“Doamne, strigat-am”. Un cantec inchinat tineretii castigate in Hristos
Martie 30, 2014 Raluca Toderel, Recenzii Fara comentariiCare ar fi, oare, cele mai potrivite cuvinte pentru descrierea unei detenţii nevinovate, a unei tinereţi frânte şi ascunse în umbra închisorilor de un regim de exterminare îndreptat împotriva elitelor intelectualităţii române? Ură, nedreptate, frustrare, teroare? N-ar fi nimic nefiresc să fie acestea. Nefirescul intervine însă atunci când, sub un condei măiestrit, amintirile care rămân după o astfel de experienţă sunt caracterizate de duioşie, prietenie, credinţă, speranţă şi, mai presus de toate şi încununându-le pe acestea, de iubire…
Am auzit pentru prima dată de doamna Aspazia Oţel Petrescu – probabil neîntâmplător – într-o noapte de vară bucovineană cu cerul coborât adânc şi luminos peste lume, pe un pridvor mângâiat de atingeri uşoare de vânt, prin vocea încărcată de emoţie a unui drag prieten, tocmai sosit dintr-o altă „haiducie” şi ducând, preţioasă comoară, cu sine o înregistrare pe reportofon. Ne povestea copleşit de personalitatea Doamnei pe care îi fusese dat să o cunoască şi să o asculte, vorbindu-ne despre dumneaei ca despre o poezie coborâtă în chip de om.
Cu nerăbdare am aşteptat să ajungă la mine înregistrarea, culegerea ei fiind într-adevăr o asemenea delectare şi bucurie, încât nu o dată m-am surprins uitând că trebuie să scriu şi ascultând cu emoţie curgerea lină a povestirii sale. Mai târziu, când cartea a apărut, adăugându-se primeia din seria de mărturii despre Părintele Arsenie, apărută la Editura Agnos, şi chemând-o pe a treia, materialul Doamnei Aspazia a rămas unul de referinţă, spre care ne întorceam mereu, simţind de fiecare dată aceeaşi emoţie.
Poate unul din paradoxurile „lucrării” într-o editură – cel puţin, pentru mine – este faptul că „nu mai apuci” să mai citeşti şi altceva. Munca de zi cu zi, încărcată de lectură, îndeamnă spre un alt mod de eliberare a minţii… Până când în mâinile mele au ajuns alte înregistrări, cutremurătoare şi ele, vorbind despre o altă viaţă călită în lupta pentru păstrarea fiinţei neamului acestuia, în faţa prigoanei roşii venite din est. De data aceasta, un Părinte firav la trup, însă cu un suflet adânc cât o biserică de sub ape, vorbea despre viaţa sa din temniţele comuniste şi despre lupta de după acestea, pentru întoarcerea spre o străveche tradiţie, singura în stare să readucă Neamul românesc la sfinţenia de altădată. Părintele Crăciun (a cărui carte stă să apară, o altă mărturie înălţată în cinstea eroilor secolului trecut) vorbea, într-una din conferinţe, despre cartea Aspaziei, „cea oţelită în Duhul răbdării prigoanei” , îndemnându-i pe tinerii ce-l ascultau să o citească şi să o urmeze în exemplul de vieţuire dăruit: „o bucovineancă ce şi-o petrecut tinereţea în păstrarea fecioriei cu multă sfinţenie. Dacă ar imita-o şi alţii, mie nu mi-ar fi ciudă…” . Reîntâlnind-o, chiar şi aşa scurt, în îndemnurile Părintelui Crăciun, am retrăit toate emoţiile acelei veri, precum şi bucuria pe care cuvintele înregistrate mi-au adus-o şi am simţit tot mai impetuos nevoia de a-i citi cartea.
Am făcut rost de ea, însă am aşezat-o departe de mine, într-un dulap, promiţându-mi că o voi citi odată ce voi fi terminat din multele „urgenţe” la care lucram. A doua zi, reînnoindu-mi promisiunea, am aşezat-o totuşi pe colţul mesei mele, „ca să-mi dea avânt”. A fost o problemă de câteva ore până am deschis-o, „doar cât să o frunzăresc”. Şi de-atunci nu am mai avut linişte, până nu am lăsat toate celelalte şi m-am cufundat în citirea uneia dintre cele mai minunate poveşti de viaţă din câte mi-a fost dat până acum să întâlnesc.
Cu un talent magic de povestitoare, doamna Aspazia te prinde de mână încă din primele rânduri şi te invită într-o călătorie prin viaţa ei, prin tinereţea ei ascunsă sub zeghe şi zăvorâtă după uşi grele, departe de lumina soarelui, depărtare care avea să o transforme într-o Albă-ca-zăpada, cu părul mult prea devreme nins şi cu pielea „ca o coală de hârtie”. Încă de la început, descriindu-şi generaţia, arată că istoria a cunoscut, de-a lungul ei, anumite momente fatidice, cu generaţii de sacrificiu, care au împărţit-o între „înainte de” şi „după ce”. O astfel de generaţie a fost şi cea a domniei sale, care a fost prinsă sub o astfel de ghilotină ce avea să despartă trecutul plin de jertfe, cunoscute sau anonime, ale poporului acestuia, prin jertfa masivă a acelei „generaţii 1948″, de ceea ce este ţara noastră astăzi.
Încărcate de farmec, ţinuturile de obârşie îndoliate ale Bucovinei de Nord, a căror durere şi înstrăinare sunt duios simbolizate de bucheţelele de viorele – flori de doliu – dăruite şefei de promoţie Aspazia, la terminarea pripită a liceului, de către elevele ce vor fi nevoite a lua drumul pribegiei, părăsindu-şi meleagurile natale şi căutând oblăduire în ţinuturile româneşti; de guleraşele albe date jos în ultima zi de cursuri, tot un semn îndoliat, şi de promisiunea ascunsă pe o tablă, sub o hartă desenată de eleve, în dar pentru diriginta lor de 1 Martie, pentru a fi găsite de cei ce vor pune stăpânire pe liceul cucerit – Cei care veţi cotropi şi liceul nostru să ştiţi că pentru noi aceasta este harta ţării noastre. O luăm astfel în sufletele noastre; de acolo nimeni nu o va putea smulge – aduc în inima cititorului dorul după o zonă pe care poate nu a cunoscut-o niciodată ca fiind parte din ţara sa (cum este cazul meu). De fapt, fiecare loc reînviat de cuvintele Aspaziei se încarcă de poezie şi de mit, devenind parcă o invitaţie pentru fiecare dintre noi să le căutăm. Vraja lor însă nu se poate lăsa descoperită decât unor ochi migdalaţi ca ai Aspaziei, care ştiu să privească frumuseţea adâncă a lucrurilor, să şi-o aducă în interiorul fiinţei şi de acolo să o reverse, îmbogăţită de propria lor frumuseţe, celor dornici să le-asculte.
Sub pana ei, la fel de fascinantă devine zona Sebeşului, care la începutul anului 1948 le dăruieşte locuitorilor ei semne de rău augur, ascunse şi ele însă în frumuseţi inaccesibile ochiului neiniţiat. La fel şi Clujul, oraş al studenţiei ei, dar şi al condamnării la ani grei de temniţă şi mai grea, pe care avea să-i împlinească întregi, pentru ca eliberarea să nu-i aducă nimic altceva decât o înnoită sentinţă.
Deşi s-a ascuns când au început arestările printre studenţi, Aspazia nu a plecat mai departe de casa părintească, iar fuga spre pădure, la venirea celor însărcinaţi cu arestarea ei, s-a oprit brusc, aproape de limanul şi ascunzişul oferit de pădurea şi munţii care au adăpostit „rezistenţa anti-comunistă”, la auzul unei împuşcături şi la gândul suferinţei pe care atât moartea, cât şi dispariţia ei ar provoca-o în sufletele părinţilor şi mai ales în cel al mamei bolnave de inimă. Anchetele pline de brutalitate i-au arătat repede în ce fel se desfăşoară „justiţia comunistă”, iar procesul, desfăşurat în săptămâna Patimilor a anului 1948, nu a făcut decât să confirme ceea ce simţiseră deja în anchete.
Primul „popas” în lungul pelerinaj în închisorile comuniste a fost Mislea, închisoarea de femei de unde aveau să-i rămână cele mai frumoase amintiri şi unde şi-a format o adevărată familie spirituală, încărcată de iubire şi jertfă de sine, în care nu arareori au cuprins şi pe cele însărcinate cu supravegherea şi, nu de puţine ori, cu chinuirea lor.
Închisoarea Mislea din poveştile Aspaziei devine şi ea un tărâm feeric din care, paradoxal, nu temerile, teroarea, frigul şi foamea ies în evidenţă, cât prietenia, dragostea şi bucuria oferită de succedarea anotimpurilor. Deţinutele au căutat să-şi facă viaţa cât mai plăcută şi mai suportabilă – la primul Crăciun, au pus în scenă o mică piesă, la care au fost invitate şi „tovarăşele” din conducerea închisorii. Rolul principal, jucat de o deţinută cu obraji arzând de febră, a impresionat-o pe „nemiloasa” directoare a închisorii, încât, după scenetă, i-a dat Aspaziei nişte medicamente cu care să-i aline aceleia suferinţele.
De fapt, din prima parte a relatării despre detenţie, figura directoarei, poreclită Diri, iese în evidenţă, plină de contraste şi fascinantă tocmai din această cauză. Sunt numeroase scenele în care îşi arată omenia faţă de deţinutele pe care fie le apără, fie le răsplăteşte cu bomboane pentru o ie pe care i-au dăruit-o, acestea culminând cu lacrimile ei, dăruite Aspaziei, împreună cu mărturisirea durerii de a-ţi vedea zdrobit sub minciună idealul căruia i te-ai dăruit cu toată convingerea. Femeie inteligentă, Diri nu putea să nu observe câtă înşelătorie ascundea aplicarea doctrinei comuniste, suferind întemniţarea unor persoane cu suflet nobil, cum au fost cele din lotul Aspaziei, ca pe o înfrângere personală. Printre ţipete şi palme, gesturile ei de omenie se clădesc în sufletele deţinutelor într-atât, încât Aspazia trăieşte o groază imensă în faţa perspectivei că ar putea vreodată să fie chemată de acuzare într-un proces ce părea s-o pândească pe Diri. Cu rugăciuni şi multă credinţă, acesta nu este dus la îndeplinire, directoarea fiind doar demisă din funcţie, sub acuzaţia de a fi sprijinit legionarele, lăsându-se manipulată de acestea.
În orice caz, perioada în care fetele au lucrat în ateliere, brodând adevărate minuni, ţinând concursuri (între „ii” şi „oase”, atelierul de articole româneşti şi cel de artă decorativă), în care se lăsa antrenată şi administraţia închisorii, susţinând una sau alta din tabere, putând să-şi aleagă unde doreau locul de muncă, reuşind să respecte termenele şi să „nască” produse frumoase şi de mare calitate, a fost, fără îndoială, cea mai luminoasă din cele pe care Aspazia avea să le cunoască în închisoare. Nu a fost însă de lungă durată. Valurile de noi deţinute aduceau tot mai multe informatoare, degradarea umană, în faţa promisiunii unei scrisori sau a unui pachet în plus, se făcea tot mai des remarcată. Izolarea devenise aproape obişnuinţă, la fel ca şi perioada petrecută în „secţiile închise”, unde nu li se permitea să muncească şi unde orele se scurgeau încet, într-o monotonie menită să aducă la disperare pe oricine. Totuşi, deţinutele, găseau puterea de a cânta, de a juca uneori, de a se ruga, de a învăţa poezii şi rugăciuni pe de rost. Uneori, de a-şi confecţiona torturi din pesmet, pentru a marca ziua uneia sau a alteia dintre ele. Reuşeau să sărbătorească Crăciunul, Săptămâna Patimilor, cântând Prohodul şi reproducând aproape în întregime Evangheliile ce se citesc în biserici în ziua Joii Mari, bucurându-se apoi de Învierea Mântuitorului. Serbarea acestor zile sfinte, cu toate riscurile pe care le presupunea, precum şi jertfa primită de fete fără cârtire le-a dăruit o trăire pe care noi, cei ce ne bucurăm de libertate, cu greu am putea-o cunoaşte. Aspazia se gândeşte, în apropierea unui Crăciun pe care-l aştepta în izolatorul neîncălzit, în care era aproape să degere, ce binecuvântare trebuie să fi fost răsuflarea caldă a vitelor peste Pruncul Sfânt abia născut. La fel, se întreabă cât de mare trebuie să fi fost teama Maicii Sfinte, simţind că i-a sosit sorocul naşterii, în faţa uşilor ce refuzau să se deschidă, spre a le da loc de adăpostire. Iar Învierea cu adevărat doar ei au învăţat a o trăi în plinătatea ei, pentru că doar ei au urcat, într-un mod cu totul aparte, Golgota Răstignirii împreună cu Hristos, crezând fierbinte în Învierea ce îi va aştepta la capăt de drum.
În vremea secţiilor închise, apoi şi la celelalte închisori, unde nu mai aveau să fie împreună, deţinutele au căutat şi au găsit mijloace de a subjuga timpul, de a nu le face asupritorilor lor bucuria pe care ei o aşteptau – de a le vedea odată murind. Înscenând procese literare, jucând jocuri pline de haz, căutând cu înfocare „noi moduri de a încălca regulamentul”, acestea au reuşit să supravieţuiască şi, fără îndoială, să iasă mult îmbogăţite după această experienţă care le-a învăţat ce înseamnă demnitatea, prietenia, dragostea, jertfa. Au învăţat să se jertfească nu doar una pentru alta, ci şi pentru aceia dintre călăi care îşi aduceau câteodată aminte să zâmbească. Au învăţat să cadă, plângând, în genunchi spre rugăciune pentru o gardiancă ce îşi risca slujba şi libertatea, ascunzându-le un măr sub pernă, spre a le face mai uşor de îndurat chinul.
Acesta cred că este unul din marile merite ale acestei cărţi. Peste fiarele cu chip de om, Aspazia trece uşor – nu are rânduri prea multe de pierdut cu ele. Din rândurile câştigate, se conturează chipuri de oameni îndoctrinaţi de comunism, dar care nu şi-au pierdut ultima fărâmă de omenie. Oameni care simt milă pentru ele, oameni care le admiră – un medic neputincios în faţa bolii grave a uneia dintre deţinute, îi spune unui superior, care aflase despre boala ei şi, aflat într-o inspecţie, o găseşte sănătoasă şi plină de vlagă, să le întrebe pe colegele ei de celulă cum de s-a vindecat -, oameni care muşamalizează gesturile lor „neregulamentare”, scârbiţi fiind şi ei de mizeria trădării în care comunismul a împins oameni „ahtiaţi după un grad pe umăr”.
Cartea Aspaziei este o serenadă cântată unei tinereţi pierdute – ba nu, câştigate, între ziduri groase, la umbra odihnitoare a Mântuitorului. Gingăşia cu care îşi povesteşte trăirile, modul absolut vrăjit în care prezintă răul îndurat fără ranchiună; ba mai mult, cu înţelegere, iertare şi iubire, fac din volumul Doamne, strigat-am o poveste de viaţă, necesară pentru a ne învăţa să deschidem ochii, să ne bucurăm de fiecare clipă pe care o trăim, de orice adiere de vânt sau aromă de floare. O carte despre închisoare, încărcată de o poezie caldă, darul nobleţei Aspaziei pentru cei care vor să (re)înveţe să-şi păstreze tinereţea.
Raluca Toderel
