Trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.

Reporter: Părinte Arsenie, ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

Părintele Arsenie: Recomand o stare de veselie interioară, din inimă, o stare care înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de auto anulare.

Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă continuă care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?

Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor.

Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi.

Eram într-o anumită relaţie şi cu părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins - am fost amândoi în acelaşi lot - el s-a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost - puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul - părintele Stăniloae a rămas impresionat.

Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L-am avut pe Virgil chiar în celulă. Am stat împreună, mi-a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud.

Pe mine m-au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat - ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi.

Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

Citeste mai departe…

Taranca Teodosia
Preotul I. Ornaci ne-a povestit felul în care părintele Ioan de Kronstadt a vindecat o femeie demonizată, la 14 martie 1902, în Sankt Petersburg, în biserica metocului Mănăstirii Leuşenski.
„Îndată ce auzea clopotul bisericii, tânăra ţărancă Teodosia, ce trăia în satul Zeleznova, cădea jos, striga şi se lovea. Invocând diferite motive, evita să se ducă la slujbă şi, când se întâmpla să se ducă la biserică, în clipele cele mai sfinte, avea aceleaşi manifestări demonice.
Părinţii ei au hotărât să ceară ajutorul părintelui Ioan. La o Sfântă Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, au apropiat-o de Sfântul Potir. Femeia închise ochii şi începu să urle cu furie. Faţa ei îi îngrozea pe toţi! Trei bărbaţi puternici se străduiau să o ţină.
Părintele Ioan a întrerupt Sfânta Împărtăşanie, şi-a pus mâna peste bolnavă, şi-a îndreptat privirea pătrunzătoare spre ea şi, cu asprime, a zis:
- În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, satană, să ieşi din această femeie!
A repetat această poruncă de mai multe ori… În biserică domnea o tăcere desăvârşită. Răsuna doar glasul poruncitor al sfântului:
- Să ieşi de îndată! Ieşi neîntârziat!
Se auzea chiar şi diavolul, grăind prin gura bolnavei:
- Voi pleca. Plec îndată.
Toate acestea au durat câteva minute. Apoi nu s-a mai auzit nimic. Bolnava respira greu, stând cu ochii închişi. După ce bărbaţii i-au dat drumul, părintele Ioan a spus de trei ori:
- Deschide ochii!
Femeia a deschis ochii cu mare greutate. Atunci părintele i-a poruncit să se închine. Femeia s-a închinat, prima oară cu greutate şi-apoi cu uşurinţă. Părintele o întrebă:
- Cum te cheamă?
- Teodosia, răspunse femeia, făcându-şi cruce fără probleme.
După acestea, părintele a chemat-o să se împărtăşească, iar ea, fără nici un ajutor, s-a apropiat liniştită şi s-a împărtăşit cu vrednicie cu Sfintele Taine.
- Femeia este vindecată, le spuse părintele Ioan celor ce întrebau dacă ţăranca va mai fi tulburată în viitor de diavoli”.
(Ioan de Kronstadt)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

Vrăjile neputincioase

O văduvă pe nume Zoe avea doi fii, pe Dimitrie şi Arsenie. Arsenie suferea de o boală cumplită. Toată faţa i se umflase şi suferea de dureri groaznice. Văduva suferea alături de el şi se jelea. Atunci Dimitrie îi spuse:
- Fratele meu nu se va tămădui, până nu ne vom duce în Olimp, unde se nevoieşte avva Dionisie.
- Mergeţi, îi răspunse mama.
Aşadar, l-a dus pe fratele său la Sfântul Dionisie, care l-a primit cu multă dragoste. După ce s-a rugat fierbinte, l-a uns cu mir sfinţit pe faţă şi, după câteva zile, tânărul s-a făcut bine.
După ce s-a vindecat, Arsenie a vrut să mai stea câteva zile la mănăstire. Văzând acolo viata îngerească pe care o duceau fraţii, a voit să se călugărească şi el. Şi, sfătuindu-se cu fratele său Dimitrie, a îmbrăcat rasa.
Aflând maica sa ce hotărâre luase Arsenie, era să moară de supărare. Atunci, o femeie a îndemnat-o să se ducă la vrăjitoare.
Vrăjitoarea a încercat să trimită duhurile viclene la mănăstirea Sfântului Dionisie, ca să-l silească pe Arsenie să plece de-acolo. Însă diavolul nu s-a putut apropia de mănăstire. Puterea dumnezeiască aflată în acel loc şi în sufletul sfântului îl împiedica.
Văzând aceasta, se năpusti asupra mamei lui Arsenie, o apucă de gât şi-i strigă:
- De ce m-ai trimis la acel ascet? Nu ştii că nu mă pot apropia de el? Acum îţi vei primi răsplata pentru ce-ai făcut. Şi începu să o bată fără milă. Îngrozită, femeia începu să strige de durere. Se adunaseră toţi vecinii, întrebând ce se întâmpla, îndată ce a scăpat din mâinile diavolului, femeia fu nevoită să mărturisească adevărul. Apoi trimise imediat pe cineva şi îl rugă pe sfânt să se roage pentru ea şi să o ierte.
Sfântul Dionisie veni în casa femeii şi, plin de dragoste, o iertă, se rugă fierbinte pentru ea şi îi vindecă rănile pricinuite de diavol.
După această minune, s-a petrecut alta, încă şi mai mare. Mama celor doi tineri preţui şi iubi atât de mult schima îngerească, încât hotărî să se călugărească şi ea! Deopotrivă făcu şi băiatul ei cel mare, Dimitrie.
(Sfântul Olimpului)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

In Memoriam:  Prea Cuviosul Părinte Arhim. Teofil Părăian -
duhovnicul mănăstirii „Sf. Constantin Brâncoveanu” -

 Sâmbăta de Sus - Braşov

Frânturi de gânduri şi sentimente la momentul marii sale treceri…

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Drept urmare, mi-am adus aminte pentru câteva momente, cuprins fiind de emoţie, respect şi veneraţie, de Părintele Arhimandrit Teofil Părăian - duhovnicul mănsătirii „Sf. Constantin Brâncoveanu” - Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, acum, la momentul naşterii sale în viaţa cea cerească, eveniment ce s-a săvârşit în ziua de joi - 29 octombrie, la Spitalul Militar din Cluj-Napoca. După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, Părintele Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la venerabila vârstă de 80 de ani, pe care i-a împlinit anul acesta la data de 3 martie. Totodată şi în timpul slujbei prohodirii şi înmormântării sale, care s-a desfăşurat în ziua de sâmbătă - 31 octombrie 2009, la mănăstirea sa de metanie, mai sus menţionată, unde se nevoia şi ostenea în cele duhovniceşti din anul 1953, sfântă slujbă la care am reuşit să particip şi eu alături de foarte mulţi slujitori ai altarului bisericesc străbun şi ai cinulului călugăresc, precum şi de mulţi fii duhovniceşti şi ucenici, cunoscuţi ori apropiaţi!…

Pentru a fi sincer, doresc să recunosc că, în iureşul acestor zile dintre moartea şi înmormântarea sa, am constatat cu oarecare srângere de inimă, că nu este uşor să vorbeşti ori să scrii despre Părintele Teofil, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ puţină vreme, adică de numai 17  ani!… De ce? Pentru că Părintele Arhimandrit Teofil s-a conturat şi s-a identificat în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: - în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui; după aceea cultura teologic - duhovnicească şi nu numai, cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de dişciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, chiar natura, spiritual şi, de ce nu, şi cu acut simţ al umorului, sănătos şi autentic, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!… Părintele Teofil Părăian a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!… Totodată, sfinţia sa a fost unul dintre cei mai luminoşi şi mai învăţaţi călugări ai noştri, duhovnic aspru cu păcatul dar mereu blînd cu păcătosul, plin de harul păcii şi al bucuriei. Chiar dacă avea şi unele păreri pe care nu i le puteam împărtăşi, l-am apreciat mereu pentru felul în care ştia să-şi argumenteze opiniile şi să şi le spună simplu şi învăluindu-le în bunătate, spre a nu răni.

Citindu-i datele sale biografice mă uit, cu multă admiraţie, la faptul că Părintele Teofil s-a născut la 3 martie anul 1929, într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 - 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 - 1943, iar până în anul 1948 urmează tot la Timişoara cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minţii: „Doamne Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune pe care continuă să o exerseze încă înainte de intra în monahism. Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 - 1952, iar la 1 aprilie anul 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai anul 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 Părintele Teofil este hirotesit protesinghel, iar în anul 1988 arhimandrit. Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaţilor din ţară şi participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.

Preacuviosul Părintele Aehimandrit Teofil Părăian a fost un om al bucuriei, un om care şi-a propus să înmulţească bucuria şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al părintelui Teofil de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Teofil a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc că avem tendinţa, capcana ori ispita de a-i uita foarte repede pe aceşti oameni, sporiţi duhovniceşte şi îmbunătăţiţi din punct de vedere moral, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!…

Alături de mentorii săi duhovniceşti: Arsenie Boca, Serafim Popescu, Veniamin Tohăneanu ori mitropoliţii: Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală, Avva Teofil a fost darul lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, Părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, Părintele Teofil şi-a întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură. Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale. A plecat din această viaţă cu nădejdea că Domnul Hristos îl va primii în Împărăţia Sa alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, pentru că toată viaţa şi-a închinat-o slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor. Prin mutarea la cele veşnice, Părintele Teofil ne lasă aici o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cărţile, în înregistrările cu predicile, conferinţele sau interviurile realizate în ultimii 20 de ani în toată ţara.

Am vorbit, acum şi aici, de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Teofil Părăian - cel care a ajuns acum alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin

Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Teofil Părăian - mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim - cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Această personalitate duhovnicească şi benucuvântată, cu alte cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

Cu aleasă  preţuire şi multă recunoştinţă,

Drd. Stelian Gomboş - Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
 din cadrul Ministerului Culturii,
Cultelor şi Patrimoiniului Naţional.

Cartea de ghicit

Pe vremea Sfântului Dionisie din Olimp (+1541), lângă Veria, trăia un monah învăţat care a căzut în capcana diavolilor.
Odată i-a căzut în mână o carte de ghicit şi, nesocotind primejdia duhovnicească, a citit puţin, de încercare, nişte invocaţii ale diavolului!
Într-o noapte, în timp ce dormea, a văzut în vis un arap uriaş care i-a spus:
- Am venit, căci m-ai chemat! Înaintează, aşadar, şi închină-mi-te, dacă vrei să te slujesc!
Înspăimântat, monahul i-a răspuns cu versetul biblic:
- „Domnului Dumnezeului meu mă voi închina şi numai Lui îi voi sluji”.
Atunci arapul, cuprins de furie, i-a tras o palmă peste faţă, spunându-i:
- Dacă nu mi te-nchini, atunci de ce m-ai chemat? Atunci monahul s-a trezit şi, simţind încă o
durere cumplită în locul unde fusese lovit, a început să strige şi să plângă. Auzind zarva, câţiva călugări s-au adunat şi, venind la el, i-au văzut obrazul umflat, negru de la lovitură. Călugărul era vrednic de milă. Peste câteva zile, starea i se înrăutăţise. Obrazul i se înnegrise tot şi se umflase atât de tare, încât ochii i se închiseseră cu totul.
Aşadar, au trimis după Sfântul Dionisie, rugându-l să vină din mănăstirea sa din Olimp. Sfântul a venit degrabă la el şi s-a rugat fierbinte. A slujit şi Paraclisul Maicii Domnului şi l-a uns pe călugăr cu mir sfinţit. În clipa aceea, cel stăpânit de diavoli s-a tămăduit cu totul! Şi toţi cei de faţă au dat slavă lui Dumnezeu şi l-au cinstit pe credinciosul Său slujitor.
(Sfântul Olimpului)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

Cuminţirea necugetatei

Într-o primăvară, Sfântul Dionisie al Olimpului, a coborât în Katerini. Acolo i-a ieşit în cale un grup de băieţi şi fete ce cântau cântece deocheate, făcând gesturi necuviincioase. Văzându-i, sfântul s-a întristat foarte tare şi, adresându-se mai ales fetelor, le întrebă:
- De ce voi, care sunteţi fete, spuneţi lucruri atât de necuviincioase, provocându-i astfel pe băieţi să păcătuiască?
Auzind acestea, fetele roşiră de ruşine. Una însă nu se ruşina deloc. Dimpotrivă, ridicând glasul cu neruşinare, spuse:
- Ce-ţi pasă ţie, călugăr prefăcut, ce facem noi? Uită-te mai bine în ce hal eşti tu!
Sfântul s-a amărât încă şi mai mult, din pricina purtării necuviincioase a fetei. Privind-o cu nemăsurată tristeţe, îi spuse:
- Fiica mea, Dumnezeu Care iconomiseşte mântuirea fiecăruia dintre noi, uneori în chip aspru, fie să te cuminţească şi pe tine, spre a deveni exemplu altora.
După această întâmplare, sfântul se duse în seara aceea în casa unui creştin iubitor de călugări.
Iar fata despre care am vorbit, înainte de a ajunge acasă, căzu în puterea demonilor! Se prăbuşi pe drum, începu să lovească în toate părţile şi să facă spume la gură. Văzându-şi fiica în această stare jalnică, părinţii căutau să afle pricina. O prietenă le explică tot ce se întâmplase. Atunci ei, cuprinşi de mare tulburare, au răscolit tot oraşul, încercând să-l găsească pe Sfântul Dionisie.
Când l-au aflat, au căzut la picioarele sale şi, cu lacrimi în ochi, l-au rugat să o ierte pe fiica lor. Robul lui Dumnezeu, neţinător de minte al răului, a iertat-o şi a binecuvântat-o. Fata s-a liniştit, eliberată de sub puterea diavolilor.
De atunci a trăit cuminte, cu frică de Dumnezeu, fără a se căsători vreodată.
(Sfântul Olimpului)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

Ispitele fricii

Dorind să trăiască o viaţă în isihie, Sfântul Serghie din Radonej, s-a dus în pădurile dese ale „Tebaidei nordului”, în partea de nord-est a Rusiei, unde se nevoia în pustie, cu zel fierbinte.
În acel loc a îndurat multe ispite, chiar de la începutul sălăşluirii sale acolo. Duşmanii cei nevăzuţi făceau tot felul de lucruri spre a-l speria şi spre a-l sili să plece din acel loc. Luau chip de animal sălbatic sau de şarpe, făceau zarvă mare şi-l ameninţau… Dar sfântul îi alunga cu rugăciunea, lăsându-se cu totul în voia lui Dumnezeu. Chemând numele Său, risipea vicleniile şi uneltirile diavolilor, stricându-le ca pe o pânză de păianjen.
Într-o noapte, diavolii au venit luând chipul unei oşti mari şi, năpustindu-se asupra lui, cuprinşi de mânie, au început a striga:
- Pleacă de-aici! Pleacă, fiindcă altminteri vei muri de cumplită moarte!
În timp ce spuneau înfuriaţi aceste cuvinte, din guri le ţâşneau flăcări. Dar sfântul nu s-a înfricoşat. Înarmat cu puterea rugăciunii, a ieşit biruitor din lupta cu mulţimea vrăjmaşilor.
În altă noapte, pe când citea slujba în liniştea chiliei, deodată în pădure s-a auzit un zgomot cumplit. În aceeaşi clipă, o mulţime de diavoli i-a înconjurat chilia, încercând să-l sperie şi să-l tulbure:
- Nu nădăjdui să vieţuieşti prea mult în această pădure deasă! Vei muri de foame! Vei cădea în mâinile tâlharilor răufăcători!
Însă puterea rugăciunii l-a ajutat să biruiască toate atacurile vrăjmaşilor şi, de fiece dată, diavolii dispăreau ruşinaţi.
(Sfântul Serghie)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

„REŢETA” MÂNTUIRII

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 1/2003

Nu ştiu în ce măsură putem vorbi de o reţetă în ce priveşte mântuirea dar sunt convins că fiecare dintre cei ce sunt preocupaţi de această devenire sunt în măsură să ne dea o reţetă proprie. Citind cartea profesoarei Anastasia Popescu: „Cum să-i învăţăm pe copii religia” am rămas plăcut surprins de cele zece principii pe care profesoara le-a pus drept normă în educaţia tinerei generaţii, ca motivaţie pentru împărăţia lui Dumnezeu:

„Fă-ţi timp să gândeşti - aceasta e sursa puterii,
Fă-ţi timp să te joci - acesta este secretul tinereţii,
Fă-ţi timp să citeşti - aceasta este fântâna înţelepciunii,
Fă-ţi timp să te rogi - aceasta este cea mai mare putere de pe pământ,
Fă-ţi timp să iubeşti, să fii iubit - acesta este un privilegiu dumnezeiesc,
Fă-ţi timp să fii prietenos - acesta este drumul spre fericire,
Fă-ţi timp să râzi - aceasta este muzica sufletului,
Fă-ţi timp să dai - este prea scurtă o zi ca să fii egoist,
Fă-ţi timp să munceşti - acesta este preţul succesului,
Fă-ţi timp să faci acte de caritate - aceasta este cheia raiului.”

Cred că aceste zece sfaturi pot constitui pentru fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, un mod de viaţă, de atitudine spre Eshaton, care ne-ar putea face să credem că putem vorbi de un tip motivat atitudinal spre mântuire.

Citeste mai departe…

Vrăjitorul Virginiu

Un om oarecare din Constantinopol dispreţuia sfinţenia Tainei Cununiei şi, din pricina aceasta, îşi înşela nevasta. Soţia sa, femeie cu frica lui Dumnezeu, aflând aceasta, era foarte tristă. Voind să-l aducă lângă ea, s-a dus la un celebru vrăjitor, pe nume Virginiu.
Ducându-se la el, l-a aflat înconjurat de lume multă. Fiecare căpăta răspuns şi pleca. Venindu-i şi ei rândul, s-a aşezat şi-a prins a-şi spune păsul:
- Soţul meu s-a dat păcatului. Se duce în toate locurile de pierzanie şi-şi risipeşte avutul cu actriţe şi femei desfrânate. Am venit la tine, fiindcă am aflat că pe mulţi i-ai salvat. Ajută-mă şi pe mine, dacă poţi, şi te voi răsplăti cum voi putea eu mai bine.
- Nu te nelinişti, îi răspunse vrăjitorul. Eu îl voi face să nu mai aibă ochi pentru nici o altă femeie. Pot să-l fac şi să moară. Pot să-l dau pe mâna duhurilor celor viclene. Spune şi voi face cum doreşti.
- Domnule, nu doresc decât să se întoarcă acasă şi să fie un soţ bun şi credincios.
- N-ai nici o îndoială că aşa va fi! Du-te acum acasă şi pregăteşte-mi candela, apă, untdelemn, o lumânare, o cingătoare şi foc. Miercurea viitoare voi veni la tine acasă pentru a face cele de trebuinţă.
Vrăjitorul, sfătuit de diavol care cunoaşte trecutul, i-a vădit, înainte de a pleca, păcate pe care le făptuise în vremea tinereţii sale. Astfel, femeia s-a încredinţat de puterea lui.
Apoi a trimis-o acasă, speriată, dar nădăjduind în întoarcerea soţului ei.
Aşa cum promisese, miercuri vrăjitorul Virginiu veni acasă la femeie. Luă lumânarea, aprinse candela şi puse icoane dinaintea ei. Toate le făcea, aparent, cu evlavie. La sfârşit luă cingătoarea, şopti ceva, făcu patru noduri şi-apoi o dădu femeii, spunându-i să se încingă cu ea direct pe piele. Apoi îi spuse:
- Dă-mi acum un ban de aur să-l împart celor săraci spre mântuirea sufletului tău.
Fericită, femeia îi dădu banul şi promise să-i mai dea şi alţi bani, cu condiţia să o ajute.
Într-adevăr, de atunci bărbatul ei nu se mai duse la alte femei şi îşi iubea soţia, fiind cu grijă faţă de casă.
Însă, nu după multă vreme, femeia începu să fie lovită de diavoli, simţindu-se foarte obosită. Vezi bine, duhul cel viclean îşi lua acum răsplata, de vreme ce, de bunăvoie femeia se dusese la el. Adesea i se arăta în vise pline de desfrânare, luând chipul unui arap. Alteori îi apărea ca un câine negru, neruşinat, ce o săruta pe gură.
Neştiind ce se întîmpla, căzu în deznădejde. Se tot întreba de ce are vise atât de urâte şi scârboase şi cum de a dobândit diavolul atâta cutezanţă faţă de ea.
Cu vremea, lucrurile s-au înrăutăţit. Nefericita femeie căzu din lac în puţ. Se vedea plină de dorinţe ruşinoase, mâncând broaşte, şerpi şi alte scârboase târâtoare. Nici nu mai dormea liniştită. Iar când se trezea, era tulburată foarte, plină de groază şi scârbă.
Atunci a prins a se gândi la Dumnezeu. A început să se roage fierbinte şi să postească. Iar Dumnezeu, de oameni iubitorul, a privit spre ea.
Ştiind sărmana femeie ce mari virtuţi îl împodobeau pe tânărul Epifanie, ucenicul Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, a căzut la picioarele sale, povestindu-i de-a fir-a-păr necazul ce dăduse peste ea. La rândul său, Epifanie a cerut sfat învăţătorului său duhovnicesc.
- Lămureşte-mă părinte, ce însemnau candela şi cingătoarea cu patru noduri? Ce era cu apa, untdelemnul şi lumânarea? Şi de ce s-a folosit diavolul de aceste lucruri şi de vrăjitor, pentru a pune stăpânire pe această femeie?
- Fiindcă m-ai întrebat, îţi voi lămuri totul, îi răspunse Sfântul Andrei. Diavolul obişnuieşte ca mai întâi să alunge Harul lui Dumnezeu de la oameni, pentru ca apoi să intre în ei neîmpiedicat. Sfântul Har nu pleacă fiindcă s-ar teme de diavol, ci pentru că îi este urâtă duhoarea păcatului. Diavolul nu îl obligă pe om să cadă în păcat. Doar îl ispiteşte, îl mână spre acesta, aducându-i cugete viclene. Dacă omul cedează ispitei diavolului şi cade în păcat, diavolul dobândeşte putere asupra sa şi Sfântul Har este alungat. Un lucru asemănător i s-a întâmplat şi acestei femei. Diavolul o ura fiindcă era cucernică şi smerită. De aceea a voit să o robească. La început s-a folosit de desfrânarea soţului ei, ca s-o facă să se ducă la vrăjitorul Virginiu. Apoi, a izbutit s-o facă să-i dea de bunăvoie cele trebuincioase pentru vrăji. După aceea a încercat să îndepărteze de la ea Harul Sfântului Botez. Astfel, vrăjitorul Virginiu a folosit candela în loc de cristelniţă, apa, în loc de Agheasmă Botezului, untdelemnul, în loc de mir, lumânarea şi focul, în locul celor aprinse de obicei la Botez. În ce priveşte nodurile cingătorii, acolo „l-a legat” pe diavol şi i-a poruncit femeii să o poarte direct pe piele, spre a-l avea mereu înfăşurat în jurul mijlocului ei.
- Fie numele Domnului binecuvântat, Care ţi-a vădit ţie toate acestea, zise Epifanie sfântului. Dar cum de a cunoscut vrăjitorul păcatele făptuite de femeie în vremea tinereţii sale?
- Oare nu ştii, răspunse sfântul, că diavolii îi urmăresc pe toţi creştinii? Ei bine, urmărindu-i, le cunosc toate faptele, pe care le descoperă acestora prin intermediul vrăjitorilor.
Cucernicul tânăr asculta cu admiraţie cuvintele sfântului, dând slavă din nou lui Dumnezeu Care vădeşte sfinţilor Lui lucrările diavolului, izbăvind făpturile Sale din capcanele celui viclean.
În cele din urmă, toate spusele sfântului s-au adeverit! Într-adevăr, îndată ce-au ars cingătoarea cu patru noduri şi, după ce au aruncat candela, femeia s-a eliberat de lucrarea diavolească.
(Sfântul Andrei)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

Irina cea „de lemn”

Sfânta Irina, stareţa Sfintei Mănăstiri Hrisovalant din Constantinopol, gusta neîncetat din dulceaţa rugăciunii. De multe ori se ruga ţinându-şi toată ziua sfintele mâini înălţate spre cer. Această poziţie, după mai multe ore de stat astfel, provoacă dureri insuportabile la încheieturi. Sfânta însă, în pofida durerii, stătea aşa, nemişcată, ore în şir, asemeni unei coloane de lemn. Înţepenind ea astfel, o soră îi dădea mâinile în jos, însă cu mare greutate.
Demonii erau loviţi puternic de rugăciunile sale. De aceea, încercau în toate felurile să o împiedice de la rugăciune, fie înfricoşând-o, fie aducându-i gânduri de mândrie. Odată un diavol se apropie de ea şi prinse a-şi bate joc, spunându-i:
- Irina „cea de lemn”, cu picioare de lemn…
Sfânta însă stătea neclintită în rugăciune, nedându-i nici o atenţie.
Atunci diavolul se înfurie atât de tare, încât luă foc de la o candelă şi-i dădu foc la rasă.
Venind în grabă, o soră sări să stingă focul care ar fi făcut-o scrum pe sfânta.
După această întâmplare, mai multe zile la rând, rasa sfintei a răspândit o negrăită mireasmă.
Nici „cumplitele chipuri ale viclenilor diavoli”, nici batjocura lor, nici primejduirea propriei vieţi n-au putut să o clintească pe Sfânta Irina din dulceaţa „convorbirii” cu Dumnezeu.
(Sinaxar)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor