoase, trebuie să ne îngrijim inclusiv fizic de sănătatea lor. Cineva spunea că femeia în pantaloni este semnul venirii sfârşitului lumii. Nu, nu, semnul venirii sfârşitului lumii este Crucea Fiului Omului, care se va ivi pe cer. Celelalte sunt toate speculaţii. Cum ar fi la primul nădrag pe muiere să apară crucea pe cer!…

Sunt prieten cu o fată de aproape doi ani. Tatăl ei nu ştie, pentru că este de mentalitatea că ar trebui mai întâi să-şi termine facultatea şi apoi să vorbească cu un băiat.

Depinde ce facultate trebuie să-şi termine. Ar trebui să-i spună despre relaţia ei cu băiatul. Ar putea să aibă repercusiuni negative. Scenariul e perfect. Care e întrebarea? Presupun că trebuie să aşez semnul întrebării după toate astea. Vreau să vă spun că este dramatic. Deci, o fată care-şi ascunde iubirea pentru prietenul ei, pentru faptul că tatăl nu-i înţelege iubirea, este dramtic. Aţi râs voi, dar n-aţi râs râsul vostru. Era râsul lui Harap Alb. Recunoaşteţi că de cele mai multe ori trebuie să vă ascundeţi ca să spuneţi că iubiţi. Şi să ştiţi că, într-un fel sau altul, ilegalismul ăsta aduce mai mult bine decât legalismul idiot şi afişat. Asta e ispita fructului oprit. Nu-i voie să… Biserica noastră a născut familiile în care “nu” predomină. Nu fă aia, nu fă aia! Păi, şi ce să fac? Numai să păstraţi castitatea relaţiei voastre, curăţia bucurie de a fi împreună şi dovediţi-le că important în viaţă nu e să termini o facultate, ci să termini corect o viaţă. Prea mare preţ se pune pe facultăţile noastre şi, fie vorba între noi, sunt teribile morişti de pierdere a vremii. Ne învaţă cel mult de unde să scoatem cartea dintr-o bibliotecă, atunci când suntem într-o criză de structură creativă. Nu ne învaţă să dăm mâna altfel, să vorbim altfel. Ce, vine vreun profesor să vă înveţe etica inginerului sudor prin arc electric? V-a învăţat cineva că nu aveţi voie să înjuraţi muncitorii în fabrică? Nu, pentru că v-au făcut: “Tâmpiţilor, n-aţi învăţat diagrama F 43, care vine…” O prostie! Şi care nu vă foloseşte niciodată în viaţă. Ca teribilele şcoli de strungari, de T.C.M.-uri de la noi din ţară, care trimiteau pe studenţii în inginerie mai prost pregătiţi decât strungarul din secţie. De ce? Pentru că ăla văzuse strungul, ştia ce face, pe când ăsta îl desenase, scoatea cotele, greşise 0,001 la o cotă, gata, fusese exmatriculat, picat. Cum, nu ştiţi verbul cutare în engleză, pe de rost? De parcă nu aţi avea dicţionar acasă. E ca în faza aia când un copil a fost întrebat: “Ia spuns un pic, care formula aia a ta teribilă?” A, despre Einstein e vorba. Ia ăsta manualul de fizică şi transcrie pe tablă. “Cum, dumneata nu ştii asta din cap?” La care el răspunde: “Ce este în manual nu mai am nevoie să învăţ”. Exact ca la sectari. Învaţă pe de rost, ca papagalii, Scriptura, dar nu ca să o folosească la mântuire. Să nu vă sporiţi orgoliile.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii, Ed. Agnos, Sibiu, 2006.

Intrebari si raspunsuri - Prietenie si Iubire (III)

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

necula1.jpg

 

Am căpătat o îndoială în ce priveşte fidelitatea prietenei mele faţă de relaţia noastră. Evită să răspundă la întrebările suspicioase pe care i le pun.

Să ştiţi că deveniţi suspicioşi în momentul în care dracul geloziei vă pătrunde mai adânc în inimă decât bucuria întâlnirii cu celălalt. Suspiciunea în raport cu celălalt se naşte şi din cauză că, în primul rând, n-avem încredere în noi. Întâi se naşte în noi indifelitatea, nu neapărat că iubim pe altcineva, deşi poate fi şi asta, ci prin faptul că întotdeauna îl socotim pe cel pe care îl iubim sau zicem că-l iubim second-hand în raport cu celelalte priorităţi pe care le avem în jurul nostru. Ferească Dumnezeu! Eu personal cred că cea mai urâtă şi mai cruntă ditnre drăcoveniile dracului despre noi este această gelozie, care roade neîncetat, ca un vierme, ca o rugină la fier. Domnule, poţi să-i dovedeşti celuilalt de mii de ori, să-i spui prin cuvinte, să faci gesturi şi minuni arătând că-l iubeşti, dacă el nu simte că te iubeşte, aliluia şi amin! Trebuie să stai cuminte, să te retragi, să te rogi lui Dumnezeu ca, într-un fel sau altul, să-ţi găsească unul mai vrednic de iubire decât el. Ideea asta, cu suspicionarea prietenei, asta e şi un fel de bazaconie, astea sunt filmele americane văzute prea mult. Aţi văzut că mai întâi se culcă bine, după aia o întreabă: “Dar cum zici că te cheamă?” Se ceartă bine cu părinţii, trag nişte chefuri monsturoase, în care dacă vomită cu atât mai bine, dacă iau droguri e şi mai bine, dacă se întâmplă cumva şi o relaţie de homosexualitate e nemaipomenit, după aceea spun că îşi doresc o viaţă nouă, fără suspiciuni. Fiţi morali, ca să nu mai fiţi suspicioşi. În momentul în care deveniţi suspicioşi e şi pentru faptul că aveţi o rană undeva, aşa, ascunsă. Unii mai spun: “Eu sunt supărat, prietena mea nu mai este virgină”. Dar el, măgarul, el nici măcar de virginitatea ochiului nu s-a păzit şi îi cere bietei fete să fie nu ştiu cum! Nu cereţi mai mult decât daţi.

Nu reuşesc să îmi găsesc o prietenă. În fiecare zi mă simt singur-singur…

Help us! S.O.S.! Nu dispera, frate! Va veni o vreme în care, însurat, îţi vei dori singurătatea!… Stai liniştit! Slavă Domnului! Ştiţi cum se ţine o familie? Ce spune Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre viaţa sexuală a unui cuplu? Că vor sta împreună o vreme, şi apoi iar se vor duce să se îndeletnicească cu rugăciunea, şi să fie iar împreună. Un fel de atriţie şi contriţie a familie. E firesc că, şi ce e bun, dacă e mult, e rău. Adică toată viaţa noastră e făcută din apropieri şi din depărtări. E un joc firesc. Important este ca în depărtarea pe care o faceţi faţă de femeia sau de bărbatul pe care-l iubiţi să nu se strecoare dracul, ci să rămână Dumnezeu. Că tendinţa noastră, în vremurile de astăzi, care este? Noi ne înşelăm soţiile sau soţii cu instituţiile din care facem parte. Ce ne atrage cel mai mult? Dacă clădirea este înaltă, dacă are termopane, dacă nu se vede din afară înăuntru… Uneori nici din înăuntru spre afară nu se mai prea vede, că dacă şeful zice: “12 ore!”, noi: “Da, să trăiţi!”, că ne dă mărire de salariu, că ne dă prime… Aduceţi-vă aminte: New York!… În World Trade Center erau cel puţin câteva mii de oameni care gândeau aşa. Şi la ce le-a folosit că erau printre cei mai bine plătiţi oameni din lume? Că salariul liftierului era mai mare decât suma salariilor profesorilor de la teologie?!…

 

Un băiat de la seminar vorbeşte cu o fată, iar băiatul a intrat în anturajul fetei şi începe să fumeze.

Săracul băiat…

Duhovnicul băiatului îi spune să se despartă de ea. Ce părere aveţi?

Să se lase de fumat.

 

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii, Ed. Agnos, Sibiu, 2006.

 

“Si nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20, 19-31)

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

Evanghelia Duminicii acesteia, numită a lui Toma, a început să fie citită cu o săptămână în urmă. În Vecernia Duminicii Paştelui, numită a doua Înviere, în sensul de a doua vestire a ei, Biserica a propus un exerciţiu de lectură din prima parte a ei (In 20, 19-25), în mai multe limbi. Deşi s-a citit în 12 limbi, de obicei, textul s-a lăsat lesne înţeles, fiind acelaşi, arătându-se prin aceasta lucrarea Duhului Sfânt, păstrătorul sensurilor Scripturii, Biserica subliniind că odată cu Învierea Mântuitorului se deschide cale Pogorârii Duhului Sfânt, cel nelipsit din lucrările dumnezeirii în lume, dar identificabil numai o dată cu Cincizecimea. Atunci, revenirea intempestivă a lui Toma în mijlocul Ucenicilor s-a pomenit printr-o îndoială dătătoare de ton. „Dacă nu voi vedea… şi dacă nu voi pune mâna mea…” (In 20, 25). E reacţia celui care spusese, singurul de altfel: „să mergem să murim şi noi cu El” (In 11, 16) şi care întârziase la întâlnirea aceasta cu Hristos cel Înviat. După opt zile, Mântuitorul îngăduie lui Toma să-L atingă şi să-L vadă. Iar Toma se cutremură, oferind cea mai scurtă şi mai adâncă mărturie de credinţă a Bisericii: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20, 28). Un Dumnezeu dispus, a câta oară, să Se descopere pe Sine pentru a întări cunoaşterea, atât de departe de dumnezeii fanaticilor şi bigoţilor, farsorilor şi linguşitorilor, atât de departe de formalismele şi îngustimile noastre. Un Dumnezeu Care Se vrea interogat, dinaintea Căruia îndoiala este parte din procesul credinţei, al vindecării de necredinţă, de ateism. Toma ne învaţă aşadar Cui să ne adresăm atunci când avem îndoieli cu privire la Dumnezeu: lui Dumnezeu! Niciun sistem de cunoaştere nu are în structura sa atâta libertate de cunoaştere cât creştinismul, nu îngăduie atât de multe întrebări aduse obiectului cunoaşterii cât creştinismul, nu află răspunsuri atât de limpezi cât cele izvorâte din contactul cu Hristos. Iar răspunsul Mântuitorului Hristos la îndoiala lui Toma este dat în mijlocul Apostolilor. Onest în reacţie, primeşte şi mediul în care să-şi vindece îndoielile: Biserica, familia apostolică a propovăduirii şi împlinirii Evangheliei. O îndoială care vindecă de îndoieli.

Evanghelia Paştelui (Mt 28, 1-20), citită în Sâmbăta mare, la Liturghia slujită în abisul golit de morţi al iadului, dovedeşte că Învierea nu este o propunere la o viaţă statică, lipsită de dinamică duhovnicească. A trăi Paştele Mântuitorului înseamnă a asuma misiunea de a propovădui cuvântul Evangheliei, de a împlini exigenţele acestei propovăduiri. Înseamnă să-L crezi pe Domnul Iisus Hristos când spune: „şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului!” (Mt 28.20). Adică să înţelegi că este la dispoziţia noastră, a fiecărei noastre interogări, a fiecărui moment de derută prin care trecem, pentru a ne limpezi în Duhul Sfânt. Un Dumnezeu dispus la dialog, la smerită descoperire de Sine, în nădejdea propriei noastre descoperiri de sine, a creşterii noastre în cunoaştere, sub harului Duhului celui de viaţă dătător. Un Dumnezeu Care ne vrea rămaşi mereu în viaţă, vii, doritori de viaţa veacului ce va să vină.

Pentru mulţi, reacţia lui Toma este una de îndoială. Pentru Hristos este reacţia unei conştiinţe vii, apostolice, dispuse la umilinţă şi onestă lămurire cu Hristos. Aviz tuturor celor care se dau drept ai lui Dumnezeu, dar uită Cine este Dumnezeu, care caută răspunsuri dinaintea falşilor dumnezei şi, aflând false răspunsuri, le flutură pe post de reţete mântuitoare. Răspunsul la îndoielile noastre nu poate veni decât din îngenuncherea dinaintea lui Dumnezeu cel Viu, în prezenţa Apostolilor Săi, cheag al Bisericii. Una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

Pr. Constantin Necula

Fragment preluat din volumul Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, Ed. Agnos, Sibiu, 2013

ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg

« Precedenta