Articol preluat de aici
Cuviosul părinte Paisie Velicikovski se născu la 21 decembrie 1722 la Poltava, în Ucraina, tatăl său fiind preot la catedrala oraşului. Avu 11 fraţi şi primi o educaţie religioasă aleasă. Cu o fire blândă şi liniştită, copilul Petre, căci acesta era numele său de botez, avea o „sete de nezdruncinat pentru lectură şi rugăciune”, citind încă de atunci Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul şi Dorotei, şi căutând să se roage în tăcere, departe de toţi.
Cercetări mai noi arată că se trăgea din moldoveni stabiliţi în ţinutul Poltavei, înrudiţi cu strămoşi după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.
Sursa imaginii
Studie la Academia duhovnicească din Kiev - întemeiată de sfântul mitropolit român Petru Movilă (pomenit la 22 decembrie), însă nu termină studiile, căci din lecturile sale duhovniceşti şi din vizitele la sihăstriile din preajma Kievului, în inima sa crescu dorinţa de a-şi închina întreaga viaţă Domnului.
În această perioadă, îi cunoscu pe ieromonahul Pahomie şi pe mitropolitul Antonie, refugiaţi din Moldova după războiul ruso-turc. În clipa în care acesta din urmă săvârşea o Sfântă Liturghie în limba română, în sufletul său „se născu o mare iubire pentru limba moldovenească şi pentru poporul care o vorbea, aflat în paza lui Dumnezeu; mai mult, începând din acel moment în sufletul meu se aprinse dorinţa de a deveni călugăr pe pământ necunoscut”.
Părăsind cele lumeşti, pleacă la mănăstirea Liubeci, pe malul Niprului, însă căutând o viaţă duhovnicească mai înaltă, ajunse la mănăstirea Sfântului Nicolae Medvedovski unde îmbracă haina monahală cu numele Platon.
În cele din urmă ajunse la Lavra Pecerska unde părintele Ignatie, care era iubitor al Sfinţilor Părinţi şi care trăise în mănăstirile româneşti dorind să se întoarcă acolo, îl povăţui să se îndrepte spre România.
Din rânduiala lui Dumnezeu, în 1743 îl întâlni pe părintele Mihail, egumenul schitului Sfântului Nicolae din Trăisteni, care îl îndrumă către schitul său, aflat sub oblăduirea duhovnicească a Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului (pomenit la 25 aprilie). Astfel Platon află pentru prima oară slujbe săvârşite după rânduiala de la Muntele Athos „cu multă evlavie şi râvnă” şi, mai presus de toate, află singurătatea, liniştea şi pe duhovnicii pe care şi-i dorea inima sa.
Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, „părintele duhovnicesc al tuturor”, vizita adesea schitul şi văzând râvna şi evlavia lui Platon, îi propuse preoţia, pe care acesta o refuză.
După doi ani, căutând o viaţă mai singuratică, Platon trecu în schitul Cârnul, pe lângă sihastrul Onofrei. Regula de viaţă de aici era asemănătoare cu cea a unor schituri de pe Muntele Athos: fraţii se adunau toţi la biserică, pentru slujbă, doar duminica şi în zilele de sărbătoare. După Sfânta Liturghie mâncau împreună, continuând apoi să aibă discuţii duhovniceşti până la Vecernie. Seara, fiecare se retrăgea în chilia şi singurătatea sa.
Petrecu patru ani în Ţara Românească, timp în care învăţă limba română şi strânse mierea cea duhovnicească de la părinţii întâlniţi. Această miere păstrată în tăcere în cămara inimii sale avea să îndulcească şi să sature sufletele care aveau să se alipească de dânsul.
În anul 1746, la vârsta de 24 de ani, se îndreptă către Sfântul Munte Athos, stabilindu-se la mănăstirea Pantocrator. Negăsind un duhovnic după sufletul său, Platon se încredinţă în mâinile Domnului. Astfel, trăi vreme de patru ani în post şi rugăciune.
În 1750, cuviosul Vasile de la Poiana Mărului veni în vizită la Muntele Athos. Întâlnindu-l pe ucenicul său, îl povăţui să ia împreună cu dânsul câţiva fraţi şi îl tunse călugăr cu numele Paisie.
Monahul Paisie adună lângă sine 9 călugări români. Mai apoi când sosiră şi slavi, slujbele se săvârşeau şi în română şi în slavonă.
În 1758, primi harul preoţiei. Din acel moment, numărul fraţilor crescu tot mai mult, iar din nevoie de spaţiu se mutară la schitul Sfântului Ilie. Renumele său creştea, încât călugări din Sfântul Munte veneau să admire frumuseţea şi corectitudinea exemplară a slujbelor, precum şi viaţa de ascultare şi dragostea din obştea sa. În această obşte se afla şi Cuviosul Gheorghe (pomenit la 3 decembrie), viitorul egumen şi stareţ de la Cernica.
Văzând cuviosul părinte împuţinarea povăţuitorilor, socotea că singura cale fără de primejdie este „să învăţăm zi şi noapte din Scripturile dumnezeieşti şi din cele ale Părinţilor”, astfel studiul scrierilor Sfinţilor Părinţi alături de efortul de a le traduce în slavonă şi în româneşte deveni treptat una dintre activităţile principale ale obştii sale aflate încă în Sfântul Munte.
Din pricina dificultăţilor materiale crescânde ale obştii, în 1763, după 17 ani de vieţuire în Sfântul Munte, cuviosul Paisie şi călugării săi, în număr de 64, se îndreptară spre Moldova, stabilindu-se la Dragomirna. Stareţul întemeie o rânduială proprie a vieţii de obşte pe baza regulilor sfinţilor părinţi Vasile cel Mare, Teodor Studitul şi Nil Sorski. Conform acestui regulament, partea centrală a vieţii duhovniceşti era slujba liturgică, săvârşită după tipicul athonit. În afara bisericii călugării trebuiau să trăiască cu frica lui Dumnezeu şi după tradiţia Sfinţilor Părinţi, preferând oricărei nevoinţe rugăciunea minţii săvârşită în inimă, izvorâtă din iubirea de Dumnezeu şi virtute. Legaţi de rugăciune, ei trebuiau să se obişnuiască cu cântarea psalmilor şi cu discernământ, cu citirea Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi. La temelie se puneau, mai presus de oricea ascultarea şi sărăcia cea de bună voie. Crescând obştea, cuviosul Paisie ceru hirotonirea câtorva preoţi pe care îi aşeză ca duhovnici şi supraveghetori ai călugărilor. În tot timpul iernii şi până în săptămâna Patimilor, îi aduna seara pe călugări în sala de mese, unde făcea o lectură din scrierile Părinţilor, urmată de discuţii despre învăţăturile lor şi de îndrumări duhovniceşti. Lectura se făcea o zi în limba română, o zi în rusă.
Prin osteneala cuviosului Paisie şi a ucenicilor săi, în această perioadă luă naştere prima „Filocalie” într-o limbă vorbită, având 626 de pagini în care se aflau scrierile Sfinţilor Simeon Noul Teolog, Evagrie, Avva Dorotei, Grigorie Sinaintul, Nil Sorski (opera integrală), Nichifor (Pustnicul), Nil Sinaitul, Vasile de la Poiana Mărului şi alţii.
Din pricina includerii Bucovinei în Imperiul austriac, cuviosul Paisie împreună cu obştea sa se aşezară la invitaţia egumenului de la Secu, în această mănăstire. Cerând ajutor material domnitorului Constantin Moruzi pentru construirea unor noi chilii, cuviosul Paisie primeşte binecuvântarea de a se muta în mănăstirea Neamţului, pe atunci cea mai mare din ţară: „Noi această mănăstire v-o oferim Prea Cuviosiei Voastre nu numai pentru întărirea comunităţii voastre, ci şi pentru ca ordinea din obştea voastră să servească ca pildă pentru celelalte mănăstiri”. Din acel moment, cuviosul avu în grija sa ambele mănăstiri.
Petrecerea în mănăstirea Neamţ fu ultima şi cea mai importantă perioadă a cuviosului părinte. Ea străluci printr-o mare sârguinţă a două echipe de traducători, copişti şi critici, în frunte cu sfântul părinte, care lucrau fără nicio clipă de răgaz la revizuirea şi traducerea scrierilor filocalice în slavonă şi română.
Sursa imaginii
Pentru a-şi întări echipa de traducători, îi trimise pe doi dintre ucenicii săi, Gherontie (român) şi Dorotei (rus) la Academia greacă din Bucureşti pentru a studia această limbă.
El însuşi îşi dedică din ce în ce mai mult timp traducerilor. Îşi petrecea dimineţile cu călugării, dându-i fiecăruia sfatul de care avea nevoie, în timp ce în restul zilei şi o bună parte din noapte se ocupa cu munca traducerii.
Cuviosul părinte se ocupa personal aproape în exclusivitate de traducerile slavone. În afara cărţii lui Nil Sorski, n-a tradus decât puţine cărţi în româneşte. Această muncă uriaşă a cuviosului părinte a fost încununată cu publicarea la Sankt Petersburg, în 1793, a Filocaliei slavone, „Dobrotoliubie”.
Printre scrierile traduse în română la mănăstirea Neamţ se află „Omiliile” Cuviosului Macarie Egipteanul, scrierile Sfântului Efrem Sirul, „Scara” Sfântului Ioan Scărarul şi „Cuvintele ascetice” ale Cuviosului Isaac Sirul.
Cuviosul Paisie organiză la mănăstirea Neamţ o şcoală de cântare armonică (cor pe mai multe voci) şi se numără printre primii care au realizat transcripţia neumelor în sistem liniar. Tot el a introdus, pentru prima oară, „Crezul” cântat de către toţi credincioşii.
Grecul Constantin Caragea, după întâlnirea cu sfântul părinte Paisie, îl descrise astfel:
„Pentru prima dată în viaţa mea am văzut întruparea sfinţeniei şi nu o sfinţenie disimulată. Am fost impresionat e chipul lui luminos şi palid, din care dispăruse tot sângele, de barba lui stufoasă şi lungă, strălucitoare ca argintul, de curăţenia hainelor sale şi a chiliei lui. Vorba lui era blândă şi sinceră… Avea aerul unui om complet detaşat de cele trupeşti”.
Spre sfârşitul vieţii sale primise darul lacrimilor neîncetate. Făcut şi unele profeţii.
Cu câteva zile înainte de mutarea sa la Domnul, încetă să mai traducă, de atunci numai verificându-le pe cele traduse şi întreptându-le.
Încărcat de osteneli bineplăcute Domnului, la 15 noiembrie 1794, cuviosul părinte Paisie se mută în locaşurile cele de Sus, fiind plâns cu multe lacrimi de obştea sa şi de credincioşii din împrejurimi.
Un articol mai vechi despre Sfantul Paisie gasiti aici
