In Memoriam: Doi ani de la săvârşirea din această viaţă a Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Graviil Stoica de la Mănăstirea Zamfira - Prahova

În iureşul timpului şi în vârtejul zilei apucăm să ne mai gândim, din când în când, la viaţa omului şi, mai ales, la moartea acestuia, îndeosebi atunci când, primind un telefon, aflăm că a mai trecut cineva apropiat şi drag nouă dincolo, defapt unde?… În adevărata viaţă!…

Aşa s-a intâmplat şi în urmă cu doi ani, la aflarea veştii trecerii la cele veşnice a Părintelui Gavriil Stoica la venerabila vârstă de 74 de ani - cel care a fost atâţia ani slujitorul altarului străbun şi al cărţilor teologice, academice şi duhovniceşti!…

Părintele Gavriil a trecut hotarul lumii acesteia, născându-se în viaţa cea veşnică în noaptea de 25 spre 26 august, anul mântuirii 2008. Fiind argeşean de origine, la 25 iunie anul 1953 tânărul Gheorghe a intrat ca frate şi vieţuitor în mănăstirea Slănic, adică la vârsta de 17 ani, apoi a fost slujitor al mănăstirii domneşti - voievodale din Curtea de Argeş. Când se afla încă aici, a fost arestat în noaptea de 25 august anul 1964 (ce coincidenţă) de către autorităţile comuniste sub acuzaţia că distribuie cărţi de învăţătură creştină, în special ale marelui slujitor şi misionar, un alt argeşean, anume Părintele Nicodim Mândiţă. A devenit duhovnicul mănăstirii de maici Zamfira - Prahova, la 1 august anul 1978 (aşadar, cu puţin timp în urmă a împlinit aici treizeci de ani de slujire mărturisitoare şi duhovnicie), unde iată, a rămas până la sfârşitul vieţii. A fost ucenic şi apropiat al vestitului duhovnic - Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol - Constanţa. Tot familia sfinţiei sale a odrăslit un alt slujitor vrednic al altarului bisericii noastre sfinte - adică fratele său după trup, în persoana Părintelui Ierodiacon Iustinian Stoica - economul Schitului Românesc Prodromul din Sfântul Munte Athos - Grecia. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că Părintele Gavriil a fost un apropiat şi de Părintele Arhimandrit Nicodim Dimulescu - stareţul Mănăstirii Crasna - Prahova, tot un argeşan de origine.

Citeste mai departe…

In Memoriam: Şapte ani de la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Părintelui Profesor Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti

În curgerea pământească şi vremelnică a timpului, în urmă cu şapte ani, în ziua de 13 august anul 2003, platoul ori piaţeta din faţa Bisericii „Sfântul Silvestru” din Bucureşti, precum şi străzile din preajma ei erau înţesate de foarte multă lume. Patriarh, mitropoliţi, episcopi, mulţi preoţi, oameni simpli şi artişti de prestigiu, studenţi teologi şi cerşetori, muncitori şi intelectuali rafinaţi îl petreceau pe ultimul drum pe cel care a fost Părintele lor duhovnicesc şi, fără să greşim, putem spune, pe cel care a fost Părintele duhovnicesc al Bucureştiului. Slujba înmormântării Părintelui Constantin Galeriu, prin amploarea sa, a fost asemenea unei ceremonii de canonizare. Astăzi, florile şi candelele ce străjuiesc mormântul situat lângă biserică, pe latura de nord, mărturisesc evlavia şi dragostea oamenilor pentru cel care a fost una dintre cele mai vii conştiinţe creştine ale neamului românesc din secolul al XX-lea.

Aşadar, în data de 10 august anul 2010 se împlinesc şapte ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. Părintele Galeriu s-a născut la 21 noiembrie anul 1918, în comuna Răcătău - Răzeşi din judeţul Bacău. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe” din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti. În anul 1973 a devenit doctor în teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual” la Institutul Teologic Universitar din Bucuresti (între anii 1973-1974). Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din anul 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorat la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie anul 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost profesor la Universitatea din Târgovişte, unde a predat Teologie dogmatică şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din capitală, unde preda istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august - 7 septembrie anul 1950, respectiv 16 august anul 1952 - 26 octombrie anul 1953 a fost deţinut politic pentru convingeri regilioase şi umanitare. În contextul evenimentelor istorice din anul 1989, în calitate de vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de membru în Grupul de reflecţie a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea, statornicia şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Galeriu a fost preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei medical-creştine „Christiana”, preşedinte al Editurii „Harisma”, preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian - copiii străzii”, al Fundaţiei „Elena Doamna”, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria”, preşedinte executiv al Asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română”.

Citeste mai departe…

In Memoriam: Trei ani de la trecerea la cele veşnice a Preafericitului Părinte Teoctist Arăpaşu - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Frânturi de gânduri şi sentimente despre momentul marii sale treceri…

Dacă ar fi totuşi, să mă bucur de ceva anume în aceste zile, vremuri şi momente de reculegere şi reflecţie, este faptul că iată, de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!… Acum, în aceste vremuri suntem părtaşii trecerii la cele veşnice a P.F. Părinte Teoctist - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române - mare cunoscător şi mărturisitor al istoriei bimilenare româneşti, totodată apologet al dreptei credinţe creştine, care şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a slujirii Bisericii lui Iisus Hristos, vreme de foarte mulţi ani!… De aceea, pentru noi, începând cu anul 2007, ziua de de 30 Iulie, va comemora totdeauna, acest eveniment închinat despărţirii doar vremelnice şi numai pământeşti de cel de-al cincilea Întăistătător al Bisericii noastre strămoşeşti - naţionale, Părintele duhovnicesc al Ţării Româneşti a sfârşitului de veac XX şi începutului celui de-al XXI - lea, ierarhul, slujitorul şi monahul Teoctist, originar din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi din patria luceafărului Mihai Eminescu!…

Drept urmare, în iureşul acestor zile, la împlinirea a trei ani de la moartea şi înmormântarea sa, mi-am adus aminte de viaţa, opera şi activitatea covârşitoare şi debordantă a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, a cărui plecare dintre noi, neaşteptată şi mai ales nedorită, o regretăm foarte mult cu toţii!… De ce acest lucru, pentru că odată cu plecarea sa dintre noi am senzaţia că se încheie o epocă, o generaţie şi o pleiadă formidabilă de slujitori ai altarului străbun; şi îndeosebi fiindcă îi regretăm calităţile sale, personalitatea lui remarcabilă şi admirabilă, abilităţile sale foarte competente în dişciplina teologică şi în spiritualitatea tradiţională şi autentic - mărturisitoare a Părinţilor Bisericii, pe care ni le-a cultivat nouă în orice loc şi în orice timp, cu atâta dăruire, dragoste şi abnegaţie!… El este şi va rămâne în continuare, în conştiinţa discipolilor, profilul teologolui, a cărturarului şi a omului de cultură cu deschidere spre universal, spre consistenţă şi acrivie ştiinţifică, transmisă nouă cu foarte multă rigoare, acuitate şi exactitate!… Cu vaste şi avizate cunoştinţe în cele mai diverse discipline culturale, istorice şi teologice, Părintele Patriarh inspira tuturor foarte multă seriozitate, sinceritate, mult discernământ şi foarte multă blândeţe, nobleţe şi cuminţenie spirituală, transpunându-ne întotdeauna, într-o stare de confort sufletesc şi de bucurie duhovnicească!… Tocmai din această cauză era foarte apreciat, foarte admirat de foarte multă lume, bucurându-se de o popularitate ieşită din comun, drept pentru care mai era probabil, şi invidiat!… El, Arhipăstorul cu chipul veşnic luminos, a fost întotdeauna, consecvent probităţii sale intelectuale, morale şi sufleteşti!… Pentru acest fapt a fost foarte solicitat, fiind implicat în foarte multe acţiuni şi activităţi, în diferite comisii bisericeşti, teologice, culturale şi academice, din cadrul diferitelor instituţii şi universităţi româneşti ori străine, şi aceasta pentru că metodele şi normele sale de lucru, de evaluare şi cercetare erau cu adevărat ştiinţifice, actuale şi foarte eficiente!… Mai remarcăm faptul că a fost mult iubit de toată lumea, de toate vârstele şi categoriile sociale, intelectuale ori culturale: tineri, elevi-seminarişti, studenţi-teologi, preoţi, călugări şi credincioşi, ajutându-i pe foarte mulţi dintre ei prin recomandările şi sfaturile pe care le-a dat fiecăruia în parte, ori de câte ori a fost solicitat!…

Colaborator apropiat şi sfetnic luminat al multor profesori şi ierarhi - fiindcă cei mai mulţi dintrei ei îi datorează ascendenţa şi evoluţia, atât spirituală cât şi socială ori profesională; îndrumător a multor studenţi şi doctoranzi, păstor duhovnicesc a atâtor generaţii de preoţi şi călugări, membru a foarte multe organisme de specialitat6e din ţară şi de peste hotare, am observat cum, la înmormântarea sa l-au plâns şi l-au regretat cu toţii, fiind conştienţi de marea pierdere ce li s-a pricinuit!…

Citeste mai departe…

O scurtă incursiune în gândirea creştină a lui Nicolae Steinhardt

  În cele ce urmează doresc să fac o scurtă incursiune în gândirea monahului - teolog Nicolae Steinhardt de la Manastirea Rohia (1912-1989) - cel care a fost scriitorul evreu, convertit la creştinism în închisoarea de la Jilava, unde a fost botezat de către Părintele Mina Dobzeu - şi care, după eliberare s-a făcut călugar în această frumoasă Mănăstire a Ţării Lăpuşului, din Ţinutul Maramureşului.

Aceste cugetări le-am adunat din mai multe cărţi ale sale cum ar fi: “Jurnalul Fericirii”, “Dăruind vei dobândi” şi altele, cu nădejdea şi credinţa că vor fi de folos celor care le vor citi, eu având intenţia ca prin aceste citate din opera autorului să reuşesc să deschid apetitul cititorilor, în special al celor tineri, pentru a parcurge ulterior întreaga sa operă, ce este de o profunzime şi de o frumuseţe deosebită:

Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia - măcar de la un anume punct încolo - e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.

Poţi să nu păcătuieşti de frică. Este o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. (1)

Pentru creştinism bănuiala este un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată.

Citeste mai departe…

Sfântul Munte Athos - Grădina Ortodoxiei Universale

Sfântul Munte Athos este considerat a fi o fortăreaţă sau un bastion al ortodoxiei, fiind o adevărată republică monahală. Sfântul Munte este situat geografic în nord-estul Greciei, în peninsula Calcidică. Are o lungime de 60 de Kilometri şi o lăţime între 8 şi 12 Kilometri, însumând aproximativ 360 de Kilometri pătraţi.

O tradiţie pioasă spune că Sfânta Fecioară Maria, însoţită de Sfântul Ioan Evanghelistul călătorea cu o corabie spre Cipru, pentru a-l întâlni pe Lazăr cel înviat de Domnul a patra zi din morţi, care era episcop acolo. O furtună neaşteptată a împins însă corabia până lângă Muntele Athos. Acolo Maica Domnului s-a odihnit o vreme, şi cucerită fiind de frumuseţea locului, l-a rugat pe Fiul ei să-i dăruiască acest munte. Atunci o voce s-a auzit din cer, zicându-i : „Acest loc să fie moştenirea şi grădina ta, un rai al mântuirii pentru cei ce o vor căuta”. Astfel Muntele Athos i-a fost închinat Maicii Domnului, deşi în vremea aceea era locuit de păgâni.

Monahismul a apărut şi s-a dezvoltat în Egipt, Siria şi Asia Mică, de unde s-a răspândit ulterior în Palestina, precum şi în Europa. Bazele vieţii monahale în Athos se presupune, de către unii cercetători greci, că ar fi fost puse la începutul secolului al patrulea, când împăratul Constantin cel Mare ar fi ctitorit aici câteva mănăstiri, distruse ulterior de Iulian Apostatul. Alţii cercetători iau ca dată de început a vieţii monastice în Athos veacul al şaptelea. Primele documente care atestă fără echivoc o prezenţă monahală în Athos, sunt legate de particpirea unor călugări athoniţi la Sinodul de la Constantinopol din anul 843, convocat de împărăteasa Teodora, pentru restabilirea în Biserică a cultului sfintelor icoane.

În anul 885 împăratul Vasilios I recunoşte Athosul drept un teritoriu locuit exclusiv de călugări.

Sfântul Atanasie Athonitul, duhovnic şi prieten al Împăratului Nichifor Fokas, a pus în anul 963 bazele mănăstirii Marea Lavră, cea mai veche aşezare monahală din Athos existentă până astăzi. Ulterior s-au construit şi alte mănăstiri.

În anul 970 Împăratul Ioan Tsimiskes emite primul tipicon al Sfântului Munte Athos, după care trebuie să se conducă monahii de aici.

Numele de „Sfântul Munte” a fost adoptat şi confirmat în mod oficial de către împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul, prin tipiconul din 1046. Acest tipicon face referire şi la comerţul practicat de călugării aghioriţi. Din anul 1050 accesul femeilor este strict interzis în acest loc.

Citeste mai departe…

In Memoriam: Înalt Prea Sfinţia Sa Dr. Nestor Vornicescu - Mitropolitul Olteniei

Incursiuni biografice şi frânturi de gânduri la împlinirea a zece ani de la marea sa trecere…

1927 - 1 Octombrie: S-a născut în comuna Lozova-Vorniceşti, judeţul Lăpuşna din Basarabia, din părinţii Vera (născută Roşu) şi Vasile Vornicescu, neam de plugari-răzeşi basarabeni, cu credinţa în Dumnezeu. Este cel mai mare din cei cinci copii ai familiei Vornicescu. „Niciodată n-am uitat, şi nu voi uita câte zile voi avea, Codrii Lăpuşnei, Vornicenii, Căpriana“. A fost botezat creştineşte, în biserica din sat, primind numele marelui ierarh Nicolae.

1934 - 1941: Urmează şcoala primară din satul natal, unde se remarcă prin strădania de a cunoaşte istoria neamului său (mai ales despre voievozi şi haiduci), folclorul şi obiceiurile folclorice şi creştine. Se afla printre premianţii clasei, deşi îşi ajuta părinţii la muncile câmpului. Amintiri duioase păstrează mamei sale, Vera, pe care o consideră primul său profesor, trecută la cele veşnice la 2 iulie 1936, când feciorul său, Nicolae, nu împlinise încă nouă ani.

1943 - 1946: Dând urmare tainicei chemări a Mântuitorului, încă din pruncie, cultivată în familie, tânărul Nicolae intră, ca novice, la Schitul Nechita din Munţii Neamţului, unde creşte drept şi viguros „ca un măslin frumos în câmp şi înălţat ca un paltin” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah, XXIV, 16), înflorind “întru harul şi conştiinţa adevărului ” (II, Petru, III, 18).

1946 - 1948: Este primit frate rasofor la Sfânta Mănăstire Neamţ. Aici urmează Seminarul călugăresc de muzică bisericească.

1948 - 1951: La Sfânta Mănăstire Neamţ urmează Seminarul monahal superior, pe care-l absolvă ca premiant. Paralel cu studiul, se va îndeletnici şi cu meşteşugul tiparului.

1949: Debutează în revista Biserica Ortodoxă Română iar editorial cu romanul În afara legii (Iaşi, Editura Junimea, 1976).

Citeste mai departe…

Ortodoxia şi Statul în România sub regimurile totalitare

Despre Biserica Ortodoxă Română şi martirii creştini ai prigoanei comuniste

Dacă până acum am dorit să prezentăm tragedia bisericii din acele vremuri într-un context mult mai amplu, adică internaţional, pentru a înţelege mai bine cu ce s-a confruntat ea atunci, atât în alte ţări creştine şi ortodoxe din spaţiul sovietic, (cât mai ales la noi), vom continua acum cu enunţarea şi evocarea propriilor noastre drame şi tragedii, dar care nu puteau fi scose ori abstractizate din contextul acesta transnaţional, de care avea parte întreaga Europă, estică sau răsăriteană.

Aşadar, închişi find, torturaţi, înfometaţi, spânzuraţi, înjunghiaţi, împuşcaţi, ucisi prin îngheţare sau îngropaţi de viu, batjocoriţi până la dezumanizare, acestea fiind doar câteva dintre metodele experimentului anticreştin prin care sute şi mii de martiri ai lui Iisus Hristos şi-au sacrificat viaţa în perioada comunistă. La optusprezece ani de la încheierea unuia din ciclurile opresiunii, martiriul acestora este încă puţin cunoscut. După cum constată şi “Societatea academică pentru adevarul istoric”, un grup universitar constituit după prezentarea Raportului Tismaneanu, astăzi se vorbeşte extrem de mult despre disidenţă fără o zi de închisoare, eludându-se sacrificiul sutelor de mii de deţinuţi cu adevărat anti-comunişti. Lucrarea din care redăm mai jos câteva extrase, a fost lansată la Patriarhia Română în Săptămâna Mare (parcă nu întâmplător) şi relevă adevăratul caracter al regimului comunist: de sistem supranaţional, anticreştin, antiuman, impus popoarelor prin forţa militară a imperiului sovietic şi prin forţa ideologic-represivă a internaţionalelor comuniste. Acestui monstru i s-au opus destui preoţi şi episcopi, monahi şi teologi, militari şi studenţi, luptători anticomunişti ori simpli ţărani. Despre martiriul lor scriu autorii volumului “Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist”.

Impunerea regimului comunist de sorginte sovietică, în anul 1945, a adus după sine restricţionarea drastică a libertăţii religioase din Romania. Noul cadru juridic şi de exercitare a misiunii bisericeşti din Romania era preluat după modelul sovietic cristalizat în timpul războiului de apărare a patriei. Atunci când Stalin i-a chemat pe ierarhii ortodocşi care au supravieţuit gulagului sovietic şi i-a repus în posturile ocupate odinioară, cu rolul declarat de a susţine moral şi chiar material războiul împotriva Germaniei naziste, lumea liberă asistă la o schimbare fundamentală în relaţia dintre regimul comunist şi Biserica Ortodoxă Rusă. Reacţia imediată a celor din lumea liberă a fost desigur, negativă, susţinându-se ideea că, ar fi vorba de o Biserică “comunizată” de Stalin, un fel de marionetă, prin care acesta arăta Occidentului că în URSS se respectă libertatea religioasă. Obiectiv vorbind, însă, situaţia relaţiei dintre cele două puteri chiar se schimbase. Pentru Biserică însemna minimum de existenţă, într-o societate care îl nega pe Dumnezeu şi propaga în mod vădit ateismul. Pentru regimul sovietic însemna un nou instrument de control şi manipulare, în interesele dictate de Partidul Comunist, atât pe plan intern, cât şi extern. În felul acesta, Biserica putea fi mai uşor compromisă în ochii credincioşilor, iar, pe măsură ce socialismul se construia, aceasta urmă să dispară ca instituţie, considerată o carie a lumii comuniste, aşa după cum am precizat şi în paginile anterioare. Însă, prin existenţa ei, a dogmei şi a misiunii sale, Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos constituia o piedică serioasă pentru regimul comunist, cu binecunoscuta sa ideologie atee, potrivit căreia “religia este un opiu al popoarelor”.

Citeste mai departe…

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc - Interviu cu Părintele Arhim. Iustin Pârvu de la Mănăstirea „Sf. Arhangheli” Petru Vodă, judeţul Neamţ

- Preacuvioase Părinte Stareţ Iustin, ştim că de la Sfântul Simeon Noul Teolog încoace, povăţuitorii duhovniceşti se tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii unei mari secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea…

- Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel care caută cu adevărat un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele Paisie Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie, aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani nu m-am mai despărţit de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la Părintele Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.

- Preacuvioase Părinte Iustin, dar ce aţi învăţat cel mai mult de la Părintele Paisie Olaru?

- Smerenia şi dragostea lui faţă de aproapele. Era de o căldură şi tandreţe sufletească rar întâlnite. Părintele Paisie era neîncetat neobosit cu oamenii, încât uita de el însuşi.

- Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti sau nu?

- Este mai bine să dobândeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi până acum recomandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.

- Dar până la vremurile acelea?

Citeste mai departe…

Locul duhovnicesc al Românilor din Sfantul Munte Athos - Schitul Prodromu

Iată, deşi nevrednic fiind, m-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns - pentru a şaptea oară - în Sfântul Munte, în prima săptămână a sfantului şi marelui post unde, pe lângă celelalte mănăstiri am vizitat, bineînţeles (şi) Schitul Românesc Prodromu. Citim în Istoria Mănăstirilor Athonite, alcătuită din 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise şi 5000 de volume tipărite, din biblioteca Schitului Românesc Prodromu această minunată istorisire: ” Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul - care-şi avea locuinţa (chilia) deasupra mănăstirii Marea Lavra - pe dealul ce se numeşte Palama, că într-o noapte, ieşind din chilie şi stând la rugăciune, a văzut în partea dinspre răsărit - la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată fiind de îngeri şi de sfinţi care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se împărătesei a toate - adică Maicii Domnului - Ocrotitoarea Sfântului Munte. Şi întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie - stareţul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului doreşte ca ” în timpurile mai de pe urmă ” să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc spre slava Sfinţiei Sale. Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai târziu Schitul Românesc Prodromu, în a cărui parte de apus, lângă clopotniţa de 23 de metri, se afla un paraclis închinat adormirii Maicii Domnului, care veghează, aşadar, intrarea principală în oaza spiritualităţii româneşti.

Nu m-am înşelat, nici de această dată, cand am constatat că cei mai mulţi monahi, în Sfântul Munte, după greci sunt românii - ostenitori la schiturile româneşti Prodromu, Lacu, Chiliile Sfântul Gheorghe - Colciu, Sfântul Ipatie, Sfântul Gheorghe - Kapsala şi altele… Dar, nu în ultimul rând, şi muncitorii cei mai mulţi din Aghios Oros (în greceşte - Sfântul Munte) sunt tot românii - care se află în căutarea unui venit mai bun decât cel de acasă… De asemenea, am avut şi avem duhovnici vestiţi, aici, pe Părintele Petroniu Tănase - actualul stareţ al schitului Prodromu - cel care a revigorat acest sfant lăcaş de închinăciune - din toate punctele de vedere, în ultimii treizeci şi cinci de ani… Apoi pe Părintele Iulian - tot de la Prodromu şi nu în ultimul rând pe Părintele Dionisie de la Schitul Sfântul Gheorghe - Colciu, trecut între timp, la cele veşnice.

Şi totuşi, dacă nu un paradox, este în orice caz o curiozitate faptul că tocmai românii - ale căror generoase danii către Sfântul Munte sunt atestate de mii de documente, începând de la primii Basarabi şi urmând până la ultimii voievozi din sec. al XIX -lea - nu au avut aici nici un lăcaş propriu până în urmă cu un veac şi jumătate şi nici acesta nu este ridicat la rang de mănăstire ci este doar un schit !… Din cele 20 de mănăstiri athonite, 17 sunt grecesti, una rusească - Sfântul Pantelimon, alta sârbească - Hilandar şi alta bulgărească - Zograful.

Nu de nevrednicie poate fi vorba, căci românii, dincolo de daniile făcute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de mănăstiri (pe unele chiar rezidindu-le în întregime) au fost, şi sunt, o prezenţă exemplară în ” Grădina Maicii Domnului “. Este atestat încă din sec. al XIX-lea ca vlahii ajungeau cu turmele lor până pe coastele Athosului, iar Mănăstirea Cutlumuş - rectitorită de voievodul Nicolae Alexandru Basarab către anul 1360 şi numărând foarte mulţi monahi de origine română, a fost supranumită multă vreme ” Marea Lavră a Ţării Româneşti”. Trebuie să fie vorba - după cum spune (şi) scriitorul Răzvan Codrescu - într-un articol, mai degrabă, sau de vitregia istoriei (care i-a împiedicat pe români să se unească într-un singur stat puternic şi într-o singură biserică autonomă), sau de o anume măsură (discreţie) a manifestărilor noastre în lume (care, de pildă, pe plan religios, ne-a făcut să nu avem în calendar, până în sec. xx, sfinţi canonizaţi de noi înşine, deşi toată istoria noastră este presărată cu mari trăitori şi martiri ai dreptei credinţe).

O lămurire edificatoare, în acest sens, este şi aceea a Părintelui Petroniu Tănase - cu care am stat de vorbă, care a spus că : ” Sihaştrii din Carpaţi veneau la Athos, fiindcă găseau aici condiţii de viaţă sihăstrească, de viaţă pustnicească, mai bună, mai deplină. De aceea nu şi-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-a întamplat să se stabilească în mănăstiri de obşte (în chinovii) au trăit împreună cu ceilalţi fraţi : - La Cutlumuş, la Zograful, la Filoteu, la Karakalu etc. Dar, în general, au trăit viaţa sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului - dovada faptul ca până astăzi există astfel de chilii. Abia în sec. al xix-lea, când apar statele naţionale, s-au gândit şi monahii români aghioriţi să aibă un lăcaş al lor şi, astfel, au întemeiat Schitul Prodromul. Este de altfel grăitor, pentru vocaţia sihăstrească românească a înduhovnicţilor români, faptul că primii trei stareţi de la Prodromu - Nifon, Damian şi Ghedeon - s-au retras din stăreţie şi şi-au încheiat zilele ca sihaştri, în peşteri sau chilii din apropiere, iar cel dintâi a refuzat cinstea de arhimandrit, rămânând până la capăt simplu ieroschimonah şi lăsând un testament în care cheamă cu precădere la nevoinţă, pocăinţă şi smerenie şi, din care, iată spicuim şi noi câteva îndemnuri, cum ar fi : ” Fraţilor, aveţi grijă de sufletele voastre, ştiind că aicea este vremea nevoinţelor, iar dincolo a plăţilor şi cununilor, şi că după trecerea acestei vieţi nu mai foloseşte la nimic pocăinţa. Să aveţi dragoste între voi, să fiţi smeriţi, buni, ascultători şi lesne iertători unii altora. Siliti-vă din toate puterile să păziţi pacea dintre voi, iar deasupra patimilor şi gândurilor celor spurcate să ne întrarmăm cu postul, cu privegherea, şi, mai mult decat toate, cu aducerea aminte de moarte, gătindu-ne în tot ceasul de ieşirea din viaţă aceasta şi spre întâmpinarea Domnului Iisus Hristos… “

Citeste mai departe…

Mitropolitul Ardealului Andrei Şaguna - în conştiinţa noastră, mărturisitoare

„Mitropolitul Andrei Şaguna a fost un bărbat aproape extraordinar, trimis de Providenţa Divină pentru fericirea poporului său; că el a fost un Moise, pentru că şi el, ca şi acela, a eliberat poporul său, conducându-l în pământul autonomiei şi independenţei; şi el, ca şi acela, dădu poporului său tablele legii: Statutul organic; şi, în fine, lovi în piatră şi dădu apă cerească poporului său: ştiinţă, lumină, cultură. Despre un astfel de bărbat, pe drept cuvânt, se poate zice că el, pururi va străluci ca un luceafăr pe orizontul bisericii şi naţiunii române.” Aşa îşi încheia Nicolae Popea discursul de recepţie, prezentat în 13/26 martie anul 1900, dedicat vieţii şi activităţii arhiepiscopului şi mitropolitului ortodox al Transilvaniei, Andrei baron de Şaguna (1808-18739).

Andrei Şaguna s-a născut la Miskolţ, în Ungaria, într-o familie de macedo-români din Balcani, a urmat şcoala gimnazială la Mişcolţ, apoi studii de drept şi filozofie la Pesta şi teologice şa Vârşeţ. La vârsta de 25 de ani îmbracă haina monahală la mănăstirea de la Hopovo. În anul 1846 a fost numit vicar al Episcopiei Ardealului iar, în 18 aprilie 1848, în plină revoluţie, era numit Mitropolit al Transilvaniei. Cum afirma Academicianul Dan Berindei: a fost „o mare personalitate a naţiei româneşti, un conducător înţelept, măsurat, plin de echilibru, al românilor ardeleni în momente care nu au fost deloc uşoare pentru el…un purtător de cuvânt al naţiunii române”. Într-o amplă şi nuanţată analiză a activităţii mitropolitului Şaguna, Părintele Profesor Mircea Păcurariu a subliniat că prin Statutul organic, el a dat „cea mai democratică organizare a bisericii”, drept care fost consacrat drept „cel mai de seamă organizator şi legiuitor bisericesc din perioada modernă a istoriei, mai ales dacă luăm în calcul şi lucrările sale de Drept canonic, unele traduse în limbile latină, rusă şi greacă.”

Implicat şi în viaţa naţional-politică, Mitropolitul Andrei Şaguna a participat la revoluţia românească din Ardeal, devenind „capul neîncoronat” al românilor din Transilvania. A fost copreşedinte al Adunării naţionale de la Blaj, care a formulat acea „petiţie naţională” cu 16 articole reprezentând principalele revendicări româneşti, între care recunoaşterea românilor „ca naţiune de sine stătătoare”şi desfiinţarea iobăgiei. „Pe bună dreptate, sublinia Părintele Profesor Mircea Păcurariu într-o alocuţiune a sa, că Mitropolitul Andrei Şaguna a fost considerat diplomatul revoluţiei româneşti din Ardeal, după cum Simion Bărnuţiu era considerat teoreticianul sau ideologul ei, iar Avram Iancu comandantul de oşti populare româneşti.” După revoluţie, Mitropolitul Andei a continuat lupta pentru drepturile românilor, îndeplinind diferite funcţii, reuşind să „unească în mâna sa cârja de ierarh cu sceptrul unui adevărat conducător politic”. Pentru toate, istoricul american Keith Hitchns a scris despre el ca „ultimul dintre marii ierarhi conducători politici”.

Citeste mai departe…