Cum trebuie să se îmbrace şi să se poarte un tânăr (o tânără)?

Întrebaţi-vă între voi. Mai luaţi şi voi o revistă, mai uitaţi-vă…, dar să nu exageraţi. Problema majoră e să nu-L ispitiţi pe Dumnezeu să vă dovedească că vă poate trăsni în treizeci de secunde din cauza mulajelor de jur-împrejurul vostru. Eu am un meci total pe la şcoală, pe la noi la facultate, cu o chestie pe care vreau să o luaţi exact cum v-o zic. O parte dintre prietenii mei, colegi de acolo, îmi spun că sunt neatent pentru că intră fetele în pantaloni în capelă. Şi le-am spus: “E problema voastră, voi le vedeţi, eu nu mă uit decât de la faţă în sus”. N-am treabă. Eu nu vă îndemn acum să mergeţi în pantaloni la biserică, deşi, Doamne iartă-mă, la frigul din iarna asta… Noi vrem şi copii sănătoşi, şi fete în fustă, la 30 de grade! De parcă cistita şi anexita aţi făcut-o, aşa, din suflarea căldurii măreţe din bisericile noastre. Să fim serioşi! Deci, dacă vrem să avem mame sănătoase, trebuie să ne îngrijim inclusiv fizic de sănătatea lor. Cineva spunea că femeia în pantaloni este semnul venirii sfârşitului lumii. Nu, nu, semnul venirii sfârşitului lumii este Crucea Fiului Omului, care se va ivi pe cer. Celelalte sunt toate speculaţii. Cum ar fi la primul nădrag pe muiere să apară crucea pe cer!…

Sunt prieten cu o fată de aproape doi ani. Tatăl ei nu ştie, pentru că este de mentalitatea că ar trebui mai întâi să-şi termine facultatea şi apoi să vorbească cu un băiat.

Depinde ce facultate trebuie să-şi termine. Ar trebui să-i spună despre relaţia ei cu băiatul. Ar putea să aibă repercusiuni negative. Scenariul e perfect. Care e întrebarea? Presupun că trebuie să aşez semnul întrebării după toate astea. Vreau să vă spun că este dramatic. Deci, o fată care-şi ascunde iubirea pentru prietenul ei, pentru faptul că tatăl nu-i înţelege iubirea, este dramtic. Aţi râs voi, dar n-aţi râs râsul vostru. Era râsul lui Harap Alb. Recunoaşteţi că de cele mai multe ori trebuie să vă ascundeţi ca să spuneţi că iubiţi. Şi să ştiţi că, într-un fel sau altul, ilegalismul ăsta aduce mai mult bine decât legalismul idiot şi afişat. Asta e ispita fructului oprit. Nu-i voie să… Biserica noastră a născut familiile în care “nu” predomină. Nu fă aia, nu fă aia! Păi, şi ce să fac? Numai să păstraţi castitatea relaţiei voastre, curăţia bucurie de a fi împreună şi dovediţi-le că important în viaţă nu e să termini o facultate, ci să termini corect o viaţă. Prea mare preţ se pune pe facultăţile noastre şi, fie vorba între noi, sunt teribile morişti de pierdere a vremii. Ne învaţă cel mult de unde să scoatem cartea dintr-o bibliotecă, atunci când suntem într-o criză de structură creativă. Nu ne învaţă să dăm mâna altfel, să vorbim altfel. Ce, vine vreun profesor să vă înveţe etica inginerului sudor prin arc electric? V-a învăţat cineva că nu aveţi voie să înjuraţi muncitorii în fabrică? Nu, pentru că v-au făcut: “Tâmpiţilor, n-aţi învăţat diagrama F 43, care vine…” O prostie! Şi care nu vă foloseşte niciodată în viaţă. Ca teribilele şcoli de strungari, de T.C.M.-uri de la noi din ţară, care trimiteau pe studenţii în inginerie mai prost pregătiţi decât strungarul din secţie. De ce? Pentru că ăla văzuse strungul, ştia ce face, pe când ăsta îl desenase, scoatea cotele, greşise 0,001 la o cotă, gata, fusese exmatriculat, picat. Cum, nu ştiţi verbul cutare în engleză, pe de rost? De parcă nu aţi avea dicţionar acasă. E ca în faza aia când un copil a fost întrebat: “Ia spuns un pic, care formula aia a ta teribilă?” A, despre Einstein e vorba. Ia ăsta manualul de fizică şi transcrie pe tablă. “Cum, dumneata nu ştii asta din cap?” La care el răspunde: “Ce este în manual nu mai am nevoie să învăţ”. Exact ca la sectari. Învaţă pe de rost, ca papagalii, Scriptura, dar nu ca să o folosească la mântuire. Să nu vă sporiţi orgoliile.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii, Ed. Agnos, Sibiu, 2006.

Am căpătat o îndoială în ce priveşte fidelitatea prietenei mele faţă de relaţia noastră. Evită să răspundă la întrebările suspicioase pe care i le pun.

Să ştiţi că deveniţi suspicioşi în momentul în care dracul geloziei vă pătrunde mai adânc în inimă decât bucuria întâlnirii cu celălalt. Suspiciunea în raport cu celălalt se naşte şi din cauză că, în primul rând, n-avem încredere în noi. Întâi se naşte în noi indifelitatea, nu neapărat că iubim pe altcineva, deşi poate fi şi asta, ci prin faptul că întotdeauna îl socotim pe cel pe care îl iubim sau zicem că-l iubim second-hand în raport cu celelalte priorităţi pe care le avem în jurul nostru. Ferească Dumnezeu! Eu personal cred că cea mai urâtă şi mai cruntă ditnre drăcoveniile dracului despre noi este această gelozie, care roade neîncetat, ca un vierme, ca o rugină la fier. Domnule, poţi să-i dovedeşti celuilalt de mii de ori, să-i spui prin cuvinte, să faci gesturi şi minuni arătând că-l iubeşti, dacă el nu simte că te iubeşte, aliluia şi amin! Trebuie să stai cuminte, să te retragi, să te rogi lui Dumnezeu ca, într-un fel sau altul, să-ţi găsească unul mai vrednic de iubire decât el. Ideea asta, cu suspicionarea prietenei, asta e şi un fel de bazaconie, astea sunt filmele americane văzute prea mult. Aţi văzut că mai întâi se culcă bine, după aia o întreabă: “Dar cum zici că te cheamă?” Se ceartă bine cu părinţii, trag nişte chefuri monsturoase, în care dacă vomită cu atât mai bine, dacă iau droguri e şi mai bine, dacă se întâmplă cumva şi o relaţie de homosexualitate e nemaipomenit, după aceea spun că îşi doresc o viaţă nouă, fără suspiciuni. Fiţi morali, ca să nu mai fiţi suspicioşi. În momentul în care deveniţi suspicioşi e şi pentru faptul că aveţi o rană undeva, aşa, ascunsă. Unii mai spun: “Eu sunt supărat, prietena mea nu mai este virgină”. Dar el, măgarul, el nici măcar de virginitatea ochiului nu s-a păzit şi îi cere bietei fete să fie nu ştiu cum! Nu cereţi mai mult decât daţi.

Nu reuşesc să îmi găsesc o prietenă. În fiecare zi mă simt singur-singur…

Help us! S.O.S.! Nu dispera, frate! Va veni o vreme în care, însurat, îţi vei dori singurătatea!… Stai liniştit! Slavă Domnului! Ştiţi cum se ţine o familie? Ce spune Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre viaţa sexuală a unui cuplu? Că vor sta împreună o vreme, şi apoi iar se vor duce să se îndeletnicească cu rugăciunea, şi să fie iar împreună. Un fel de atriţie şi contriţie a familie. E firesc că, şi ce e bun, dacă e mult, e rău. Adică toată viaţa noastră e făcută din apropieri şi din depărtări. E un joc firesc. Important este ca în depărtarea pe care o faceţi faţă de femeia sau de bărbatul pe care-l iubiţi să nu se strecoare dracul, ci să rămână Dumnezeu. Că tendinţa noastră, în vremurile de astăzi, care este? Noi ne înşelăm soţiile sau soţii cu instituţiile din care facem parte. Ce ne atrage cel mai mult? Dacă clădirea este înaltă, dacă are termopane, dacă nu se vede din afară înăuntru… Uneori nici din înăuntru spre afară nu se mai prea vede, că dacă şeful zice: “12 ore!”, noi: “Da, să trăiţi!”, că ne dă mărire de salariu, că ne dă prime… Aduceţi-vă aminte: New York!… În World Trade Center erau cel puţin câteva mii de oameni care gândeau aşa. Şi la ce le-a folosit că erau printre cei mai bine plătiţi oameni din lume? Că salariul liftierului era mai mare decât suma salariilor profesorilor de la teologie?!…

Un băiat de la seminar vorbeşte cu o fată, iar băiatul a intrat în anturajul fetei şi începe să fumeze.

Săracul băiat…

Duhovnicul băiatului îi spune să se despartă de ea. Ce părere aveţi?

Să se lase de fumat.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii, Ed. Agnos, Sibiu, 2006.

Evanghelia Duminicii acesteia, numită a lui Toma, a început să fie citită cu o săptămână în urmă. În Vecernia Duminicii Paştelui, numită a doua Înviere, în sensul de a doua vestire a ei, Biserica a propus un exerciţiu de lectură din prima parte a ei (In 20, 19-25), în mai multe limbi. Deşi s-a citit în 12 limbi, de obicei, textul s-a lăsat lesne înţeles, fiind acelaşi, arătându-se prin aceasta lucrarea Duhului Sfânt, păstrătorul sensurilor Scripturii, Biserica subliniind că odată cu Învierea Mântuitorului se deschide cale Pogorârii Duhului Sfânt, cel nelipsit din lucrările dumnezeirii în lume, dar identificabil numai o dată cu Cincizecimea. Atunci, revenirea intempestivă a lui Toma în mijlocul Ucenicilor s-a pomenit printr-o îndoială dătătoare de ton. „Dacă nu voi vedea… şi dacă nu voi pune mâna mea…” (In 20, 25). E reacţia celui care spusese, singurul de altfel: „să mergem să murim şi noi cu El” (In 11, 16) şi care întârziase la întâlnirea aceasta cu Hristos cel Înviat. După opt zile, Mântuitorul îngăduie lui Toma să-L atingă şi să-L vadă. Iar Toma se cutremură, oferind cea mai scurtă şi mai adâncă mărturie de credinţă a Bisericii: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20, 28). Un Dumnezeu dispus, a câta oară, să Se descopere pe Sine pentru a întări cunoaşterea, atât de departe de dumnezeii fanaticilor şi bigoţilor, farsorilor şi linguşitorilor, atât de departe de formalismele şi îngustimile noastre. Un Dumnezeu Care Se vrea interogat, dinaintea Căruia îndoiala este parte din procesul credinţei, al vindecării de necredinţă, de ateism. Toma ne învaţă aşadar Cui să ne adresăm atunci când avem îndoieli cu privire la Dumnezeu: lui Dumnezeu! Niciun sistem de cunoaştere nu are în structura sa atâta libertate de cunoaştere cât creştinismul, nu îngăduie atât de multe întrebări aduse obiectului cunoaşterii cât creştinismul, nu află răspunsuri atât de limpezi cât cele izvorâte din contactul cu Hristos. Iar răspunsul Mântuitorului Hristos la îndoiala lui Toma este dat în mijlocul Apostolilor. Onest în reacţie, primeşte şi mediul în care să-şi vindece îndoielile: Biserica, familia apostolică a propovăduirii şi împlinirii Evangheliei. O îndoială care vindecă de îndoieli.

Evanghelia Paştelui (Mt 28, 1-20), citită în Sâmbăta mare, la Liturghia slujită în abisul golit de morţi al iadului, dovedeşte că Învierea nu este o propunere la o viaţă statică, lipsită de dinamică duhovnicească. A trăi Paştele Mântuitorului înseamnă a asuma misiunea de a propovădui cuvântul Evangheliei, de a împlini exigenţele acestei propovăduiri. Înseamnă să-L crezi pe Domnul Iisus Hristos când spune: „şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului!” (Mt 28.20). Adică să înţelegi că este la dispoziţia noastră, a fiecărei noastre interogări, a fiecărui moment de derută prin care trecem, pentru a ne limpezi în Duhul Sfânt. Un Dumnezeu dispus la dialog, la smerită descoperire de Sine, în nădejdea propriei noastre descoperiri de sine, a creşterii noastre în cunoaştere, sub harului Duhului celui de viaţă dătător. Un Dumnezeu Care ne vrea rămaşi mereu în viaţă, vii, doritori de viaţa veacului ce va să vină.

Pentru mulţi, reacţia lui Toma este una de îndoială. Pentru Hristos este reacţia unei conştiinţe vii, apostolice, dispuse la umilinţă şi onestă lămurire cu Hristos. Aviz tuturor celor care se dau drept ai lui Dumnezeu, dar uită Cine este Dumnezeu, care caută răspunsuri dinaintea falşilor dumnezei şi, aflând false răspunsuri, le flutură pe post de reţete mântuitoare. Răspunsul la îndoielile noastre nu poate veni decât din îngenuncherea dinaintea lui Dumnezeu cel Viu, în prezenţa Apostolilor Săi, cheag al Bisericii. Una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

Pr. Constantin Necula

Fragment preluat din volumul Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, Ed. Agnos, Sibiu, 2013

Îmi doresc foarte mult un prieten. Mai precis, pe viitorul meu soţ. Pe de o parte, sunt conştientă că Dumnezeu ştie inima mea, dar pe de altă parte, nu mai am răbdare. Să încep să caut eu?…

Ştiţi de ce mă bucură pe mine întâlnirile acestea? Mai ales pentru că zâmbiţi… Ştiţi de ce îmi place să zâmbiţi? Să vă vedeţi cât de frumoşi sunteţi! Dintr-o astfel de adunare trebuie să vă alegeţi iubiţii. Pentru că cine se ia de discotecă, de discotecă se are! Cine se ia de la prăşit, de prăşit se are! Cum să iei o cucoană, care abia termină ştiinţe economico-politico-sociale, la secţia marketing bănci internaţionale şi relaţii internaţionale, să o duci la Cârlibaba, la plantat dovleci?! Nu ţine! Vreţi fată de sate, vă luaţi de la sate! Vreţi cucoane cu aere, vă luaţi de la AER, Asociaţia Elevatelor Române! Adică suma tuturor cursurilor la modă în România. “Unde ai studiat?” “La psihologie intrinsecă!…” Adică ce mai rămâne din noi întreg, când ne fură peisajul dobitocesc din jurul nostru?
Uitaţi-vă ce plini de noi suntem noi, profesorii universitari! Punem coada la toate prunele, vorbim despre disciplinaritate, despre transdiciplinaritate, cosmism şi teocosmim, despre te miri ce… Am făcut din carbonul ăla tratate întregi de chimie! Dintr-un amărât de apendic, care oricum trebuie scos, am făcut calcule de nu ştiu cum, de nu ştiu ce!… În teologie, nici nu mai spun! Săracul Hristos, numai El nu-i doctor, în rest, toată lumea! Toată lumea doctorim…
Uitaţi-vă cum am complicat noi lucrurile! Aşa e şi în iubire. De ce aveţi nevoie de soţ sau de soţie, de aceea şi de acolo vi-l luaţi. Un om car eiubeşte muntele, de pildă, dacă nu urcă măcar o dată pe an, se sufocă! Se întâmplă şi asta! Cum să ţii una care, săraca, pururea e cu ochii la mare! Nu se poate. Sunt anumite aptitudini pe care trebuie să vi le controlaţi.
Sigur, în primul rând este relaţia fiecăruia în parte cu Hristos. Nu poţi lua un bădărănoi care să intre cu bocancii în viaţa ta: “Ce e, fă, ce te tot duci la biserică? Tot cu popii tăi!…” Asta este o romanţă celebră în zonă: popii, mâncători de timp, mâncători de bani etc. Nu-i aşa de simplu!
Important e să nu vă grăbiţi! Chiar dacă după ceasul bunicii trebuia să fiţi măritată de vreo doi ani… Că ea s-a măritat la 16.

Părinte, cum să-i dezvălui unei persoane că o iubesc, că îmi e dragă şi sufăr pentru ea?

Măi, frate sau soră, Dumnezeu să-ţi ajute. Nu-i de râs, măi, oameni buni, nu-i rău să suferi din iubire. De ce râdeţi? Parcă voi n-aţi plâns! Că voi toţi dădeaţi semne acolo. Ba aţi schimbat frizura, ba v-aţi luat alţi pantaloni sau altă fustă, ba v-aţi dat rotunzi, chiar în spectacol… păi nu te-apucă suferinţa? Cum să nu te apuce suferinţa? Vedeţi de ce suferă Hristos până astăzi? Câte nu face El pentru noi şi noi!… Da, uitaţi-vă bine! Nu facem destul prostii care efectiv n-au nici în clin, nici în mânecă cu Dumnezeu? Eu cred că cel mai mult te vei dezvălui acelei persoane, şi te rog să nu iei în socoteală nici râsul colegilor dumitale, nici ponteala mea, cred că cel mai mult te vei dezvălui vorbindu-i acelei persoane. Omul este un animal care-şi gândeşte gândirea şi care are emisie comunicativă, aşa se cheamă. Adică legi fraze. Du-te, frate sau soră, şi spune-i: “Măi, omule, te opresc pentru că popa ăla de la Sibiu mi-a zis să te opresc şi să-ţi spun că te iubesc. Nu ştiu dacă ai înţeles din gesturi, din ochii mei peste cap, din felul meu schimbat, din celelalte, dar eu te iubesc, înţelegi?!” Punct. Odată gândeam şi am şi scris. Unii vorbesc prin vorbe, alţii vorbesc prin gesturi, iar noi vorbim prin minuni. A descoperi că-l iubeşti pe celălalt e o minune.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii, Ed. Agnos, Sibiu, 2006

De ce este necesară păstrarea curăţiei trupeşti înainte de căsătorie? Care este raţiunea acestui fapt?

Femeia, de la creaţie, astfel este născută, să se dea mirelui său precum trandafirul se dă lacrimii de rouă ce pică dimineaţa pe dânsul. Aţi înţeles ideea? Puritatea aceasta, integritatea femeii la căsătorie… Noi tot vorbim de fecioria femeii! Dar de fecioria bărbatului… mai ocolim, aşa, când de fapt şi una şi cealaltă se cer pentru desăvârşirea umanului din ei. Aşa cum mănăstirea este locul împlinirii, nu al defulării şi al retragerii. Când nu te-ai împlinit în uman, te împlineşti în mănăstire [1].

Cele mai dese întrebări pe care le pun liceeni, în general, sunt acestea legate de castitate şi căsătorie. Şi de fiecare dată mă duc cu gândul la icoanele mari ale Maicii Domnului pe care le am în memorie, sau la frumuseţea Bisericii. Şi le-am spus: încercaţi să vă închipuiţi că intraţi într-o Liturghie în care altarul nu există, deci Biserica nu-i desăvârşită. Sau citiţi un manual, care pe dinafară vă indică materia care vă place vouă cel mai mult, şi când vă uitaţi înăuntru, descoperiţi filele de la materia care vă place cel mai puţin.

Şi apoi, mai este o treabă pe care aş vrea să v-o pun întotdeauna la inimă. Eu cred că vorbim foarte mult de fecioria de dinainte de căsătorie şi uităm de foarte multe ori să vorbim de fecioria de după căsătorie. Aceea care păstrează integritatea familiei, aceea care păstrează unitatea familiei, aceea de care avem absolută nevoie pentru ca Betleemul acesta, care este familia, să se facă desăvârşit pentru fiecare dintre noi. Dar se întâmplă lucruri totalmente reprobabile şi pentru aceea că, constatând că formalităţile au fost îndeplinite – “vă declar soţ şi soţie” -, atunci când vin tinerii la spovedit, consilierea noastră pastorală în raport cu ei tinde spre zero. Suntem neatenţi, continuăm să cununăm în Biserică oameni pe care nu-i spovedim sau, de exemplu, îi spovedim, constatăm că au trăit o viaţă în concubinaj ani de zile şi… “nu-i nimic rău, vă căsătorim; nicio problemă nu este!” De parcă Biserica poate binecuvânta concubinajul! N-o poate face decât în situaţiile extreme. Şi cred că în anumite privinţe ar trebui să fim mult mai atenţi la modul cum prezentăm lucrurile acestea credincioşilor noştri din parohie. În Ardeal era vorba aceea – nu ştiu, poate tehnica era în toată ţara de fapt – care se striga înainte: “Se cunună Gheorghiţa cu Vasilică”. Da! Trei duminici înainte. Şi toţi zic: “A, ce, că ăstea-s vrăji! Ce să mai strigi acuma?… Sun, da’ pe de altă parte strigau ca să vadă dacă nu este un amestec de sânge. Strigau ca să vadă dacă nu sunt probleme de moralitate la cei doi. Eu am auzit odată într-un sat când o zis o tanti din spate, din biserică: “Părinte, nu mere! Că muma lu’ ceea îi verişoară primară cu tată-so lu’ cela!” Şi, într-adevăr, mergând la forma aceea iniţială de a cerceta neamurile, aşa era. Sau altădată, undeva spre Sebeş: “Părinte, nu mere, că asta se ţâne de trii ani de zile cu unu’ la oraş şi prostu’ ăsta nu ştie!” O zâs-o femeia pe şleau, în faţa comunităţii!

Acuma este drept că, din păcate, vocea comunităţii este tot mai nesigură, când nu-i tăcere complice. Oamenii vin la Biserică numai ca să aibă de unde pleca, uneori. Nu vin să schimbe ceva, să se transforme, să simtă că trăiesc ceva cu totul şi cu totul deosebit. În vremea studenţiei mele, citeam la vlădici vestiţi ai Banatului, care vorbeau despre plaga mare a concubinajului în Banat. Şi era aceasta şi pentru că atingea puţin Occidentul, probabil. Acuma ce mă fac, că România-i cât Banatul, sau Banatul a intrat în România!

Şi să vă mai zic un lucru. Am făcut un studiu de sociologie aplicat la scară mică. M-am dus în toate cancelariile din Sibiu ale şcolilor generale şi ale liceelor ş-am calculat acolo… Am zis: “Care-i căsătorită sau cer-i căsătorit, câţi sunt divorţaţi – că divorţialitatea acum e o altă formă de concubinaj -, câţi sunt căsătoriţi ca şi cum n-ar fi? Şi sigur, ei au scris ce au vrut, dar marea majoritate au scris cinstit ce a fost acolo şi-am constatat cu stupoare că noi avem profesori, în 70% dintre cazuri, totalmente anacronici în ceea ce priveşte viaţa de familie. Or, asta se manifestă în modul lor de a se purta cu copiii. Asta se reflectă în modul lor de a preda anumite materii, în modul lor de a-şi transmite iubirea copiilor, şi deja lucrurile se complică la nesfârşit. Care-i soluţia Bisericii?, o să mă întrebaţi. Şi o să vă spun: soluţia Bisericii este deja pusă pe rol. Avem Taina Spovedaniei, avem rânduielile noastre referitoare la cununie, avem – acolo unde preotul îşi ia în serios misiunea – modeul pastoral fundamental de a-i putea face pe oameni să iasă din păcat. Că în fond, să ştiţi, nu mă tem atât de tare de cei care păcătuiesc înainte de nuntă şi apoi, căsătoriţi, stau în sobrietatea lor şi, aducându-şi aminte mereu de păcatul săvârşit, trăiesc o viaţă deplin pocăită şi întoarsă către Dumnezeu – m-am făcut preot pentru că eu mai cred încă în pocăinţa oamenilor -, ci mă tem de aceia care frizează puritatea înainte de căsătorie, şi nu o au, şi intră farisei în căsătorie şi strică, de fapt, călcând în picioare tot ceea ce poate fi mai sfânt în ceea ce priveşte taina căsătoriei. 

Cum ne putem da seama când o relaţie de prietenie este binecuvântată de Dumnezeu?

Întrebaţi-L pe Dumnezeu!

[1] Una dintre cele mai sănătoase viziuni asupra monahismului întâlnim la Părintele Arsenie Boca, în de-acum celebra scrisoare adresată episcopului Andrei Magheru (de Arad), publicată şi în volumul I al lucrării Despre îndumnezeirea omului prin Har, Ed. Pelerinul, Iaşi, 2005, pp. 5-9, în fapt, un mic tratat lucid asupra monahismului – monahilor – monahiilor. A se vedea şi lucrarea noastră, Să ne rugăm 8 zile cu Părintele Arsenie Boca, Ed. Oastea Domnului, 2006, 160 p.

Fragment extras din volumul Părintelui Constantin Necula, Provocările străzii, Editura Agnos, Sibiu, 2006

Nu pentru un astfel de răspuns urcaseră femeile coasta Golgotei. Văzuseră pe Iosif din Arimateea, un sfetnic bine văzut, care aştepta şi el Împărăţia (Mc 15, 43), cum a luat de la Pilat trupul Celui ucis pe Cruce. Pilat, reprezentantul unei împărăţii ce avea să piară, se miră. A murit. Atât de grabnic! Iosif se dovedeşte un om influent şi vertical, deopotrivă. Preia trupul, de-acum un hoit maltratat, îl aşează în mormântul gol din buza de cimitir a Golgotei. Îl învăluie în giulgiu curat. Se grăbeşte. Vine Sabathul. E zi sfântă. Ele continuă să privească. Sunt numai Maria Magdalena şi Maria lui Iose. Celelalte? Maica Domnului? Probabil vor fi fugit deja să cumpere miresme şi întârziau pe cale. Recunoscute de cei ce vânduseră pe Dumnezeu, erau în pericol. Se strecoară, oricât de mult se grăbesc, şi de aceea întârzie. Iosif pecetluieşte groapa. Cu o piatră uriaşă, după obiceiul iudeilor.

Femeile privesc de departe. Cu ce inimi se vor fi despărţit de groapa aceea? Peşteră la Naştere, peşteră la punere în mormânt. Din Peştera Betleemului izbucneşte plânsul Pruncului. În adâncurile iadului, ce se deschid sub groapă, scâncetul iadului călcat de Viaţă. Scâncetul ca de copil al unei omeniri ce aştepta venirea Lui. Vechiul Adam întâmpină pe Noul Adam, Unsul lui Dumnezeu, ca să vindece de moarte şi păcat lumea. Femeile nu vedeau aceasta. Erau sfâşiate precum dvera Templului, plânse şi îndurerate precum natura ce se cutremura, văzând pe Creator ucis. Firi practice şi iubitoare, trecând cu greu peste cele ale Sabatului, femeile revin în zorii celei dintâi dimineţi după Sâmbăta aceea. Grupul este întărit. Se adaugă Maria lui Iacov şi Salomeea. Maica Domnului nu vine, pentru că putem intui că nu plecase de acolo. Ce mamă şi-ar lăsa copilul neonorat de dragoste? Dinaintea urii umane, gingăşia femeilor care n-au decât o grijă: cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? (Mc 16, 3). Grija aceasta tandră şi suavă, filigranul de nădejde ce frisonează o lume adormită în moarte.

Cum vor fi trăit ucigaşii lui Hristos zilele acelea? Erau orice, numai proşti nu. Să nu fi înţeles chiar deloc ce se întâmplă? Atunci de ce plătesc ostaşii să mintă, de ce corup? (Mt 27, 62-66). Cum vor fi lăudat pe Dumnezeu cu buzele după ce L-au condamnat cu uşurinţă, ca pe un răufăcător! Binefăcătorul absolut, tratat ca un răufăcător de duzină. Femeile purtătoare de mir îi vor ruşina pe cei care de două ori mituiesc să aibă trupul lui Hristos: o dată pe Iuda, cu 30 de arginţi, preţul unui rob fugar; a doua oară cu bani mulţi, căci de-acum Robul lui Dumnezeu, Ebed Yahve, spulberase moartea. Şi ei ştiau aceasta.

Femeile ajung la mormânt. Aici Îngerul le dă răspuns Cine le rostogoleşte de pe rosturile sale piatra cea grea: Iisus Hristos Cel Înviat. Femeile vin să ungă pe Cel Uns, Hristosul, şi se întorc acasă unse de El ca vestitoare ale Învierii. Ca Apostoli ai Iubirii Înviate.

Femeile ajung la mormânt. Dar el este gol, vidul Învierii fiind cel care scoate din goliciune orice umplere de non-sens a lumii din jur. E posibil ca nişte femei să facă un astfel de act de curaj? Luaţi aminte la mamele voastre, cum v-au privegheat înfruntând naşterea, căci orice femeie ce naşte este mai aproape de moarte decât ostaşul din postul liniei întâi. E posibil ca femeile să înfrunte întunericul şi să urce pe coasta Golgotei, unde coasta lui Hristos a izbucnit în apă şi sânge? Luaţi seamă la cine sunt cele care vin primele, în zori, la Biserică, Golgota cea plină de Lumina Învierii, purtând cu ele materia pentru Dumnezeiasca Liturghie, pâine, vin şi apă, care sunt, în sfârşitul fără de sfârşit al Liturghiei, Trupul şi Sângele Mântuitorului. Dâra de mir a celor ce urcă pe culmea ce ascunde vederii Mormântul umple de bună mireasmă, până astăzi, lumea. Existăm iubitori doar pentru că mirul iubirii lor vindecă neiubirea noastră, neîncrederea noastră în Dumnezeu şi în noi. Îngerul le surprinde cu Vestea Învierii. Se tem. Cred, dar se tem să vestească. E o doză de nebunie pe care Hristos o cere oricărui vestitor al Evangheliei Sale. E picătura de mir curajos, care te scoate din neutralitatea non-combatului duhovnicesc, care modifică genetica ta umană dinaintea morţii, pentru a te umple de nădejdea Vieţii veşnice.

Cele mai fragile fiinţe ale lumii, copiii, fuseseră vindecaţi de teama morţii la Florii, la Intrarea Mântuitorului în Ierusalim. Ei n-aveau nevoie de mizeria trădării şi înfruntarea dureroasă cu moartea de pe latura de ură a Golgotei. Ei priveau spre Hristos ca un Împărat ce vine în numele Domnului. Femeile sunt martore ale teribilei drame a Răstignirii, stând departe de ucidere. Nu cred că vreo mamă ar fost aceea care să fi strigat: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! (Mt 27, 25). Şi tot femei sunt cele care aduc tandreţe în alabastrul sufletelor lor să mângâie singurătatea Răstignitului îngropat. Dar El, El nu este aici. A înviat. Adevărat. Femeile mironosiţe o confirmă, cu teamă, dar pentru veşnicie.

Pr. Constantin Necula

Fragment preluat din volumul Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, Editura Agnos, Sibiu, 2013

Am fost însoţitorii Domnului nostru Iisus Hristos în toate dramele urcuşului duhovnicesc pe care l-a presupus Postul cel Mare. Am parcurs toate încercările pe care le propune arena virtuţilor, postirea în Duhul Sfânt. Călătoria cea de înţelegere dătătoare ne-a învăţat, şi nădăjduim să reţinem, că fără asumarea Crucii nu vedem Crucea, că fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, cele născute pământeşte de Maica Domnului, Pururea Fecioara Maria, nu ne putem lumina la Bunavestire şi nici finaliza efortul nostru de postitori. Ne-am cucernicit duhovniceşte cu vameşul şi cu tatăl ce-şi primeşte fiul în casa ce părea prea îndepărtată pentru crescătorul de porci, am primit taina creşterii, progresului în Hristos prin Sfântul Ioan Scărarul şi taina întoarcerii prin Maria Egipteanca. Am rămas cuprinşi de admiraţie dinaintea primului mormânt golit de moarte, acela al dreptului Lazăr, şi ne-am umplut de mireasma nardului din preţuirea Mariei în liniştea Betaniei, ne-am bucurat la Intrarea în Ierusalim şi ne-am cutremurat la porţile Ierusalimului, sub culmea de durere, dar şi de nădejde a Golgotei. Din inimile noastre tensionate de aşteptare cântăm acum cu Îngerul: Bucuraţi-vă!

E mai mult decât simplă exclamaţie, e cheia de boltă a revenirii firii umane în Rai, e tăinuitul oftat de uşurare al unei lumi destrămate de păcat. Cât de minunat exprimă aceasta cântarea liturgică a Învierii: „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiate lumină a Învierii. şi cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!” (Cântarea 1, Canonul Învierii). Stăm uimiţi şi privim la îngereasca vestire. Altădată, un Înger binevestea Fecioarei Întruparea Mântuitorului; acum, acelaşi înger ne binevesteşte Învierea. Căci Cel Întrupat pentru aceasta S-a prins în osatura de carne şi duh a omului, pentru a-l izbăvi de moarte, cu moartea pe moarte călcând. Iar Hristos Domnul – ne-o spune Sf. Atanasie cel Mare – nu moare moartea Lui, ci moartea noastră. „O, dumnezeiescul! O, iubitul! O, preadulcele Tău glas! Căci cu noi ai făgăduit să fii cu adevărat, până la sfârşitul veacului, Hristoase! Pe Care întărire de nădejde credincioşii avându-Te, ne bucurăm!” (Cântarea a 9-a, Canonul Învierii). De aceea, dincolo de conţinutul său de Duh, Lumina Învierii reîncarcă de Duh Sfânt, întru bucurie, vieţile noastre. Viaţa Lui dă viaţă vieţilor noastre, dă sens ascendent tuturor căderilor, izbăvind din Cădere. Vindecă agoniile, deznădejdile noastre. De aceea auzim: Bucuraţi-vă!

Nu vă temeţi, bucuraţi-vă! Pentru că Hristos Domnul Se face, prin Învierea Sa, începătură învierii din morţi a întregului neam omenesc restaurat în El. Cu alte cuvinte, împarte cu noi Sărbătoarea. Se face Sărbătoare nouă, ca noi să devenim sărbătoare Lui. Pentru ca noi înşine să înţelegem că acum toate s-au umplut de Lumină! După spusa Sfântului Ioan Gură de Aur, al cărui Cuvânt de învăţătură străfulgeră în miezul slujbei Învierii: „Gustaţi toţi din ospăţul credinţei (…). Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt Iertarea a răsărit!”. Lumina ce ne umple şi ne reînvaţă bucuria iertării să ne fie aşadar împlinire postirii. Să ieşim în întâmpinarea Mirelui Bisericii, să-I cântăm cântarea cea nouă, a Învierii, şi să ne umplem inimile de sensul deplin al bucuriei. Izbăvirea de moarte. Dărâmarea iadului. Izbăvirea de singurătate în comun. E taina care face zi din miezul nopţii, care aduce oamenii cu îngerii împreună, părtaşi prăznuirii dinaintea Feţei lui Hristos Celui Înviat. E taina din care irumpe Biserica, din care creşte Ortodoxia. Bucuraţi-vă, adevărat a Înviat!

Pr. Constantin Necula

Articol preluat din volumul Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?, Editura Agnos, Sibiu, 2013

De drag de Cuvânt, cuvinte…

Ceea ce veţi citi sunt gânduri-editorial, vreme de un an şi mai bine, la Taina Duminicii din Ortodoxia noastră. Sunt predici în 3000 de semne, cât îngăduie coloana unui ziar, Evenimentul Muscelean şi Sibiu 100% fiind gazdele săptămânale ale acestor rânduri rostite în tipar. Ele mi-au adus aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată, încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise, cu Duhul cel Sfânt. (…) Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu. Și vei vedea că acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinţilor din Vechiul Testament, ci şi pe vremea sfinţilor din Noul Testament. Dumnezeu n-a dat ceva scris apostolilor, ci şi în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând Acela vă va aduce aminte de toate (Ioan 14, 26)” . Apoi Gura de Aur a Duhului Sfânt continuă: „Cu vremea, însă, oamenii s-au abătut de la drumul cel drept; unii din pricina învăţăturilor greşite, iar alţii din pricina vieţii şi purtării lor; de aceea a fost nevoie să fie iarăşi consemnate în scris faptele şi cuvintele lui Dumnezeu. Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi, care eram datori să vieţuim atât de curat încât să nu mai avem nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieri. Și, cu toate acestea, nici de acest al doilea leac, de Sfintele Scripturi, nu ne-am folosit cum trebuie. Noi suntem de vină că am avut trebuinţă de Sfintele Scripturi şi că n-am atras asupra inimilor noastre harul Duhului. Gândeşte-te acum ce mare vină avem că nu voim să dobândim Duhului, nici după ce am primit ajutorul Sfintelor Scripturi, ba dimpotrivă, dispreţuim Scripturile, socotindu-le zadarnice şi fără rost! Dar ca să nu se întâmple asta, să citim cu toată atenţia cele scrise în Scripturi şi să cunoaştem cum a fost dată Legea Veche şi cum a fost dat Noul Testament” . Mă tem că şi dorinţa mea de a scrie vine din aceeaşi neputinţă, a menţinerii Duhului Sfânt în inima mea vreme mai îndelungată. De aici şi predicile acestea oftat, de bucurie şi obidă – pe alocuri -, dinaintea marii provocări la care este supusă pastorala şi acţiunea catehumenală a Bisericii. Oamenii ne aşteaptă vii, de dragul Evangheliei.

E limpede că suntem dinaintea unei noi sensibilităţi formative, nouă provocare de educare a inimilor noastre întru ascultarea, trăirea şi transmiterea Adevărului Revelat, singurul Adevăr, departe de imagistica media ori de zvonul bârfit care ne cotropesc inimile ascultării. Creştinul de astăzi, la fel de doritor de Împărăţie, are obligaţia duhovnicească de a se întreba cât valorează sufletul său, Cine a plătit pentru aşezarea sa întru slava Tatălui, în ce chip buna vestire a Împărăţiei Cerurilor ori propovăduirea tainei vieţii Mântuitorului Iisus Hristos este comandament definitoriu numai pentru clerici. E momentul pastoral prea tensionat pentru a ne mai gândi la mântuire? Sunt cuvintele vocabularului creştin prea tari pentru promotorii noii imorale sociale, fixate absolut în afara cheilor morale ale Evangheliei? Ce vom da la schimb pentru sufletul nostru? 

Dintre toate bucuriile creştinismului activ, care umple astăzi lumea, propovăduirea pare cea mai gustată. Suntem părtaşi unei revărsări de mărturisire vocală – uneori prea vocală – şi suntem convinşi că o rostire corectă a gramaticii propovăduirii poate încă ţine trează conştiinţa creştină a lumii. Pentru omul care căută pe Mântuitorul Hristos, lucrurile nu pot fi simplificate atât de uşor. Emoţia propovăduirii nu poate activa convertirea dacă nu duce către inima ascultătorului cultura iubirii şi discernământului duhovnicesc, izvorul liniştii de care avem nevoie pentru ca pacea de sus să crească în noi mântuirea sufletelor noastre.

Pentru mulţi, izvorul predicii este Sfânta Scriptură, unică şi neracordată la niciun alt izvor. Am auzit chiar pe unii dintre cei care accesează amvonul şi care sunt convinşi că a face predică din predici, construite din surse secundare şi ele, e suficient. Ori o spusă a Sfântului Siluan îmi pare extrem de importantă în acest context. El spune că rugăciunea pentru lume este sânge, vărsare de sânge, transfuzie de sânge. Iar când sângele tău, al propovăduitorului, se încarcă din lucrarea Sângelui şi Trupului lui Hristos, Cuvântul Întrupat, atunci această putere, multă, trece spre ascultători şi-i cheamă la schimbarea vieţii. A crede că doar construirea unui discurs plăcut e suficient să schimbi în cuminţenie nebunia lumii este cel puţin naiv. Și un soi de dispreţuire a Harului dăruit nouă de Mântuitorul pentru a binevesti Evanghelia mântuirii. Ori, mai grav, încrâncenarea mediocră şi guralivă pe teme cel puţin penibile. Propovăduirea este parte a exerciţiului duhovnicesc propus de Sfântul Ioan Evanghelistul, care scrie: „Și aceasta este vestea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: Dumnezeu este lumină şi în El nu este deloc întuneric. Dacă spunem că suntem în comuniune cu El, dar umblăm întru întuneric, minţim şi nu împlinim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, suntem în comuniune unii cu alţii şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat. Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm şi adevărul nu este întru noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice vină. Însă dacă spunem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este în noi” (I Ioan 1, 5-10). Pentru aceea, predica, pentru a fi propovăduire în efortul Evangheliei Împărăţiei Cerului, trebuie să menţină în miezul său pocăinţa, darul smereniei lui Dumnezeu, Care Este Smerenie. A socoti că e suficient să ştii ca să propovăduieşti aduce aminte de cel care crede că poate conduce maşina doar pentru că ştie semnele de circulaţie ori doar legislaţia cu privire la circulaţie. Sunt convins că mulţi au pierit pe şosele tobă de carte, neatenţi la conţinuturile vieţii ca atare, obosiţi la volan ori alcoolizaţi, neadaptând viteza la condiţii de trafic ori forţând depăşiri anarhice. 

Un gând al lui Albert Schweitzer mi-a pătruns în gând cu bucurie: Fericiţi sunt doar cei care au găsit un loc să slujească. Să împlinească minunata chemare a Mântuitorului. De a fi ceea ce El cere să fie. Ori Dumnezeul nostru nu ne cere să fim cârcotaşi cu orice preţ, nici bârfitori, nici fals rugători. A insista să crezi că ai dreptate doar pentru că dreptatea ta este aplaudată de alţii, să crezi că dreptatea pe care o supraestimezi e mai importantă decât iubirea care estimează adevărata propovăduire, care conferă tărie cerească rostirii tale pământeşti. Pentru toţi acei care, umplând cuvântul cu vorbe şi teologia cu păreri, cred că fac un serviciu de vestire aproapelui, gândul mă îndeamnă la mărturia aceasta. Nu doar mândria naşte secte, ci şi interpretările tendenţioase ale oricărei mărturisiri, ale oricărei deschideri de inimă. Ale oricărei încercări de recuperare a celor pierduţi din turma frăţietăţii bucuroase, tot din motiv de mediocritate a propovăduirii. Iertat să fiu că uneori prefer să lupt pentru sufletul fratelui meu, decât să-l arunc în gheene ale indiferenţei şi judecăţii de context. Fie cuvântul nostru cu putere multă!

Pr. Constantin NECULA

Cuprins

De drag de Cuvânt, cuvinte…
“Şi ce poate da omul în schimb pentru sufletul său?”
Vindecarea prin Cuvânt, cuvântul vindecării…
“Nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi…”
“Nu-L mai obosi pe Învăţătorul”
“Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”
“Ale cui vor fi cele pe care le-ai pregătit?”
“Apoi vino şi urmează-Mi…”
“Nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura ei chiar şi în zi de sâmbătă?”
“Fericit cel ce va sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu!”
“Iar Naşterea lui Hristos a fost aşa…”
“Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”
Şi a fost Iisus copil…
“Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii…”
“Şi, în timp ce mergeau, s-au curăţit…”
Băgăreţii spirituali. Convertirea lui Zaheu Vameşul
“Şi iată o femeie cananeancă…”
“Pentru unii care se credeau drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”
“Era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat…”
“Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu…”
“Acolo va fi şi inima voastră…”
Spre Înviere, prăznuind Ortodoxia!
“Cine poate să ierte păcatele, afară de singur Dumnezeu?”
“Ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul lui?”
“Binecuvântată eşti tu între femei!…”
“Iar cel ce vrea să fie primul între voi…”
“Bucură-te, Ierusalime!…”
“Bucuraţi-vă!”
“Şi nu fii necredincios, ci credincios!”
“A înviat, nu este aici!”
“Doamne, nu am pe nimeni…”
“Eu sunt, Cel care vorbeşte…”
“Cine a greşit?…”
Duminica Crezului, plinătatea Ortodoxiei
Rusaliile, răsturnarea Babelului
“Cine nu-şi ia crucea şi nu vine după Mine…”
“Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni…”
“Aşa a făcut Domnul în ziua în care S-a îndurat de mine…”
Vindecarea slugii duşmanului…
Sindromul Gadara
“Îndrăzneşte! Iertate sunt păcatele tale…”
“Da, Doamne! Şi s-au deschis ochii lor…”
“N-au nevoie să plece…”
“Îndrăzniţi, Eu sunt! Nu vă temeţi!”
Credinţa cât un grăunte de muştar
“Dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său…”
Hristos Domnul, în chipul săracului…
“Împărăţia lui Dumnezeu vă va fi luată!…”
“Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”
“Dacă voieşte cineva să vină după Mine…”
Tăcerea vinovată a Bisericii? Când Hristos spune: “Nu vă temeţi!”
Cum să dobândeşti Raiul
“Tinere, îţi spun, ridică-te!…”
“Ce este această parabolă?”
Iisus versus Tarzan sau… Întreg la minte, la picioarele lui Iisus
Înviere pe Calea Învierii
Săracul cunoscut de Dumnezeu pe nume
Ospătăria din Calea Ierihonului
Taina rodirii ţarinii
“Îţi mai lipseşte un lucru…”
“Împărăţia Cerurilor se va asemăna cu un om…”
Prima duminică după… Sfântul Nicolae
“…S-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui!”
“Veniţi, că iată, toate sunt gata!…”
Biruiţi indiferenţa şi bârfa
“Doar străinul acesta?!”
“I-au răspuns că trece Iisus din Nazaret…”
Întâmpinarea Domnului, Domnul Întâmpinării
Fiecăruia după puterea lui…
“Dă-i drumul, fiindcă strigă după noi!…”
“…Pentru unii care se credeau drepţi”
Tatăl ce Se risipeşte iubirii
“Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici…”

Volumul se poate comanda de aici

Am ajuns în Duminica a V-a a Postului celui Mare al Paştelui. Numită Duminica Mariei Egipteanca, din dorinţa de a readuce aminte comunităţii bisericii că nu există om exclus de la mântuire, câtă vreme caută mântuirea. Desfrânată de lux, copila aceasta alexandrină ce-şi vinde trupul pe corabia ce o duce la Ierusalim pentru a putea să-şi plătească călătoria, urmând mulţimii, ajunge dinaintea Crucii şi aude glasul Maicii Domnului, care-i respinge intrarea în locaşul Învierii. Nu deznădăjduieşte, ci caută locul curăţirii de păcate. Aşa devine floare aleasă a pustiei, icoană a întoarcerii şi pocăinţei, sfântă ajutătoare celor care vor să iasă din rătăciri ce par a fi veşnice. Imaginea ei primind, după zeci de ani, Sfânta Împărtăşanie din mâinile Stareţului Zosima trece peste pragul oricărei istorii şi o aşează dinaintea Împărăţiei lui Dumnezeu. O pocăinţă care se împlineşte în Euharistie.

Evanghelia Duminicii începe cu vestirea de către Mântuitorul Hristos, a treia oară (Mc 10, 32), a pătimirii, morţii şi Învierii Sale. El ştie şi vesteşte ucenicilor Săi că mai marii preoţilor şi cărturarii îl vor batjocori, scuipa şi biciui, Îl vor omorî. Dar ştie şi că a treia zi va învia (Mc 10, 34). De aceea, reacţia fiilor lui Zevedeu de a cere să şadă de-a dreapta şi de-a stânga slavei Lui e tulburătoare. Ei cer loc în slavă, dar Hristos ştie că slava Sa e Răstignirea. De aceea îi temperează şi răspunde mâniei celorlalţi cu aceste cuvinte, testament de onoare: „Ştiţi că cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc cu putere. Între voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie mai mare între voi să fie slujitorul vostru. Iar cel care vrea să fie întâiul între voi să fie robul tuturor. Fiindcă nici Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa drept răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10, 42-45). Cel care-Şi trăieşte slava în agonie şi face din agonia Sa vindecarea noastră de toată tragedia morţii cere acelora care vor să I se asemene să trăiască în răstignirea de sine robia cea dulce a slujirii aproapelui. Aici nu încap interpretări, ci trăiri. Cine crede că Biserica are o ierarhie bazată pe şefii induse instituţional se înşeală amarnic. Desigur că, fiind şi instituţie umană, poartă cu sine o ierarhie umană îngăduită de Dumnezeu, dar în biserica slavei lui Dumnezeu, cel mai smerit poartă cu sine har de tainică şefie. Către el se îndreaptă cei care au nevoie de rugăciune şi iertare, el este temeiul trăirii roadelor Duhului Sfânt în duhul mărturiei evanghelice.

La vremea aceasta de post şi gâlceavă socială în care trăim, a înţelege că şefia nu e dată de aroganţă, ci de puterea de a iubi pe oameni, de puterea de a transmite dragostea nepieritoare a lui Dumnezeu către ei devine fundamental mântuirii. E greu să înţelegi drama săracului atunci când incompetenţa ta l-a sărăcit, a dificil să reduci aroganţa când ea îţi este singurul mijloc de adaptare la funcţiile nemernice în care accezi. A trăi în Hristos înseamnă a asuma cu responsabilitate demnă provocarea de a fi coleg de Cruce cu El. A înţelege că darul de a fi „mai mare” se naşte din lucrarea duhovnicească de a fi „mai mic”! Pe calea spre Ierusalim, Hristos Iisus mărturiseşte drama Golgotei. Cu emoţia celui care ştie ce urmează, dar şi cu deplina ştiinţă dumnezeiască a smeririi, ştiind că nu va putea asuma taina de Fiu al Omului de nu va asuma taina Robului lui Dumnezeu, a lui Ebed Iahve. Fie nouă dar să creştem smerindu-ne! Pentru binele nostru şi al celor din jur. Pentru mântuirea sufletelor noastre.

Pr. Constantin Necula

Fragment extras din volumul “Ce va da omul în schimb pentru sufletul său”, ce va apărea în curând la Editura Agnos.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Nici nu știu cum să încep. După unii umanisto-atei și unii jurnaliști, n-ar trebui să scriem despre Evanghelia aceasta. Bine, după ei n-ar trebui să scriem deloc. E cu demoni și cu un îndrăcit. Pe îndrăcit nu știm cum îl cheamă. Pe chinuitor îi cheamă Legiune, de unde cuvântul românesc lighioană. Cine ar fi crezut că o să ajungem să trebuiască să rescriem Evanghelia pentru ca unii să se simtă bine și băgați în seamă, pentru ca unii să dezvolte organizații umaniste de dezbatere? Oare dacă am scrie că s-a întâlnit cu Wader din Războiul Stelelor, ăla de sufla greu și hârâit, am mai fi vinovați că speriem copiii? Copiii noștri, care se uită la tot felul de lighioane în filme și desene, cu pornografii de limbaj fără nicio amendă instituțională, care sunt supuși la tot felul de presiuni educaționale de o cultură modernă incapabilă să se desprindă de materialism, copiii noștri de care râd profesorii de limbă română ori de matematică – nu, nu am ales la întâmplare exemplul, că au ales să trăiască după legea lui Dumnezeu și refuză să trăiască drept urmași de maimuță -, să se sperie de Hristos Iisus, Cel Care Este Învierea? E de preferat să avem un model Tarzan, cel crescut de maimuțe? Atunci de ce să ne mai mirăm că sunt pline școlile de violență și nebunie programată, de alcool și tutun ori praf de prizat? De ce să ne mai mirăm că pruncii noștri se exprimă dezarticulat, prin înjurături cumplite, și fac cunoștință simplu și sexual: Tarzan / Jane? Interzicem cuvinte ca păcat, pocăinţă ori morală. Punem în loc curvie asistată psihoterapeutic, homosexualitate ca normalitate și avort ca formă de fericire a femeii? Prostituția legiferată și uciderea ca forme de libertate? Suntem, clar, în plin ținut al Gherghesenilor, cotropiți de lighioane și refuzând intervenția lui Hristos.

Zilele trecute am auzit o distinsă domniță cum se plângea public că a scăzut numărul celor care îmbrățișează darwinismul. Nu i-am auzit niciodată anterior, când excesul de darwinism a creat victime mai multe decât Inchiziția, mereu pusă în cârca Bisericii, deși Ortodoxiei i-a fost vrăjmașă, ucigașă nonșalantă. Gulaguri de exterminare în numele darwinismului dilectic, da. Ore de viață în Hristos, ba.

Alții care cereau să fie predată istoria religiei în școală, deși nu au făcut niciun efort să scrie un manual serios pe care să-l propună alternativă. Ca o oră de ideologizare partinică, exact ceea ce spun ei că încearcă să evite. Alții care mărturiseau că teologia nu e știință, în schimb futurologia da, irisologia ori horoscopia, da. O turmă de lighioane împotriva lui Hristos! O lume a gherghesenilor care cere ca Iisus să plece de la ei, pentru că le aruncă în lac porcii din care scot și ei un venit, oarecare. Dacă nu aș fi făcut școală în perioada comunistă, i-aș fi crezut că sunt oameni ai libertății de exprimare. E suficient să le ascult ironiile semidocte și violența din atacuri, ca să-mi aduc aminte că fenomenul Pitești, cu toată drama lui teribilă, continuă în forme asistate din bugete străine de orice reconstrucție a Neamului și tinereții. Aduc cu ei alte lanțuri și chingi pentru împiedicatul mersului înainte.

Este limpede. Morala unei națiuni nu se poate construi dezbrăcat! Cocoțat pe lianele junglei moderne, tarzani de circumstanță! Ci îmbrăcat, întreg la minte, la picioarele lui Iisus!