Sfânta Biserică

Dorind să-l contrazică, un necredincios îi spuse unui creştin:
- Voi, creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te mai duci la Biserică, să asculţi predica, când oricum îl vedem peste tot.
- Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţă îl văd peste tot şi prin toate, însă priveşte! Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără setea şi, de aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem la Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea trupului cu apa proaspătă şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de viaţă veşnică: Cuvântul lui Dumnezeu.

“Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor.” (Sfântul Nicodim )

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Cele două vâsle

Demult, trăia un bătrân, om cu fiica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu.
- Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:
- De ce ai scris pe o vâslă “credinţă” şi pe cealaltă “fapte bune”?
- Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.
- Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de folos celorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.
Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. în felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.

Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi zbura!

“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există.” (Sfântul Simeon Noul Teolog)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Taina Sfântului Botez

Într-o zi, un sectant, om rătăcit de la dreapta credinţă, a vrut să-l contrazică pe un preot, spunându-i:
- Chiar dacă în Biblie Mântuitorul spune să ne botezăm, eu nu cred că e bine să-i botezăm pe copii, ci doar pe oamenii mari. Trebuie să aştepţi ca cei mici să crească şi de-abia atunci să îi întrebi dacă vor sau nu să fie botezaţi. Doar aşa, ca oameni în toată firea, pot hotărî cu adevărat. Cum puteţi voi, ortodocşii, să-i botezaţi pe copii?
- Spune-mi, îi zise preotul, după ce îl ascultă cu răbdare, ştiu că dumneata ai copii; când erau mici, i-ai dus la doctor să îi vaccineze?
- Da, îi răspunse omul.
- De ce nu ai aşteptat să crească şi să-i întrebi mai întâi dacă vor sau nu să fie vaccinaţi? - îl mai întrebă preotul pe om.
- Fiindcă nu vroiam să se îmbolnăvească şi ştiam că e bine pentru ei.
- E, vezi, tot aşa şi noi ştim că Sfanţul Botez este bun pentru copii şi nu avem de ce aştepta. Aşa cum vaccinezi un copil micuţ, ca să nu se îmbolnăvească trupul lui fragil, tot aşa îl şi botezi, pentru a nu se “îmbolnăvi” sufletul lui tânăr. Prin puterea Duhului Sfânt, prin harul Său, coborât astfel peste prunc, acesta e un om nou, pregătit pentru o viaţă nouă şi luminoasă: viaţa creştinească.
Sectantul plecă ochii ruşinat şi se îndepărtă, gândindu-se la cele spuse de preot. Deşi sunt unii care nu cunosc dreapta credinţă, sau ştiu prea puţine, preotul îi poate învăţa, îi poate călăuzi prin desişul acestei vieţi încărcate de greutăţi şi păcate, scoţându-i la limanul mântuirii. Omul trebuie să îşi asculte preotul, duhovnicul şi să se gândească la cele spuse de acesta.

“Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluierasul, nu cu băţul, adică cu blândeţe, nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon.” (părintele Paisie Olaru)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Sora Éliane Poirot SF. ILIE PROOROCUL - ARHETIPUL MONAHULUI. Pentru o primenire profetică a monahismului

Trad. MARILENA ANDREI Ed. Anastasia, 1999, 261 p.

Pr. Dr. Cristian Muntean

Cartea pe care ne-o dăruieşte Editura Anastasia prin penelul sorei Éliane Poirot aduce într-o nouă lumină personalitatea Proorocului Ilie ca şi arhetip al monahului, descoperindu-ne de la început mesajul real - „pentru o primenire profetică a monahismului”.

De fapt, la baza întregului expozeu, argumentat mai mult decât temeinic, stă o întrebare: „Harismele cu care Ilie a fost binecuvântat nu reprezintă oare un arhetip puternic pentru monahi, susceptibil să reînvie monahismul zilelor noastre, în particular Ordinul Carmeliţilor, aşezat sub protecţia lui Ilie, şi care să contemple în el sfinţenia la care sunt chemaţi în Biserică?”

La această întrebare, lăsând deoparte particularitatea Ordinului Carmeliţilor din cadrul căruia înclin să cred că este şi autoarea, sora Éliane Poirot se străduieşte şi reuşeşte să răspundă cu o meticulozitate aproape neverosimilă dublată de o erudiţie demnă de invidiat.

Cartea prezintă statura morală şi duhovnicească a celui pe care istoria biblică veterotestamentară 1-a numit „biciul lui Dumnezeu” pentru tenacitatea şi forţa cu care combătea păcatul şi lipsa de credinţă a poporului lui Israel.

Cartea este structurată în două părţi: „Modul de viaţă” şi „Harismele”, bucurându-se de o bogată literatură patristică şi de un aparat critic ce te fac să te gândeşti la o teză de doctorat.

În partea I autoarea insistă pe câteva aspecte ce conturează modul de viaţă al profetului: „Fecioria”, „Tăcere şi cuvânt”, „Rugăciunea”, „Sărăcia”, „Postul”, un mod de viaţă contradictoriu.

Citeste mai departe…

In Memoriam: Doi ani de la săvârşirea din această viaţă a Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Graviil Stoica de la Mănăstirea Zamfira - Prahova

În iureşul timpului şi în vârtejul zilei apucăm să ne mai gândim, din când în când, la viaţa omului şi, mai ales, la moartea acestuia, îndeosebi atunci când, primind un telefon, aflăm că a mai trecut cineva apropiat şi drag nouă dincolo, defapt unde?… În adevărata viaţă!…

Aşa s-a intâmplat şi în urmă cu doi ani, la aflarea veştii trecerii la cele veşnice a Părintelui Gavriil Stoica la venerabila vârstă de 74 de ani - cel care a fost atâţia ani slujitorul altarului străbun şi al cărţilor teologice, academice şi duhovniceşti!…

Părintele Gavriil a trecut hotarul lumii acesteia, născându-se în viaţa cea veşnică în noaptea de 25 spre 26 august, anul mântuirii 2008. Fiind argeşean de origine, la 25 iunie anul 1953 tânărul Gheorghe a intrat ca frate şi vieţuitor în mănăstirea Slănic, adică la vârsta de 17 ani, apoi a fost slujitor al mănăstirii domneşti - voievodale din Curtea de Argeş. Când se afla încă aici, a fost arestat în noaptea de 25 august anul 1964 (ce coincidenţă) de către autorităţile comuniste sub acuzaţia că distribuie cărţi de învăţătură creştină, în special ale marelui slujitor şi misionar, un alt argeşean, anume Părintele Nicodim Mândiţă. A devenit duhovnicul mănăstirii de maici Zamfira - Prahova, la 1 august anul 1978 (aşadar, cu puţin timp în urmă a împlinit aici treizeci de ani de slujire mărturisitoare şi duhovnicie), unde iată, a rămas până la sfârşitul vieţii. A fost ucenic şi apropiat al vestitului duhovnic - Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol - Constanţa. Tot familia sfinţiei sale a odrăslit un alt slujitor vrednic al altarului bisericii noastre sfinte - adică fratele său după trup, în persoana Părintelui Ierodiacon Iustinian Stoica - economul Schitului Românesc Prodromul din Sfântul Munte Athos - Grecia. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că Părintele Gavriil a fost un apropiat şi de Părintele Arhimandrit Nicodim Dimulescu - stareţul Mănăstirii Crasna - Prahova, tot un argeşan de origine.

Citeste mai departe…

Criminalul

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo, în general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.
Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.
Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.
- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.
- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! - i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:
- Ce faci?
- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!
Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:
- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.
După câteva zile, însă, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.
Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om - cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate - a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem.

“Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.” (Sfântul Ioan de Kronstadt)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Copilul şi preotul

Mergând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urât cu prietenii săi de joacă şi înjurând. Oprindu-se, l-a întrebat:
- Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el?
- Că este un englez, a răspuns băieţelul.
- Dar dacă cineva ar vorbi în limba spaniolă?
- Ar fi un spaniol, desigur.
- Nu crezi că este la fel şi cu cel care vorbeşte “limba” lui Dumnezeu? Un creştin spune doar lucruri frumoase şi folositoare. De la omul rău, dimpotrivă, nu auzi decât vorbe urâte, înjurături şi minciuni. Cum este sufletul omului, aşa sunt şi vorbele sale.
Fii atent ce spui, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge între cei a căror limbă o vorbeşti! Poţi ajunge între păcătoşi şi diavoli sau între îngeri şi sfinţi.

“Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţa şi împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate.” (Sfântul Macarie)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Viaţa

De mult, a venit la uri călugăr, un om tare necăjit şi l-a întrebat:
- Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?
Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
- Cum e această sticlă?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.

În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos; Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.
Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.

“Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!” (Sfântul Ioan Gură de Aur )

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Liniştea sufletească

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu care l-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:
- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?
- Cum de unde? Simt gustul zahărului.
- Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi. E, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfanţului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.

Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.” (Sfântul Isaac Sirul)

“Pilde si povestiri ortodoxe cu talc” - Leon Magdan

Mucenicia Sfinţilor Brâncoveni - Scrisoarea trimisă Dogelui Veneţiei Andrea Menno, ambasadorul veneţiei la Ţarigrad (Istambul), prezent înziua de 15 august 1714 la execuţie

“Duminică 15 august de dimineaţă s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui şi unui boier care îi era vistier .

Iată cum s-a făcut:
Încă de dimineaţă sultanul Ahmet se puse într-un caic împărătesc şi veni la seraiul zis foişorul Ialikiacs, pe canalul Mării Negre, în faţa căruia era o mică piaţă, unde au adus pe Brâncoveanul Voievod, pe cei patru băieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu, i-au pus în genunchi unul lângă altul, la oarecare depărtare, un gâde le-a scos căciulile din cap şi sultanul i-a mustrat, făcându-i haini. Apoi le deteră voie a face o scurtă rugăciune. Înainte de a se ridica securea asupra capului lor, fură întrebaţi de voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi.
Glasul cel înăbuşit de credinţă al bătrânului Brâncoveanu răsună şi zise, spăimântat de această insultă: “Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut, am pierdut. Să nu ne pierdem însă sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama de moarte: priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit; credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa cea pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta“.

La aceste cuvinte, Ahmet se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele.

Gâdele înfiorător, ridică securea şi capul marelui vistier Enache Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi se începu cu uciderea copiilor. Când gâdele ridică securea la capul feciorului celui mai tânăr al domnitorului. Beizadea Mateiaş, numai de 16 ani, acesta se îngrozi de spaimă. Sărmanul copilaş, văzând atâta sânge de la fraţii lui şi de la Văcărescu, se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă Părintele său, Domnul, al cărui cap căzu în urmă, înfruntă pe fiul său şi zise: “Mai bine mori în legea creştinească decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ“.

Copilaşul ascultă şi, ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: “Vreau să mor creştin, loveşte!”

În urmă ucise şi pe Brâncoveanu.

O, Doamne! O, Doamne! Pana îmi tremură când vă scriu, Excelenţă, ceea ce am văzut…
Mă întreb [dacă] putut-a fi de faţă cineva să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş, tânăr-tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său, care se apropiase de al copilului…părea a-l îmbrăţişa…

Gâdele, stropit de sângele creştinesc, face un salut sultanului şi se retrage. Sultanul, însoţit de plenipotenţiarii Germaniei, Rusiei, Angliei, se ridică să plece. Văzându-i cu ochii lăcrimaţi, spuse sultanul că regretă acum ceea ce a săvârşit”.

fragment din cartea “Icoana noilor martiri ai pământului românesc” Editura Bonifaciu

Vezi şi:

• Dan Puric si jertfa Martirilor Brancoveni
• Jertfa roditoare a Sfinţilor Martiri Brâncoveni
• Sfinţii martiri Brâncoveni
• AVEM PE BRANCOVEANU PILDA TARE… - pe Razboi întru cuvânt