6.I.43

4.
1. Începutul mântuirii e Botezul.
2. Începutul lucrului de mântuire al lui Iisus a fost Botezul în Iordan de la Ioan.
3. Când S-a înălţat de pe pământ la cer, acest cuvânt l-a lăsat apostolilor: “Mergând în toată lumea…” (Matei 28, 19).
4. Botezul Mântuitorului şi botezul nostru. El 2, noi 3. “Am un botez…” (Luca 12, 50)
5. a) Smerenia lui Ioan botezând pe Domnul (matei 3, 14; Ioan 3, 30)
b) şi asprimea lui botezând pe farisei (Matei 3, 7)
6. Mâna care s-a atins de Domnul
7. Cele trei botezuri…

Naşterea.

A.n. om nou – 1 Sim. St.

 2. V.c.m.

1. Botezul
2. Postul
3. Ispitirea
4. Predica pocăinţei

Pastorala Înaltpreasfinţitului Andrei, la Praznicul Naşterii Domnului 2010

„Cum boul peste El sufla,
Căldură ca să-I facă”

A N D R E I ,

Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi
Dreptmăritorilor creştini:
Har şi căldură duhovnicească de la Hristos,
Cel culcat în iesle şi încălzit de suflarea boului

Iubiţi credincioşi,

Din adânc de dalbe datini ne-a sosit sărbătoarea Crăciunului. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că, atunci când Maica Domnului L-a născut pe Domnul Hristos, „L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,7). Maica Domnului, dimpreună cu dreptul Iosif, când a venit ceasul întrupării Cuvântului, erau în călătorie la Betleem pentru a se înscrie în cetatea lor de obârşie, pentru că Cezarul August poruncise să se facă recensământ în tot Imperiul.

Toate hanurile oraşului fiind pline, obosiţii călători care veneau tocmai de la Nazaret s-au adăpostit într-o peşteră ce servea drept grajd animalelor. Acolo L-a născut pe Mântuitorul lumii şi L-a culcat în iesle, pe nutreţul vitelor. Era frig şi Pruncul Dumnezeiesc a fost încălzit de aburul boului.

Fie că suntem de la ţară, fie că suntem orăşeni, cu părinţi şi bunici la ţară, în noaptea sfântă de Crăciun avem sufletul inundat de duioasele amintiri care ni le transmite tradiţia creştină. În aceeaşi situaţie era şi George Coşbuc, locuitor al Bucureştilor, aducându-şi aminte de serile minunate de Crăciun din anii copilăriei, când în satul lui transilvănean, în jurul vetrei calde, măicuţa sa le relata minunea Naşterii.

Afară ningea liniştit, în casă ardea focul, dar copiii nu se îndurau să se culce când mama le povestea „cu glasul rar şi dulce”: „Cum S-a născut Hristos în frig, / În ieslea cea săracă,/ Cum boul peste El sufla / Căldură ca să-I facă”.(1)
Obişnuiţi cu o lume informatizată, cu automobile, cu calculatoare, cu laptopuri, cu case împodobite modern şi cu petreceri zgomotoase, riscăm să trecem pe planul doi ceea ce este mai important: mesajul fermecător al Naşterii, pe care ni-l transmit colindele şi tradiţiile de Crăciun.

Iar prin faptul că mediul rural ne devine tot mai străin, riscăm să nu surprindem lucruri esenţiale din atmosfera mirifică a Crăciunului. De pildă, cine se mai gândeşte la bietele animale care, în noaptea Crăciunului, I-au ţinut companie Domnului Hristos? Cine îşi mai aminteşte de turmele de oi din staulele de la Betleem, de asinul şi de boul care L-au încălzit cu aburul lor?
Erminia picturii bizantine, dându-le sfaturi zugravilor cum să picteze icoana Naşterii Domnului, zice lucrul următor: „peşteră şi într-însa, la partea cea dreaptă, Născătoarea de Dumnezeu îngenunchiată, punând în iesle pe Hristos înfăşat ca un prunc; şi Iosif îngenuncheat de-a stânga, avându-şi mâinile încrucişate la piept. Şi dinapoia ieslei un bou şi un asin, uitându-se la Hristos. Şi dinapoia Preasfintei Fecioare şi a lui Iosif, păstorii ţinând toiege şi uitându-se cu mirare la Hristos; şi din afară de peşteră, oi şi păstori, unul zicând cu fluierul şi alţii uitându-se cu frică în sus; şi deasupra lor un înger îi binecuvântează. Şi deasupra peşterii, prin nori, mulţime de îngeri, zicând: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bună-voire»”.(2) Aceasta este ambianţa de taină sfântă a Crăciunului. În icoanele Naşterii Domnului oile au o blană strălucitoare, ducându-ne cu mintea la lumina cea necreată.

O Evanghelie apocrifă ne spune că în momentul în care Maica Domnului a aşezat Pruncul în iesle „un bou şi un asin I s-au închinat. Şi toate celelalte animale din jurul Său I se închinau fără încetare”.(3)

Colindele noastre româneşti, inspirate din propovăduirea Bisericii, prezintă gingăşia şi blândeţea boilor în contextul peregrinării Maicii Domnului: „La un grajd cu boi s-opreşte, / Şi acolo hodineşte. / Boii-s blânzi, la ea privesc, / Suflă şi o încălzesc. / – Bovilenilor, iubiţi! / Binecuvântaţi să fiţi, / De Dumnezeu şi de mine, / Şi de Pruncul care vine”.(4)

O altă variantă ne spune: „Şi când fu de către seară, / Într-o iesle s-aşezară, / În iesle caldă de boi, / Lângă stâna cea de oi. / Şi când Prunc Sfânt se năştea, / Boii veseli hodinea, / Maica Sfântă-i alduia: / – Fire-aţi voi, boi, alduiţi, / Căci bine mi-L încălziţi, / De mine, de Dumnezeu, / Şi de drag Fiuţul meu”.(5)

Oricât am fi de citadini, nu se poate să nu ne înduioşeze imaginaţia creatorilor noştri populari care plasau Naşterea Domnului în această atmosferă de gingăşie, de sărăcie şi de taină.

Iubiţi fraţi şi surori,

Nu numai la Naştere animalele I-au ţinut companie Domnului Iisus Hristos, ci şi mai târziu. Ne spune Sfântul Evanghelist Marcu că, după Botez, Domnul a fost mânat de Duhul în pustie „şi era împreună cu fiarele şi îngerii Îi slujeau” (Marcu 1,13). Atunci când se pregătea pentru marea operă de mântuire a omenirii, postind patruzeci de zile, Îi ţineau companie animalele şi îngerii.
Animalele au fost create de Dumnezeu cu o anumită sociabilitate.(6) Ele sunt în stare să-şi manifeste ataşamentul şi credincioşia faţă de stăpânul lor. Referitor la credincioşia câinelui, Vasile Militaru este atât de convingător: „Câinelui ce-mi stă-n ogradă, îi arunc, de azi pe mâine, / Pentru paza lui cinstită, câte-un colţ uscat de pâine, / Şi, de câte ori mă vede prin ogradă sau în prag, / Câinele, cu-a lui privire, îmi arată-atâta drag, / Încât, grai de om să aibă, şi iubirea lui fierbinte / Mai duios el n-ar fin-n stare să mi-o spună în cuvinte!”(7)

De fapt, cuvântul „animal” vine de la latinescul „anima”, adică suflet. Cultura iudeo-creştină afirmă că animalele au un suflet vegetativ, nutritiv, senzitiv, desigur nu un suflet raţional ca al omului.

Literatura pioasă ne relatează că atunci când, de temă ca Irod să nu-L omoare pe Prunc, Maria cu Iosif L-au luat ca să-L ducă în Egipt „Copilaşul Iisus mergea înaintea balaurilor şi le poruncea să nu facă rău nimănui. Dar Maria cu Iosif se temeau foarte tare ca nu cumva balaurii să-L lovească pe Iisus. Atunci Iisus le-a zis: «Nu vă temeţi şi nu vă gândiţi că sunt un copilaş; Eu dintotdeauna am fost şi sunt un bărbat desăvârşit şi toate fiarele pădurii trebuie să se facă blânde înaintea Mea…». Leii mergeau împreună cu ei, cu boii, cu asinii şi cu celelalte animale de povară. Şi nu făceau rău nimănui, ci erau blânzi între oile şi berbecii pe care îi aduseseră tocmai din Iudeea”.(8) Ni se par ca de basm aceste povestiri, dar ele ne spun un mare adevăr: toate dobitoacele recunoşteau în Domnul Hristos pe Creatorul lor, şi-L ascultau.

Ne este foarte cunoscută afirmaţia Proorocului Isaia care-l pune pe omul neascultător în antiteză cu animalele: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe” (Isaia 1,3).
Omul sfânt este ascultat şi slujit şi el de către animalele cele mai fioroase pentru că ele văd în omul sfânt asemănarea cu Hristos. Aflăm din viaţa Sfântului Gherasim de la Iordan că acesta a tămăduit piciorul unui leu bolnav, iar leul i-a rămas credincios toată viaţa. Când a murit Sfântul, şi leul s-a culcat pe mormântul lui, şi a murit şi el.

Dreptmăritori creştini,

Am afirmat că animalele I-au ţinut companie Domnului Hristos atunci când El S-a născut în ieslea din Betleem. Şi nu numai atunci, ci şi mai târziu. Şi pe bună dreptate ne vom pune întrebarea dacă în iconomia mântuirii sunt prezente şi animalele?
Psalmistul David I se adresează lui Dumnezeu şi-I zice: „Oameni şi dobitoace vei izbăvi, Doamne” (Psalmul 35,6). Iar Părintele Dumitru Stăniloae subliniază faptul că „imposibilitatea separării persoanei umane de natura cosmică face ca mântuirea şi desăvârşirea persoanei să se proiecteze asupra întregii naturi şi să depindă de ea… Natura întreagă e destinată slavei de care se vor împărtăşi oamenii în Împărăţia Cerurilor”.(9)

Pentru Părinţii Bisericii, comentatori minuţioşi ai Sfintei Scripturi, intrarea lui Hristos în istorie a făcut posibilă restabilirea ordinii şi armoniei edenice şi, prin urmare, mântuirea pentru cosmosul întreg. Iar, în ceea ce le priveşte pe bietele animale, s-ar putea pune o întrebare scolastică şi mecanicistă: au ele suflet?

Sfântul Antonie cel Mare spune că „deosebirile vieţuitoarelor sunt patru: unele sunt nemuritoare şi însufleţite, ca îngerii, altele au minte şi duh, ca oamenii, altele au numai duh şi suflet, ca dobitoacele, iar altele numai viaţă, ca ierburile”.(10) Aşadar dobitoacele au „suflet”, însă n-au raţiune, conform afirmaţiei Sfântului Antonie.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte de trei puteri ale sufletului. Omul le are pe toate trei, pe când fiinţele neraţionale (animalele) le au doar pe două. Iată cuvântul Sfântului Maxim: „Dintre puterile sufleteşti, una hrăneşte şi susţine creşterea, iar alta este imaginativă şi impulsivă, iar alta este raţională şi intelectuală. De cea dintâi se împărtăşesc plantele. Fiinţele neraţionale (animalele), pe lângă aceasta se mai împărtăşesc şi de a doua. Iar oamenii, pe lângă acestea două, şi de a treia. Primele două puteri sunt supuse stricăciunii, a treia se dovedeşte nestricăcioasă şi nemuritoare”.(11)

Am trage, din această afirmaţie, concluzia că numai sufletul omului e nemuritor, având puterea raţională şi intelectuală. Dar aceasta nu înseamnă că Domnul Hristos, care a venit să restaureze toată zidirea, nu va restaura şi regnul animal care, conform celor spuse de Părintele Stăniloae, nu poate fi separat de persoana umană. Sfântul Pavel ne spune „că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8,21).

Pentru ţăranul lui Ion Agârbiceanu întrebarea neliniştitoare era: „De ce să n-aibă suflet boii lui, buni, munciţi, şi care-l priveau cu atâta dragoste şi blândeţe; şi de ce să nu meargă şi ei în rai?”.

Iubiţi credincioşi,

Din peisajul duhovnicesc al Naşterii Domnului fac parte, aşadar: peştera cu ieslea; boul şi asinul; câmpul cu oile; păstorii şi magii; ceata cerească şi cântecul de slavă; iar în centru, Pruncul Dumnezeiesc cu Preasfânta lui Mamă. Din Pruncul Dumnezeiesc se revarsă har şi lumină peste tot acest areal, şi-l sfinţeşte.

Concluzia pe care o tragem este că faţă de întreaga creaţie a lui Dumnezeu, oameni, animale şi lucruri, străluminată de har, trebuie să avem cinstirea cuvenită şi respect. Mai ales în anul acesta când am aniversat 1685 ani de la alcătuirea Crezului, Crez în care mărturisim că Dumnezeu e făcătorul „văzutelor tuturor şi nevăzutelor”.

„Natura se dovedeşte, spune Părintele Stăniloae, ca un mijloc prin care omul creşte spiritual şi îşi fructifică intenţiile bune faţă de sine şi faţă de semeni, când este menţinută şi folosită conform cu ea însăşi; dar când omul o sterilizează, o otrăveşte şi abuzează de ea în proporţii uriaşe, el îşi împiedică creşterea spirituală, a sa şi a altora”.(12)

Începând cu lucrurile mici, păstrând curate drumurile şi apele, protejând pădurile, nechinuind animalele, dăm dovadă că aven respect faţă de creaţia lui Dumnezeu.

Dar atunci când împrăştiem gunoaie peste tot, atunci când nu protejăm natura, dăm dovadă de lipsă de educaţie şi, în acelaşi timp, n-avem cinstirea cuvenită faţă de creaţie.

Nădăjduind că atmosfera sfântă a Crăciunului ne va face mai sensibili şi mai buni cu semenii, cu animalele şi cu natura, vă urăm: „Sărbători fericite şi un an plin de realizări!”.
Cu sfântă dragoste întru Hristos,

† AN D R E I ,

Arhiepiscopul Alba-Iuliei

Note:

(1) George Coşbuc, În seara de Crăciun, Antologie de poezie religioasă alcătuită de Prof. Zoe Duna, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1995, p. 98
(2) Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Σοφία, Bucureşti, 2000, p. 101
(3) Andrei Pleşu, Evanghelii Apocrife, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 164
(4) Pamfil Bilţiu, „Sculaţi, sculaţi, boieri mari”, Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 247
(5) Conf. univ. dr. Ioan Bocşa, Colinde Româneşti, Fundaţia Culturală Terr Armonia, Cluj-Napoca, 2003, p. 503
(6) Georgios Mantzaridis, Morala Creştină, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006
(7) Vasile Militaru, Şoaptele îngerilor şi Poemele nemuririi, Bucureşti, 1995, p. 16
(8) Andrei Pelşu, op. cit., pp. 166-167
(9) Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, Institutul Biblic, Bucureşti, 1978, p. 324
(10) Despre viaţa morală a oamenilor, 166, Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 33
(11) Suta a treia a capetelor despre dragoste, 32, Filocalia 2, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 109
(12) Op. cit., p. 325

Focul cel ceresc încălzeşte inima şi luminează mintea

Pastorala de Paşti 2010 a IPS Andrei al Alba Iuliei

† A N D R E I ,

Din harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Alba-Iuliei,
preacucernicului cler,
preacuviosului cin monahal şi iubiţilor credincioşi,
urarea ca Hristos Cel înviat din morţi
să vă încălzească inimile şi să vă lumineze minţile!

Iubiţi fraţi şi surori,

Plini de tristeţe, cu inima îndurerată, cu sufletul rece şi cu mintea întunecată, Luca şi Cleopa mergeau în ziua de Paşti „la un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus” (Luca 24,13).

Erau marcaţi şi dărâmaţi de Patimile la care fusese supus Învăţătorul lor. Cel ce le sădise în suflet nădejdea în nemurire şi într-o Împărăţie Veşnică a fost răstignit ca marii făcători de rele şi zăcea în mormânt de trei zile.

Zvonurile aduse de nişte femei pioase că nu L-au găsit pe Domnul Hristos în mormânt, că îngerii le-ar fi spus că a înviat, nu i-au convins. Erau mai dezorientaţi şi mai trişti ca oricând. Pentru că duhul întristării paralizează toate puterile sufletului. „Precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea distruge sufletul omului”.

Şi iată că „pe cale” li se alătură un călător. Era Hristos Cel înviat, dar ei nu-L recunoşteau. Călătorul cel Străin a intrat în vorbă cu ei: „«Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?» Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare” (Luca 24, 17).

Intrigaţi că Străinul nu ştie tragedia ce s-a petrecut la Ierusalim, I-au relatat cu lux de amănunte pătimirea Domnului Iisus Hristos, concluzionând: „Noi nădăjduiam că El este Cel Ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea” (Luca 24, 21).

Străinul, cu răbdare, întemeindu-Se pe Scripturi, i-a încredinţat că toate acestea trebuiau să se întâmple. Şi a încheiat dojenindu-i cu bunătate: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?” (Luca 24, 25-26).

Într-acestea au ajuns la Emaus. Străinul se făcea că vrea să-şi continue drumul. Cei doi L-au rugat stăruitor: „Rămâi cu noi, că este spre seară şi s-a plecat ziua” (Luca 24, 29). Aşezându-se la masă, dintr-o dată, Străinul a început Liturghia. „Luând El pâinea, a binecuvântat şi frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 30-31).

Citeste mai departe…

Priveghere la Naşterea Maicii Domnului

fragment din Privegheri – Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Iată, mai greu, dar cu fervoare multă, am ajuns până în sfârşit la începutul sfârşitului prăznuirii Naşterii Maicii Domnului.

Sigur că în Scriptură nu vom găsi niciodată argumente să temeluiască o viaţă atât de frumoasă cum este cea a Maicii Domnului, aşa cum o prezintă vieţile ei, scrise fie de Sfântul Maxim Mărturisitorul, fie de Sfântul Simeon Noul Teolog, fie alte povestiri ale vieţii ei, una mai frumoasă decât cealaltă, din care trebuie să luăm cu luciditate lucrurile care sunt importante.

Dar în seara aceasta, înainte de a ne întâlni mâine în Liturghie cu Maica Domnului şi cu Naşterea ei, n-aş vrea să vă vorbesc despre Maica Domnului, ci despre aşteptarea în care stătea neamul omenesc de veacuri, pentru ca să se nască din el persoana aceasta binecuvântată.

Citeste mai departe…

Predică la Adormirea Maicii Domnului

fragment din Praznicar – Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi, Prea Cuvioase Maici!

Am început cuvântul meu de astăzi ieşind în faţa frăţiilor voastre cu Mineiul pe luna august, adică – pentru cei care nu ştiţi deja aceasta – cu cartea aceea care cuprinde în ea slujbele pe toată luna august, care de obicei se cântă sau se rostesc la strană şi care, aparţinând Cuviosului Teofan imnograful (Slava Litiei, glas 5), ne oferă poate cea mai completă istorie de cuvânt a Praznicului Adormirii Maicii Domnului.

În toată dragostea şi evlavia Bisericii şi a credincioşilor, am purces aseară la prohodirea Maicii Domnului, a aceleia care nu numai că L-a adus, trupeşte, pe Hristos Domnul în mijlocul nostru, dar L-a şi înconjurat cu dragostea ei, sfidând ura, şi necredinţa, şi îndoiala, şi nenorocita îngustime a celor din jur. L-a şi păstrat în inima ei, la vremea Rănirii celei cumplite a Patimii şi Morţii Sale. L-a şi aşteptat să răsară iarăşi, Soare luminos, de dincolo de linia orizontului morţii. Şi când iarăşi S-a aşezat în taina Vieţii Fiului său, Maică Preacurată, făcutu-s-a tuturor Minune, Taină, purtătoare de griji şi bucuroasă mijlocitoare celor umili.

Citeste mai departe…

Predică la Schimbarea la Faţă a Domnului

fragment din Praznicar – Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântul Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi!

Aţi auzit aseară cântarea vecerniei zicându-ne: „Astăzi Hristos în Muntele Taborului a schimbat firea lui Adam, luminând-o în chip de negrăit, cu dumnezeiască lucrare”. Iar ceva mai apoi cântându-se: „Strălucirea soarelui de pe pământ iarăşi a apus. Iar Hristos întru slavă, strălucind în munte, a luminat lumea” (Stihoavnă la vecernie).

Oricât de bine ne-am alege cuvintele pentru a surprinde această taină a Taborului, astăzi arătată dinaintea noastră, cuvintele acestea ale cântării Bisericii, imne liturgice care cântă prăznuirea, n-am putea să le depăşim. Câtă bucuroasă explicaţie în doar două fraze! Nouă, oamenilor, ne este specific să vorbim mult, mult, pentru a explica tainele, pe când Bisericii, prin glasul Sfinţilor imnografi, îi sunt suficiente acestea, simple, clare, exacte.
Citeste mai departe…

Vindecarea slugii sutasului
Duminica a IV-a după Rusalii – Matei 8, 5-13

IPS Dr. Laurentiu STREZA, Mitropolitul Ardealului

Imi place sa-mi reamintesc, de fiecare data cand Dumnezeu ne randuie cate o mare bucurie, de un lucru care e mai presus de orice si care constituie pentru noi un criteriu de echilibru, si anume acela ca nimic nu este intamplator in lumea aceasta, de la cele mai marunte lucruri, pana la cele mai frumoase si mai incantatoare. Si aduc ca marturie un cuvant scripturistic.

Mantuitorul le spune ucenicilor: “Nici un fir de par din capul vostru nu se va ridica fara voia lui Dumnezeu.”Iata, prin randuiala Bunului Dumnezeu, ne aflam astazi, din nou, intr-o alta sarbatoare, intr-o noua Duminica a intalnirii cu Dumnezeu, de aceasta data pe drumul inspre Capernaum. Orice intalnire cu Dumnezeu este o sarbatoare, o inviere, un prilej de mare bucurie! In aceasta bucurie se inscrie si sarbatoarea de astazi, pentru ca ea nu este o simpla duminica, ci este o duminica pregatitoare si pilduitoare pentru viata noastra duhovniceasca, de crestini aflati pe calea spre Hristos.

Ne spune Sf. Evanghelie ca “in vremea aceea, pe cand Iisus intra in Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugandu-L si zicand: Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, chinuindu-se cumplit”.

Citeste mai departe…

Despre grijile vietii
Duminica a III-a după Rusalii – Matei VI, 22-33

IPS Dr. Laurentiu STREZA, Mitropolitul Ardealului

Duminica aceasta este una a Proniei divine, a Celui Care a creat si pazeste intreaga omenire, de la facerea lumii si pana acum.

Iata-ne, iubitilor, din nou in sarbatoare. Momentele de sarbatoare sunt pentru noi nu numai oaza de lumina, ci si momente de intarire, momente de fortificare spirituala. Stim fiecare dintre noi, din experienta zilnica, faptul ca avem nevoie de odihna trupeasca si spirituala, ca sa putem sa ne indeplinim indatoririle pe care le avem in lumea aceasta. Cu atat mai mult cu cat sarbatorile sunt pentru noi niste evenimente care nu-s din lumea aceasta, ci sunt evenimente dumnezeiesti, pentru ca in ziua respectiva recapitulam, prin Sf. Liturghie, re-crearea cerului si a pamantului, Jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Evanghelia de azi vine sa ne arate cum suntem, de fapt, in viata noastra de zi cu zi. Adica vine sa ne spuna despre zbaterea, grija noastra zilnica indreptata mai mult inspre ce mancam, spre cu ce ne imbracam, incotro sau spre ce ne uitam, atentionandu-ne, totodata, ca daca Ii slujim lui Dumnezeu, nu mai putem sluji nimanui altcuiva. Si ca toate aceste griji sunt doar ale lui Dumnezeu, si ele trebuie lasate in grija Sa.

Citeste mai departe…

Priveghere la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (I)

fragment din Privegheri – Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Îmi îngădui ca scurtul cuvânt pe care vreau să vi-l pun la inimă în seara aceasta să-l socotesc un rod al Bibliei, cartea cu care am ieşit ascunsă sub felon. Fără îndoială că o ştim toţi şi-o lăsăm ba să se prăfuiască, ba să nu se prăfuiască; o folosim numai când vrem noi şi de cele mai multe ori, din păcate, alegem din ea numai părţile care ne plac. Dar aş vrea să vă spun că mai mult adevăr decât ne rosteşte de fiecare dată Scriptura în raport cu Dumnezeu în primul rând şi apoi în raport cu noi, nu vom găsi nicăieri, oricât am căuta.

De ce vă spun acestea? Pentru că de fiecare dată avem cu privire la sfinţii pe care-i prăznuim în Biserică, două aduceri aminte. O aducere aminte ţine de rânduiala ritmului bisericesc, aceea care ni-i trimite din când în când în faţă, ca într-un fel de film – duhovnicesc, e drept, dar film -, stăm câteva ore împreună cu ei, auzim cântările ce li se aduc… Şi mă gândeam astăzi că ştiu cel puţin câteva persoane – care au şi plecat din timpul Vecerniei de altfel – cărora degeaba li se vorbeşte despre Sarra şi Avraam şi despre minunile acelea menţionate în citirile din Vechiul Testament, care se cheamă Paremii. Ei au nişte cunoştinţe, dar foarte vagi. Exact ca la Nuntă! Pot să le spun eu: „… Să te înmulţeşti ca Rahila, binecuvântată să fii ca Sarra şi ca şi cutare şi precum cutare…” Habar n-au pe ce lume trăiesc, din acest punct de vedere.

Deci acesta este un ritm bisericesc, acela al aducerii aminte de către Biserică, ea tot timpul atrăgându-ne atenţia asupra personajelor principale ale marii drame care este aşteptarea, plinirea vremii şi mai apoi întinderea aceasta către a Doua Venire a Mântuitorului. Celălalt ritm ţine însă de bătaia inimii noastre şi bătaia inimii noastre poate să facă în fiecare zi sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.

Şi noi aşa trebuie să citim Scriptura: ca şi cum am participa la o Liturghie, la o anamneză permanentă, la o permanentă aducere-aminte a vieţii Mântuitorului, dar şi a tuturor acelora care intră în raza de acţiune a acestei Lumini, a acestui Far care este Hristos, personaj – cum ar spune cei care ar comenta-o pe Hortensia Papadat Bengescu, de exemplu – personaj reflector, care, unde merge, luminează totul în jurul său. Or Hristos Domnul vine şi luminează dintr-o dată toate personajele acestei drame cuprinse între copertele Vechiului şi Noului Testament deopotrivă.

Citeste mai departe…

Cuvant la Duminica Sfintilor Romani

IPS Dr. Laurentiu STREZA, Mitropolitul Ardealului

Stim cu totii ca sfintenia este un atribut al Dumnezeirii, si noi, teologii, o definim ca stare continua a firii noastre, a vietii noastre sau starea vietii conforma cu fiinta. Insa aceasta stare numai la Dumnezeu este deplina.

Adica ceea ce face Dumnezeu este conform cu Fiinta Lui. El este Sfintenia absoluta! Toate slujbele pe care le facem noi nu au alt rod decât sa transmita spre noi sfintenia lui Dumnezeu. De aceea Biserica este numita “Laborator al Sfinteniei”. Ce înseamna “Laborator al Sfinteniei”? Locul unde mergi si te sfintesti. Înseamna ca si noi avem posibilitatea sa ne împartasim din sfintenie.

Citeste mai departe…