Ţăranca din Rapsani

O femeie pe nume Paraskevi, de fel din satul Rapsani, ajunsese vrednică de toata mila. Se cocârjase într-atât, încât capul aproape îi atingea genunchii. Sărmana femeie suferea nespus de mult, nemaiputând nici să şadă, nici să meargă.
Bărbatul ei, întristat foarte, a dus-o la mulţi doctori, însă nici unul nu i-a găsit leacul.
Într-o bună zi însă, bunul Dumnezeu a iconomisit ca Sfântul Dionisie al Olimpului să vină în Rapsani. Îndată ce l-a văzut, soţul femeii a alergat la el şi, cu lacrimi în ochi, l-a rugat să vină la el acasă şi să se roage pentru sărmana lui nevastă, Paraskevi. Sfântul s-a dus cu drag. S-a rugat fierbinte pentru sănătatea ei şi şi-a pus mâna dreaptă peste femeia suferindă. Pe loc femeia s-a sculat din patul de boală. Toţi cei de faţă, uluiţi şi bucuroşi foarte, au mulţumit Domnului, „Cel minunat întru sfinţii Săi”.
(Sfântul Olimpului)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii

Corăbierul cel bolnav

Un corăbier, de fel din Calcedon, la marginea căruia vieţuia pe-un stâlp Sfântul Luca, a fost lovit de o boală cumplită şi foarte chinuitoare. Din laringe îi ieşea un lichid, iar durerile erau insuportabile. Totodată, avea senzaţia că se sufocă.
S-a dus pe la nenumăraţi doctori care însă nu i-au fost de nici un ajutor. Doar i-au interzis să bea lichide reci. Deşi le-a respectat sfatul, n-a constatat nici o îmbunătăţire a stării jalnice în care se afla. Dimpotrivă, pe ce trecea vremea, starea sănătăţii se înrăutăţea şi, din clipă în clipă, se-aştepta să moară sufocat.
Tulburat foarte, nevăzând nici o scăpare, s-a gândit să meargă la Sfântul Luca Stâlpnicul. Fiindcă, din pricina bolii, nu putea vorbi şi nu-şi putea descrie amănunţit suferinţa, a încercat să-i explice sfântului prin gesturi greaua şi chinuitoarea boală ce se abătuse asupra sa.
Bun doctor şi tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor, Sfântul Luca a priceput de îndată că nu mai era timp de pierdut. A poruncit pe loc călugărului Leontie, ucenicul său, să-i dea bolnavului un pahar cu vin. Bietul om însă, urmând sfatul medicilor, şovăi o vreme să bea vinul ce i se dăduse. Atunci sfântul s-a necăjit, neliniştit de primejdia care ştia că-l paşte pe bolnav. Ca să-l facă să-l asculte, i-a poruncit pe un ton aspru, cu glas tare, să bea nu unul, ci trei pahare cu vin.
În cele din urmă, bolnavul a fost convins să bea cele trei pahare cu vin. Prin puterea lui Dumnezeu s-a tămăduit pe dată! Astfel găsi limanul mântuirii bietul corăbier ce rătăcea pe tulburata mare a suferinţei!
(Vieţile Sfinţilor Alipie şi Luca)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii

RUGĂCIUNEA LITURGICĂ A CREDINCIOSULUI

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr.1/2001

De ce n-am recunoaşte că ne învoim foarte rar la rugăciune, ca şi cum ea ne-ar fi impusă de undeva din afară şi n-ar fi izvorul nostru lăuntric ce porneşte sinergie de la noi spre Dumnezeu. Un avvă în Pateric spunea: „Oglinda omului este rugăciunea”, cu gândul de a înţelege nu doar efectul unei astfel de stări ci a pătrunde în profunzimea tainei om - Dumnezeu care se stabileşte prin rugăciune atunci când ea depăşeşte dimensiunea temporalităţii şi ne conduce spre veşnicie căci „Monahul când stă în rugăciune, dacă numai atunci se roagă, unul ca acesta nicidecum se roagă”.

Pregătirea rugăciunii nu se mărgineşte la câteva clipe sau ceasuri care sunt înaintea ei. Nu puţini scriitori ascetici vorbesc de o pregătire îndepărtată sau mai bine zis continuă a rugăciunii. Ea e viaţa lui Dumnezeu ajunsă să ardă în inima omului. Dar până să ajungă la această stare rugăciunea are nevoie de exerciţiu, de efortul nostru zilnic, de stăruinţa noastră. Cât de stăruitor ştim să ne rugăm lui Dumnezeu când avem un necaz, când dorim să ni se împlinească o neputinţă sau să ni se alunge deznădejdea. Şi cât de nestatornici suntem în a-l mulţumi pentru binefacerile pe care, de multe ori, nici nu le sesizăm.

Cât de profetic definea părintele Daniil de la Rarău în volumul: „Sfinţita rugăciune”, sensul rugăciunii ca Amin al Universului: „Când Hristos spune: Eu sunt Alfa şi Omega, El realizează o afirmaţie de cunoaştere de bine. Noi nu ne putem cunoaşte decât în referinţă la altceva. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine, prin Sine, în Treime. Când spune: Eu sunt începutul şi Aminul, El se cunoaşte în ceea ce poate fi străin de Sine însuşi în Sine. Adică în Celelalte două Ipostaze, adică a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Începutul este Tatăl, Duhul este Aminul Lumii, Rugăciunea este Aminul Lumii. Cu alte cuvinte, Rugăciunea este lucrarea ipostazei Duhului Sfânt.” în această calitate a ei ne capacitează pe noi să ne regăsim ca „temple ale Duhului” prin respiraţia sufletului, în văzduhul dumnezeiesc.

Citeste mai departe…

Teologia se poate afla oricând într-un dialog onest cu Ştiinţa

Născut în anul 1971, la Cugir, în judeţul Alba, Adrian Lemeni a absolvit mai întâi Liceul de Matematică-Fizică din oraşul natal. Instrucţia în domeniul tehnic, care s-a încheiat în 1995, cu obţinerea licenţei în specializarea Ingineria sistemelor de producţie, i-a dat posibilitatea cunoaşterii aprofundate în domeniul ştiinţelor exacte. La aceasta s-a adăugat o pregătire teologică solidă. Doctor în Teologie, din anul 2002, cu teza „Sensul eshatologic al creaţiei”, beneficiar al unor stagii de pregătire la Institutul de la Bossey, Elveţia, şi al studiilor post-doctorale la Institutul Catolic din Paris, Adrian Lemeni predă, din anul 1999, Teologia dogmatică şi fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Din luna februarie anul 2009 este Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Guvernului României.

Astăzi putem articula un dialog onest între teologie şi ştiinţă. Uneori, prin exagerare, se consideră că unica formă de cunoaştere legitimă şi autentică este cea dată de cunoaşterea ştiinţifică. Cu toate acestea, există savanţi de vârf care depăşesc această poziţie de autosuficienţă, îşi dau seama de limitele interne ale cercetării ştiinţifice şi se arată deschişi către alte forme de cunoaştere, inclusiv cunoaşterea religioasă.” „Plinătatea Ortodoxiei trebuie mărturisită şi celor care au căutări oneste. Am întâlnit oameni de ştiinţă care, după zeci de ani de cercetare, au dobândit o disponibilitate de a primi adevărul de viaţă religios.” Ca atare, în cele ce urmează, vă supunem atenţiei dumneavoastră, un interviu cu domnul Adrian Lemeni - Conferenţiar în cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Teologie Ortodoxă şi  Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Guvernului României

Citeste mai departe…

Ofiţerul lepros

Sfântul Luca Stâlpnicul (879-980) s-a născut în Frigia, în Asia Mică, din părinţi cu stare. După ce s-a nevoit în viaţa de obşte, dar si în pustie, s-a dus la Cortstantinopol, a trecut pe celălalt mal al Bosforului, în Calcedon, vieţuind timp de patruzeci de ani pe un stâlp. Faima sa de tămăduitor s-a întins repede în toată regiunea.
Un oştean pe nume Florus, ce se trăgea dintr-o familie vestită, s-a îmbolnăvit de lepră. Având însă credinţă neclintită în rugăciunile tămăduitoare ale Sfântului Luca, se duse la acela, arătându-i suferinţa sa şi semnele bolii, jelindu-şi starea şi rugându-l cu lacrimi în ochi să-l tămăduiască. Atunci Sfântul Luca, văzând cumplitele semne ale acelei boli ce nu putea fi vindecată în vremea aceea şi ascultând jelania bolnavului, încercă să-l încurajeze şi să-l convingă să nu deznădăjduiască. Apoi i-a îngăduit să rămână câteva zile lângă stâlpul său.
În acele câteva zile, la început a folosit cel mai puternic leac, rugăciunea fierbinte şi curată. Apoi a folosit leacul binecuvântării cu apă sfinţită. A poruncit bolnavului să ia agheasmă în fiecare zi şi să o pună pe locurile unde avea deja răni de la lepră.
După şapte zile trupul leprosului nu mai avea nici un semn care să arate că suferise de acea cumplită boală. Când s-a tămăduit cu totul, s-a întors oşteanul la casa lui, dând slavă lui Dumnezeu şi mulţumindu-i Sfântului Luca
Stâlpnicul, care îi dăruise tămăduirea pe care n-ar fi găsit-o nici la cel mai iscusit doctor.
(Vieţile Sfinţilor Alipie şi Luca)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii

Un avvă „primejdios”

O femeie ce suferea de cancer la sân, auzind de avva Longin, ceru să fie dusă la el. Când ajunse ea la el, avva aduna lemne într-un loc, la marginea mării, lângă Alexandria. Îndreptându-se spre el şi neştiind cine este, femeia îl întrebă:
- Părinte, unde se află avva Longin, robul lui Dumnezeu?
Atunci avva îi răspunse:
- Da’ ce treabă ai cu înşelătorul acela? Nu te mai osteni să mergi la el! E un mincinos şi jumătate! Ba chiar îi vatămă pe oameni. Totuşi, spune-mi, ce treabă ai cu el?
Atunci bolnava îi povesti despre suferinţa în care se afla. După ce o binecuvântă cu semnul Sfintei Cruci, avva Longin îi spuse:
- Mergi în pace, căci numai Dumnezeu te va tămădui, fiindcă nenorocitul acela de Longin de nimic nu-i bun şi nu-ţi poate fi de nici un ajutor!
Plecă, aşadar, femeia, încredinţată că zadarnic îl căuta pe avva Longin. Totuşi, în scurt timp s-a tămăduit! Şi, când le povesti unor oameni întreaga întâmplare, descriindu-l pe bătrânul cu care vorbise, află că acela era însuşi avva Longin.
(Pateric)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii

Surprizele preotesei

Cerescul arhiepiscop al Cezareii, Sfântul Vasile cel Mare (330-378) a fost, după cum spune sfântul său frate, episcopul Cezareii, Sfântul Grigorie al Nyssei, „gura” Bisericii şi „privighetoarea de aur” a sfintelor învăţături. Din comoara de daruri cu care fusese hărăzit, ne vom referi, în continuare, la darul străvederii şi la cel al tămăduirii.
Într-un oraş din Cappadocia vieţuia un preot virtuos, pe nume Anastasie. Deşi era căsătorit, trăia în feciorie împreună cu soţia sa, preoteasa Theognosia. Pe lângă aceasta, pe-ascuns, îngrijea în casa lui un lepros.
Odată Sfântul Vasile cel Mare a venit la ei acasă unde-a văzut-o pe preoteasa pe care nu o cunoscuse până atunci. Şi, deşi n-o mai văzuse, a salutat-o spunându-i pe nume. Foarte tare s-a mirat femeia de-aceasta. Apoi sfântul a întrebat-o:
- Unde este fratele tău, părintele Anastasie?
Femeia se miră din nou. Însă prilejurile de uimire nu au fost doar acestea. Când îi spuse sfântului că soţul ei s-a dus pe câmp, Sfântul Vasile i-a răspuns:
- Ştii ceva? S-a întors deja de pe câmp şi-acum e în casă!
Atunci preoteasa, cunoscând sfinţenia arhiepiscopului, a căzut la picioarele lui, cerându-i fierbinte să se roage pentru ea.
Când se întâlni cu preotul Anastasie, Sfântul Vasile cel Mare îi spuse:
- Nu-i mai spune soţie, ci soră, de vreme ce trăiţi ca fraţii.
Apoi l-a întrebat ce alte virtuţi mai lucrează. Acela i-a răspuns pe un ton cât mai convingător:
- Sfinte părinte, n-am nici o virtute şi nu fac nici un lucru bun.
- Cum aşa? îl întrebă sfântul. Ia să vedem ce-ai în odaia aceasta.
În timpul acesta arăta spre uşa odăii în care sta închis leprosul.
- Deschide uşa, îi porunci preotului..
- Sfinte părinte, mai bine n-o deschidem, căci locul e murdar.
- Nu-i bai, căci un asemenea loc caut. Deschizând uşa, dădu cu ochii de Lepros.
Atunci Sfântul Vasile cel Mare îi spuse preotului:
- De ce ascunzi aici această comoară ?…. Te-ai chinuit cu el atâţia ani. Îngăduie-mi ca-n noaptea aceasta să mă îngrijesc eu de el.
A rămas sfântul în acea noapte în odaia leprosului, rugându-se fierbinte lui Dumnezeu! Iar dimineaţa îl scoase afară pe lepros, tămăduit de cumplita boală, ale cărei semne groaznice dispăruseră cu totul.
(Sinaxar)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii

Ruşinea şi cancerul

De obicei, sfinţii nu încercau să-şi uşureze propriile boli. Însă, la un moment dat, Sfânta Macrina a avut de înfruntat o dilemă foarte dificilă.
Avea la sân o tumoare care, pe zi ce trecea, se făcea tot mai mare. Maica ei, Sfânta Emmelia, precum şi surorile sale din mănăstire, au îndemnat-o şi-au rugat-o fierbinte să cheme un doctor. Dar Sfânta Macrina nu voia aceasta nici în ruptul capului. Nu voia să-şi arate trupul, fiindcă socotea acest gest mai rău decât însăşi boala. Pe de altă parte, ucenicele sale ştiau foarte bine că tumoarea, tot crescând, se apropia de inimă. De aceea, o rugau stăruitor să ceară ajutorul unui doctor, de vreme ce medicina tot Dumnezeu a descoperit-o oamenilor.
Obosită de necontenitele rugăminţi ale mamei sale şi ale fiicelor ei duhovniceşti, Sfânta Macrina s-a dus într-o seară în biserică, a îngenuncheat şi şi-a petrecut toată noaptea rugându-se fierbinte lui Dumnezeu Atotputernicul să-i dea sănătate. Locul se umpluse de lacrimile sfintei. Din pământul amestecat cu lacrimi, sfânta luă puţin şi puse chiar pe locul unde se afla tumoarea. Dimineaţa, Sfânta Macrina s-a dus la mama ei, care nu contenea a o ruga să cheme un doctor, şi-i spuse că se va face bine, dacă îi va binecuvânta cu semnul Sfintei Cruci locul bolnav.
Într-adevăr, îndată ce mama sfintei a întins mâna şi a făcut semnul Sfintei Cruci asupra locului, tumoarea s-a făcut nevăzută. A rămas doar un semn minuscul, ca o aducere aminte a bunătăţii lui Dumnezeu revărsate asupra roabei Sale.
Se cuvine aici să atragem atenţia asupra strădaniilor Sfintei Macrina de a evita admiraţia maicilor. De aceea a rugat-o pe maica sa să facă semnul Sfintei Cruci asupra tumorii ca să arate că aceea era instrumentul harului celui dumnezeisc.
(Viaţa Sfintei Macrina)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii

Medicamentul stareţei

Sfânta Macrina (327-379), sora Sfântului Vasile cel Mare, este una dintre cele mai marcante personalităţi ascetice, adevărată podoabă a monahismului feminin. Sfânta Macrina a influenţat decisiv, prin puterea râvnei sale întru cea mai înaltă viaţă duhovnicească, pe sfinţii fraţi din Cezareea, Vasile, Grigorie al Nyssei, Petru al Sevastiei şi Naucratie, care a murit călugăr.
Odată Sfânta Macrina a găzduit la mănăstirea a cărei stareţă era o femeie care îi era prietenă foarte apropiată şi pe fiica aceleia. Fetiţa avea ochii foarte vătămaţi de o boală gravă, fiind vrednică de milă. Un ochi i se inflamase, iar irisul începuse să se albească.
Când a sosit clipa despărţirii, sfânta le-a rugat să mai stea. Ba chiar a luat fetiţa în braţe, spunând că n-o va mai da maicii sale, dacă nu primeau să stea să mănânce împreună cu ea, în trapeza maicilor. În timp ce îmbrăţişa fetiţa, văzând în ce stare gravă se afla, spuse:
- Dacă-mi faceţi bucuria de a sta la masă împreună cu mine, vă voi răsplăti această bunătate cum voi şti mai bine.
- Şi care ne va fi răsplata? Întrebă mama fetiţei.
- Am un leac ce poate vindeca ochiul fetiţei! răspunse tainic Sfânta Macrina.
Apoi se duseră toate trei în trapeza mănăstirii, în timp ce stăteau la masă, în sufletul femeii se-aprinseră noi nădejdi.
După ce-au mâncat, veni şi tatăl fetiţei, ce fusese găzduit într-o mănăstire de călugări, al cărei egumen era Sfântul Petru, fratele mai mic al Sfintei Macrina. Apoi au pornit-o pe drumul de întoarcere. Pe drum, fiecare povesti cum petrecuse în mănăstirea unde fusese găzduit. În timp ce femeia povestea amănunţit cum fusese răstimpul petrecut în mănăstire, ajunse la momentul când sfânta îi promisese un leac pentru ochiul micuţei. Atunci se opri brusc din povestit şi strigă:
- Vai de noi!… Am uitat să luăm leacul pe care ni l-a promis stareţa.
Necăjiţi tare de negrija lor, s-au oprit din drum şi-au poruncit slugii să dea fuga înapoi la mănăstire să le-aducă leacul promis. Însă, înainte să apuce sluga să pornească, femeia se uită la ochii fetiţei ce stătea cuminte în braţele doicii. Cuprinsă de uimire, strigă:
- Copilul s-a vindecat! Nu vă mai necăjiţi pentru negrija noastră! Leacul stareţei era puterea rugăciunilor sale! Cât de vădită este puterea rugăciunii sale! Pe ochii copilei n-a mai rămas nici cel mai mic semn!
Bucuroasă nevoie-mare, luă fetiţa în braţe. Iar tatăl, cuprins de emoţie, amintindu-şi minunile din Evanghelie, care multora le păreau de necrezut, spuse:
- Oare e lucru de mirare ca Dumnezeu să dăruiască lumină orbilor, dacă o roabă a Sa, prin rugăciunile ei, a săvârşit aşa o mare minune?
(Viaţa Sfintei Macrina)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii