Fragment preluat din volumul 77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

Într-o biserică din Iaşi, după Sf. Liturghie, are loc un concert duhovnicesc, susţinut de nume de vază, sonore, ale cântării bisericeşti. Sfântul locaş răsună de intensitatea, ritmul şi aplombul cântării.
in mulţime, fin analist al momentului, cineva face remarca:
Ce să mai spun? Atât de frumos şi de melodios au cântat, că dintr-o dată i-am văzut şi pe sfinţi, din icoane cum băteau din picioare, încercând să ţină ritmul!

Volum de convorbiri realizat de Romeo Petraşciuc
Prefaţă, Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor se vrea, în primul rând, o mărturie-reper a unor adevăruri, a unor trăiri de echipă care, coagulate, dau fizionomia unei personalităţi duhovniceşti cu totul providenţiale: Părintele Arsenie Boca.
Toţi cei cuprinşi în această carte – oameni care i-au fost apropiaţi şi care l-au căutat cu vreme şi fără de vreme – se recunosc pe sine doar în măsura în care îşi revendică dependenţa de Dumnezeu prin acest „Sfânt al Ardealului”, în fapt, al întregului Neam românesc. De aceea, istorisirile lor au vocaţia unor apoftegme-crucix, ce cheamă la recurs de sens, de valorizare.
Sunt mulţi cei care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca. Însă extrem de puţini care s-au şi întâlnit, efectiv, cu Sfinţia Sa. Cu duhul său, cu felul său de vieţuire, cu lumina izvorâtă din tâmplă de Prislop…
Pentru toţi cei care se află în căutarea Părintelui Arsenie, această carte poate fi încă un reper spre întâlnirea cu Sfinţia Sa…

Romeo Petraşciuc 

Cartea continuă seria de mărturii iniţiată de Editura Agnos (alături de volumele: Pr. Arsenie Boca. Sfântul Ardealului şi Pr. Arsenie Boca. Fost-a om trimis de Dumnezeu) şi vine cu o nouă colecţie de convorbiri cu o parte din cei care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie şi dau mărturie despre cât bine le-a făcut lor Dumnezeu, prin acest Sfânt al Ardealului şi al întregului Neam românesc…

Părintele Arsenie Boca, Stareţul Bucuriei şi Iertării 

Aşa a rânduit Dumnezeu ca, în timp ce se pregătea de tipar cartea aceasta, a distinsului meu prieten Romeo Petraşciuc, jurnalist şi teolog cu aplecare spre fenomenul Arsenie Boca (mai ales sub chipul acesta al mărturiei-interviu), un alt Părinte de marcă al Ortodoxiei, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, să fie prezent în lectura românească duhovnicească printr-o nouă traducere, în seria „Tâlcuiri şi cateheze”, şi anume cu volumul Cuvânt despre ascultare şi priveghere . Las la o parte similitudinile de viaţă ale Părinţilor acestora cu adevărat duhovniceşti şi faptul că au născut şi menţinut o trezire duhovnicească memorabilă în tinerii ţărilor lor, că au folosit forţa cuvântului duhovnicesc în mărturia lor profetică, că au coagulat comunităţi monahale cu totul remarcabile, că au înscris mănăstirile lor de suflet (Ormilia şi Prislop) pe hărţi ale pelerinajului ortodox universal, că nu se mai poate vorbi despre spiritualitatea Bisericii lor naţionale fără aportul lor duhovnicesc. Reţin doar, prefaţă la o carte cu un titlul bogat în semnificaţia restaurării sufletului omului contemporan, Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor, că cei doi Stareţi au lucrat şi trăit mărturia lor în umbra de lumină a Duhului Sfânt, ţintind la mântuirea lor şi a aproapelui nu după vreo reţetă duhovnicească sau dicteu tipiconal, ci după regula de har a Bisericii, trupul cel Viu al Mântuitorului.
Relaţia cea mai amplă pe care o remarci citind lucrările ori despre lucrurile săvârşite de cei doi minunaţi Părinţi este construcţia unui realism duhovnicesc viu, cordial şi ziditor, axat pe valorile unui stăreţism activ, care depăşeşte obştea monahală spre oamenii de rând, care devin monahi după râvnă şi cultură, chiar dacă nu şi după obştească aşezare. Dincolo de construcţia unui limbaj neo-filocalic, descoperi un stil de viaţă în Hristos care mută mănăstirea în apartamentul de bloc ori în casa de la ţară, o pastorală transmisibilă dintr-un ethos monahal într-unul larg, adresat laicilor râvnitori fără excese. Mută valorile desăvârşirii monahale în standardul normalităţii creştine, parte integrantă a rodirii Evangheliei în mijlocul poporului credincios ori ba. Mărturisitori ai Evangheliei în contexte sociale atinse de epoca post-belică, cu toate greutăţile sale, şi sub efuziuni politice atinse de comunism ori agravate constant de socialism (cazul României), Părinţii Emilianos şi Arsenie rămân comparabili în ieşirea lor din insularul limbajului de serviciu, determinând un limbaj duhovnicesc viu, salvator demnităţii teologale a vremii.
Cu un limbaj simplu şi direct, Avva Arsenie a descoperit intervievaţilor prezentaţi în acest volum, şi în cele care constituie deja tezaurul de mărturie arseniană a zilelor noastre, voia lui Dumnezeu: fără fasoane, fără duplicităţi duhovniceşti, fără încurajări false. Veţi remarca, fie că e vorba de minunatele interlocutoare Zoe Daian (un glas cu infuziuni copilăreşti), ori maica preoteasă Emilia Şpan (cu mărturii ferme, pe viaţă şi pe moarte), ori Livia Trâmbiţaş din Pojorta, fie că reţineţi cuvintele bărbaţilor-monah, preot ori mirean, discursul Părintelui Arsenie este unul viu, atât de viu încât şi atunci când îl rostesc ei te cutremuri, cauţi să înţelegi şi să schimbi ceva, spre mai bine. Este frisonul de duh pe care îl descoperă sufletului doritor de Dumnezeu lucrarea mântuitoare a Duhovnicului în lume, constanta descoperire a Mântuitorului Hristos drept Domn şi Dumnezeu, fără de care nu există Împărăţie şi mântuire.
Îndemnul consemnat de titlul cărţii acesteia mărturisitoare, Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor, nu e nicidecum un îndemn la a lăsa jos garda lucrării duhovniceşti, ci un îndemn la o lucrare însoţită de iubire, de îngăduinţă nădăjduitoare. Cred că, până astăzi, cei care urcă pe culmea înflorită de Har a Prislopului caută o astfel de mângâiere. Este limpede că Dumnezeu, la vremea prigoanei comuniste, fiecărui profil de căutător în credinţă a Căii Sale a dăruit un profil de duhovnic. Nici unul mai mare decât altul, ci egali cu Harul care ţinea o ţară la vremuri de crucificare. Pe schelele Drăgăneştiului, ca pe un diafan amvon, Părintele Arsenie picta în fraze picturale limpezi un mesaj de credinţă cel puţin la fel de catehumenal precum predicile Stareţilor Moldovei ori bucuroasa propovăduire a celuilalt Arsenie, de la malul Mării Negre. Iconografia sa, plină de sens în toate contextele de viaţă, nu suportă tipizare tocmai pentru că nu ţine de tipizare, scoţând pe furnirul zidului developarea cuvintelor unor conţinuturi mistice şi ascetice deopotrivă. Profetic şi sincer cu poporul, Părintele Arsenie Boca rămâne o taină, oricât de mult ne-am apleca asupra sa. Bucuria cunoaşterii lui personale, dublată de un frison de frică la care toţi intervievaţii fac apel, este dublată de bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu. În încercarea de a surprinde câteva caracteristici simple, fără de care nici Sfântul Duh, nici cugetul Stareţului, nici viaţa ucenicului conformă cu cea a Stareţului nu pot să cultive personalitatea creştinului, monahului în principal, Părintele Emilianos consemnează tocmai linia de forţă, conservată în titlul iscusit ales de Romeo Petraşciuc: „Primul lucru este bucuria noastră înaintea Domnului. Bucuria exprimă recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu, pentru că niciun om nu poate spune că nu este privit neîncetat de Dumnezeu, că nu este inundat de darurile Lui. Aşadar, atunci când nu mă bucur, înseamnă că sunt lipsit de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Bucuria este îngrăşarea pământului, aşa încât sămânţa să se poată prinde şi să încolţească. Altfel, nu va odrăsli decât neghină. Bucuria ne este răpită de ideologia noastră, aspiraţiile noastre, amestecarea în problemele străine de noi, tulburarea legăturii noastre cu Stareţul. De asemenea, patimile noastre ne răpesc şi ele bucuria. Se poate însă ca cineva să fie pătimaş, dar să-şi fi încredinţat patimile lui Dumnezeu. Atunci nu mai are nicio urmă de întristare, are o nădejde. În general, bucuria noastră ne este răpită atunci când intră ego-ul în viaţa noastră. Lipsa bucuriei este un element patologic al omului, o închidere de bunăvoie în sine însuşi, şi, orice ar vrea să facă, n-o să-i reuşească. Mai întâi, trebuie să-şi curăţească grădina sa, să vadă ce se petrece de nu-i bucuros. După aceea, să urmărească îmbucurarea sinelui său şi apoi pacea cu Dumnezeu să ia locul bucuriei ”. Tot acest parcurs terapeutic îl poţi remarca la toţi aceia care au dezvoltat o relaţie de viaţă şi moarte cu Avva Arsenie. Nu-i greu să distingi, astfel, în terapia şi practica pastoral duhovnicească a Părintelui Arsenie, emularea gândirii sale pe aceea filocalică şi neo-patristică a profundului duhovnic ortodox din toate arealulrile rezistenţei la lume, la diavol, la tot felul de nimicuri.
Urmând Părintelui Arsenie Boca, descoperi că Dumnezeu i-a dat o obşte de ascultători mult mai mare după trecerea la Cer decât în vremea stării lui printre muritori. Constaţi astfel, cu mare bucurie, că Familia Părintelui este una de Stareţ, cel puţin la modul creionat de celălat mare Avvă, Emilianos Simonopetritul. Fundamentul athonit al gândirii Părinţilor amintiţi trece, fragil, în bucuria noastră. Ca unul ce m-am bucurat de lumina Prislopului şi de Lucirea de Har a Ormiliei din crângul cu măslini, cred şi mărturisesc: minunea Ortodoxiei stă în unitatea de Duh Sfânt a Stareţilor ei.
Să ne bucurăm, dar, de Ortodoxia Bisericii noastre!

Pr. Constantin NECULA 

Cuprins
Părintele Arsenie Boca, Stareţul Bucuriei şi Iertării
Amintiri dintr-o copilărie cu oameni (şi) sfinţi. De vorbă cu nepoata Părintelui Arsenie Boca (Zoe Daian)
“Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor…” (Pr. Ghelasie Ţepeş)
“Părinte, ajută-mă, că nu mai pot!…” (Emilia Şpan)
“Cu dragostea şi smerenia te mântuieşti” (Gheorghe Morar)
“Tot timpul îl simt pe Părintele aproape!…” (Maria Nistor) “Vezi, mă, că n-ai murit? Şi n-ai să mori!… N-ai să mori!” (Pr. Romul Poparad)
Mărturii din Pojorta 

Fragment preluat din volumul 77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

Un părinte, după vreo cinci ani de când venise în parohie, văzând că se tot împuţinează serviciile religioase şi, implicit, şi resursele nevoinţelor sale duhovniceşti – şi, într-o oarecare măsură, şi materiale, fie vorba între noi -, anunţă că de hramul bisericii are să facă un bilanţ al activităţii sale şi, desigur, al comunităţii, în ansamblul ei.
În ziua sortită, după săvârşirea Sfintei Liturghii, părintele, cu glas domol şi sacadat, iese în faţa credincioşilor şi începe să le bine-vestească:
Dragii mei fii şi fiice! Sunt cu voi de câţiva ani de împreună-lucrare în ogorul Evangheliei. Au fost momente frumoase, multe dintre ele. Altele au fost grele, atât pentru obştea noastră, cât şi pentru unii dintre noi. Însă, cu ajutorul Domnului, am încercat să le facem faţă la toate. Acum însă, la momentul bilanţului, mă simt obligat, în faţa lui Dumnezeu şi înaintea dumneavoastră, să vă mărturisesc, cu frică şi cu cutremur, ce am constatat eu în cei câţiva ani de când suntem împreună.
Din experienţa mea cu voi şi ca preot în acest sat, cu durere trebuie să vă spun că mi-am dat seama, destul de curând, că voi nu vă mai iubiţi. Nu există iubire între voi, a unora faţă de ceilalţi. Dovadă? În anul ce a trecut nu am avut decât o singură cununie! Deci, dacă nu vă iubiţi, desigur că şi cununiile au scăzut îngrijorător de mult.
Însă aceasta nu e tot… Mi-am dat seama că nu doar nu vă iubiţi la modul acesta frumos, binecuvântat, în care să vă doriţi întemeierea unei familii. Ci, mai mult, nici măcar de iubire pur fizică, pământească, nu mai poate fi vorba între voi, pentru că a trecut o amar de vreme de când nu am mai avut nici un botez!
Şi, ca şi cum acestea nu ar fi de ajuns şi suficient de grav, am sesizat cu extremă îngrijorare că, dacă voi nu vă mai iubiţi între voi, nici Dumnezeu nu vă mai iubeşte! Anul acesta, nu am avut nicio înmormântare…

Pr. Ioan Sabău (Foltu, Alba)

 Părintele Ioan Sabău (Foltu, Hunedoara) este unul din mărturisitorii temniţelor comuniste, cu slujire exemplară în păstorirea sufletelor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Peste zece ani de temniţă grea, cu tot atâtea binecuvântări şi biruinţe, au făcut din părintele Sabău pildă de credinţă şi chip luminos în Biserica măririi lui Hristos.
La început de preoţie, plin de râvnă şi zel, aude de Părintele Arsenie Boca şi, de atunci, îi va rămâne mereu aproape, preţuindu-l cu aleasă consideraţie şi devotament.
L-am găsit pe Părintele Sabău într-o după-amiază frumoasă de vară, la Sfinţia Sa, la Foltu, împovărat de greutatea duioasă şi liniştitoare a celor peste 90 de ani, şi l-am rugat să ne spună câte ceva despre Părintele Arsenie Boca.

Oameni buni, închideţi ploaierele alea, că nu plouă peste noi! 

Pe Părintele Arsenie Boca l-am cunoscut, cred, prin anii `40. Eram preot la Vinerea. El era atunci la Sâmbăta de Sus. Şi se făcea acolo, la Sâmbăta, cu prilejul praznicului Izvorul Tămăduirii, o mare manifestare. Şi am fost acolo, la serbare, unde l-am văzut prima dată pe Părintele Arsenie manifestându-se cu puterea lui de înainte văzător. Se făcuse deja vâlvă că este văzător şi făcător de minuni. Şi vine o femeie cu un copil handicapat în braţe. Când a văzut-o, Părintele i-a zis: “Femeie, vezi, pe copilul ăsta l-ai zămislit în noaptea de Paşti, aşa-i?” “Aşa-i, Părinte!”, a zis femeia. “Vezi cum lucrează Dumnezeu? Acum trebuie să faci rugăciune multă şi post ca să putem face ceva, să-l putem întrema…”
Era un timp cam ploios. Oamenii şi-au deschis umbrelele, şi-au pus câte ceva pe cap. “Oameni buni” – le-a zis Părintele -, “închideţi ploaierele alea, că nu plouă peste noi”! Deranjau, cu zgomotele şi mişcările lor, predica. Şi a continuat Părintele: “Închideţi ploaierele, căci cât vorbesc eu, aici nu plouă, dar după ce termin, să vedeţi ce ploaie vine!” Şi, într-adevăr, după ce a terminat el de vorbit, a venit o ploaie, de ne-a împrăştiat pe toţi!
La Prislop, nu am fost la el. Asta a fost o greşeală a noastră, a tuturor, a celor care l-am cunoscut şi pe care ne-au arestat odată cu el. Securitatea a folosit mijloace diabolice printre noi, ca să nu ne întâlnim după puşcărie. Eu eram în relaţii destul de intime cu el şi cu un coleg de-al lui, mai cu seamă, coleg de la Sibiu. Şi mi-era frică să mă duc la el, să nu-i fac rău prin venirea mea. Nici maica Zamfira nu prea lăsa lumea să-l caute. Le zicea de fiecare dată: Pe cine căutaţi? Ce, n-aveţi popă? Îi scotea din mănăstire, nu-i lăsa!… Ea şi-a luat angajamentul că, atâta vreme cât va sta Părintele Arsenie sub observaţia ei, îl va scuti de a lua contact cu poporul. Asta era nenorocirea. Totuşi l-a mai căutat lumea, pe la Drăgănescu şi pe unde mai mergea…
Mi-aduc aminte, tot aşa, de o scenă… S-a dus o femeie care rămăsese gravidă, iar soţul a fost arestat, prin `48. S-o dus să-l întrebe pe Părinte ce să facă. Mai avea trei copii. Copiii ceilalţi erau deja mari. “Părinte – i-a spus ea -, ce să mai fac cu ăsta în pântece? Mi-am pus gând să-l pierd, să-l avortez… Pentru că nu reuşesc să-l cresc. De când a plecat soţul meu, sunt nenorocită!…” Şi-i zice Părintele: “Femeie, lasă-l, că ăsta va sluji pe Dumnezeu cândva!” Copilul acela este părintele Avramescu, din America. A făcut furori acolo, în America. A construit o catedrală mare, ca în Bucureşti, cu mulţi credincioşi…
Am avut şi eu o nepoată. Şi-a luat de bărbat, oarecum, o rudă. Şi preotul nostru, trecut de la uniţi la ortodocşi, după câteva săptămâni de cursuri, fără şcoală, le-o dat dezlegare. Nepoata asta a născut un copil debil, handicapat. Până la 7 ani, a stat tot în leagăn. Numai cu lapte-l hrănea. S-o dus şi ea la Părintele Arsenie. Când i-o văzut, Părintele le-a zis: “Măi, vezi ce-nseamnă dacă v-aţi luat neamuri! Voi v-aţi luat rude.” “Da – au recunoscut ei -, ne-am luat rude… Asta e!” Eu numai atunci am aflat. M-am dus la vlădicul Andrei şi am făcut o dispensă – pentru că Biserica avea dreptul să dea dispensă, din gradul VI de rudenie -, o dispensă retroactivă şi a murit copilul acela. Altfel, avea de suferit toată viaţa.

Fragment preluat din volumul Părintele Arsenie Boca. “Sfântul Ardealului”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

Fragment extras din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor“, Ed. Agnos, Sibiu, 2012.

Mitropolitul Nicolae Colan este invitat de colegii săi de şcoală – generaţie care împlinea un frumos număr de ani -, la o reuniune aniversară. Amintiri, nostalgii, momente frumoase, rememorate de fiecare în parte… O întâlnire cu totul emoţionantă, între oameni care nu se mai văzuseră, unii cu alţii, poate şi de câteva zeci de ani de zile.
Între arhiereul de vrednică pomenire, şi unul dintre colegii de şcoală, are loc următorul dialog:
– Tu pe unde mai eşti, măi, Niculăiţă?, i se adresează colegul mitropolitului transilvănean.
– Vlădică la Sibiu, îi răspunde acesta.
– Măi, Niculăiţă, măi, tu ai fost al dracului de mic. Însă acum, chiar te-ai ajuns!…

Fragment extras din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

După un drum lung şi o conferinţă epuizantă, Părintele Teofil Părăian răspunde la întrebările celor din sală. După vreo două ore, văzând că întrebările nu se mai termină, Părintele se uită către organizator şi, cu felul său mucalit, îi spune: „Dragă, eu m-am cam plictisit. Hai să plecăm acasă…” 

Fragment extras din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

Se povesteşte – o întâmplare cu paternitate indecisă, deoarece o regăsim şi în alte spaţii spirituale – despre un preot (în cazul nostru), care avea din belşug darul de a nu mai termina predica. Adică era atât de hăruit cu darul de a predica, încât numai nu reuşea să fie concis, ca timp alocat predicii, în limite cât de cât normale. Mereu, când începea să ţină câte un cuvânt de învăţătură, uita să mai şi termine. Astfel, ore în şir, credincioşii trebuiau să îndure un discurs nu doar lung, însă şi extrem de fad, de plictisitor.
Aşa se face că, într-una din astfel de situaţii, după Sfânta Liturghie, părintele îşi începu, plin de zel şi voioşie, predica. Trecu o oră, trecură două, părintele era în plină desfăşurare. Câţiva credincioşi din biserică începură să murmure, alţii se uitau tot mai disperat la ceas… Mai mult, câteva băbuţe – care oricum, surde fiind, nu auzeau nimic – începură să bodogănească destul de vehement, că vor pierde şi de această dată serialul preferat… O ceată de copii, evadată ceva mai devreme din biserică, se sparse degrabă, care încotro către părinţi, tânguindu-se de foame. Părintele, plin de vervă, se îndârjea să îşi continue predica, bucuros nevoie mare că şi de data aceasta are el ce le spune credincioşilor.
După vreo trei-patru ore, în care părintele nici nu părea să aibă de gând să pună punct cuvântului său de îndestulată învăţătură, câţiva cârcotaşi mai în vârstă, ceva mai îndrăzneţi, de undeva din spate, au complotat să îl lase pe părintele vorbind, iar ei să îşi vadă de treaba lor, îndreptându-se fiecare pe la casa cui îl are… După ei, de undeva din faţă, se mai desprinse un grup de tineri, urmându-le – aşa cum le stă bine unor tineri cumsecade – exemplul. Părinţii unora dintre ei, încercând să mimeze îngrijorarea pentru indispoziţia copiilor lor, ţâşniră imediat după ei, pierzându-se apoi pe uliţele satului. Rând pe rând, în decurs de vreo jumătate de oră, mulţimea credincioşilor, sub un pretext sau altul, şoptit sau scrâşnit, rând pe rând, tuturor sfinţilor pictaţi şi nepictaţi din biserică, se îndreptă grăbită dinspre spre casă.
Părintele îşi continua cu înverşunare predica… Puţin intimidat, dascălul se furişă prin uşa laterală a bisericii, zbughind-o şi el spre ai săi, care îl aşteptau cu nerăbdare acasă. În biserica pustie de acum, doar crâsnicul îşi mai făcea de lucru, adunând câte o lumânare arsă pe trei sferturi, mai îndreptând câte un ştergar pe la icoane, mai ştergând praful de pe câte o candelă…
După o vreme, văzând că părintele nu are nici gând să termine, apropiindu-se hotărât de el, crâsnicul îi şopti sfios, însă hotărât: „Ştiţi, părinte… Cheia e aici, lângă icoane Mântuitorului. Când terminaţi, vă rog frumos, închideţi Sfinţia Voastră biserica…”

Volumul 77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor se poate cumpăra de aici

Fragment extras din volumul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

În vârstă de 94 de ani, după 14 ani de temniţă grea, Părintele Arsenie Papacioc se pregăteşte de o grea operaţie. Doctorii, din cauza vârstei şi a complexităţii operaţiei, se tem să îl anestezieze, pregătindu-l pentru intervenţia chirurgicală. Văzându-i cum se eschivează, Părintele le spune: „Domnilor doctori, cred că puneţi greşit problema. De ce vă uitaţi la datele din buletin? De ce nu vă uitaţi la mine? De băut, nu am băut niciodată. De fumat, nu am fumat niciodată. Nici femeie nu am cunoscut la viaţa mea. Nu aveţi de ce vă teme. Am însă eu o singură condiţie: să nu fie bisturiul… ruginit. Dumneavoastră vă faceţi partea dumneavoastră, iar eu pe a mea”.

Volumul poate fi cumpărat de aici 

Fragment extras din vomulul “77 întâmplări nostime din viaţa Părinţilor”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

Într-o bucuroasă dimineaţă de mai, în chilia sa plină de lumină, m-am văzut pentru ceva vreme cu Părintele Arsenie Papacioc. Între altele, mi-a povestit atunci două episoade ale vieţii sale de o sfătoasă savoare.
În vremea puşcăriei sale, în repetate rânduri Părintele Arsenie e ridicat de caralii şi bătut îngrozitor pentru a-l determina să-şi renege încredinţările sale religioase şi să afirme, efectiv, că nu există Dumnezeu. Într-unul din aceste momente, Părintele începe să râdă cu o poftă extraordinară, de o ostentaţie rară. Iritat la culme, unul din gardieni îl întreabă de ce râde şi, pentru a-şi arăta proverbiala inteligenţă în gestionarea situaţiilor conflictuale, îi propune să îi destăinuiască motivul acestei bune dispoziţii…, pentru a râde amândoi. La care Părintele Arsenie îi răspunde: „Bine, spun ca tine, că nu există Dumnezeu. Însă ţine seama de un lucru: dacă Dumnezeu există, ne-am ars amândoi!”

Volumul poate fi cumpărat de aici

Interviu cu Pr. Teofil Paraian

Fragment preluat din volumul Părintele Arsenie Boca. “Sfântul Ardealului”, Ed. Agnos, Sibiu, 2012

Pe Pr. Teofil Părăian, duhovnicul bucuriei de la Mănăstirea Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus), l-am întâlnit acum câţiva ani, în inima chiliei sale, adiind a rugăciune şi prescură de cuminecătură. Între altele, la acea vreme, l-am rugat să ne spună şi un cuvânt despre Părintele Arsenie Boca.
Preacuvioase Părinte Teofil, v-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre Părintele Arsenie Boca. Aşa cum l-aţi cunoscut…

L-am întâlnit pentru prima dată pe părintele Arsenie în 1942, aici, la mănăstire. Am venit eu aici, iar părintele avea deja trei ani în mănăstirea de la Sâmbăta. Părintele Arsenie a făcut teologia la Sibiu, şi, apoi, a făcut Şcoala de Belle-Arte, de arte vizuale – sculptură şi pictură – la Bucureşti, cu bursă de la mitropolitul Nicolae Bălan. Şi, după aceea, cu cultura câtă o avut-o, cu înzestrarea pe care a avut-o – pentru că părintele, de fapt, a fost un om de excepţie prin structura lui -, cu toate acestea a venit aici, la mănăstire, şi a făcut treabă foarte bună, până în anul 1948, când s-a mutat la Prislop din ascultarea faţă de mitropolitul Nicolae Bălan. Adică mitropolitul Nicolae Bălan, într-un fel, a vrut să scape de el. Mitropolitul Bălan a vrut să scape de părintele Arsenie şi a găsit modalitatea aceasta să-l mute la o altă mănăstire. Şi l-a mutat. Bineînţeles că motivul oficial a fost organizarea mănăstirii de la Prislop. Şi părintele a rămas acolo 11 ani.
Între timp, a fost şi la Canal vreun an, când se făcea Canalul Dunăre – Marea Neagră, care nu s-o mai terminat… În 1959, a trebuit să plece din mănăstire. A plecat, izgonit fiind de Departamentul Cultelor, prin Episcopie. Episcopia de la Arad l-a scos propriu-zis din mănăstire. Ăia de la Guvern şi de la Departament au ieşit basma curată: Noi n-am avut nimic cu părintele Arsenie. Cine v-a spus aşa ceva? Nu noi, Episcopia de la Arad! Adevărul însă acesta este: cei de la Departament au făcut presiune ca să plece părintele, şi ăştia de la Episcopie le-au făcut jocul. Ei bine, părintele, din 1959 şi până la moarte, n-o mai slujit şi n-o mai slujit pentru că nu o avut dreptul să slujească. Părintele nu a avut nimic rău în activitatea lui, nu a avut pete. Totuşi, cred că ceva a avut nefiresc: nu s-a zbătut ca totuşi să aibă dreptul să slujească – măcar mai târziu, dacă nu atunci, când era chestiunea proaspătă… Între timp, a murit şi episcopul care l-a scos din mănăstire, Andrei, şi a venit altul după el, episcopul Teoctist. După aceea, a venit alt episcop, Visarion. Cred că părintele nu s-a interesat destul ca să poată primi dreptul să slujească. Deci el în ultimii treizeci de ani din viaţă nu a mai slujit…

Până la moarte?

Până la moarte! Că, după aceea…
Însă părintele Arsenie a fost un om de excepţie! Dragă, eu n-am scris anume despre Părintele decât într-o carte intitulată Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscut. Acolo am scris şi despre părintele – mărturii mai multe, şi pozitive şi negative, că toţi oamenii au avut şi lucruri negative.

Din cele negative?

De exemplu, sunt nişte lucruri de care era bine poate să nu se ocupe. Chestiuni matrimoniale – să te căsătoreşti sau să nu te căsătoreşti cu ăla -, nişte lucruri în care poate nu ar fi trebuit să se bage el, şi totuşi s-a băgat.

V-aţi apropiat de tânăr de Biserică. Ce v-a făcut pe dumneavoastră să vă apropiaţi de ea?

Măi, eu cred că faptul că n-am avut ce face altceva. Aşa cred eu că a fost conjunctura. Eu m-am trezit în Biserică, m-am dus cu părinţii la biserică, am avut o vocaţie oarecare pentru chestiuni de felul acesta. Altceva n-aveam ce face… Nu pot zice că am renunţat la ceva pentru Biserică. N-am renunţat la nimic, ci am mers pe calea asta. Şi calea călugăriei, tot aşa. Am ales-o tot pentru că nu am avut ce face altceva, să zicem, mai bun. Şi totuşi mi-a plăcut! Eu, întotdeauna când am avut posibilitatea să aud despre un călugăr, m-am bucurat. Întotdeauna mi-a plăcut lucrul ăsta, întotdeauna m-am interesat. Voiam să ştiu ce face un călugăr, ce gândeşte, ce vorbeşte, ce mănâncă. Toate astea aş fi vrut să le ştiu şi să le am în vedere.
Când aveam 13 ani şi jumătate, am venit la mănăstire, să mă fac călugăr. Bineînţeles că nu am rămas, că au fost oamenii mai cuminţi ca mine, nu m-au păstrat ca pe un neisprăvit aici, să mă facă călugăr. Dar să ştii că mitropolitul Nicolae Bălan – nu ştiu dacă ţi-a mai spus sau dacă îţi va mai spune cineva lucrul acesta – a avut o concepţie extraordinară despre călugărie. El a fost de părere că un călugăr nu poate să fie oricine, ci doar cineva care este om de excepţie. El zicea: Măi, frate, vrei să te faci călugăr? Păi, atunci, pregăteşte-te să te faci călugăr: du-te şi fă teologia. Faci teologia, te faci călugăr la Sâmbăta. Nu faci teologia? Nu vei fi călugăr la Sâmbăta! Aşa s-o gândit mitropolitul, numai că nu a reuşit să facă ceea ce şi-a propus.
A început mănăstirea asta cu trei oameni mari: cu părintele Arsenie, cu părintele Mladin, care o ajuns mitropolit după ce fusese profesor de teologie douăzeci şi cinci de ani, şi cu părintele Serafim Popescu. Trei oameni deosebiţi, fiecare mare în felul lui. Părintele Arsenie a plecat de aici în 1948, părintele Mladin poţi să spui că nici n-o stat aici decât foarte puţin, pentru că a mers la studii şi a fost profesor şi redactor şi nu a mai ţinut atât de mănăstire, şi părintele Serafim, din 1940, când s-a aşezat aici, şi până în 1990, cu o întrerupere de vreun an, când a fost în Germania, la studii, a stat tot timpul aici, la mănăstire, şi a avut o activitate foarte bună şi foarte consistentă, numai nu de măsurile părintelui Arsenie, pentru că nu o avut calităţile părintelui Arsenie. Fiecare a fost mare în felul lui, în rostul lui.

Volumul Părintele Arsenie Boca. “Sfântul Ardealului” poate fi comandat de aici