Interviu cu PS Daniil Partoşanul, Episcop de Dacia Felix, realizat de Romeo Petraşciuc

Fragment preluat din volumul “Sfantul Ardealului”, Editura Agnos, Sibiu, 2012.

…numai oamenii cei mari rămân cu veşnic nume!, spunea, odinioară, poetul Traian Dorz, pe care Preasfinţitul Daniil îl pomeneşte adesea, cu aleasă consideraţie.

Un astfel de nume, din Numele cel Sfânt şi Veşnic, a fost (şi este), pentru neamul românesc, Părintele Arsenie Boca. Un părinte care, adăugându-şi jertfa sa de trăire şi slujire aceleia a lui Hristos, a reuşit să dea sens deplin Chemării.
Alături de Părintele, deseori, s-a aflat P. S. Sa Daniil Partoşanul, Episcop de Vârşeţ (Iugoslavia), unul din cei ce l-au cunoscut şi l-au înţeles, aşa cum puţini au reuşit să o facă. Din bogăţia amintirilor şi a cuvintelor de îndemn şi îmbărbătare deprinse în împreuna-nevoinţă duhovnicească, P. S. Sa ne împărtăşeşte şi nouă câteva frânturi.

Pe Părintele Arsenie l-am frecventat discret şi clandestin

Astăzi, aici, la Timişoara, ca episcop vicar şi administrator al Episcopiei Ortodoxe de Vârşeţ, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi înaintea tuturor cititorilor că pentru patru lucruri petrecute în viaţa mea, în mod deosebit, nu sunt şi nu voi fi niciodată vrednic a-I mulţumi îndeajuns lui Dumnezeu.

În primul rând, pentru faptul că, la 15 ani, mi-a îndrumat paşii spre teologie, respectiv spre Seminarul Teologic din Caransebeş, apoi spre Institutul Teologic din Sibiu, iar după aceea spre cursurile de doctorat de la Bucureşti şi spre Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic – Grecia.

În al doilea rând, pentru faptul că, la începutul celui de-al doilea an de studenţie la Sibiu, Dumnezeu mi-a rânduit paşii, în ziua de 26 octombrie, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, spre Părintele Arsenie Boca, pe care l-am întâlnit întâia dată în casa parohială a bisericii sale ortodoxe din Drăgănescu, comuna Mihăileşti, din apropierea Bucureştiului, unde Sfinţia Sa, de mai mulţi ani, picta şi lucra în semiclandestinitate la biserica ce astăzi îi poartă pictura exprimată şi realizată într-un mod deosebit în stil neobizantin, curat ortodox, pedagogic, duhovnicesc şi chiar profetic.

În al treilea rând, trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că mi-a îndrumat paşii înspre viaţa monahală, mai întâi spre mănăstirea Sâmbăta Brâncoveanu, unde am fost frate, mai apoi spre mănăstirea Hodoş-Bodrog, unde am fost călugărit, şi, în cele din urmă, spre sfânta mănăstire Prislop, unde am putut să fiu mai mult în apropierea Părintelui Arsenie, în ultimii ani de viaţă ai Sfinţiei Sale.

În al patrulea rând, trebuie să mulţumesc lui Dumnezeu şi să-mi plec capul cu nevrednicie pentru harul arhieriei la care m-a chemat şi pentru slujba de ierarh şi de episcop în Biserica Sa, Biserica Ortodoxă, acum, pentru fraţii noştri români ortodocşi din Banatul Iugoslav, care, după 160 de ani, au în persoana mea un ierarh. Pe aceştia mă silesc şi mă străduiesc să-i călăuzesc, să-i păstoresc şi să-i conduc spre Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În viaţa mea personală, mai mulţi oameni au avut roluri deosebite. În primul rând, părinţii mei. Apoi, preotul care m-a botezat şi mi-a îndrumat paşii spre seminarul teologic, profesorii de la Caransebeş, Sibiu, Bucureşti, Tesalonic – Grecia, colegii profesori şi studenţi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad, unde predau în continuare Patristica, Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae al Banatului, care m-a propus pentru alegerea şi hirotonirea întru arhiereu, fratele Traian Dorz, conducătorul spiritual al Oastei Domnului de oarecând – în anii ’70 şi ’80 -, pe care, de asemenea, l-am cunoscut. Dar, în mod cu totul şi cu totul aparte, cu totul şi cu totul deosebit, în viaţa mea un rol crucial l-a avut şi-l are persoana şi personalitatea duhovnicească, harismatică, de statură neopatristică a Părintelui Arsenie Boca, atât de cinstit, de cunoscut, de apreciat, de căutat şi de recunoscut chiar şi ca sfânt de către o mulţime uriaşă de credincioşi.

Vorbiţi-ne puţin despre prima întâlnire cu Sfinţia Sa!

Eram student la Sibiu, în toamna anului 1979, când, auzind de la maicile de la mănăstirea Prislop – unde petreceam vacanţele de vară, satul meu natal aflându-se la aproximativ 7 km spre sud de Sfânta Mănăstire Prislop din jud. Hunedoara – despre Părintele Arsenie, am ajuns la Sfinţia Sa, după ce am călătorit cu trenul o noapte, de la Sibiu spre Bucureşti. Prima întâlnire cu Părintele, ca şi toate celelalte de totdeauna, m-a marcat şi m-a marcat profund, m-a răscolit, m-a remontat, m-a zidit sufleteşte şi duhovniceşte. Părintele Arsenie, din nefericire, era atunci civil, întrucât fusese pe nedrept scos din mănăstirea Prislop prin Decretul 410 din 1959. După ce a lucrat o vreme în Schitul Maicilor la Bucureşti, după ce a pictat parţial biserica Sfântul Elefterie din Bucureşti, ieşind la pensie – o pensie minoră -, în 1968, a început pictura bisericii parohiale ortodoxe din Drăgănescu, unde a lucrat vreme de 15 ani cu multă dragoste, cu răbdare, trecând prin multe încercări, şi unde – cum spunea Sfinţia Sa însuşi – a fost căutat şi cercetat duhovniceşte de o adevărată avalanşă de oameni. Pun aceste cuvinte în ghilimele, pentru că îi aparţin, eu însumi auzindu-l zicând aceasta. Pe Părintele Arsenie l-am frecventat discret şi clandestin în toţi anii cât am fost, apoi, student la Sibiu. După aceea, fiind doctorand la Bucureşti, am avut prilejul mai mult şi mai îndeaproape să-l întâlnesc, tot acolo, în biserică la Drăgănescu. De asemenea, cu Sfinţia Sa am avut fericirea să mă aflu de două ori în călătorii şi drumeţii în Munţii Retezat, o dată la Sinaia, la Ghelar, dar şi în alte părţi.

Pr. Arsenie a fost un om al lui Dumnezeu

Întâlnirile cu oamenii mari rămân, pentru totdeauna, marcate de amintirea şi prezenţa lor. Ce „urme” a lăsat Părintele Arsenie în viaţa Prea Sfinţiei Voastre?

Sfinţia Sa este cel care m-a îndrumat spre studii şi cursuri de doctorat. Întâlnirea cu Sfinţia Sa a fost decisivă în a lua hotărârea de a intra în monahism. Pe Părintele Arsenie l-am reîntâlnit de mai multe ori la Mănăstirea Prislop – unde am ajuns preot slujitor, la sfatul şi povăţuirea Sfinţiei Sale, între 1986 şi 1988, 17 decembrie, când l-am întâlnit pentru ultima dată, Sfinţia Sa trecând la cele veşnice în 28 noiembrie 1989.

Cuviosul Arsenie a fost – o spun cei ce l-au cunoscut şi i-au recunoscut „Cărarea Împărăţiei” – unul din cei mai mari teologi-duhovnici ai neamului românesc. Care e „poziţia” Prea Sfinţiei Voastre faţă de această consideraţie?

Părintele Arsenie a fost un om excepţional, un om extraordinar, un om al lui Dumnezeu, un mare părinte al Bisericii noastre. Pentru mine personal, cel mai mare din veacul nostru şi din vremea noastră. Neînţeles de mulţi, neiubit de mulţi, neapreciat de mulţi, a fost însă căutat, iubit, stimat, cinstit şi în timpul vieţii, şi, mai ales, după moarte, de o mulţime de credincioşi, de o mulţime de oameni ai lui Dumnezeu, creştini care sunt deschişi spre acel simţ al sacrului, al sfinţeniei pe care-l radia şi pe care-l transmitea personalitatea Părintelui Arsenie.

Despre Părintele Arsenie trebuie să vină vremea, cât mai curând posibil, să se scrie mai mult, să se vorbească mai mult; şi eu sunt absolut sigur – şi mărturisesc cu toată responsabilitatea mea de episcop şi membru al B.O.R. – că, mai devreme sau mai târziu, va veni timpul rânduit de Dumnezeu când Părintele Arsenie Boca va fi canonizat. Sfinţia Sa a fost un mare duhovnic, a fost un pictor bisericesc, a fost un zugrav de suflete, a fost un predicator de statură patristică, ne-a lăsat Cărarea Împărăţiei ca pe o călăuză pentru viaţa duhovnicească şi sunt sigur că, de acolo de unde este, ne povăţuieşte, ne călăuzeşte, mijloceşte pentru noi, ne ocroteşte şi astăzi. Iar mormântul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Prislop, duhul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Sâmbăta-Brâncoveanu, ctitoria Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu vorbesc şi vor vorbi pentru foarte multă vreme, dacă nu cumva pentru totdeauna, despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii Ortodoxe, mormântul Sfinţiei Sale şi crucea de la mormânt fiind unele dintre cele mai cunoscute şi mai importante, dar, în acelaşi timp, şi mai discrete locuri de pelerinaj, unde vin creştini din toată ţara şi chiar şi din alte părţi. Vin, se roagă, aprind o lumânare, se închină şi cer mijlocirea prin rugăciunea de foc a Părintelui Arsenie pentru ei, pentru familie, pentru ţară, pentru lume, pentru Biserică, pentru noi toţi.

Ce sfaturi deosebite vă dădea Părintele?

Legătura dintre un începător, cum am fost şi am rămas eu, şi Părintele Arsenie nu poate fi exprimată sau explicată în cuvinte. Am o mulţime de cuvinte, de învăţături, de povăţuiri, de sfaturi, dar şi de mustrări; şi mulţumesc lui Dumnezeu şi Părintelui Arsenie, în mod deosebit, pentru aceste cuvinte care m-au zidit lăuntric, care mă ţin lăuntric, care sunt pietrele de temelie ale vieţii mele duhovniceşti, atâta câtă este. Am multe cuvinte de la Părintele Arsenie, am auzit multe cuvinte, îmi plăcea să stau în apropierea Sfinţiei Sale, ascultându-l cum vorbea cu oamenii, cum le asculta necazurile, cum le explica problemele şi cum îi povăţuia şi îi sfătuia. Părintele Arsenie a purtat şi a menţinut aprinsă în veacul nostru o conştiinţă creştină, duhovnicească, filocalică, apostolică şi patristică de cel mai înalt nivel şi de cea mai adâncă şi profundă simţire şi trăire. Eu sunt sigur că, pentru neamul românesc, pentru poporul român, pentru Ortodoxia românească, astăzi, dar mai ales mâine şi, cu siguranţă, poimâine, în viitor, Părintele Arsenie va fi ceea ce este Sf. Serafim de Sarov pentru ortodocşii ruşi sau Sf. Grigore Palama pentru greci şi pentru ortodoxia ecumenică sau alţi şi alţi sfinţi din istoria creştinismului, a Ortodoxiei şi a Bisericii.

Ce credeţi că ar spune (şi că, de fapt, cu siguranţă, spune) lumii de azi Părintele Arsenie?

Atunci când Părintele Arsenie şi-a isprăvit de scris şi de redactat Cărarea Împărăţiei, a căutat un subtitlu acestei cărţi, acestei scrieri-testament a Sfinţiei Sale, şi l-a ales pe următorul: Un răspuns creştin la neliniştile vremii. Prin urmare, mesajul Părintelui Arsenie pentru noi toţi, pentru cei care l-am cunoscut, ca şi pentru cei care nu l-au cunoscut, ca şi pentru cei care nu l-au recunoscut şi nu-l recunosc, este credinţa în Dumnezeu, în Mântuitorul Iisus Hristos, în Ortodoxie, în Biserică, în Harul şi Darul Sfântului Duh şi al Sfintelor Taine, prin rugăciune, prin citirea Sfintelor Scripturi, prin umilinţă şi pocăinţă, prin citirea şi studiul Sfinţilor Părinţi şi prin întreaga noastră trăire şi concepţie de viaţă creştină. Părintele Arsenie punea foarte mult accent pe viaţa duhovnicească, pe conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu, pe dezvoltarea în fiecare om, în fiecare suflet, a acestei conştiinţe, a atotprezenţei lui Dumnezeu. Adică omul, creştinul, credinciosul, monahul, preotul, ierarhul să fie conştienţi de omniprezenţa lui Dumnezeu, de faptul că Dumnezeu este în orice loc şi în orice timp şi ne vede, ne aude, ne simte şi ştie tot ceea ce facem, gândim sau vorbim. Ştiind acest lucru, trăind acest adevăr dogmatic, altele vor fi vorbele noastre, gândurile noastre, simţirile noastre, trăirile noastre. În explicarea necazurilor şi a problemelor oamenilor, a crucilor pe care le avem de purtat fiecare, într-un fel sau altul, de la Dumnezeu, Părintele Arsenie promova ideea legii ispăşirii, a faptului că păcatele noastre sunt cauzele durerilor noastre. Şi, cum spunea şi scria Sfinţia Sa: Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii care nu este alta decât păcatul, păcatul săvârşit sau urmările păcatelor moştenite de la moşii şi strămoşii noştri, de la părinţii noştri, care au urmări şi în viaţa noastră sau lasă urmări şi în vieţile urmaşilor noştri. De aceea, păcatele se cuvine să fie ispăşite, spovedite, iertate, dezlegate şi stinse în harul, puterea şi iubirea lui Dumnezeu, prin pocăinţa noastră, prin umilinţă, prin lacrimă, prin rugăciune, prin smerenie.

Aflându-te în prezenţa şi în apropierea Părintelui Arsenie, simţeai prezenţa lui Dumnezeu şi Îl simţeai pe Hristos trăind şi vorbind în Părintele. Era şi este un lucru extraordinar – cum spunea cineva – în viaţa noastră, în viaţa oamenilor, să întâlnim un sfânt. Eu pot să spun că acest lucru l-am simţit şi l-am trăit şi sunt absolut convins şi responsabil de ceea ce spun acum.

Simţeai în prezenţa Părintelui Arsenie că te vede, te cunoaşte

Relaţia tânăr – duhovnic: Prea Sfinţia Voastră – Părintele Arsenie. Cum se raporta Părintele la tinereţea şi la tinerii vremii Sfinţiei Sale?

Părintele Arsenie îi aprecia, fără îndoială, foarte mult pe tineri şi căuta să-i îndrume ca să-şi închine tinereţea lui Hristos şi Bisericii Sale. Părintele ştia că la tinereţe se pune temelia vieţii omului, a dezvoltării omului pentru mai târziu şi pentru totdeauna şi, de aceea, era şi înconjurat de tineri; îl căutau tinerii, şi nu numai, şi îl ascultau şi-i primeau poveţele şi sfaturile, venite ca din partea lui Dumnezeu. Simţeai, când îţi vorbea Părintele Arsenie, că îţi vorbeşte Dumnezeu prin Sfinţia Sa. Şi acesta este un lucru foarte important şi foarte necesar şi-n vremurile de astăzi – să se ridice oameni ai lui Dumnezeu, oameni adevăraţi, care să fie călăuze şi povăţuitori pentru ceilalţi.

Amintiri, experienţe singulare…

În legătură cu amintirile, experienţele şi trăirile deosebite cu, în preajma şi în apropierea Părintelui Arsenie, nu-mi îngădui acum să vorbesc prea mult, pentru că este imposibil. Poate va rândui Dumnezeu o vreme când voi scrie aceste lucruri într-o carte despre viaţa Părintelui Arsenie şi despre semnele pe care Dumnezeu ni le-a trimis prin viaţa şi lucrarea duhovnicească a Sfinţiei Sale. Pot să amintesc însă faptul că simţeai, în prezenţa Părintelui Arsenie, că te vede, te cunoaşte, că-ţi ştie nu numai prezentul, ci şi trecutul şi că îţi intuieşte viitorul. Cu doisprezece ani înainte de a ajunge printr-o bursă să studiez în Grecia, Părintele Arsenie mi-a spus şi mi-a dat de înţeles acest lucru. Şi au fost încă multe alte lucruri care s-au împlinit la vremea potrivită conform spuselor şi cuvintelor duhovniceşti ale Sfinţiei Sale. Nu vreau să fiu înţeles greşit sau să accentuez doar latura profetică a personalităţii sale. Aceasta a fost şi este esenţială, dar ea se leagă de cea duhovnicească, de cea neopatristică, de cea neofilocalică, de cea creştină şi ortodoxă pe care Părintele le-a contopit în persoana sa.

Un cuvânt de mângâiere şi de alinare?…

Aş aminti cuvântul Sfântului Ignatie Teoforul, purtătorul de Dumnezeu – mort în anul 107 d. Hr., fost episcop al Antiohiei, martirizat la Roma şi sfâşiat de fiarele sălbatice în arena romană -, scrise şi adresate în epistola Sfântului Policarp către acest episcop al Smirnei, ucenic oarecum şi părinte apostolic, discipol al Sfântului Ioan Evanghelistul: Tuscherus katamantane! – Citeşte vremurile! Datori suntem şi noi, creştinii, astăzi, preoţi, duhovnici, monahi, ierarhi mai ales, să citim, să descifrăm, să căutăm să înţelegem vremurile pe care le trăim şi mesajul lui Dumnezeu în vremurile acestea destul de tulburi, destul de instabile, destul de pline de incertitudine. Cunoaştem cu toţii cuvintele celebre de pe mormântul lui Kant: Cerul înstelat deasupra mea şi conştiinţa morală din mine. Eu aş adăuga: Cerul înnorat deasupra noastră şi credinţa creştină din noi. Aceasta ne ţine, aceasta ne menţine şi aceasta ne va duce şi ne va trece în veşnicie. Să căutăm să fim creştini cât mai mult, ucenici ai lui Hristos, ucenici ai Sfinţilor Părinţi, ucenici ai părinţilor duhovniceşti şi fiecare, după măsura noastră, să aducem unul treizeci, altul şaizeci, altul o sută din roadele duhovniceşti.

În încheiere, aş dori să amintesc un cuvânt pe care Părintele Arsenie mi l-a spus într-una din primele întâlniri. Eram un grup restrâns de studenţi teologi de la Sibiu şi ne-a zis următoarele: Să vă întăriţi convingerea în credinţă, încât să fiţi gata să vă puneţi capul pe butuc, dacă timpul o va cere.

Volumul “Sfantul Ardealului” poate fi comandat de aici

Râvnitor al iubirii lui Dumnezeu şi învăpăiat de dumnezeiescul dor, nou Antonie te-ai arătat cu nevoinţele şi luptele duhovniceşti, împodobitor al chipului monahicesc, şi te-ai făcut părinte al multora şi grabnic ajutător, pentru care şi noi, cu cinstire, îţi cântăm: Bucură-te Preacuvioase Părinte, Noule Antonie!

(Condacul 1 din Acatistul Sfântului Antonie de la Iezeru-Vâlcea)

Cuviosul Antonie de la Schitul Iezerul (Cheia) – Vâlcea a fost unul dintre marii sihaştri ai Carpaţilor, fiind numit de credincioşii din partea locului Sfântul Antonie Sihastrul.

Sfântul Antonie era de loc din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. Crescând de mic în iubire de Hristos şi cunoscând câţiva sihaştri trăitori la linişte, la vârstă potrivită s-a tuns în monahism la Schitul Iezerul, unde s-a nevoit în anii tinereţii. Apoi, sporind în rugăciune şi smerenie, cu binecuvântarea egumenului, s-a retras la viaţă pustnicească în Muntele Iezerul din apropiere, prin jurul anului 1690. Acolo se ostenea singur într-o mică peşteră de piatră, lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi luptându-se neîncetat cu duhurile rele şi cu neputinţele firii. Căci nimeni, afară de sihaştri, nu ştie cât de mari sunt ispitele şi încercările celor ce se nevoiesc în viaţa pustnicească.

Neavând un lăcaş propriu de rugăciune, Cuviosul Antonie a luat binecuvântare şi a săpat singur cu mâinile sale un mic paraclis în stâncă, lucrând trei ani de zile. Ziua lucra, iar noaptea priveghea şi se ruga cu mâinile înălţate la cer, vărsând multe lacrimi. Apoi episcopul Ilarion de la Râmnicu-Vâlcea l-a sfinţit. În acest mic paraclis se ruga neîncetat Cuviosul Antonie. Aici făcea ziua şi noaptea sute de metanii, aici citea rânduiala slujbelor zilnice şi Utrenia de la miezul nopţii. În sărbători mari şi în posturi venea din timp în timp câte un ieromonah din schit şi săvârşea Sfânta Liturghie. Astfel, liniştea, singurătatea, chilia în piatră, biserica, neîncetata rugăciune, citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi şi cugetarea la cele dumnezeieşti formau raiul pământesc al Cuviosului sihastru Antonie. Aici se curăţea pe sine de mândrie şi de dulceţile cele trecătoare ale firii şi de aici se pregătea zi de zi pentru bucuriile nemuritoare ale vieţii cereşti.

Auzindu-se peste tot despre viaţa sfântă a Cuviosului Antonie, veneau pe poteci de munte numeroşi ucenici, călugări, preoţi şi credincioşi să se roage împreună cu el, să-i ceară sfaturi şi rugăciuni. Iar fericitul sihastru îi primea cu dragoste, îi odihnea, îi hrănea cu cuvintele cele dumnezeieşti şi îi libera cu pace, creând astfel o adevărată reînnoire duhovnicească în Oltenia de sub munte.

După 25 de ani de aspră nevoinţă şi sihăstrie, Sfântul Antonie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, prin anul 1714, fiind plâns mult de ucenici şi îngropat lângă micul său paraclis, cum se vede până astăzi. Credincioşii urcă vara până aici, aprind lumânări, fac rugăciuni şi se închină în „Peştera Sfântului Antonie”, cerându-i binecuvântare şi ajutor.

23 nov. Acatistul Sf. Antonie de la Iezerul Valcea

Asculta mai multe audio diverse

A treia virtute este postul. Postim atunci când mâncăm puţin o dată pe zi, ca să te scoli încă flămând de la masă; hrana să fie pâinea şi sarea, iar băutura – apa din izvor. Aceasta-i calea cea mai desăvârşită pentru primirea hranei. Mulţi s-au mântuit pe această cale – aşa au spus Sfinţii Părinţi. Omul nu întotdeauna poate să se abţină de la hrană timp de o zi, două, trei, patru, cinci zile, o săptămână, dar întotdeauna poate să mănânce în fiecare zi numai pâine şi să bea apă. Sculându-te de la masă, trebuie să fii puţin flămând, ca trupul să fie supus sufletului, să fie capabil de muncă şi să fie simţitor la activităţi înţelepte şi atunci patimile trupeşti vor fi biruite. Postul nu poate nimici patimile trupeşti în aşa măsură cum le nimiceşte hrana săracă. Unii postesc un timp anumit, iar apoi se dedau la mâncăruri plăcute, căci mulţi încep postul şi alte nevoinţe grele peste puterile lor, iar apoi slăbesc din cauza necumpătării şi încep să caute mâncăruri gustoase şi odihnă pentru întărirea trupului. A proceda astfel înseamnă să creezi ceva, iar apoi să distrugi, întrucât trupul din cauza lipsurilor din vremea postului este împins către plăceri şi mângâieri, iar plăcerile stârnesc patimi. Iar dacă cineva consumă puţină hrană în fiecare zi, atunci el capătă un mare folos. Însă cantitatea hranei trebuie să fie numai în măsura cât să-ţi întăreşti puterile. Un asemenea om poate săvârşi orice lucru duhovnicesc. Nevoinţa cumpătată nu are preţ. Căci unii dintre nevoitori întrebuinţau hrana cu măsură şi aveau măsură în toate – în nevoinţe, în necesităţile trupeşti, în obiectele de cult şi orice lucru îl foloseau la timpul său şi după un anumit statut cumpătat. De aceea Sfinţii Părinţi nu recomandă să începi un post peste puteri, ca să nu ajungi la slăbiciune. Ia-ţi drept regulă să mănânci în fiecare zi, astfel te poţi mai lesne abţine; iar dacă cineva posteşte mai mult, atunci cum te poţi abţine de la ghiftuire şi îmbuibare? Nicicum. Un astfel de început necumpătat are loc ori din cauza trufiei, ori din cauza nechibzuinţei; iar abţinerea este una din virtuţi care contribuie la înfrânarea trupului. Foamea şi setea sunt date omului pentru curăţirea trupului, apărarea lui de la gândurile rele şi patimile de curvie; iar mâncând puţin în fiecare zi este o cale spre desăvârşire, după cum spun unii. Nicidecum nu se va înjosi moraliceşte şi nu-şi va dăuna sufletului acela care mănâncă zilnic la o oră anumită, pe aceştia îi laudă Sfântul Teodor Studitul în învăţătura la cinci zile din prima săptămână a Postului Mare, aducând drept confirmare cuvintele Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu şi ale Domnului Însuşi. Aşa trebuie să procedăm şi noi. Domnul a îndurat post îndelungat, de asemenea Moise şi Ilie, dar o singură dată. Şi alţii câteodată, cerând câte ceva de la Creator, posteau un anumit timp, dar în conformitate cu legile naturii şi cu învăţătura Sfintei Scripturi. Din faptele sfinţilor, din viaţa Mântuitorului nostru şi din pravilele vieţilor celor care au trăit cuvios se vede cât de frumos şi de folos este să fii pregătit şi să te afli în nevoinţă, muncă şi răbdare; însă nu trebuie să te istoveşti peste măsură cu un post necumpătat şi să faci trupul neputincios. Dacă trupul se înfierbântă în timpul tinereţii, atunci trebuie să te abţii de la multe; dar dacă trupul este neputincios, trebuie să primeşti hrană îndeajuns fără a te uita la alţi asceţi. Uită-te şi chibzuieşte după puterile tale, cât poţi duce; propria conştiinţă este măsura şi învăţătorul intern pentru fiecare. Este cu neputinţă ca toţi să aibă aceeaşi nevoinţă; fiindcă unii sunt puternici, iar alţii neputincioşi; unii sunt ca fierul, alţii ca arama, iar alţii ca ceara. Astfel, cunoscându-ţi bine măsura ta, întrebuinţează hrana o dată pe zi, afară de sâmbătă, duminică şi sărbătorile domneşti.

Postul moderat şi cumpătat este baza şi capul tuturor virtuţilor. Cum lupţi cu leul şi cu groaznicul şarpe, aşa trebuie să lupţi cu duşmanul în neputinţa trupească şi sărăcia sufletească. Dacă cineva vrea să aibă mintea trează de la gânduri murdare, trebuie să-şi cureţe trupul prin post. Este cu neputinţă să fii preot fără a ţine post. Postul este necesar ca şi aerul. Postul, pătrunzând în suflet, omoară păcatul din adâncul lui.

Fragment din Sfântul Paisie Velicikovski – Crinii ţarinei sau flori preafrumoase, preluat de aici

Articol preluat de aici

Cuviosul părinte Paisie Velicikovski se născu la 21 decembrie 1722 la Poltava, în Ucraina, tatăl său fiind preot la catedrala oraşului. Avu 11 fraţi şi primi o educaţie religioasă aleasă. Cu o fire blândă şi liniştită, copilul Petre, căci acesta era numele său de botez, avea o „sete de nezdruncinat pentru lectură şi rugăciune”, citind încă de atunci Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul şi Dorotei, şi căutând să se roage în tăcere, departe de toţi.

Cercetări mai noi arată că se trăgea din moldoveni stabiliţi în ţinutul Poltavei, înrudiţi cu strămoşi după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.

Sursa imaginii

Studie la Academia duhovnicească din Kiev – întemeiată de sfântul mitropolit român Petru Movilă (pomenit la 22 decembrie), însă nu termină studiile, căci din lecturile sale duhovniceşti şi din vizitele la sihăstriile din preajma Kievului, în inima sa crescu dorinţa de a-şi închina întreaga viaţă Domnului.

În această perioadă, îi cunoscu pe ieromonahul Pahomie şi pe mitropolitul Antonie, refugiaţi din Moldova după războiul ruso-turc. În clipa în care acesta din urmă săvârşea o Sfântă Liturghie în limba română, în sufletul său „se născu o mare iubire pentru limba moldovenească şi pentru poporul care o vorbea, aflat în paza lui Dumnezeu; mai mult, începând din acel moment în sufletul meu se aprinse dorinţa de a deveni călugăr pe pământ necunoscut”.
Părăsind cele lumeşti, pleacă la mănăstirea Liubeci, pe malul Niprului, însă căutând o viaţă duhovnicească mai înaltă, ajunse la mănăstirea Sfântului Nicolae Medvedovski unde îmbracă haina monahală cu numele Platon.
În cele din urmă ajunse la Lavra Pecerska unde părintele Ignatie, care era iubitor al Sfinţilor Părinţi şi care trăise în mănăstirile româneşti dorind să se întoarcă acolo, îl povăţui să se îndrepte spre România.
Din rânduiala lui Dumnezeu, în 1743 îl întâlni pe părintele Mihail, egumenul schitului Sfântului Nicolae din Trăisteni, care îl îndrumă către schitul său, aflat sub oblăduirea duhovnicească a Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului (pomenit la 25 aprilie). Astfel Platon află pentru prima oară slujbe săvârşite după rânduiala de la Muntele Athos „cu multă evlavie şi râvnă” şi, mai presus de toate, află singurătatea, liniştea şi pe duhovnicii pe care şi-i dorea inima sa.
Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, „părintele duhovnicesc al tuturor”, vizita adesea schitul şi văzând râvna şi evlavia lui Platon, îi propuse preoţia, pe care acesta o refuză.
După doi ani, căutând o viaţă mai singuratică, Platon trecu în schitul Cârnul, pe lângă sihastrul Onofrei. Regula de viaţă de aici era asemănătoare cu cea a unor schituri de pe Muntele Athos: fraţii se adunau toţi la biserică, pentru slujbă, doar duminica şi în zilele de sărbătoare. După Sfânta Liturghie mâncau împreună, continuând apoi să aibă discuţii duhovniceşti până la Vecernie. Seara, fiecare se retrăgea în chilia şi singurătatea sa.
Petrecu patru ani în Ţara Românească, timp în care învăţă limba română şi strânse mierea cea duhovnicească de la părinţii întâlniţi. Această miere păstrată în tăcere în cămara inimii sale avea să îndulcească şi să sature sufletele care aveau să se alipească de dânsul.
În anul 1746, la vârsta de 24 de ani, se îndreptă către Sfântul Munte Athos, stabilindu-se la mănăstirea Pantocrator. Negăsind un duhovnic după sufletul său, Platon se încredinţă în mâinile Domnului. Astfel, trăi vreme de patru ani în post şi rugăciune.
În 1750, cuviosul Vasile de la Poiana Mărului veni în vizită la Muntele Athos. Întâlnindu-l pe ucenicul său, îl povăţui să ia împreună cu dânsul câţiva fraţi şi îl tunse călugăr cu numele Paisie.
Monahul Paisie adună lângă sine 9 călugări români. Mai apoi când sosiră şi slavi, slujbele se săvârşeau şi în română şi în slavonă.
În 1758, primi harul preoţiei. Din acel moment, numărul fraţilor crescu tot mai mult, iar din nevoie de spaţiu se mutară la schitul Sfântului Ilie. Renumele său creştea, încât călugări din Sfântul Munte veneau să admire frumuseţea şi corectitudinea exemplară a slujbelor, precum şi viaţa de ascultare şi dragostea din obştea sa. În această obşte se afla şi Cuviosul Gheorghe (pomenit la 3 decembrie), viitorul egumen şi stareţ de la Cernica.
Văzând cuviosul părinte împuţinarea povăţuitorilor, socotea că singura cale fără de primejdie este „să învăţăm zi şi noapte din Scripturile dumnezeieşti şi din cele ale Părinţilor”, astfel studiul scrierilor Sfinţilor Părinţi alături de efortul de a le traduce în slavonă şi în româneşte deveni treptat una dintre activităţile principale ale obştii sale aflate încă în Sfântul Munte.
Din pricina dificultăţilor materiale crescânde ale obştii, în 1763, după 17 ani de vieţuire în Sfântul Munte, cuviosul Paisie şi călugării săi, în număr de 64, se îndreptară spre Moldova, stabilindu-se la Dragomirna. Stareţul întemeie o rânduială proprie a vieţii de obşte pe baza regulilor sfinţilor părinţi Vasile cel Mare, Teodor Studitul şi Nil Sorski. Conform acestui regulament, partea centrală a vieţii duhovniceşti era slujba liturgică, săvârşită după tipicul athonit. În afara bisericii călugării trebuiau să trăiască cu frica lui Dumnezeu şi după tradiţia Sfinţilor Părinţi, preferând oricărei nevoinţe rugăciunea minţii săvârşită în inimă, izvorâtă din iubirea de Dumnezeu şi virtute. Legaţi de rugăciune, ei trebuiau să se obişnuiască cu cântarea psalmilor şi cu discernământ, cu citirea Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi. La temelie se puneau, mai presus de oricea ascultarea şi sărăcia cea de bună voie. Crescând obştea, cuviosul Paisie ceru hirotonirea câtorva preoţi pe care îi aşeză ca duhovnici şi supraveghetori ai călugărilor. În tot timpul iernii şi până în săptămâna Patimilor, îi aduna seara pe călugări în sala de mese, unde făcea o lectură din scrierile Părinţilor, urmată de discuţii despre învăţăturile lor şi de îndrumări duhovniceşti. Lectura se făcea o zi în limba română, o zi în rusă.
Prin osteneala cuviosului Paisie şi a ucenicilor săi, în această perioadă luă naştere prima „Filocalie” într-o limbă vorbită, având 626 de pagini în care se aflau scrierile Sfinţilor Simeon Noul Teolog, Evagrie, Avva Dorotei, Grigorie Sinaintul, Nil Sorski (opera integrală), Nichifor (Pustnicul), Nil Sinaitul, Vasile de la Poiana Mărului şi alţii.
Din pricina includerii Bucovinei în Imperiul austriac, cuviosul Paisie împreună cu obştea sa se aşezară la invitaţia egumenului de la Secu, în această mănăstire. Cerând ajutor material domnitorului Constantin Moruzi pentru construirea unor noi chilii, cuviosul Paisie primeşte binecuvântarea de a se muta în mănăstirea Neamţului, pe atunci cea mai mare din ţară: „Noi această mănăstire v-o oferim Prea Cuviosiei Voastre nu numai pentru întărirea comunităţii voastre, ci şi pentru ca ordinea din obştea voastră să servească ca pildă pentru celelalte mănăstiri”. Din acel moment, cuviosul avu în grija sa ambele mănăstiri.
Petrecerea în mănăstirea Neamţ fu ultima şi cea mai importantă perioadă a cuviosului părinte. Ea străluci printr-o mare sârguinţă a două echipe de traducători, copişti şi critici, în frunte cu sfântul părinte, care lucrau fără nicio clipă de răgaz la revizuirea şi traducerea scrierilor filocalice în slavonă şi română.

Sursa imaginii

Pentru a-şi întări echipa de traducători, îi trimise pe doi dintre ucenicii săi, Gherontie (român) şi Dorotei (rus) la Academia greacă din Bucureşti pentru a studia această limbă.
El însuşi îşi dedică din ce în ce mai mult timp traducerilor. Îşi petrecea dimineţile cu călugării, dându-i fiecăruia sfatul de care avea nevoie, în timp ce în restul zilei şi o bună parte din noapte se ocupa cu munca traducerii.
Cuviosul părinte se ocupa personal aproape în exclusivitate de traducerile slavone. În afara cărţii lui Nil Sorski, n-a tradus decât puţine cărţi în româneşte. Această muncă uriaşă a cuviosului părinte a fost încununată cu publicarea la Sankt Petersburg, în 1793, a Filocaliei slavone, „Dobrotoliubie”.
Printre scrierile traduse în română la mănăstirea Neamţ se află „Omiliile” Cuviosului Macarie Egipteanul, scrierile Sfântului Efrem Sirul, „Scara” Sfântului Ioan Scărarul şi „Cuvintele ascetice” ale Cuviosului Isaac Sirul.
Cuviosul Paisie organiză la mănăstirea Neamţ o şcoală de cântare armonică (cor pe mai multe voci) şi se numără printre primii care au realizat transcripţia neumelor în sistem liniar. Tot el a introdus, pentru prima oară, „Crezul” cântat de către toţi credincioşii.
Grecul Constantin Caragea, după întâlnirea cu sfântul părinte Paisie, îl descrise astfel:
„Pentru prima dată în viaţa mea am văzut întruparea sfinţeniei şi nu o sfinţenie disimulată. Am fost impresionat e chipul lui luminos şi palid, din care dispăruse tot sângele, de barba lui stufoasă şi lungă, strălucitoare ca argintul, de curăţenia hainelor sale şi a chiliei lui. Vorba lui era blândă şi sinceră… Avea aerul unui om complet detaşat de cele trupeşti”.
Spre sfârşitul vieţii sale primise darul lacrimilor neîncetate. Făcut şi unele profeţii.
Cu câteva zile înainte de mutarea sa la Domnul, încetă să mai traducă, de atunci numai verificându-le pe cele traduse şi întreptându-le.
Încărcat de osteneli bineplăcute Domnului, la 15 noiembrie 1794, cuviosul părinte Paisie se mută în locaşurile cele de Sus, fiind plâns cu multe lacrimi de obştea sa şi de credincioşii din împrejurimi.

Un articol mai vechi despre Sfantul Paisie gasiti aici

Book Review: The Saint of The Prisons, on the life of Valeriu Gafencu,

collected and annotated by the monk Moise

“Communism filled heaven with saints” said Father Arsenie Papacioc. This book is the inspiring story of one of them. Although his earthly life was only just thirty-one years, he attained union with Christ in a remarkable way

The first part of the book gives a short account of his early life. Both of his parents were devout Christians; Valeriu was the only son, but had three sisters. The account of his last meeting with his father, who died in a camp after courageously defending his village, is most moving.

Valeriu was an intelligent young man, idealistic and passionate about his faith and his country. He was a law student when he was arrested, aged just twenty, because of his involvement in “the brothers of the cross” within the Legionnaire organisation. Whatever ones political views are of the Legionnaires party, there is no doubt that Valeriu was solely motivated by a pure idealism that cared passionately about his country and his fellow men.

Citeste mai departe…

Mănăstirea Râmeţ îşi va prăznui marţi şi miercuri ocrotitorii, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi pe Sfântul Ierarh Ghelasie

În fiecare an la 29 iunie Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, cei ce sunt între Apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, propovăduitorii cei tari şi de Dumnezeu vestitori şi căpeteniile ucenicilor lui Hristos – cum îi numeşte Biserica în slujbele Sale.

Ierarhul nostru IPS Andrei va participa încă din ajun la slujbele oficiate cu ocazia hramul Mănăstirii Râmeţ, unde va fi însoţit de Părintele Remus Onişor, Consilier Administrativ – Bisericesc al centrului nostru eparhial.

Părintele Atonie Cătinean, duhovnicul mănăstirii, ne-a informat că slujbele închinate Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel vor începe luni seara de la ora 19.00. Va fi Priveghere ce va cuprinde Vecernia Mare, Litia, Utrenia şi Ceasurile. Marţi dimineaţa, de la ora 7.00 se va oficia Taina Sfântului Maslu, Acatistul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, iar de la ora 10.00 Sfânta Liturghie arhierească.

Miercuri, 30 iunie 2010, Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Sf. Ierarh Ghelasie ale cărui sfinte moaşte se află la Mănăstirea Râmeţ. Părintele Antonia ne-a precizat că slujbele vor începe de marţi seara de la ora 19.00 cu Priveghere, ce va cuprinde Vecernia Mare, Litia, Utrenia şi Ceasurile, iar miercuri dimineaţa de la ora 8.00 se va oficia Taina Sf. Maslu şi Acatistul Sfântului Ierarh Ghelasie, iar de la ora 10.00 Sfânta Liturghie.

Sursa: Radio Reîntregirea

Vezi si:

• IPS Andrei la hramul mănăstirii de la Cergău (Sf. Ierarh Ghelasie de la Râmeţ)

• Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmet

Ianuarie
Sfantul Ierarh Bretanion al Tomisului (Vretanion)
Sfantul ierarh Maxim al Tarii Romanesti
Sfintii Mucenici Ermil si Stratonic din Singidunum (13 ianuarie)
Sfantul Antipa de la Calapodesti – Atonitul
Sfintii Argheu, Narcis si Marcelin din Tomis (Constanta)

Februarie

Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Gherman din Dobrogea
Viata si nevointa Cuviosului Parintelui nostru Ioan Casian
Cuviosul Dionisie cel Smerit – parintele erei crestine
Sfantul Cuvios Paisie
Sfantul Cuvios Natan
Sfantul Cuvios Sila Ieroschimonahul

Martie

Sfintii 26 de Mucenici care au patimit in Gotia
Sfantul Montanus Preotul si sotia sa, Maxima
Sfintii Ierarhi Gerontie, Timotei si Alexandru ai Tomisului
Sfântul sfinţit mucenic Efrem al Tomisului

Aprilie

Sfantul Iuliu Veteranul de la Durostor
Sf. Mucenic Ioan Valahul (†1662)
Sfinţii Martiri Năsăudeni, canonizaţi la Salva
Sfinţii Mucenici Varvar, Vach, Calimah şi Dionisie din Tracia
Sfinţii Mucenici Maxim, Cvintilian şi Dada

Mai

Sfantul Iuliu Veteranul de la Durostor
Sf. Mucenic Ioan Valahul (†1662)
Sfinţii Martiri Năsăudeni, canonizaţi la Salva
Sfinţii Mucenici Varvar, Vach, Calimah şi Dionisie din Tracia
Sfinţii Mucenici Maxim, Cvintilian şi Dada

Iunie

Sfântul Ghelasie de la Râmet
Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana
Sfântul Grigorie Dascălul Mitropolitul Ţării Româneşti (†1834)
Sfantul Mucenic Isihie din Durostorum (†298)
Sfintii Mucenici Nicandru si Marcian din Durostorum
Sfintii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel
Sfantul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Iulie

Sf. Mucenic Emilian de la Durostor (†362)
Sfantul Mucenic Secundus (†304)
Noi sfinţi Români
Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion
Sfântul Voievod Ştefan cel Mare
Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi

August

Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei (†1653)
Sfântul Ierarh Ioan de la Râşca şi Secu (†1685)
Sfântul Mucenic Lup din Novae (†304)
Sfinţii Mc. Donat diaconul, Romul preotul, Silvan Diaconul şi Venust (†304)
Sfinţii martiri Brâncoveni
Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului
Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla
Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul) (†1960)

Septembrie

Sfantul Ierarh Martir Antim Ivireanu (†1716)
Sfântul Mucenic Teodosie de la Brazi (†1694 )
Sfântul Mucenic Nichita (Romanul)(+372)
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (†1656)
Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop
Sfinţii Mucenici Gordian, Macrovie, Ilie , Valerian, Zotic, Seleuc şi Lucian
Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona (†1789)

Octombrie

Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi
Sfinţii Mărturisitori Ardeleni (21 octombrie)
PREOTUL MĂRTURISITOR IOAN DIN GALEŞ
Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi

Noiembrie

Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea (†1713)
Sfântul Mucenic Dasie de la Durostor
Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul
Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ
Sfantul Atanasie Todoran si sfuntii nasaudeni
Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat

Decembrie

Sfantul Mucenic Hermes din Bononia (Vidin)
SFANTUL NICODIM DE LA TISMANA
SFANTUL IERARH PETRU MOVILA
SFANTUL DANIIL SIHASTRUL DE LA VORONET
Sfanta mare Muceniţa Anastasia Romana, izbăvitoarea de otravă
Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei
Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica (†1806)
Parintele Cleopa – Despre Sfintii Romani

Vezi si:

• www.sfintiromani.ro

fragment din Articolul “Ierarhi Ingropați la Mănăstirea Putna” din revista “Cuvinte catre tineri” scris de monahul Alexie Cojocaru.

Sfântul Ierarh Iorest a fost mitropolit în Transilvania, într-una dintre cele mai grele perioade pentru românii din această parte a ţării noastre; la mijlocul secolului al XVII-lea, catolici şi protestanţi deopotrivă încercau să înstrăineze sufletul românesc de ceea ce avea el mai scump, credinţa ortodoxă. Un moment important al pătrundării protestantismului în această zonă l-a constituit publicarea în anul 1640 a Catehismului calvinesc „cu voia şi cu porunca” principelui Gheorghe Rakozcy.

Prea multe date biografice despre mitropolitul Iorest nu se cunosc. Se ştie doar că era originar din Transilvania şi că, din botez, se numea Ilie. încă din copilărie a fost dat la carte în mănăstirea Putna, unde mai târziu a şi fost călugărit, primind numele Iorest. După ce a fost hirotonit preot, a fost ales mitropolit al Transilvaniei la stăruinţele domnului Moldovei Vasile Lupu. Hirotonia întru arhiereu a fost săvârşită de mitropolitul Teofil al Ţării Româneşti, în luna noiembrie a anului 1640, la Târgovişte.

Citeste mai departe…

Sfinţii Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi
(7 septembrie)
Ieromonahul Amfilohie – Primul egumen al Mănăstirii Pângăraţi(+ 1570)

Rămânând Schitul Cuviosului Simeon de la Pângăraţi multă vreme fără egumen, în anul 1514, a venit de la Mănăstirea Moldoviţa un ieromonah şi dascăl învăţat, anume Amfilohie. Acesta a povăţuit Sihăstria lui Simeon timp de 52 de ani, mărind numărul călugărilor la 40 de rugători şi făcându-se tuturor părinte şi dascăl luminat şi sfânt.

Însă, neavând schitul biserică încăpătoare, s-a rugat Cuviosul Amfilohie multă vreme Sfântului Mucenic Dimitrie să-i trimită un om milostiv pentru a-l ajuta să zidească o biserică nouă din piatră. Pe la anul 1560, spune tradiţia, zăbovind domnitorul Alexandru Lăpuşneanu la Piatra Neamţ, i s-a arătat marele mucenic în vis şi i-a poruncit să zidească o biserică de piatră la Schitul lui Simeon. Aşa s-a înnoit această sihăstrie sub egumenia lui Amfilohie, luând denumirea de Mănăstirea Pângăraţi.

Apoi, ieromonahul Amfilohie, întemeind aici obşte cu înaltă viaţă duhovnicească şi lăsând bună rânduială, s-a retras la metanie, a primit îngerescul chip al schimniciei cu numele de Enoh şi, mai trăind 4 ani, a adormit cu pace în anul 1570, septembrie 7, cunoscându-şi dinainte sfârşitul.

Citeste mai departe…

Un an de la proclamarea canonizării celor 9 sfinţi români nemţeni

În data de pe 5 iunie 2009 se împlineşte un an de la proclamarea solemnă a canonizării a nouă cuvioşi nemţeni. Cei nouă sfinţi sunt: Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, a căror zi de prăznuire este 7 septembrie, Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău, a cărui zi de pomenire este 9 septembrie, Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani, a căror zi de prăznuire este 1 octombrie, Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche, care vor avea zi de prăznuire pe 21 iulie, Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic, cu zi de prăznuire pe 16 august şi Sfântul Cuvios Ioan de la Râşca şi Secu, care va fi prăznuit pe 30 august.
Canonizarea acestora a fost aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) în şedinţa din 5-7 martie 2008.

Sursa: Radio Reîntregirea

Vezi si:

• Noii sfinţi cuvioşi nemţeni – canonizaţi azi 5 iunie 2008