Sunt foarte mulţi care mărturisesc că astfel de zile nu au mai fost peste România. Ca şi cum ar fi trăit în altă ţară ori pe un continent privat, dincolo de drama conaţionalilor noştri. Ca şi cum n-am fi avut până acum lângă noi săraci şi bolnavi şi bătrâni şi umiliţi sociali şi şomeri şi copii abuzaţi şi răniţi în războaiele din familii ori dintre familii, tineri demotivaţi ori alcoolizaţi, maturi dezmoşteniţi de copiii lor, ori bătrâni internaţi în sisteme destrămate şi ucigătoare de suflet…

Ceea ce lipseşte României acum ţine de deplasarea de pe real pe ifos şi îngâmfare în căutarea soluţiilor. Laşii care fac teologie ca politica, pe bloguri, nesemnaţii, ascunşi după citate trunchiate, rugătorii după „duh” fără niciun fel de discernere a duhurilor, miluitorii de fast şi săracii de lux, îngheţaţii la inimă care hibernează în spatele dramelor propriilor lor familii, simpliştii care se ascund în spatele incapacităţii de a se şcoli pentru a blama pe cei care muncesc serios - în România nu e o ruşine să ai diplome, ci e lipsit de Dumnezeu să munceşti pentru ele, modele pro/contra, liderii de grupuscule obstinaţi în amănunte disperate, tot soiul de astfel de crizaţi, care au potopit Biserica, sunt şi ei rod al stării de criză prelungă prin care trece România. Ei şi alţii, mulţi, descoperă rana mai adâncă în care ne zbatem azi. Oboseala de a mai fi oameni, de a uita modul în care Dumnezeu pentru fiecare dintre noi îngăduie o lucrare şi un mod de a lucra, de a înţelege că Biserica este una, dar noi suntem diferiţi prin stare şi lucrare, că pe unii El ne trimite să vestim pe margine de drumuri, la răspântii unde pândesc lupii, iar pe alţii în saloanele de poezie ale lumii. Că Dumnezeu lucrează din realităţi, nu din zvonuri, că Dumnezeu nu trage cu urechea pe la uşi. Că El nu este în criză pentru că nu marşează cu crizaţii pe scenarii ale frustrării, ci lucrează, din plin, cu virtutea - insignifiantă pentru cei mai mulţi -, pe care abia dacă o mai simţim noi înşine lucrând în noi.

De aceea cred că România este în criză de Dumnezeu. Pentru că fiecare ne facem un cuvânt de laudă din terfelirea aproapelui, din umplerea lui cu năduf de greutate sufletească, că fiecare ne pricepem perfect la ce au alţii de lucrat şi nu facem niciun efort pentru a îmbunătăţi propria noastră lucrare, că alegem noi pe cine şi pe cine să mântuiască Hristos, cui şi cui să acorde un har sau altul, în vreme ce suntem neatenţi la propriul nostru har. Cum ne mai lăudăm noi cu creştinismul nostru când, în realitate, e vai şi amar de mediocritatea în care am înţepenit! Cum ne mai ascundem după umbre de înaintaşi, pentru că de fapt ne e frică să recunoaştem cum am ratat proiectul pastoral pentru tinerii zilelor noastre! Cum le mai punem noi în gură nemulţumiri pe care nu le au, nerăspunzându-le la acelea care îi cotropesc cu adevărat.

De aceea cred că se vor mai naşte crize. Pentru limpezirea unor astfel de stări de fapt. Pentru a se limpezi, măcar din vreme în vreme, Ortodoxia de ortodoxism. Unitatea de unităţi. Măsura de măsuri. Nu de lipsa de medicamente suferă România, cât de prea grabnica renunţare la suferinţe. Nu pensiile sărace sunt motiv de îngrijorare, ci proasta chivernisire duhovnicească a sărăciilor noastre. Nu de tăiere de salarii să ne temem, ci de comoditatea pe care în timp am născut-o în comportamentul nostru. Iar înainte de a limpezi crizele, trebuie lucrat cu noi, crizaţii, cei care transformăm totul în dramă, care ne-am pierdut discernământul dinaintea provocărilor pe care lumea le aduce peste noi, care nu reuşim să trecem peste jigniri şi nebiruinţe şi contabilizăm toate ratările, afişându-le ca şi cum ar fi răni dobândite pentru mărturisirea noastră creştină. Nu, nu pentru Hristos am suferit noi în ultimii douăzeci de ani, ci pentru modul eronat în care am trăit plinătatea cu lumea ca fiind plinătate cu El, Dumnezeul cel Viu. Nu de lamentări e nevoie, ci de schimbarea atitudinii, de redescoperirea punctelor de reper, a punctelor cu adevărat cardinale.
Să ne înnobilăm unii pe alţii cu iertarea şi să începem. Iară şi iară. Nu e o aventură. Ci căutarea mântuirii noastre. Că vor mai fi crize? Fie. În lumea asta de noroi, Hristos e totul pentru noi… Glasul poetului peste ape. Chemând mereu glasul Domnului.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Nu au fost puţine verile grele care au trecut peste noi în ultimii douăzeci de ani. Nu. Nu-i vorba de încălzirea globală ori de fenomenele meteorologice. Nici măcar de criza prin care lumea a ajuns, în sfârşit, la preţul corect plătit pentru cifrologia în care şi-a îngropat credibilitatea.

E vorba despre dictatura mediocrităţii, ce şi-a aruncat năvodul peste Ţară. Despre modul în care resursele umane ale unei ţări sunt batjocorite, tensionate şi părăsite dinaintea flagelului financiar-economic în care ne zbatem. Căci pe lângă criza financiară avem o criză a integrării în UE, avem legalizarea minciunii şi manipulării media, avem decăderea dinspre morală spre eticismul ateu. Pentru tânărul creştin, cu aşteptările şi viziunea sa asupra veşniciei, tensiunea este de nesuportat, riscând uneori să ajungă în deznădeje şi neorânduială duhovnicească. Şi uneori Biserica, prin discursurile sale paralele şi disjuncte, prin aroganţele extremiste sau pietismele lamentabile, încarcă de deznădejde „folderele” sufleteşti ale unei generaţii de bulversaţi. Pentru că ceea ce emit extremiştii - liberali ori absurzi, deplasaţi spre ideologii care vulgarizează Ortodoxia - ţine de boala care ne cotrobăie prin suflete tot mai des: mediocritatea.
Din dorinţa de a obţine cât mai mari note la examene cu cât mai puţină muncă, tinerii au ales să facă şcoli mediocre, cu diplome soft. Din dorinţa autonomiei financiare se angrenează în tot soiul de servicii şi proiecte din care storc bani mizeri, de la patroni specializaţi deja în exploatarea naivităţii tinereşti. Din dorinţa de a le fi mai uşor părinţilor, tinerii acceptă servicii rezervate în Occidentul evoluat spre egoism acerb numai „luzărilor”, pierduţilor, săracilor din lumea a treia, a patra, a cincea… Din care credeam că nu mai facem parte. Copiii care-şi asumă responsabilităţi de părinţi, cu toată tragedia ce se naşte de aici, pierd din vedere pregătirea lor, adâncirea lor în studiu şi practică intelectuală ori duhovnicească. Şi devin tot mai mediocri - deşi mediocritatea nu are grade de comparaţie -, tot mai acri şi mai demotivaţi. Chiar când cred că sunt creştini, când declară aceasta, se simt demotivaţi, plictisiţi, devenind obraznici, obosiţi, absurzi în pretenţii. Obosiţi de mediocritatea din care-şi trag seva zilnică.
Dictatura mediocrităţii a lovit aşadar tineretul, sufocându-l. A manelizat cultura, devenită un lux aproape nenecesar, la vremea în care maneliştii sunt mai prezenţi în cultura României decât oamenii crescuţi în duhul românismului şi al Ortodoxiei. Din nefericire şi tinerii noştri - dar care or fi cei care nu sunt ai noştri?! - nu au depăşit nivelul general. Modul în care evoluează în viaţa şcolară, în raporturile cu părinţii, cu adunarea creştină căreia-i aparţin, eludarea unei vieţi duhovniceşti construită pe smerenie şi părtăşia cu Biserica, prin lucrarea pedagogică a Duhului Sfânt în viaţa lor, toate acestea şi alte multele sunt semnul îmbătrânirii mediocre a tineretului nostru. E suficient să analizăm modul în care îşi lucrează mântuirea, modul în care emit pretenţii de cunoaştere a Scripturii şi a mărturisirii de credinţă, fără a avea habar de ele; toate arată că, din orgoliile absurde ale maturilor, s-a ratat o generaţie întreagă de tineri. Unii dintre ei au descoperit dimensiunea decăderii în mediocritate în contact cu jumătăţile de măsură pe care societatea occidentală le propune. Şi s-au convertit, născându-se de Sus, după ce au fost târâţi pe jos. De la ei aşteptăm semnalul de reactivare a celulei creştine care stă în miezul sufletului tinerilor noştri. Atât doar că nu am dăruit tinerilor pârghiile prin care să ne comunice dramele lor, tragediile multora dintre ei. Este momentul să restructurăm comunicarea din Biserică. Nu prin activarea blogurilor ori forumurilor internaute. Nimic nu este mai necomunicant decât falsele păreri, unilaterale şi fără temei de cele mai multe ori, aglutinate în masa de mediocritate a comunicării de acum. Dinspre reconstituirea parohiilor vii, ancorate în rugăciune şi cunoaşterea Scripturii, în trăirea ei directă prin intermediul purtării de grijă a unui duhovnic încercat, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, trebuie repornită vindecarea de mediocritate a tineretului nostru. Numai acolo unde comuniunea cu Maica Domnului nu-i cuvânt ieftin, iar sfinţii nu sunt excluşi din viaţa cotidiană, există ieşire din modelel mediocrităţii.
Trebuie să le acordăm mai multă încredere tinerilor, să credem că Hristos crede în harisma tinereţii lor. Să-i ajutăm să crească oferindu-le în primul rând încredere, nu speriindu-i de responsabilizare, ci oferindu-le responsabilităţi în numele lui Dumnezeu.
Am auzit, nu de mult, un slujitor al altarului extrem de deranjat de faptul că susţineam nevoia culturalizării în Hristos a tineretului. El spunea că tinerii noştri ştiu deja o mulţime de lucruri, au o cultură liturgică, au o cultură a revelaţiei asumată. Poate. Cultură creştină înseamnă, în schimb, fidelizare a efortului, refuzul mediocrizării, muncă şi rugăciune deopotrivă, meditaţie şi lectură, şcoală şi asceză. Iar dacă vrem să mai salvăm ceva din dezertările spre mediocritate, de aici trebuie pornit.

Nu avem timp de snobisme misionare. Dar vom avea timp să ne rugăm şi să nădăjduim împreună. Ne vom face timp să fim mai mult împreună. Cât mai avem tineri dispuşi să ne stea alături, nu-i totul pierdut.

Ortodoxia nu este chemată să aibă acţiuni la concurenţă cu celelalte confesiuni ori secte. Singura concurenţă pe care o are de împlinit este aceea cu Evanghelia. Cu plinirea poruncilor. De aici să începem.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Învierea Mântuitorului provoacă și face posibilă o privire nouă asupra vieții și morții deopotrivă. Zorii așteptării, cu lumina abia începutului, comută lumea într-o lumină nouă, parte creată și, mai ales, parte necreată, făcând posibilă exegeza lumii moderne dinspre azimuturi de sens nebănuite. La vremea crizei de acum, ucigătoare prin toxina falsei libertăți (cum ar spune N. Steinhardt), un eveniment pe care-l așteptăm de ani buni, vine să întărească acest mod hermeneutic de a privi realitatea, născut în lucirea Învierii.

Canonizarea Mitropolitului Andrei Șaguna.
Trebuie să recunosc că în toată Săptămâna Patimilor cel mai prezent sentiment este acela al grăbirii timpului fizic, prin contragere liturgică, pentru a aduce mai grabnic, și mai grabnic, zorii Învierii mai aproape, și mai aproape. Fiecare seară din Săptămâna Patimilor este, în fapt dimineață; fiecare întristare, zori de bucurie; fiecare trădare, sămânță de credință. După paradoxala spusă, a aceluiași Nicolae Steinhardt, că a crede nu înseamnă a crede pentru că ci a crede cu toate că, în ciuda, în pofida… Ori, grăbindu-ne astfel, Învierea Mântuitorului prăznuită anul acesta ne apropie de zorii zilei care ni-l vor aduce pe Mitropolitul Șaguna în Catedrală, în mijlocul credincioșilor săi. Ne oferă, odată în plus, perdeaua de transparentă bucurie prin care să privim asupra contemporaneității noastre, disjuncte și frivole în gândire, dar dispusă să propună nașteri din nou ale modelelor duhovnicești. Hristos, Domnul Cel Înviat, ni-l apropie pe Domnului Domn, Mitropolit Andrei Șaguna, ni-l face văzut în revărsarea de Lumină a Învierii. Să ne grăbim. De sub brazda de pământ a Rășinariului trupul Mitropolitului, zidit în fibra românismului, așteaptă ridicarea pe brațele tinerilor români ardeleni spre aducere întru închinare. Nu, nu vom purta pe brațe cărțile sale și nici școlile dăruite Neamului și Limbii Române, dar întâmpinându-i venirea cu rostiri și rugăciuni pre limbă română, aducându-ne pruncii în brațe, îmbrăcați românește, cântând întru bucurie românească întoarcerea sa în Cetatea Sibiului, vom răspunde râvnei și rugăciunilor sale, binecuvântatul vlădică al unității întru Învierea Mântuitorului și supraviețuirii istorice a Neamului românesc.
De aceea Învierea Mântuitorului, Praznicul ei din leatul de la Hristos 2011, grăbește venirea Arhiereului Său Andrei Acasă. Fi-vom vrednici de această întâlnire cu propria noastră istorie? Ști-vom oare să răspundem la toate întrebările ce ni le va pune când va da ochii cu noi? Vom lăsa ochii în jos, rușinați, ori vom susține privirea înaltă a Vlădicului absolut al spațiului ardelean? Cert este că venirea lui va fi încă un dar al Învierii lui Hristos, în afara Căreia nu pot exista astfel de întoarceri ale cerului printre pământeni. Punctul Zero al reîncărcării noastre de Lumină cheamă strălucitoarea întoarcere a Mitropolitului Șaguna în miezul vieții noastre cotidiene. Reiterarea crezului național românesc, reafirmarea demnității noastre ca popor al Învierii. Restaurarea unității naționale bisericești, în Duh și în Adevăr, reasumarea universalității Ortodoxiei mântuitoare. Așezat în mijlocul poporului, în miezul liturgic al Catedralei Sfintei Treimi, vatra de duh a Bisericii Ortodoxe din Ardeal, Șaguna vine Acasă să ne dăruiască forța de zori duhovnicești a Învierii. Dacă după o astfel de venire ne vom întoarce la orgoliile și micimile noastre, nu vom rodi roadă șaguniană în cultura teologică și națională, nu vom învăța dimensiunea duhovnicească a onoarei de a fi român vom fi mai triști și mai vrednici de milă. De aceea să folosim zorii Învierii Domnului să luminăm sufletele noastre pentru a primi taina venirii Mitropolitului Șaguna, Mitropolitul întregului Ardeal, cu Cer și pământ.
Fiecare cântare a troparului Învierii poartă în arpegiile sale duhovnicești notele distincte ale unor astfel de întoarceri din mormânt a sfinților noștri. Ferice de Neamul care poartă în fibra sa taina de lumină a Sfinților săi. Ridicați dar Porțile, să intre Împăratul Măririi. Cu el și smeritul Mitropolit Andrei Șaguna. În zorii Învierii, chipul lui lângă Acela al Biruitorului Morții.

Conferinţă susţinută de Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Editura Agnos vă invită luni, 11.04.2011, de la ora 18.00, în Aula Universităţii “Transilvania” Braşov, la conferinţa “Singur în mijlocul mulţimii” în cadrul căreia vor fi lansate ultimele apariţii editoriale ale părintelui Constantin Necula.

Asociaţia Umanitară “Dumnezeu este iubire”, împreună cu Editura Agnos, organizează duminică, 10 aprilie 2011, de la ora 18.00, conferinţa pe tema “Familia creştină şi viaţa în Hristos”. Evenimentul va avea loc la Centrul de Cultură şi Arte “George Topârceanu” din Curtea de Argeş. Cu această ocazie, vor fi lansate ultimele apariţii editoriale ale Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula.

Programul conferinţelor Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

(Facultatea de Teologie Andrei Şaguna, Sibiu)

din Postul Naşterii Domnului 2010

Marţi, 23 noiembrie

IAŞI, Aula Universităţii Al. I. Cuza, B-dul Carol I, nr. 11, ora 18:00

Miercuri, 24 noiembrie

SUCEAVA, Sala de festivităţi a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, str. Vasile Bumbac, nr. 14, ora 18:00

Joi, 02 decembrie

TG. MUREŞ, Parohia Sf. Ana, Centrul Cultural Catehetic „Sf. Chiril al Ierusalimului”, str. Pandurilor, nr. 69, ora 18:00

Vom reveni cu detalii despre celelalte conferinţe la momentul în care vom avea definitivate toate datele.

Predică la Sfânta Treime (II)

fragment din Praznicar - Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântul Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi!

Praznicul acesta al Sfintei Treimi se pregăteşte înaintea noastră spre înţelegere în toate praznicele pe care le parcurgem în Biserică. Fiecare sărbătoare ne apare ca o pagină într-un Abecedar din care învăţăm, pe rând, câte o literă, câte o propoziţie, câte o frază din Taina Sfintei Treimi. Spre deosebire de Abecedar, în schimb, cartea aceasta a cunoaşterii Treimii Celei Sfinte nu se parcurge într-un an şi, uneori, nici într-o viaţă, darul cunoaşterii ei putând să vină numai îndată după moarte, în taina Învierii, care nădăjduim că ne va afla Acolo, dinaintea Treimii Celei de o Fiinţă. Ce şcoală adâncă ne este Biserica! Cu câtă răbdare ne creşte spre vederea lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat!

În Vechiul Testament - să ne aducem aminte - Treimea cea Sfântă este mai mult în ghicitură. Fie că vorbim despre acel „Să facem pe om după chipul şi asemănare Noastră” (Facere 1, 26), fie despre reacţia de la Turnul Babel, „Hai să ne pogorâm şi acolo să le încâlcim graiul, pentru ca unul altuia să nu-şi mai înţeleagă limba” (Facere 11, 7), fie că amintim binecuvântarea levitică sau întâlnirea de la stejarul Mamvri, unde Avraam, deşi vede trei îngeri, le vorbeşte ca Unuia Singur, ca şi în alte câteva cazuri, ghicim Treimea în text. Părinţii Bisericii ne spun toţi că, pentru proasta vecinătate cu mulţimea de politeişti, Dumnezeu nu a îngăduit să crească această cunoaştere a Sa în Treime lăudat, pentru ca să nu se scufunde şi israeliţii în drama politeismului.

Citeste mai departe…

DRAMA RELIGIOZITĂŢII

Postul Mare al Paştelui ne-a adus aminte, a câta oară, cât de obosiţi am ajuns în a mai fi oameni. De la cele mai grave păcate la lipsa de conştiinţă a păcatului orizontul decăderii noastre umane s-a desfăşurat haotic dinaintea lui Dumnezeu. Ca în fiecare clipă a existenţei lumii. Dramatic mi-a apărut însă modul superficial în care oamenii, după regula unei religiozităţi bolnave, au venit să târguiască iertarea. Neţinând cont de nimic, de nici o regulă a simţului creştin, au pendulat după câte o dezlegare soft, au speculat aglomerarea Săptămânii Patimii din programele bisericilor noastre, au raşchetat liniştea necesară întâmpinării unui praznic atât de adânc cum este Învierea, pentru a obţine lucruri pe care nu le înţeleg. Nu le cuprind şi nu le înţeleg pentru că nu le explicăm, nu le lămurim nu doar în Posturi, ci mereu şi mereu. Nu le reamintim că Biserica nu e deschisă doar la sărbători, cum cred ei, că Dumnezeu nu e viu numai Duminica. Că frumuseţea Ortodoxiei tocmai în aceasta constă. Că Dumnezeul nostru e Viu permanent, că nu e un Dumnezeu de paradă, ba chiar aş îndrăzni că nu înghite deloc parada.

Un prieten al României, un ortodox scânteietor prin libertate, Klaus Keneth, scria în cea mai recentă carte a sa, „Călător pe pământ românesc. Convorbiri. File de Jurnal” (Agnos, 2010), o mărturie care, personal, mi-a confirmat presupunerile din practica liturgică şi pastorală, de zi cu zi: „Cunosc destul de bine lumea şi cred acum că românii sunt cel mai evlavios popor de pe pământ, asemănător hinduşilor, care nu văd nici o diferenţă între bisericesc şi lumesc. Fie ca Dumnezeu să apere această credinţă şi să o întărească. Fie ca El să preschimbe superstiţiile în credinţă ortodoxă. Fie ca El să îi scoată, în timpul Liturghiei, pe oameni, din timp şi spaţiu, în aşa fel încât nici unul dintre ei să nu se uite la ceas atunci când slujba durează mai mult de trei ore. Romano-catolicii se uită la ceas după primele 30 de minute, întrebându-se: Da’ oare cât mai durează? Nu, aici, la Liturghie, mă simt bine şi liber, mă simt acasă, iar inima mea tânjeşte plină de bucurie spre momentul împărtăşirii. Fără aceasta, restul nu ar fi decât „spectacol mort”! dar nu, aşa ceva nu s-ar potrivi României, credinţa moartă nu e credinţă ortodoxă! Simt adânc în mine că aparţin şi eu acestui loc, că, într-un anumit fel, sunt şi eu român, că sunt una cu ei şi că fac parte din poporul lor. E un lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni. Aceasta este Ortodoxia! Un asemenea final minunat nu aş fi meritat, însă Dumnezeu e, pur şi simplu, DRAGOSTE, şi încununează totul prin prezenţa la împărtăşanie. Dumnezeu să binecuvânteze România!“ (Op. cit, p. 215)

La vremea de demisie din Neam şi la însingurarea de care avem parte ca popor, la vremurile trecute de pace fost-am integraţi, la vremea de criză de-acum ne vom dezintegra, un astfel de mesaj nu doar ne onorează ci ne şi obligă. Convertirea religiozităţii noastre în credinţă, a reflexelor tradiţionaliste în gesturi legate de Împărăţia Cerului, la disciplinarea pietismelor ieftine în emoţii ziditoare de Liturghie - căci vai, cum se mai laudă câte un slujitor cu lipsa de emoţie la Liturghie, toate acestea şi multe, multe altele ne obligă la reacţie pastorală. Este tot mai clar că trebuie să reînnoim Duhul predicii, să dezvoltăm o cateheză coerentă, legată de cunoaşterea lui Dumnezeu, dar şi de deprinderea unui comportament mistic lipsit de misticisme absurde. Că nu mai avem voie să cultivăm în popor atitudini ambigue, comportamentul nostru preoţesc şi ortodox trebuind să fie parte integrantă a mărturiei noastre. Că nu putem restaura nădejdea şi credinţa unui popor fără a ne revizui comportamentul liturgic, fără a-i dărui o Liturghie autentică, adică Dumnezeiască. Că nu-i vom recupera iubirea, atinsă ici acolo de reacţia credincioşilor la mediocrităţile noastre, la jumătăţile noastre de trăiri, până nu ne vom pune cu totul în slujba lui Dumnezeu.

Religiozitatea fadă, legată doar de arivism şi manipularea necazului oamenilor din jur trebuie amendată. Neîncetat. Credinţa înseamnă conţinut mărturisitor, fidelitate şi dinamism patristic, refuzarea speculării dramei din jur. Hristos Domnul cere fiecăruia dintre noi să luăm cu asalt Împărăţia. Nu pentru că este greu de cucerit ci pentru că moleşeala dată de automulţumire şi religiozitate fadă ucid Duhul acesteia, rănesc sensul adânc al prezenţei noastre în Hristos şi în Biserică. Împovăraţi şi obosiţi oamenii s-au plecat în Spovedanii şi intimitatea slujbelor. Dacă n-au ieşit odihniţi din acest exerciţiu duhovnicesc este vina noastră, a celor care n-am explicat şi trăit odihna în Hristos ca una activă, dinamică, aducătoare de pace de Sus. Dacă ne mai ţine Dumnezeu pentru ceva îndrăznesc să cred că nu pentru atitudinile noastre religioase, ci pentru cele de credinţă, nu pentru speranţele noastre materialiste ci pentru nădejdea Învierii, nu pentru falsele noastre relaţii de dragoste socială, ci pentru iubirile pe care nu le trădăm, dintre care cea dintâi este către El, Hristos Dumnezeu.

România este în criză de Românie. Biserica are obligaţia, poruncită de Însuşi Domnul, de a nu se depărta de popor, de a mângâia poporul dar şi de a-l creşte pentru mântuire. Când lumea întreagă geme de durerea şomajului, Biserica ne dă de lucru tuturor. La sufletul nostru şi la cel al aproapelui, în taina Ortodoxiei. Iar plata lucrării nu  se vede doar dincolo de porţile Cerului, ci şi aici, pe pământ. Unde Liturghia ne dăruieşte Darul Învierii.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

(Telegraful Român, Nr. 15-16 / 15 aprilie 2010, p. 2)

Costel Busuioc la Sibiu

Miercuri, 25 noiembrie 2009, la ora 19:00, în Aula Facultăţii de Teologie Andrei Şaguna din Sibiu va avea loc lansarea cărţii Costel Busuioc, în prezenţa autorului.

Evenimentul este organizat de Editura Agnos (cea sub egida căreia apare volumul) şi ASCOR Sibiu, cu binecuvântarea ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului.

Volumul Costel Busuioc cuprinde o serie de convorbiri provocate de Romeo Petraşciuc, discuţii în cadrul cărora tenorul român îşi istoriseşte, cu o savoare rară, mare parte din viaţa sa, cu amănunte picante şi tulburătoare, deopotrivă.

Vor prezenta volumul în discuţie Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula şi Romeo Petraşciuc.

Lansarea va fi urmată de un micro-recital susţinut de Costel Busuioc pentru publicul sibian.

Intrarea la eveniment e liberă. Citeste mai departe…

Colindul luminii biruind întunericul

Bunicului Ioan şi fratelui Gheorghe,
pururi colindătorii Neamului nostru

fragment din Calutul lui Dumnezeu - Pr. Constantin Necula (Ed. Bunavestire, Bacau, 2003)

Orăşelul de câmpie transilvană căuta, cu ochii ferestrelor închişi, noaptea. Cenuşiul caselor, abia atinse de bruma frigului, continua pe pământ linia cenuşie a unei ninsori ce sta să cadă de pe la sfârşitul lunii noiembrie şi care se „murdărise” de‑atâta aşteptare în antecamera norilor. Ba cenuşiu era tot asfinţitul din Ajunul acela de Crăciun şi pentru că în mijlocul oraşului zăcea, ca o rană de vărsat pe faţă de om întristat, fosta puşcărie habsburgă ce‑nghiţea acum - iad de cenuşă - vieţile a zeci, a sute, a mii de români. Ziduri înalte şi înghimpate cu spinii unor grozave „Golgote” de sârmă şi plumb ucigător despărţeau temniţa de oraş, mai corect, pe oamenii îngropaţi de vii în cenuşiul închisorii de cei îngropaţi, dar încă mişcând părelnic prin oraş. Închisoarea mică, de închisoarea mare, ce‑şi avea zidurile îngropate în hotarele ţării.

Furia unei propagande deşucheate şi vulgare făcuse pe oameni să se prefacă sau să uite cu adevărat că este Ajun de Crăciun. Cine să‑şi fi luat inima în dinţi să treacă din casă‑n casă vestind Naşterea, când inimile le erau micite de‑atâta teamă? O teamă ce‑i cuprinsese pe cei bătrâni şi pe cei tineri deopotrivă, înnoroindu‑le sufletele. Pruncii, şi să fi vrut să plece la colindat, n‑ar fi ştiut ce să zică. Ce Betleem? Care Maria? Ce Prunc Ceresc? Care Hristos? Ochii lor mari străluceau de bucurie lumină atunci când, pe drumul spre şcoală ori de la şcoală acasă, întâlneau preotul, un chip blând cum zăreau numai pe bolta din afară a bisericii oraşului ce domina centrul. Era singurul chip care n‑avea culoare cenuşie, iar biserica - în­veş­mân­tată ca o mireasă - părea că strânsese în zidurile ei toate zăpezile lumii, iar pereţii ei găzduiau toţi îngerii cerului…

Citeste mai departe…