Aparitii noi la Editura Agnos: “Duminici de fiecare zi” de Pr. Constantin Necula

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula 1 Comentariu

Când fiecare zi ne e Duminică…

COLECȚIE:RELIGIE / PREDICI
EDITURA:AGNOS
APARIȚIE:2016
ISBN:978-973-1941-49-3
PAGINI:296
FORMAT:11,5 X 21 CM, cartonat

Părintele Constantin Necula e un traducător al adevărurilor ultime care, odată descoperit, nu se mai lasă expropriat. Cu un limbaj deconceptualizat de truisme teologice sau formulări standardizate dogmatic, cuvântul său îşi face loc, de ani buni, în inimile celor care Îl caută pe Dumnezeu pre limba lor şi într-un mesaj accesibil (fără a fi deloc facil), destructurat, seducător prin originalitatea şi bunul simţ al vocaţiei mărturisirii.
Omilet ca formaţie universitară (în şcoala teologică îşi exersează abilităţile profesorale predândCatehetica şi omiletica), Părintele Constantin face, cu această carte, proba predicii-reper, a acelei ziceri care, în extrem de puţine cuvinte, trebuie să aducă intensitate de idee şi cumul de sens. Pentru că paginile acestea se constituie din predici la evangheliile duminicale susţinute în cadrul unei rubrici permanente ale unui săptămânal laic, acolo unde, număr de număr, Hristos trebuie mărturisit pentru un public extrem de eterogen şi, de multe ori, cu vecinătăţi destul de largi cu Biserica. De aceea nu avem de-a face aici, neapărat, cu un discurs previzibil de conformism omiletic, ci mai degrabă cu un spirit liber, care se goleşte de sine pentru a-l înţelege pe celălalt şi, mai ales, pentru a se face înţeles. Şi pentru care încorsetarea spaţiului editorial rezervat rubricii nu e o cantonare, ci doar o altă seducătoare provocare.
Se spune că cel mai bun tovarăş de drum nu este cel care cunoaşte acel drum, ci cel care-l descoperă împreună cu tine. Părintele Constantin se lasă descoperit (şi) în aceste pagini, invitându-ne la o împreună-însoţire în care, duminică de duminică, filele Sfintelor Evanghelii ne sunt jaloane înspre acea odihnitoare ajungere în aşezarea în Hristos. Şi, de ce nu, în care inima noastră să devină – formularea e a Părintelui Arsenie Boca – „o carte scrisă în Duhul lui Dumnezeu”.
Duminici de fiecare zi e o carte manifest, scrisă din drag şi de drag de oameni. Cu iubire, pentru acei tovarăşi de drum cu care Părintele Constantin relaţionează zi de zi şi laolaltă cu care îşi descoperă el însuşi bucuria mergerii împreună spre Dumnezeu. Aici, în aceste pagini (şi nu numai), Hristos e refractar însingurării. Iar în tălmăcirea autorului acestui volum, pericopele evanghelice se fac oaze de lumină şi înţelegere pe Cale, spre întâlnirea cu Adevărul, Viaţa…

Romeo PETRAŞCIUC

Cartea se poate cumpara de aici

Duminici de fiecare zi

Aparitii noi la Editura Agnos: “Pedagogia povestii. A fost odata, pe cand povestile nu aveau televizor…” de Pr. Constantin Necula

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

Povestea ca loc de întâlnire

Cu această carte, Părintele Constantin Necula ne face copărtaşi la vrerea adăstării în raiul din care niciodată nu putem fi alungaţi: Împărăţia Poveştilor, locul în care se întâlnesc vremurile şi vremuirile, cerul cu pământul, Dumnezeu şi oamenii. Undeva, la confluenţa aceea a realului cotidian cu plăsmuirea de geniu, spaţiu în care ştim foarte bine că bagatelizarea şi relativizarea oricărui dat particular, oricărui adevăr întemeietor nu face decât să ne însingureze de taină, de decodificarea sensurilor ultime, de Dumnezeu, până la urmă. Pentru că adevăratele poveşti nu se sfârşesc niciodată, iar în subtextul fiecărei istorisiri din acestea se află, de fapt, adevărata poveste, aceea în care ni Se dezvăluie Dumnezeu ca Tată de poveste, Care a pregătit lumea, cu toate ale ei, pentru a-i ferici, aşa cum doar El ştie a o face, pe copiii Săi. Şi Care ni se dezvăluie, de foarte multe ori, şi prin poveşti. Pentru că, nu-i aşa, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti…

Subiect de curs, iniţial, pentru studenţii Părintelui Constantin, decodarea celor trei poveşti ale lui Ion Creangă – Capra cu trei iezi, Povestea lui Harap alb, Fata babei şi fata moşneagului – s-a strămutat pe unde radio, pentru ca acum să se plinească vremea statornicirii lor în pagină de carte, aşa cum îi şade bine oricărei poveşti. Demers curajos şi fecund, rescrierea, resemnificarea acestor puncte forte ale literaturii române în cheie teologică se face cu un firesc uimitor, într-o logică seducătoare, de o temeinică acurateţe. E, de altfel, datul Părintelui Constantin să ne ademenească (şi) prin fervoarea, fascinaţia discursului său, convingându-ne de probitatea raţionamentelor şi a faptului că, dacă vrei să îţi asumi un viitor responsabil, atunci trebuie să ştii să desluşeşti trecutul cuibărit, de foarte multe ori, în poveştile Neamului tău.

Sunt uimitoare sensurile pe care le descoperi, împreună cu Părintele Constantin, reluând aceste texte ale copilăriei! Se spune că a înţelege o capodoperă înseamnă, în fond, să o recreezi tu însuţi, să îi inventariezi notele profunde, tâlcurile personale, să îi desluşeşti adevărata poveste. Or, la Părintele Constantin tocmai această naturaleţe a re-scrierii istorisirilor de oarecând, pentru vremurile de acum, cu o surprinzătoare şi largă semantică, dă savoare pretextului de a ne întoarce la poveste. O călătorie iniţiatică, dacă vreţi, înspre acasă.

„Pentru ca o idee să trăiască – era de părere Tudor Arghezi – n-ajunge să-i puie un miez de geniu scriitorul. Îi trebuie ideii contribuţia de minte şi de bunăvoinţă a cititorului.” Începutul a fost făcut… Povestitorul e gata de călătorie. Nu trebuie decât să deschidem cartea, pentru a intra plenar în viaţa fără de moarte a gândirii curate a neamului românesc. Iar această bunăvoinţă ne va face, cu siguranţă, mai înţelepţi cu încă o nemărginire de poveste.

Romeo PETRAŞCIUC

Volumul se poate cumpara de aici

Pedagogia povestii

Cartile Editurii Agnos: “Portile Cerului. Cateheze radio-difuzate despre Sfintele Taine”, de Pr. Constantin Necula

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula, Romeo Fara comentarii

Sfintele Taine, Porţi ale Cerului 

Iniţial, Porţile Cerului. Cateheze radio-difuzate a apărut structurat în două volume, ca o prelungire a unor discuţii de studio (www.radiooasteadomnului.ro), consumate la Sibiu, în care l-am provocat pe Pr. Constantin Necula să ne traducă Sfintele Taine. Formatul emisiunii (în prima parte) era acela al unei tălmăciri a Tainei – într-o maieutică teologică în care Părintele Constantin s-a dovedit de fiecare dată nu doar un liturgist de excepţie, ci şi un pedagog de vocaţie, cu temele mereu la zi -, urmată de o a doua parte, extins-dialogală a discuţiei, în care ascultătorii aveau posibilitatea să adreseze în direct întrebări pe tema propusă. 
Cea de-a doua ediţie s-a impus nu doar ca necesitate de lectură pentru mediul teologic, ci şi ca un mod de reiterare a unor adevăruri şi conţinuturi pe care prea adesea le indexăm doar la perimetrul strict liturgic, eludând şi dilând accesibilitatea Tainei pentru o mare parte din credincioşi. 
Părintele Constantin Necula este, de această dată, cel chemat să destăinuiască aceste Porţi ale Cerului, care sunt Sfintele Taine. În stilul său inconfundabil, tumultuos şi original, deopotrivă teologic şi extrem de accesibil ca adresabilitate, Părintele reuşeşesc să Îl facă pe Dumnezeu să Se reveleze fiecăruia în parte la persoana a II-a singular, adică într-o adresabilitate directă, familiară, chemându-l pe fiecare pe nume la Taina Iubirii, a aşezării în Împărăţia Tainelor. 
În fond, ceea ce l-a legitimat pe Părintele Constantin Necula pentru aceste discuţii e tocmai această savuroasă inadaptabilitate la vulg, la relativismul agresiv şi harisma chemării la un proces profund, de durată al statorniciei în curaj a mărturisirii, care se manifestă, cum altfel, decât printr-o trăire responsabilă, lucidă, a Crezului Bisericii, dez-văluit de Sfintele Taine. 
Pe de altă parte, Porţile Cerului vine să ne arate că audiţia poate crea, uneori, pretexte pentru text. Şi nu orice fel de text, ci unul cu puterea exemplului, a bine-cuvântării. Paginile acestea, născute, seară de seară, în direct, într-un creuzet al intrării în taina… Sfintelor Taine, nu sunt altceva decât încă o probă a faptului că Biserica e o prezenţă modernă copleşitoare, care face, din uşa fiecărei Taine, fereastră de har spre Împărăţia lui Dumnezeu. 
De aceea, cartea aceasta este, dincolo de orice altcevqa, o ridicare din taina omenescului (de multe ori a prea omenescului…) către Poarta Cerului, având ca izvoare de putere şi har Sfintele Taine. 
Fie nouă aceste pagini îndemn la determinarea de a nu uita, nicio clipă, că suntem împreună-lucrători la viaţa Bisericii, la aplicabilitatea Tainelor aici , pentru Dincolo , adică pentru Veşnicie… 

Romeo PETRAŞCIUC 

A fost de la Dumnezeu şi de la Profesorii mei de teologie să-mi fie descoperit conţinutul de credinţă al Bisericii mele, cu transparenţa textului liturgic, sacru şi poetic deopotrivă şi, aflându-l, să nu mai pot rupe cuvinte decât la această şcoală de sensuri şi adâncimi, cum n-am aflat o alta mai minunată. Mereu în ea îmi reconturez mărturia şi orice redimensionare de sens îmi apare ca o biruinţă împotriva non-sensului discursului tehnic ce-mi bântuie cotidianul, în contextul căruia până şi Hristos ar trebui să Se supună funcţionarismului alambicat, care speră să ne mântuie identităţile. N-am aflat cale de rostire mai adecvată a rosturilor liturgice ce-mi irigă conştiinţa creştină decât aceasta, pe care textul liturgic mi-a dăruit-o. 
Ce veţi citi nu are pretenţia unui tratat de dogmatică. N-are, în fond, nicio pretenţie. Este doar încercarea de a propovădui cât mai viu cuvintele care ne-au construit credinţa, care ne-au restituit-o atunci când totul părea că ne va fi insuficient pentru a învia la Hristos un popor furat de comunism, dar ai cărui martiri l-au restaurat pe oasele lor pline de lumină şi pe mărturia plină de sens a textelor care alcătuiesc Slujba ortodoxă, pânza freatică fiindu-i textul şi duhul Scripturii, cartea care face dintr-un popor Neamul Lui, al lui Hristos-Domnul. 

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA

portile-cerului.jpg

Cartea se poate comanda de aici

Noi aparitii la Editura Agnos: Sf. Simeon Metafrastul – “Sfantul Spiridon Taumaturgul”

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

caperta-sf.jpg

Pãrinţi despre Pãrinţi 

Cartea pe care o veţi parcurge este una din marile bucurii cărturăreşti pe care Dumnezeu mi le-a îngăduit. Un text patristic despre un Părinte al Bisericii… O bucurie cu atât mai mare cu cât Sfântul Spiridon nu se-aseamănă cu mulţi dintre lucrătorii Duhului Sfânt şi, în aceeaşi vreme, se-aseamănă tuturor acelor care sunt dispuşi la efortul dobândirii Împărăţiei lui Dumnezeu.
Sf. Nicolae Velimirovici, al Ohridei şi Jicei, scria: „Mulţime de sfinţi rămâne necunoscută lumii; sunt cunoscuţi numai de Dumnezeu. Împărăţia lui Hristos din Ceruri ar fi tristă şi mică dacă ar cuprinde numai pe acei sfinţi ale căror nume sunt însemnate în calendar. Dumnezeu nu descoperă lumii pe toţi sfinţii Săi, ci numai pe unii, care împlinesc nevoile neamului, de credinţă şi de vreme. Prin minunile acestor câţiva sfinţi descoperiţi, Dumnezeu caută să întărească şi să îndrepte credinţa oamenilor din diferite ţări sau locuri”.
Acest adevăr l-am aflat noi înşine, mereu, în toată viaţa noastră şi în marile şi grelele momente ale istoriei neamului nostru românesc. Gândul că această lectură a vieţii Sf. Spiridon va fi de folos şi altora mi s-a născut recitindu-l pe Sf. Ioan de Kronstadt, care scria şi el: „Îi învăţăm multe lucruri pe elevii din instituţiile şcolare, dar ei nu ştiu nimic despre singurele lucruri necesare: Dumnezeu şi ei înşişi, păcatele lor, frământările lor spirituale, neantul lor spiritual fără Dumnezeu şi în faţa lui Dumnezeu. (…) Este limpede că harul lui Dumnezeu şi lucrurile acestei lumi nu sunt de acelaşi fel şi că ataşamentul nostru pentru acestea din urmă este în duşmănie cu cele dintâi”. Lucru pe care, simţindu-l ca adevărat, l-au socotit aproape o prioritate. Prin lentila de Duh pe care o oferă vieţile sfinţilor, vieţile noastre capătă alte contururi. În lumina lui Hristos, Care luminează tuturor, viaţa lor trebuie să crească în viaţa noastră, gândul lor în gândul nostru, inima lor în inima noastră… N-avem a avea odihnă aici, în partea aceasta de lume, atât de atinsă de monstrul comunismului. Zicea unul din Avvii contemporani, Cuviosul Tadei, stareţ al Vitovniţei: „Suferim pentru că gândurile şi dorinţele noastre sunt rele. Noi înşine ni le-am primenit, căci poporul nostru nu are pocăinţă. Nu au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi. Cincizeci de ani de comunism au făcut mult rău, mai mult decât în 500 de ani de robie sub turci. Atât de mult a îndepărtat răul acesta pe popor de la Dumnezeu, omule!”
Socotesc că generaţiei creştine de astăzi îi revine misiunea reabilitării icoanei creştinului dinaintea lumii. Nu, nu a lui Hristos. Nici a Bisericii. Ci a creştinului, acela care, uneori, căzut pradă ispitelor, uită cu ce mare har l-a înzestrat Dumnezeu. Socotesc, de asemenea, că una dintre metodele acestei restaurări iconografice este ştergerea prafului uitării de pe icoanele sfinţilor şi de pe nelucrarea noastră, după chipul lor… Izvorul păcii lucrătoare în Hristos Dumnezeu…
Sfintelor soboare de sfinţi necunoscuţi, căzuţi sub ranga ucigaşă a Securităţii comuniste, această carte cu nădejdea că, undeva, Dumnezeu va îngădui un alt Sfânt Simeon care să le scrie, spre slava Lui, faptele de lumină ale martirajului lor…

Pr. Constantin Necula 

Volumul se poate comanda de aici

Intrebari si raspunsuri – Prietenie si Iubire (VII)

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula 1 Comentariu

necula1.jpg

Cum să scap de obsesie, atunci când obsesia este un băiat?

De un băiat se scapă în două moduri: întorcându-i-se spatele sau întorcându-se mintea la locul ei. Eu trăiesc drama unor şocuri în ultima vreme, pentru că fete care erau cuminţi şi de bună credinţă într-ale Bisericii, Doamne, mă uimesc! Ele, nişte diafane, nişte păpuşi să nu le-atingă vântul, umblă cu nişte maimuţoi vulgari, nespălaţi, inculţi, ca vai de capul lor! De unde se naşte oripilitatea aceasta estetică? Ori eu am fost orb şi n-am văzut că nici ea nu-L are pe Duhul Sfânt, ori acela o fi altceva decât pare, ceea ce mă îndoiesc, că de obicei cam cum pare, cam aşa-i. Şi stai şi te gândeşti: ce le face pe fetele acestea să nu aibă timp să riposteze la astfel de ispite? Vă spun eu: singurătatea şi izolaţionismul în care noi, ca Biserică vie, ţinem tinerii. Nimeni nu stă de vorbă cu voi, dar aşa, pe şlea şi pe bune, dându-vă o alternativă creştină la toată nebunia asta din jurul vostru, încercând să vă spună: Frate, nu-i chiar aşa. Sigur că fata, săraca, a stat până la vreo…, nu dau o cifră acum, să nu se simtă lezată vreuna dintre însinguratele oraşului, dar stă şi ea până la o vârstă cuminte şi dintr-odată… vine “omul”, manelistic până la exasperare, plin de duhul tamburinelor! Dar dacă acela-i singurul care a băgat-o în seamă,, ea ce vină are, săraca? Dacă noi, ceilalţi,  n-am reuşit să-i asigurăm spatele ca să nu cadă, cine-i de vină? Noi că nu i-am zis bă, soro, stai! Mai bine, uite: Hai să facem şi noi un chef numai cu ceai şi s-ascultăm Mozart. La vremea asta cu Adrian copilu’ minune, eu m-apuc de Mozart – alt copil minune -, care cu adevărat are altă minune şi altă copilărie. Pe Atomic, ieri l-au dat pe Gică Lampă cântând într-un videoclip de Doamne, Maica Domnului! Măi, te înnebunesc! Gândiţi-vă cu c se hrănesc singurătăţile oamenilor. Cu ce se hrăneşte singurătatea unei fete care stă în cămin, n-o bagă-n seamă colegele de clasă pentru că nu merge la discotecă cu ele, nu merge la teatru cu ele, nu merge la multiple desperităţi şi fata stă-n cameră? Bun. Merge A.S.C.O.R.-ul să bată la uşă: “Mărioară, te-am văzut ieri singură, azi singură, n-ai vrea să ieşi cu noi? Uite, noi mergem până la un spital în vizită la cineva. Sau, hai să mergem să vedem ce mai face părintele Ciprian [Duhovnicul A.S.C.O.R. Cluj – n.n.]. Vrem să vedem cum îi”. “Cum vă mai e, părinte? Mai poţi, nu mai poţi? Unde te putem ajuta? Dă-ne o mătură, să dăm păianjenii jos de pe stranele bisericii”. Sigur, dacă nu provocăm aşa biata însingurată, aia, săraca, face şi ea ce poate.

Când obsesia devine băiatul… Problema nu-i întotdeauna băiatul. Mai e şi fata. Deci în primul rând avem însingurările noastre. Şi ştiţi ce mă doare pe mine? Căminele noastre studenţeşti se aseamănă cu blocurile muncitoreşti: ein, zwei, drei, sistem chibrit, cameră lângă cameră, prostie lângă prostie, de ce îmbolnăvesc unii de la alţii de câte-o nebunie păcătoasă! Cum să exorcizezi locul respectiv pentru ca realmente icoana omului desăvârşit să se întâlnească cu celălalt? Avem o aroganţă a misiunii noastre!… Zicem: Biserica munceşte foarte mult, face, drege! Dar, de fapt, ea nu-i prezentă! Ea poate-o fi muncind acolo, scriind pomelnice, eu ştiu… Dar nu e prezentă. Dar ea nu poate fi prezentă acolo numai prin mine, prin părintele. Noi suntem unu la o mie, dar ceilalţi 999 unde sunt?
Voi unde staţi când se pierd colegii voştri? Unde umblaţi? Vă vedeţi de propriile răni! E, aici e problema! Poate unul rănit să ajute vindecării rănii celuilalt de lângă el? Uneori da, alteori ba! Depinde cum eşti rănit. Una, de exemplu, care este rănită în comunicarea cu părinţii poate s-o ajute pe una care este rănită în comunicarea cu iubitul, pentru că sunt două comunicări paralele şi-n mod sigur, vindecând-o pe aceea de non-verbal, se va vindeca şi pe sine de nonverbalitate. Şi atunci lucrurile se schimbă. Dar noi nici nu avem curaj să… Câţi dintre noi avem curaj să le spunem prietenilor noştri prin ce trecem în momentele noastre de criză? Nu că ne-am pierdut încrederea. Primul atac pe care l-a realizat comunismul în marile instituţii de învăţământ a fost cârteala. S-au strecurat printre noi fitilişti de meserie, artificieni. Şi aceştia puneau un fitil colo, un fitil colo, un fitil colo, întru atât încât în mentalitatea noastră s-a perpetuat, fără să vrem, să n-ai curaj să-i spui colegului tău ceva, pentru că acesta merge şi te pârăşte la omul mai mare decât al tău. Uneori chiar facultăţile de teologie se arată a fi nişte mari topitorii de genul acesta, ca să nu zic turnătorii, că-i urât. Şi se cultivă uneori acest gen, pentru că se spune că acolo unde este communitate studenţească trebuie neapărat să ştie tot decanul, să audă cutare, cutare să ştie tot. Chiar mie mi se dădea a înţelege la un moment dat că duhovnicul este pus să audă şi scârţâitul creionului pe hârtie. Or, nu asta-i funcţia duhovnicului, mai ales acolo unde este pus să formeze omul, nu să-l deformeze de dragul unei informaţii. Din această pierdere a încrederii am pierdut deja şi posibilitatea de a lucra împreună şi câtă vreme vom percuta mai departe tot aşa, ne vom nenoroci [A se vedea textul nostru “Ce a mai rămas din familia creştină şi din copilăria românească?”, în volumul “Tinerii şi Biserica în zilele noastre. Caiet de lucru pentru preoţi în moderarea seminariilor de formare a tinerilor”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2003, pp. 77-80].
Am zis că o fată poate să scape de un băiat întorcându-i spatele. Găsindu-şi o preocupare normală pentru vârsta ei. Noi avem fete de 16 ani îndrăgostite de tipi de 32 de ani. Riscă, pentru că dintr-odată acela vine cu toată experienţa pe care o are, cu 16 ani mai mare decât ea, şi cu toate celelalte păcate sau impulsuri la păcat; ori ea, dacă nu-şi găseşte o preocupare la limita nasului ei, începe să aibă probleme.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, “Provocările străzii. Mic catehism vorbit”, Ed. Agnos, Sibiu, 2006. 

Intrebari si raspunsuri – Prietenie si Iubire (VI)

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

necula1.jpg

Ca tânăr licean, influenţat de ispita sexuală, cum pot să rămân cast, când cei din jur spun că sunt demodat?

Acuma eu zic că dacă ţii la partea asta numai ca la o modă sau la o nemodă, meriţi soarta să transpiri pentru castitatea ta. Dar când ai în gând că eşti bărbatul unic al unei femei unice şi că-n unicitatea aceasta stă prezenţa lui Hristos în mijlocul tău şi bucuria copiilor tăi… Gândiţi-vă la voi ca la nişte viitori taţi şi viitoare mame. Nici nu vă trebuie altceva. Şi atunci, astfel împliniţi, lucrurile se schimbă un pic. Uitaţi-vă de exemplu la prietena voastră nu neapărat ca la o ispită. Unii chiar nasc ispita din orice, săracii, dacă au acolo un şurubel dezlegat de televizor, de radio, de hacker sau altele. Ideea este că dacă o înveşmântezi pe iubita ta în hainele mamei copiilor tăi, lucrurile se schimbă. Dacă-n ea vezi izvorul neamului tău pe mai departe, lucrurile se schimbă! Dacă-n ea vezi femeia care-ţi aduce bucuria întristării şi întristarea bucuriei, lucrurile se schimbă. Şi invers! Sigur că te porţi cu tipul cum te taie capul, dacă el vorbeşte ca la uşa cortului. Eu nu-nţeleg – niciodată n-am înţeles – cum pot merge fetele lângă băieţi pe stradă şi aceştia să înjure şi ele să continue să meargă cu ei. Şi mai este altceva. Că bieţii băieţi sunt din ce în ce mai cuminţi, în schimb fetele, să te ferească Dumnezeu! C-a început la ele să apară limbariţa asta spurcată. Pentru că ele cred că aşa îşi manifestă masculinitatea de care au nevoie ca să acceadă în carieră. Că le este foarte important diplomatul şi cu ţinuta cât mai constant occidentală ca să dea gata pe cine ştie ce – mă ierta bărbaţii mai în vârstă -, cine ştie ce moşulică ce dă cu pixul la angajări şi zice: “O, de acum te angajez numai pentru că ai geantă din piele de crocodil!” Haideţi să fim serioşi! Dacă aşa stau lucrurile, ne merităm soarta. Dar când vrem să fim ai lui Hristos, schimbăm macazul. Nu motivăm cu partea negativă a lucrurilor menţinerea noastră în castitate, în feciorie, mai bine zis. Mie castitate-mi sună tare prost la ureche. În feciorie, cine vrea să stea în feciorie, poate sta, pentru că asta-i starea naturală a omului până la urmă. Să ştii că-i mult mai greu să-ţi creşti copiii, decât să stai în feciorie. E mult mai greu să ai responsabilitatea unei familii, decât să stai liniştit acasă, să scrii, să citeşti, să te plimbi, să bei cafea, să te vorbeşti cu prietenele. Sigur că-i o singurătate periculoasă. Fecioria aici are ispita. Fecioria te însingurează. Dar dacă ai o feciorie lucrătoare în numele lui Hristos, te comunici celuilalt şi mergi împreună cu celălalt mai departe. Dacă nu, pauză! Poţi să fii, să ai o mie de prieteni în jur şi tu tot nu pricepi nimica. Ştiţi că am spus-o şi data trecută din Dan Ciachir, mie mi-a plăcut foarte mult ce scria în “Luciditate şi nostalgie”; spunea la un moment dat un lucru fantastic: omul de cultură nu poate fi decât ori isihast, ori haiduc… [Dan Ciachir, Luciditate şi nostalgie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999. Regret doar atât că, în lipsă de preocupări duhovniceşti, autorul acesta s-a transformat mai mult în haiduc, hăpăind la ciolanul anacronic al falsei “critici pozitive” a Bisericii şi a oamenilor ei. Nădăjduiesc într-o perioadă de isihie, care să-i redea dimensiunea creştină a discursului său… – n. CN). Da, deci sunt cele două stări de care ai nevoie să mergi mai departe. Feciorelnic nu poţi să fii decât dacă eşti isihast sau haiduc, adică te impui cu forţă duhovnicească deasupra tuturor lucrurilor. Atunci când, eu vă spun, mie mi-a fost foarte greu să plec după Liturghie, nu acasă la soţie şi la copii, ci pe stradă. Mie mi-e aşa greu – Duminică ningea la Sibiu de rupeau norii. Credeţi-mă, eu habar n-am avut c-a nins, habar n-am avut. Atât de bine mi-era în altar, încât mi-am zis: Ce să caut eu pe stradă acuma?! Îmi venea să nu mă mai dezlipesc de acolo. Ei, când te seduce aşa Hristos, măi tată, acolo-i taina fecioriei tale! Pentru că vedeţi, preoţia are până la urmă această dimensiune feciorelnică – a punerii la bătaie de dragul lui Hristos. Când te laşi cuprins de misiunea pe care o ai, fecioria ta se măreşte şi trece de limitele fizice, limitele – hai să le zicem – metafizice. De aceea, alegeţi-vă un orizont mai înalt decât brâul vecinei de palier, urcaţi mai mult de fruntea ei şi vedeţi că dacă deasupra ei simţiţi mâna lui Dumnezeu, o să vă simţiţi mult mai în siguranţă cu virginitatea.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii. Mic catehism vorbit, Ed. Agnos, Sibiu, 2006. 

“Cine a greşit?…” (Ioan 9, 1-41)

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

orbul-din-nastere-siloam.jpg

Un capitol întreg din Evanghelie, citit de Biserică, să ne pună pe gândul cel bun al mântuirii. Suntem în Duminica a VI-a după Paşti, ce premerge Înălţarea Domnului. Şi textul Evangheliei, Ioan cap. 9, 1-41, este parcă un dar al Înălţării. Un orb. Din naştere. Subiect de discuţie Apostolilor, care gândesc ca oameni care descoperă Legea: „Rabbi, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (In 9, 3). Auzim ades şi astăzi aceeaşi întrebare impertinentă. Numai părinţii copiilor cu handicap ştiu asta şi cei care-şi poartă boala printr-o lume sănătoasă şi obtuză la suferinţa aproapelui. Hristos Domnul răspunde neaşteptat. Nu filosofează, nu moralizează, nu face pe deşteptul. Disculpă, iartă şi vindecă. Cu scuipat şi tină. Ştiţi ceva mai de nedorit în ochi decât scuipatul şi tina? El, Creatorul fiind, atingând ochii orbului, îl atinge cu cele dintâi ale facerii: pământ şi apă. Recreează o lume numai pentru amărâtul de nevăzător. Îl trimite să se spele. Ca într-un cer răcoros. Nu oriunde, ci la scăldătoarea Siloamului, ce se tâlcuieşte Trimis. Îl trimite la Trimis, sau El o fi Trimisul în aşteptarea căruia izvora apa de secole? Spălat pe ochi, orbul vede, spre disperarea farisee, acră şi habotnică a vecinilor. Spre şocul familiei, care, amendată cu posibila excludere dintr-ale ritualului iudeu – lucru greu de purtat -, aproape că-l repudiază.
Sâmbăta. Problema era că ţinerea ei ca zi de odihnă era sfântă şi în ochii lor, ai contemporanilor minunii, ziua aceea valorează mai mult decât ţinerea în lumină a unor ochi vindecaţi de întunericul cel din naştere. Anchetă de miliţie stupidă şi presiuni. Un soi de acuzare a lui Dumnezeu că lucrează în afara programului fixat de oameni. Nu era prima dată. Ş nici ultima, de vreme ce şi acum Hristos nu trage storul peste produsele Învierii Sale: iertarea, pacea, mila crescută în iubire… Domnul Se redescoperă, fără teama trădării, dinaintea celui vindecat. Şi orbul mărturiseşte, iritând protipendada habotnică a Ierusalimului. Decât să vadă adevărul aceasta, preferă să se umfle în penele unei purităţi închipuite. Preferă să cânte la o harfă dezacordată cântări de laudă adusă loruşi. Orbul merge mai departe, intră în istoria evangheliei. Cărturarii înţepenesc. Ca tot ce nu are roadă de la Duhul Sfânt. Ca nişte smochini neroditori.
În duminica trecută, puţul lui Iacob e loc de întâlnire cu samarineanca cea isteaţă, la porţile Siharului (In 4, 5-42). Acum scăldătoarea Siloamului, loc de întâlnire a orbului cu Cel ce este Lumina. Doi pierduţi în lume, doi pierduţi în ochii filfizonilor într-ale cunoaşterii lui Dumnezeu, doi care nu meritau decât întrebări retorice: cum, femeie şi samarineancă? Cum, bărbat orb din naştere? Tină şi scuipat. Femeia se vindecă de falsă închinare. Cestălalt, Bartimeu pe numele istoric, de întuneric. Una de sete. Altul de beznă. Una primeşte apa cea vie, acesta primeşte lumina ca pe o săturare de sete aprinsă. Într-o Evanghelie, Apostoli nedumeriţi, ascultând nemişcaţi taina secerişului duhovnicesc. În aceasta, Apostoli miraţi, pierduţi în mulţimea de nedumeriţi. Prin minuni, Mântuitorul deschide o şcoală a săturării de apă vie şi de deschis ochii. Doar cine nu vrea nu-i părtaş la astâmpărarea cu apă a vieţii şi developarea luminii celei de viaţă dătătoare. Doar cei prea convinşi că ştiu perfect cum gândeşte Hristos nu-I mai îngăduie să lucreze El, după cum gândeşte cu adevărat.
Evanghelia Duminicii acesteia trebuie privită în integrarea ei liturgică, în planul desprinderii Mântuitorului de pământ, în fixarea ei în ajunul Înălţării. Din dreapta Tatălui, Hristos Domnul, în Duhul cel de viaţă dătător, vindecă de sete şi redă lumina vederii. Nu Se sfieşte să fie prezenţă în viaţa fiecărui pierdut din şi de lume. O face cu discreţie şi bucurie. Nu simte nevoia unor martori vorbăreţi, nici a gâlcevitorilor legalişti. Dumnezeu, când reaşează firea umană în normalitate, nu are nevoie de spectacolul ieftin al lumii de acum şi de atunci. Smerit, ca Dumnezeu; atent, ca Tată; cordial, ca Fiu; Împlinitor, ca Duh Sfânt. Făcător de minuni Care urcă la cer! Să-I stăm alături! 

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul “Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“, Ed. Agnos, Sibiu, 2013.

ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg

 

“Eu sunt, Cel care vorbeste…” (Ioan 4, 1-42)

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

hristos-si-femeia-samarineanca.jpg

Duminica aceasta mergem cu Domnul în Samaria, în cetatea Siharului, la fântâna lui Iacob. Acolo ne cheamă Hristos, prin Evanghelia Liturghiei de Duminică, să vedem şi să auzim dialogul Său cu femeia samarineancă. Al cărei nume Biserica primară îl păstrează: Fotini!
Apostolii, intraţi în cetate pentru de-ale gurii, lasă loc să se apropie de Hristos unei femei samarinence. De două ori „vinovată” în mentalitatea iudeului. Femeia ştie să folosească timpul întâlnirii. E provocată de Mântuitorul la o lecţie deschisă despre cum să dobândeşti Duhul Sfânt dialogând cu Hristos. Mai întâi remarcăm inteligenţa femeii. Înţelege că e ceva special cu Omul Acela, pentru că, deşi nu are găleată, promite apă mai bună decât scotea ea. Apă vie însemna apă din adâncul izvorului, acolo unde era posibil. Apoi Hristos Pedagogul face recapitulare, trecând cu ea prin istoria fântânii lui Iacob, şi deschide o lecţie nouă: cunoaşterea de sine. Femeia este uimită. Se lasă cunoscută de Domnul, recunoaşte fisura din iubirea ei (In 4, 17-18), identifică Duhul din Mântuitorul. Şi renunţă la a mai cere apă de la teribilul Fântânar, insistând pe ceea ce o ardea: închinarea. Dând ochii cu Dumnezeu, întreabă cum Îl poate sluji mai onest.
Domnul Hristos predă lecţia cea nouă: închinarea nu mai e legată de un loc anume, Templu de exemplu, fie el oriunde aşezat, cât de sufletul însetat de Dumnezeu, Izvorul Apei celei Vii, al închinătorului. În Duh şi în Adevăr. Femeia se umple de lucrarea Duhului Sfânt. Ştiind că vine Mesia, obligă pe Hristos la mărturisire: „Eu sunt, Cel care îţi vorbeşte!” (In 4, 26). Şi aleargă în cetate să binevestească descoperirea ei (In 4, 28-30). Nu vorbeşte în limbi noi, nu vesteşte apocalipse ieftine, nu fonfăne texte de neînţeles. Teologia ei e sclipitoare prin simplitate. Vesteşte cu o întrebare: „Oare nu este El Hristosul?” (In 4, 29). Şi valul de oameni se desprinde dinspre ţărmul indiferenţei, umplând istoria cu mărturia lor: „Acum nu mai credem doar pentru cuvintele tale – spun ei femeii, şi nouă, de ce nu? – ci pentru că noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (In 4, 42).
Hristos Domnul avea să lămurească, în pragul Patimii Sale, pe Ucenicii Săi ce se întâmplase femeii samarinence. Capitolul 16 din Evanghelia de la Ioan are doar 2 părţi. Într-una ni se vesteşte lucrarea Duhului Sfânt (In 16, 4-15), în cea de-a doua Învierea (In 16, 16-33). Acum, Biserica, trupul cel tainic al Mântuitorului, al cărui Cap şi este (Col 1, 24; 1 Cor 12, 27 ş.u), după ce ne-a vestit Învierea, ne înainte-vesteşte Cincizecimea, Pogorârea Duhului Sfânt. Suntem astfel cuplaţi la lecţia femeii din Sihar. Păcătoşi, dar cu drag de muncă, ieşim la marginea lumii în care ne zbatem pentru a ne întâlni cu Hristos Domnul. Desigur că ne e greu şi, de cele mai multe ori, ne uimeşte cu locul ce ni-l propune întâlnirii. Dar dacă ne lăsăm cunoscuţi de El şi El Se lasă cunoscut de noi, deschide un dialog ce ne umple de sens viaţa. Şi pe măsură ce ne cunoaşte, cunoaştem şi noi, pătrunşi fiind de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului.
E şi concluzia mărturiei Mântuitorului înainte de a urca Golgota. „V-am spus acestea ca să aveţi pace în Mine. În lume aveţi suferinţe, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea!” (In 16, 33). Îndrăzneala lucidă a femeii de a intra în dialog cu un străin îi deschide posibilitatea descoperirii de sine. Ea nu face alt exerciţiu decât al lui Toma. Atinge taina lui Dumnezeu şi crede. Nu face alt exerciţiu decât al femeilor mironosiţe: se îngrijorează de apă şi capătă veşnicia, aşa cum ele se îngrijorau de piatră şi primesc vestea Învierii. Este clar că în cheia Învierii, întâlnirea din Sihar e mult mai adâncă. Într-o lume a deficitului de sfinţenie, cum nu e doar vremea de acum, a cere Duhul Sfânt ajutor întru mântuire este o opţiune de curaj, de atitudine vie, de întâmpinare a lui Hristos, de căutare dinamică a apei celei vii a adevărului. Femeia Îl află pe Mesia. Ei îi descoperise sufletul în toate striaţiile sale adânci. Acolo unde doar ea recunoştea că poartă o vină. Şi prima neîmpăcată cu starea aceea era tocmai ea. Şi primise pace. La aceasta îi cheamă pe concitadinii săi: Veniţi să vă descopere Dumnezeu! Lăsaţi să vă cuprindă Duhul Sfânt, nu pentru a căpăta lucruri ce nu le aveţi, ci pentru a desăvârşi darurile primite deja, de care, de cele mai multe ori, habar nu aveţi!
Să răspundem chemării lui Fotini. Să fim ai Siharului. Bucuroşi că-L credem pe Mesia, că ne încredem în viaţa ce ne-a adus-o: Învierea!

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?, Ed. Agnos, Sibiu, 2013.

ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg

 

Intrebari si raspunsuri – Prietenie si Iubire (V)

Cartile noastre, Pr. Constantin Necula 1 Comentariu

necula1.jpg

Părinte, ca să nu alergăm în anul IV după o fată, că trebuie să ne căsătorim, pentru a ne hirotoni, cum să procedăm?

M-o întrebat cuvioşii mei studenţi de anul I, II, III, IV care e cea mai bună metodă de agăţat fetele. Şi le-am spus: o aveţi la îndemână, dar nu ştiţi a o folosit.
Cea mai bună metodă de agăţat fetele e să fiţi oameni, mai întâi.
Doi: să le vorbiţi despre Dumnezeu. De ce credeţi că iubesc oamenii preoţii? Pentru că preoţii le vorbesc despre lucruri frumoase. Vorbeşte-i de Dumnezeu! Şi în momentul în care fata se îndrăgoseşte de Dumnnezeu, înseamnă că te recunoaşte concomitent şi ca soţ, şi ca preot. Pentru că să ştiţi, în preoţie nu e o dihotomie. Îi mai aud pe câte unii: “Lasă, că popa e popă numai în besearecă, şi în casă e om ca toţi oamenii!…” Cum poţi să faci dihotomia asta? Ca şi cum mama ar fi mamă numai cât are pruncul la sân, şi când pruncul doarme, ea nu-i mamă, e turistă, speaker! E vedetă! Or, nu-i aşa!
Cea mai bună metodă e să vă păstraţi de fiecare dată bunul simţ. Pentru ca fata să se îndrăgostească de ceea ce se cuvine din voi. Să vă trăiţi dumnezeieşte tinereţea. Cu Hristos! Şi nu e demagogie ce vă spun acum! Cum să nu se îndrăgostească o fată de un tip pe care îl vede totdeauna la biserică, îl vede rugându-se, studiind, corect îmbrăcat, simte că se spală pe dinţi din când în când, că îşi schimbă ciorapii, că ştie să facă un sandviş, ştie să spele cămăşile, că nu umblă îmbrăcat în pantaloni scurţi!.. Că niciodată nu spune bancuri vulgare, ba chiar nu spune deloc vulgarităţi!… Măi, fetelor, spuneţi voi: nu v-aţi îndrăgosti de unul ca ăsta? Pe bune! Că scrie poezii, de exemplu, că e băiat citit!… E, ăsta e deja lux!
Dar cum Dumnezeu să te îndrăgosteşti de un mojic? Care intră pe uşă înaintea fetei în sala de curs. Care în cantina studenţească se scobeşte în nas şi scuipă mâncarea.
Am fost odată la un parastas în Moldova, în parohia unui tânăr absolvent de teologie, preot acolo. Ăsta era cu nevastă-sa. Doamna era profesoară de franceză, doctor în franceză. Şi vine aista, bre, şi se pune la masă, îmbrăcat ca un curcubete – pantaloni maro, cămaşă verde, cravată roşie – şi îi spune nevestii: “Balotează, fă, nu răbda ca acasă!”De faţă cu noi, ceilalţi! Eu nu admit să loveşti o femeie nici dacă eşti în război! Dacă îţi e duşman de moarte! Când aud câte-o domnişoară că o bate ăla de nebun şi ea mai stă cu el! Păi, domnule, ăsta e sado-masochism! Sau că el înjură sau îi pute gura a tutun, sau că preferă să stea la o bere cu băieţii decât să se plimbe cu soţia!… Astea sunt deja schizofrenii!
Problema este ce caută viitorul preot în domnişoara cu care vrea să se căsătorească. Dacă o ia de catedrală, de catedrală o are! Dacă o ia de discotecă, de discotecă o are! Problema la noi e că studenţii noştri întotdeauna sunt aşa, mai afectaţi, în raport cu duducile. Cu cele care ştiu să-şi expună marfa.
Am auzit un student de la teologie, dintr-un centru universitar, spunându-mi că e mare ispită la ei, că teologia e în mijlocul Universităţii. Că, vai, bieţii băieţi, ce victime sunt ei!…
Eu cred că exact aici e problema. Unul care biruieşte un astfel de mediu, care îşi păstrează, într-un astfel de mediu, integritatea voaţiei sale preoţeşti, apăi ăsta-i bărbat, tată! Ţineţi minte că în Lista lui Schindler, la un moment dat, neamţul ăla şef de lagăr încearcă să împuşte în cap un evreu. Şi nu-i merge pistolul. Ia alt pistol şi iar nu merge bine. Şi vine Schindler şi spune: “Bă, bărbăţie înseamnă să ştii să ierţi!” La noi, bărbăţie este să fii Bruce Willis, Arnold Schwartzenegger!… Muşchi, trapez, privirea “inteligentă” rău de tot, totdeauna cu gun-ul la el, foarte greu de ucis, dacă se poate, în patru-cinci episoade… Şi fetele muşcă din momeala asta! Că este interesant ambalată! Pururea este prezentată la televiziune!
La Dumnezeu nu este aşa! Într-o iubire care Îl are pe Dumnezeu în trialogul acesta, când îi spui celuilalt cât de mult îl iubeşti, îi spui şi că iubirea ta e nimic faţă de ceea ce este iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Adică “eu te iubesc, pentru că Dumnezeu ne-a iubit dintai” [1 – Fără a subscrie integral cărţii, ne permitem să recomandăm lecturii lucrarea lui Mike Mason, Taina căsătoriei – după cum fierul ascute fierul, Ed. Logos, Cluj Napoca, 1999, 207 p.]. Dacă nu e asta… apă de ploaie! Cum oare mai stau fetele cu unul care înjură? Explicaţi-mi şi mie: cum poate trăi cineva lângă un astfel de tip? O dată admit, că s-a lovit la picior şi a scăpat-o şi gata! A doua, hai, că a bătut Dinamo pe Steaua. Dar a treia?!
Sau cum se mărită fetele cu unul care e pururea cu mustul în freză? De cinci ani de când sunt lucratoriu – ca vicepreşedinte la Crucea Albastră, asociaţia care se ocupă de alcoolici – în domeniu, nu reuşesc să pricep de ce stau fetele lângă unul care pute a alcool tot timpul! Bine, nu îi înţeleg nici pe băieţii care stau lângă fete care miros a alcool. O problemă din ce în ce mai deasă, din păcate, în România.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii. Mic catehism vorbit, Editura Agnos, Sibiu, 2006.

“Doamne, nu am pe nimeni!…” (Ioan 5, 1-15)

Articole, Cartile noastre, Pr. Constantin Necula Fara comentarii

124733_slabanog-vitezda.jpg

Calendaristic, după regula hârtiei, Paştele a trecut. Rumoarea a reumplut taina vieţii cotidiene. Unii chiar par că n-a trecut prin ei fiorul Învierii. Biserica Ortodoxă face pomenire, în Duminica a IV-a după Paşti, de un slăbănog paralitic. Aproape pare o glumă. După toată slava plină de forţă a Paştelui, ne întoarcem iar la un slăbănog? Acesta stă pe muchia de nădejde a unei fântâni cu apă vindecătoare, ce se numea pe evreieşte Vitezda. Stătea de ani mulţi. Treizeci şi opt. O viaţă. Şi văzuse în repetate rânduri cum, din când în când, un înger al Domnului cobora în apă şi tulbura apa şi care cobora dintâi în apă ieşea vindecat (Mc 5, 4). De orişice boală ar fi suferit. El suferea însă de o boală mai grea decât paralizia. Singurătatea dinaintea propriei boli. Nu avea om să-l ajute să intre în apa cu valenţe terapeutice. La boala trupească se adăugase în timp şi o boală sufletească, grea, din care adesea gustăm şi noi, la vreme de greutate.

Mântuitorul nu negociază cu boala omului. Alungă singurătatea lui cu un cuvânt de mângâiere, de interes faţă de starea lui de boală, apoi îl vindecă şi de paralizie. „Ridică-te, ia patul tău şi umblă!” (In 5, 8 ) consună cu porunca dată, la vremea urcării spre Ierusalimul Patimii, lui Lazăr, cel mort de patru zile: „Lazăre, ieşi afară!” (In 11, 43). Dacă slăbănogul, ridicându-se în picioare, face atâta vâlvă, cum va fi fost atunci când „mortul a ieşit cu picioarele şi mâinile legate cu fâşii de pânză şi faţa înfăşurată într-un giulgiu” (In 11, 44)! În fapt, ridicarea din paralizie a slăbănogului era un exerciţiu de obişnuire cu ridicarea din moarte a lui Lazăr, care era pregătitoare sufletului uman pentru a percepe Învierea Mântuitorului Hristos. Un exerciţiu de vindecare a singurătăţii în moarte!

De ce acum, prima după minunatele poveşti despre Învierea Domnului? Pentru reacţia de căpoşi a iudeilor prezenţi la Poarta Oilor, în pridvorul Vitezdei. Le era indiferent că unul de-al lor, casnic al Vitezdei de 38 de ani, se ridicase din boală. Ei nu-L vedeau pe Vindecător, căci erau vindicativi, nu vedeau pe Întrupat, pentru că erau blocaţi în Lege, nu înţelegeau odihna Creatorului în vindecarea creaţiei Sale, căci erau orbiţi de ţinerea Sabatului. Atunci, ca şi acum, anchilozaţii în percepte şi legişoare şi paragrafe, fanaticii alineatelor, nu puteau să vadă minunea: prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oilor turmei Sale. El, Care era Uşa, şedea la Poarta Oilor pentru a le vindeca de paralizia inimii lor, de slăbănogeala sufletului lor.

Hristos, Dumnezeu cu adevărat, nu Se lasă distras de ifosele iudeilor. Ştie o singură comandă: Înviaţi! Voi, cei orbi şi şchiopi şi surzi şi muţi şi paralizaţi şi îndrăciţi şi desfrânaţi şi avari şi câţi veţi mai fi, înviaţi cu Mine. Nu vă temeţi! Doar credeţi şi lucraţi în har mântuirea voastră. El pentru aceasta a şi venit, pentru ca niciodată omul să nu mai aibă motiv că nu mai are cine să-l arunce în apa fântânii celei mângâiate de aripă de înger. Un Dumnezeu-Om vine să ofere omului harul de a deveni Dumnezeu după Har.

Cârcotaşii boscorodesc pe de lături. Evangheliei duminicale trebuie să-i adăugăm cuvintele care marchează ura iudeilor, după ce vindecatul le spune Cine anume îl vindecase sâmbăta: „Din această cauză iudeii îl urmăreau pe Iisus, fiindcă făcea aceste lucruri sâmbăta. Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu lucrez. Pentru aceasta iudeii căutau să-L omoare, fiindcă nu numai că încălca ziua sâmbetei, dar Îl şi numea pe Dumnezeu Tatăl Său, făcându-Se pe Sine egal cu Dumnezeu” (In 5, 16-18). Iudeii nu reţineau un lucru fundamental, prilej de ispită pentru ei până azi: Hristos nu spunea doar că este Dumnezeu, ci chiar era Dumnezeu! Chiar ESTE Dumnezeu! Care devine ameninţat cu moartea că nu ţine la propria Sa odihnire, El, Care crease odihna. Iar Dumnezeu nu lucrează după programul afişat pe uşa locaşului Său. Nu are timp liber şi nici excese de concediu. El e dispus oricând, pentru fiecare dintre noi, să refacă dialogul vindecării. Totul e să ne aşezăm în pridvorul noii Vitezde, care este Ortodoxia! Biserica, Izvorul limpezirii singurătăţilor!

Pentru aceasta ne este adusă la inimă această Evanghelie. Ca atenţionare că fiecare prăznuire legată de Înviere are şi un punct de aducere aminte a întunericului din jur: se vădeşte proasta socoată a uciderii Mântuitorului Hristos, coaptă la vederea unei minuni. Dar şi marea Lui disponibilitate împlinită prin Întrupare: El este minunea!

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, Editura Agnos, Sibiu, 2013

ce-va-da-omul-in-schimb_resized-pentru-blog.jpg

« Precedenta