Pafnutie monahul, alegându-şi viaţa pustnicească, niciodată nu gusta vin. Iar, umblând el odată prin pustie, a aflat nişte tâlhari şi aceştia beau vin. Însă l-a cunpscut pe el vătaful tâlharilor şi ştia că nu bea vin. Dar, văzându-l pe el slăbit de multe osteneli, i-a umplut un pahar de vin, iar în cealaltă mână a luat sabia şi a zis stareţului: “De nu-l vei bea, apoi te voi ucide pe tine”. Deci, cunoscând stareţul cu duhul că prin aceasta îl va câştiga pe el pentru Dumnezeu, luând paharul l-a băut. Iar vătaful de tâlhari i-a zis: “Iartă-mă, părinte, că te-am supărat pe tine”. Şi i-a zis stareţul: “Cred că Dumnezeu, pentru acest pahar, va face milă cu tine şi în veacul de acum şi în cel ce va să fie”. Şi, umilindu-se tâlharul, a grăit bătrânului: “Cred în Dumnezeu şi de acum nu voi mai face strâmbătate niciodatăm nici nu voi jefui, nici nu voi mai ucide, ci voi merge împreună cu tine şi mă voi pocăi de păcatele mele”. Deci, lăsând pe tovarăşii săi, a mers cu stareţul şi şi-a mântuit sufletul său, vieţuind în pocăinţă.

Sursa: Proloagele, luna noiembrie, ziua 24.

Fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” al părintelui Nicolae Stoia, Editura Agnos, Sibiu, 2011

Creştinismul este, prin excelenţă, spaţiul în care se regăsesc cele mai paradoxale formule, ce se vădesc extrem de dificil de asimilat de raţiunea umană, dar care, întru adâncul lor, sunt cât se poate de inspirate, fiind, de altminteri, şi singurele modalităţi prin care se poate reda modul miraculos în care realitatea divină se întrepătrunde cu cea umană, precum şi chipul de negrăit în care cele care vin din zariştea lumii de dincolo se îngemănează cu cele de aici. Astfel, Mântuitorul este numit, deopotrivă, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, deoarece, în El, cele două naturi, divină şi umană, de neapropiat în esenţa lor, s-au contopit, fără să se anuleze, şi subzistă într-o Persoană unică, în Care divinitatea S-a înveşmântat în umanitate, S-a înomenit, după sintagma consacrată în teologia ortodoxă, fără să-Şi ştirbească măreţia şi în Care, în acelaşi timp, omenescul a fost îndumnezeit la maximum, fără să fi fost dislocat din marginile sale. După o fericită expresie, specifică rostirii teologice ortodoxe, Fecioara Maria este agrăită „mireasă cu totul fără prihană” sau, aşa cum o cinsteşte evlavia populară, „maică pururea-fecioară”. În această formulă simplă, dar şi ea de aparenţă antinomică şi, deci, tot pe atât de anevoie de asimilat pentru mintea omenească, este cuprinsă întreaga învăţătură despre persoana şi rolul Maicii Domnului în iconomia mântuirii lumii.

Fecioria şi maternitatea sunt cele două trăsături prin care femeia se defineşte în ceea ce are ea mai specific. Prin feciorie, în făptura ei plăpândă se odihneşte o fărâmă din strălucirea care izvodeşte de dincolo de zariştea lumii şi care se străvede atât în neprihănirea trupului, cât mai ales în delicateţea sufletească, însuşiri pe care le găsim întruchipate în mod desăvârşit în persoana Sfintei Fecioare Maria, fapt care a făcut-o întru totul vrednică de alegerea divină, aşa precum avea să-i vestească însuşi solitorul Celui Preaînalt când îi adresează cuvântul „bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!” (Lc 1, 28). Fecioara Maria a fost aleasă de Dumnezeu spre a fi mireasă de taină Fiului Său şi Mântuitorul nostru, „iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vom chema numele lui Emanuel, ceea ce se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu” (Is 7, 14), fiindu-I afierosită încă înainte de naşterea sa minunată şi crescută sub oblăduirea Templului Sfânt, fără să fi cunoscut păcatul personal, devenind, astfel, poarta prin care Fiul lui Dumnezeu avea să intre în istorie, fiindcă „prin Maria, Logosul a atins materialitatea acestei lumi şi a făcut posibilă îndumnezeirea întregii fiinţe umane, adică a trupului şi a sufletului său”, afirma Sfântul Chiril al Alexandriei. Poarta despre care vorbeşte proorocul Iezechiel va rămâne în veci neştirbită, pentru că însuşi focul Duhului Sfânt a zămislit într-însa, iar „poarta aceasta nu se va deschide şi niciun om nu va intra prin ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel va intra prin ea. De aceea va fi închisă” (Iz 44, 2).
Pururea-fecioria Maicii Domnului a constituit preocuparea de căpătâi a tuturor Părinţilor Bisericii, care au demonstrat, fiecare în stilul său specific, că această situaţie neobişnuită a fost un fapt real, căruia îi evidenţiau, totodată, şi importanţa deosebită pentru mântuirea neamului omenesc. Naşterea feciorelnică „nu anulează întru nimic maternitatea umană a Mariei” scria Tertulian, apologet din perioada timpurie a creştinismului, şi tot el demonstra cu argumente care ţin de sfera logicii celei mai elementare, deci cu atât mai convingătoare, că pururea-fecioria Maicii Domnului este consecinţa imediată a faptului că ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, Care se numeşte pe Sine şi Fiul Omului, iar „El nu putea să afirme aceasta dacă nu era cu adevărat Fiul Omului şi nu era Fiul Omului dacă nu se năştea dintr-un om, tată sau mamă. Dacă El are pe Dumnezeu drept Tată, nu se putea să aibă, venind printre oameni, un om drept tată; prin urmare, El S-a născut dintr-o Fecioară”. Pentru Proclu, Patriarh al Constantinopolului din secolul al V-lea, pururea-fecioria Maicii Domnului a fost cu putinţă, întrucât Cel Care S-a născut din neprihănitul ei pântece nu a fost un simplu om, deci plămădit după legile firii omeneşti, ci Dumnezeu înomenit şi, în consecinţă, „Emanuel trebuia să deschidă porţile firii ca om, dar, ca Dumnezeu, El nu s-a atins de feciorie” . Referindu-se la calitatea de pururea-fecioară a Maicii Domnului, Fericitul Augustin îi releva aspectul de perpetuitate, descriind această însuşire excepţională printr-o expresie specifică limbii latine, virgo perpetua, el afirmând că „Maria a fost şi a rămas Fecioară de la zămislire până la maturitate şi după aceea continuu” . Şi Sfântul Gherman, Patriarh renumit al Constantinopolului, într-o predică la Bunavestire, arăta că starea respectivă, de neconceput la oameni, nu era doar de natură fizică, ci şi duhovnicească, fiind, deci, o stare de puritate a întregii făpturi a Maicii Sfinte. Or, puritatea integrală, în sensul de sfinţenie, a unei făpturi omeneşti nu putea decurge decât din întâlnirea cu Dumnezeu, Care Se întrupează din sângiuirile Fecioarei, căreia El îi transmite aceste calităţi, într-o anumită măsură, întrucât El este puritatea absolută şi izvorul sfinţeniei.

Dacă Preasfânta Maria este deplina întruchipare a fecioriei, prin tot ceea ce are ea mai specific - curăţia sufletească, neprihana trupului, credincioşia în Dumnezeu şi ascultarea desăvârşită faţă de El -, ea este, totodată, şi modelul desăvârşit al mamei, pentru că nicio altă reprezentantă a genului feminin nu s-a făcut pe sine pildă de dragoste jertfelnică pentru Fiul său, aidoma ei. Evangheliile o numesc pe Fecioara „mama lui Iisus” (Mt 1, 18) sau „Maica Domnului” (Lc 1, 43), iar Mântuitorul este desemnat drept „Fiul Mariei” (Mc 6, 3), prin aceste sintagme confirmându-se faptul că ea a fost, cu adevărat, mama după trup a Domnului, deoarece „maternitatea ei este garanţia umanităţii lui Iisus şi dovada istoricităţii persoanei Mântuitorului. Fără această naştere, Hristos nu a venit în lume şi toate relatările despre viaţa, faptele şi învăţătura Sa se evaporă în aburii inconsistenţi ai mitului” , fapt care ar echivala cu anularea actului mântuirii, pentru că „tăgăduirea maternităţii Mariei înseamnă tăgăduirea umanităţii lui Iisus, iar tăgăduirea umanităţii Sale înseamnă tăgăduirea mântuirii noastre”, avertiza Sfântul Ipolit. Aceeaşi idee, precum şi gravele consecinţe care decurg din ea, sunt de găsit şi la Sfântul Irineu al Lyonului, un alt mare părinte al Bisericii universale, care afirma la fel de răspicat că „dacă naşterea Mântuitorului din Maria nu a fost reală, atunci nici mântuirea noastră nu e reală”.
În persoana Sfintei Fecioare, Dumnezeu a împlinit una din cele mai armonioase taine din întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc: fecioria şi maternitatea topite într-un tot armonios. Şi dacă, din perspectiva legilor omeneşti şi după raţiunea noastră dominată de principiul terţului exclus, aceste stări apar de neconciliat, nu acelaşi lucru se poate afirma în ceea ce o priveşte pe Fecioara, care, ea însăşi uimită de contrastul dintre cele două stări, îi răspunde solitorului ceresc, evidenţiind tocmai această răvăşitoare incompatibilitate, „cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Lc 1, 34). Privind lucrurile din prisma logicii umane, s-ar părea că ne aflăm în faţa unei situaţii aiuritoare, întrucât, după modul în care se desfăşoară faptele în cazul Fecioarei, la oameni o astfel de alăturare este imposibilă, pentru că o fecioară nu poate fi mamă, iar, din moment ce devine mamă, ea nu mai poate fi numită fecioară. Şi totuşi, Sfânta Fecioară Maria este şi una şi alta, în acelaşi timp, stările respective fiindu-i deopotrivă de adecvate şi încă într-un chip desăvârşit. Or, singura explicaţie a acestei stări care spulberă orice logică şi care contravine întru totul normalităţii umane se datorează faptului că Pruncul Care S-a născut din ea este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este raţiunea care face ca stările respective, în aparenţă imposibil de alăturat, să constituie feţele aceluiaşi rotund adevăr, în care „maternitatea divină este un sinonim al fecioriei Maicii Sfinte, căci una se împleteşte cu cealaltă, neputând exista una fără cealaltă. Calitatea de mamă a lui Dumnezeu o are Maria fiindcă a născut pe Fiul lui Dumnezeu, dar această naştere nu i-a atins fecioria, făcând-o mamă în înţelesul omenesc al cuvântului. Pierderea fecioriei ar fi însemnat că Cel născut din ea nu era Dumnezeu; păstrarea fecioriei este dovada faptului că Cel Care S-a născut din ea era Dumnezeu, Care nu se putea naşte altfel” . De fapt, întru adâncul lor, cele două stări nu numai că nu se resping în cazul Fecioarei, ci, dimpotrivă, ele se confirmă una pe alta şi se împlinesc reciproc, astfel că „fecioria cea mai desăvârşită, pe care Duhul o conferă ca puritate a întregii ei fiinţe, coincide cu maternitatea divină” . A crede sau a învăţa altminteri decât învaţă Biserica înseamnă a te exclude singur de la adevăr şi, prin urmare, de la mântuire, căci „dacă cineva nu acceptă pe Sfânta Maria ca Născătoare de Dumnezeu acela este despărţit de Dumnezeu” .
Pentru noi, creştinii ortodocşi, Sfânta Fecioară Maria reprezintă „forţa minunată a fecioriei şi a maternităţii umane şi divine, care, prin dragoste şi puritate, asigură un drum nou evlaviei sufletului omenesc” . Nu cred că greşesc când afirm că, dintre toate popoarele ortodoxe, niciunul nu a surprins mai sintetic şi mai adânc teologic mireasma tainei despre pururea-fecioria Maicii Domnului decât a făcut-o poporul român, poate şi datorită faptului că el are o sensibilitate cu totul aparte îndreptată spre ea, ba am putea spune chiar un adevărat cult al mamei, în general. În neasemuita lui evlavie pentru cea din care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, dreptcredinciosul nostru popor o denumeşte printr-o expresie specifică limbii române, care se vădeşte aproape imposibil de tradus în alte limbi: maică, termen folosit atunci când se face referire la femeile care au ales să trăiască în desăvârşită curăţie, la călugăriţe, şi „atunci când spui Maica Domnului, cuprinzi toate trăsăturile care îi sunt caracteristice femeii: şi mamă, dar şi fecioară, în acelaşi timp. Poporul a surprins într-o simplă, dar genială rostire, amândouă aceste trăsături: mamă şi fecioară” , topindu-le într-o formulă de adâncă expresivitate teologică. Şi, ca nimeni altul, o cântă şi o preamăreşte întru veşnicie drept „maică pururea-fecioară”.
Volumul Oameni iubiţi de Dumnezeu poate fi comandat de aici

Mărturisirea este cerută de Biserică pentru ca omul să-şi descopere umbra ascunsă.
Mărturisirea este cerută de Biserică pentru ca omul să-şi descopere rănile sufletului său, pe care le ascunde printr-o sănătate aparentă.
Mărturisirea este cerută de Biserică pentru ca omul să-şi descopere slăbiciunile sale, pe care le ascunde sub vălul puterii.
Mărturisirea este cerută de Biserică pentru ca omul să-şi deschidă puroiul otrăvitor al sufletului său, pe care el îl acoperă pe deasupra cu mirodenii.
Mărturisirea este cerută de Biserică pentru ca omul care se arată mare viteaz să se înfăţişeze ca un slăbănog, aşa cum se arată el numai lui însuşi.
Nimeni nu se duce la doctor pentru a i se lăuda cu sănătatea sa, ci să arate locul putred al sănătăţii lui. La fel, nimeni nu poate merge la duhovnic să i se laude cu dreptatea sa, ci să descopere un putregai primejdios de pe dreptatea sa.
Când omul trece peste pragul doctorului, el lasă toată mândria înaintea uşii, pentru ca s-o ia din nou la întoarcerea printre oameni. Când omul pleacă la duhovnic, el este nevoit să lase toată mândria sa în faţa uşilor bisericii. Ferice de el, dacă o uită aici şi la întoarcerea lui printre oameni. Să dea Domnul ca la ieşirea din biserică să schimbe bastonul, şi în locul mândriei să ia smerenia ca sprijinitor în viaţă.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău

Care varianta va place mai mult?

Corul Madrigal

Byzantion

Marian Moise

Stefan Hrusca

Râvnitor al iubirii lui Dumnezeu şi învăpăiat de dumnezeiescul dor, nou Antonie te-ai arătat cu nevoinţele şi luptele duhovniceşti, împodobitor al chipului monahicesc, şi te-ai făcut părinte al multora şi grabnic ajutător, pentru care şi noi, cu cinstire, îţi cântăm: Bucură-te Preacuvioase Părinte, Noule Antonie!

(Condacul 1 din Acatistul Sfântului Antonie de la Iezeru-Vâlcea)

Cuviosul Antonie de la Schitul Iezerul (Cheia) - Vâlcea a fost unul dintre marii sihaştri ai Carpaţilor, fiind numit de credincioşii din partea locului Sfântul Antonie Sihastrul.

Sfântul Antonie era de loc din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. Crescând de mic în iubire de Hristos şi cunoscând câţiva sihaştri trăitori la linişte, la vârstă potrivită s-a tuns în monahism la Schitul Iezerul, unde s-a nevoit în anii tinereţii. Apoi, sporind în rugăciune şi smerenie, cu binecuvântarea egumenului, s-a retras la viaţă pustnicească în Muntele Iezerul din apropiere, prin jurul anului 1690. Acolo se ostenea singur într-o mică peşteră de piatră, lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi luptându-se neîncetat cu duhurile rele şi cu neputinţele firii. Căci nimeni, afară de sihaştri, nu ştie cât de mari sunt ispitele şi încercările celor ce se nevoiesc în viaţa pustnicească.

Neavând un lăcaş propriu de rugăciune, Cuviosul Antonie a luat binecuvântare şi a săpat singur cu mâinile sale un mic paraclis în stâncă, lucrând trei ani de zile. Ziua lucra, iar noaptea priveghea şi se ruga cu mâinile înălţate la cer, vărsând multe lacrimi. Apoi episcopul Ilarion de la Râmnicu-Vâlcea l-a sfinţit. În acest mic paraclis se ruga neîncetat Cuviosul Antonie. Aici făcea ziua şi noaptea sute de metanii, aici citea rânduiala slujbelor zilnice şi Utrenia de la miezul nopţii. În sărbători mari şi în posturi venea din timp în timp câte un ieromonah din schit şi săvârşea Sfânta Liturghie. Astfel, liniştea, singurătatea, chilia în piatră, biserica, neîncetata rugăciune, citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi şi cugetarea la cele dumnezeieşti formau raiul pământesc al Cuviosului sihastru Antonie. Aici se curăţea pe sine de mândrie şi de dulceţile cele trecătoare ale firii şi de aici se pregătea zi de zi pentru bucuriile nemuritoare ale vieţii cereşti.

Auzindu-se peste tot despre viaţa sfântă a Cuviosului Antonie, veneau pe poteci de munte numeroşi ucenici, călugări, preoţi şi credincioşi să se roage împreună cu el, să-i ceară sfaturi şi rugăciuni. Iar fericitul sihastru îi primea cu dragoste, îi odihnea, îi hrănea cu cuvintele cele dumnezeieşti şi îi libera cu pace, creând astfel o adevărată reînnoire duhovnicească în Oltenia de sub munte.

După 25 de ani de aspră nevoinţă şi sihăstrie, Sfântul Antonie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, prin anul 1714, fiind plâns mult de ucenici şi îngropat lângă micul său paraclis, cum se vede până astăzi. Credincioşii urcă vara până aici, aprind lumânări, fac rugăciuni şi se închină în „Peştera Sfântului Antonie”, cerându-i binecuvântare şi ajutor.

23 nov. Acatistul Sf. Antonie de la Iezerul Valcea

Asculta mai multe audio diverse

ACOLADA - în arhitectura bisericească, este arcul turtit; v. Stil, stiluri.

ACOLUTIA (akoloutia) - este slujba religioasă în totalitatea formelor din care e alcătuită şi care se succed într-o ordine stabilită.

ACOLUTUL v. Ipodiaconul

ACOPERĂMINTELE (kalimmata = acoperitoare) sau pocroveţele - sunt obiecte sfinte (de cult), ca nişte văluri mici, pătrate, făcute din acelaşi material din care se confecţionează veşmintele liturgice; ele servesc la acoperirea vaselor sfinte şi sunt în număr de 3: un văl pentru disc, altul pentru potir şi al treilea, mai mare, numit Aer, pentru acoperirea ambelor vase sfinte (discul şi potirul) care se folosesc în săvârşirea liturghiei în cultul ortodox. Simbolizează piatra pusă pe mormântul Domnului. Numele de aer îl purta şi bucata de pânză cu care se învelea Sf. Evanghelie (sec. X-XIII), când se ieşea la Vohodul de la sfârşitul slujbei din Vinerea Patimilor. Locul acestui aer l-a luat mai târziu Epitaful. Originea acoperămintelor e legată de şerveţelele simple pe care le foloseau creştinii în primele veacuri la acoperirea Darurilor (pâinea şi vinul pentru Sf. Euharistie), spre a le feri de profanare prin atingerea lor de către laici sau prin căderea insectelor. Acoperămintele au luat forma lor de azi numai după ce pâinea euharistică avea să se întrebuinţeze sub forma actuală de Agneţ (sec. VIII). Pe fiecare acoperământ se brodează un motiv sfânt sau cel puţin semnul Sfintei Cruci (v. E.B.L.G., p. 507).

ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI sau Pocrovul - zi de sărbătoare în calendarul ortodox la 1 octombrie, care aminteşte minunea arătării Maicii Domnului în Biserica Vlaherne din Constantinopol, în vremea împăratului bizantin Leon cel Înţelept (886-912). La Vlaherne se păstrau o parte din lucrurile pe care le purtase Maica Domnului (veşmântul, omoforul şi o parte din brâu). Biserica Sf. Maria din Vlaherne fusese construită de împărăteasa Pulcheria, soţia lui Martian, în anul 457, în această suburbie (Vlaherne) din Constantinopol, pentru ocrotirea creştinilor. Această sărbătoare (care apare în calendarul Bisericii Ortodoxe Române la 1 octombrie) este ţinută cu mare sfinţenie de călugării de la Athos. În Biserica Greacă se ţine, începând din 1952, la 28 octombrie, ca o sărbătoare naţională, în care se aniversează respingerea atacului italian, din 1940, asupra Greciei. Sărbătoarea Pocrovului a fost introdusă în Biserica Rusă prin sec. XII, iar de la aceştia a trecut şi la români, ţinându-se mai mult în mănăstiri; v. Pocrov.

Natura este atât de înceată, încât se pare că nu lucrează nimic, deşi este atât de mult ocupată, ca şi când în seara aceasta s-ar pregăti pentru moarte.
Graba naturii este ascunsă, iar încetineala ei este descoperită. Iarba nu se poate observa cum creşte - şi copiii neînvăţaţi se mânie asupra neputinţei naturii - dar cu toate acestea natura lucrează zi şi noapte ca iarba să crească tot mai mare.
Nu trebuie să observe oamenii zilnic că tu creşti sufleteşte; nu te îngriji de aceasta, dar trebuie să simţi că, lăuntric, tu creşti tot mai mare.
Măsura lui Dumnezeu este mai aleasă şi mai dreaptă decât măsura omenească. Când oamenii măsoară cu bâta, Dumnezeu măsoară cu firul de mătase.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău

Fragment din volumul “O bârfă nespovedită” al părintelui Bogdan Taifas, Editura Agnos, Sibiu, 2011

Şi, pentru că am ajuns aici, vine inevitabil întrebarea: Ce este bârfa? Boala limbii? Prea anatomic. Vorbe-n vânt? Prea meteorologic. Preţuirea sinelui prin deprecierea aproapelui? Prea patristic. Gura lumii? Prea universal-generalist. Dialogul la negru? Prea economic. Judecata aproapelui fără rechizitorii concrete, din care dispare şi prezumţia de nevinovăţie? Prea juridic. Vid existenţial în căutare de scop? De la Victor Frankl încoace, am zice că da. În lipsa dovezilor inexistente, bârfa subminează mintea, o dezrădăcinează, făcând abstracţie de argumentele existente. Cert este faptul că gura bârfitorului se află într-o stare de independenţă faţă de mintea sa, ca facultate cognitivă. Ca atare, pentru bârfitor, limba este un organ vital de existenţă.
Adunător de temeri artificial create, acesta este mai îndrăgostit de întrebările sale decât de răspunsurile celuilalt. Bârfitorul se teme de dialog cu bârfitul, ca nu cumva să se lămurească lucrurile, şi, astfel, starea de semeţie personală să-i fie pusă în pericol. Doar lui îi place să vorbească. Concluzia doar lui îi aparţine. Asta-i dă putere şi convingere. Păi de ce să asculte argumentele celuilalt? Ca să-şi îngroape ideile îmbinate artificial şi tendenţios îndreptate spre celălalt?
În rest, n-are profunzimi intelectuale, este bidimensional. El este omul care vrea să facă bine fără să-l intereseze ce e bun. Este sociabil, fără să-l intereseze celălalt. Este atent la cuvinte, dar neatent la sensurile lor. Ce mai, este un informator dezinformat, el, profetul binelui neîmplinit şi al răului prevestit. Mai adăugăm că atât cuvântul gândit în singurătate, cât şi cel rostit public, când este rupt de miezul lui real, cade în simţuri, în simţualitatea păcătoasă. Ei bine, senzitiv în cuvânt, bârfitorul devine iraţional pentru că-şi suspendă mintea, ca facultate spirituală. Remedii? Da! Bârfirea sinelui prin practicarea spovedaniei sau, după Siluan Athonitul, doctor în neurochirurgie spirituală (numim aşa paza minţii), ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. Dar asta presupune caracter şi moralitate, ceea ce nu-i cazul bârfitorilor antrenaţi.
Ce-ar mai fi de spus despre bârfitor? Dacă aproapele doreşte, din bun simţ, să-şi spele rufele în familie, departe de văzul străzii, bârfitorul vrea cu orice preţ să i le usuce în public. Cultura bunului simţ îi repugnă. Respectul faţă de intimitatea celuilalt nu există. Chiar şi din nimic îşi face rost de cuvinte, de sentinţe. Atenţie! Bârfa are şi aspecte sofistice. Aici intră unii ziarişti, scriitori, politicieni, analişti de toate soiurile, care fac din raţiune menghină şi din fapte, fier forjat, din cultura lor născându-se invectivele. Există şi bârfa la cafea. Sau - spunem noi - bârfa de salon. Cafeaua este un aditiv necesar al bârfei, ce stimulează papilele gustative ale bârfitoarelor, iar aici supremaţia o deţin femeile.

Dialogul ca spaţiu de întâlnire întru bârfire este adesea prost asimilat cu conversaţia, cu comunicarea. Aici, are loc o operaţie odioasă asupra bârfitului: dezmembrarea lui. Presupuneri sterile, răstălmăciri tâmpe. Şi aproapele bârfit? Va fi un pic îngropat în zaţ.
De asemenea, trebuie arătat că există bârfitorul de creaţie, din prima linie, ce creează muniţie pentru cei mai puţin înzestraţi ca el.

Cartea se poate comanda de aici

ACATIST, -E (akathistos = care nu e aşezat, care stă în picioare, de aici, ho akathistos imnos = imnul care se cântă stând în picioare) - imne, rugăciuni de laude şi preamărire aduse Mântuitorului, Maicii Domnului şi altor sfinţi, prin care se cere ocrotire şi ajutor pentru cei ce se roagă (se cunosc în Moldova mai multe variante pentru cuvântul acatist: acatism, acafist, aclatist). Un acatist dintre cele mai vechi şi mai cunoscute este Imnul Acatist al Maicii Domnului sau al Bunei Vestiri, imitat în vremurile mai noi de o mulţime de variante cum sunt: Paraclisele Maicii Domnului şi Prohodul Maicii Domnului, imitat după Prohodul Mântuitorului. Este compus din 24 de condace şi icoase (condacele se termină cu “Aliluia”, icoasele cu “Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară”), care preamăresc diferite episoade ale vieţii Sfintei Fecioare, începând cu Buna Vestire; condacul “Apărătoare Doamne” se crede că a fost compus pentru prealăvirea minunilor săvârşite de icoana Maicii Domnului (Odighitria - Călăuzitoarea, Apărătoarea) aflată în Biserica Vlaherne din Constantinopol, căreia i se atribuie salvarea minunată a cetăţii, de mai multe ori, din mâna duşmanilor; icoana, numită şi Vlahernitissa, era socotită ca una dintre cele mai vechi, ea fiind pictată de Sfântul Evanghelist Lucra, pentru Sfânta Fecioară (v. E.B.L.G., p. 243). Compunerea Acatistului Maicii Domnului aparţine imnografului Roman Melodul (sec. VI), fiind însă atribuită şi altora (lui Serghie al Constantinopolului şi unui diacon de la Sfânta Sofia, Grigorie din Pisidia). În iconografia ortodoxă, acest Acatist constituie o temă principală, atât în pictura pronaosului cât, mai ales în cea exterioară (Moldova). Ansamblul se constituie din 24 de scene (tablouri) aşezate pe registre orizontale, despărţite prin linii de culori, fiecare registru cuprinzând scene care, pe lângă evenimente legate strâns de viaţa Sfintei Fecioare şi de istoria mântuirii, redau şi motive laice, ca de exemplu: asediul Constantinopolului de către avari şi perşi (prima jumătate a sec. VII) şi de către turci (a doua jumătate a sec. VII), ceea ce se deduce din costumaţia personajelor pictate. La Moldoviţa tabloul asediului e zugrăvit în partea de jos a panoului. Scenele religioase (Buna Vestire, îngerul Gavriil, întâlnirea Mariei cu Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, Iosif şi Maria, Naşterea Domnului, Fuga în Egipt, întâmpinarea Domnului) urmează strict textul biblic, dar scena Naşterii, cu elemente de detaliu (cerul luminos, îngerii, magii ş. a.) e inspirată şi din cântările bisericeşti (din Condacul Naşterii: “Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire naşte, şi pământul şi peştera Celui neapropiat aduce, îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc”). Scenele 13-14 şi scenele finale arată locul Sfintei Fecioare în evlavia credincioşilor (e înconjurată de persoane de diferte vârste, cu aureole în jurul capului); scena 23 (ilustrare a Icosului 12, care preamăreşte pe Maica Domnului) arată grupuri mari de personaje şi peroţi în veşminte de slujbă închinându-se icoanei care apare pictată pe un steag (un prapur) înălţat peste zidurile unei cetăţi; scena 24 (Condacul “Prealăudată Maică Fecioară…”) reprezintă pe Sfânta Fecioară ca mijlocitoare, Biserica vie, ce se roagă pentru noi, credincioşii. Acatistul Bunei Vestiri se cântă la slujba Utreniei, sâmbătă (slujba care se face de fapt vineri seara la denie), în săptămâna a V-a a Postului Mare. După modelul acestui Acatist s-au făcut şi “Acatiste pentru sfinţi” cu date din viaţa acestora; ele se citesc în ajunul prăznuirii sfântului respectiv. Tot Acatiste se numesc şi listele cu numele credincioşilor care cer preotului să se roage pentru ei în anumite slujbe; v. Condac, Roman Melodul - Acatistul Maicii Domnului sau al Bunei Vestiri.

ACATISTIER - carte liturgică de mare utilitate, atât pentru preoţi, cât şi pentru credincioş. Cuprinde rugăciuni şi cântări numite Acatiste şi Paraclise (după modelul Acatistului Maicii Domnului, v. Acatist). Prima ediţia sinodală a unui Acatistier, tipărit ca o carte de slujbă a Bisericii Ortodoxe Române, a apărut în 1971 şi cuprinde 29 de Acatiste, dintre care unele se găseau în ediţiile mai vechi ale Ceaslovului Mare (din 1895 şi 1970, tipărite la Bucureşti). În ediţia din 1971 se află Acatiste care n-au mai fost tipărite: Acatistul Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş şi al Sfântului Calinic de la Cernica; la sfârşitul acestui Acatistier sunt adăugate două Paraclise ale Maicii Domnului, cele trei Canoane de rugăciune (unul către îngerul păzitor, altul către Domnul nostru Iisus Hristos şi altul către Sfinţii îngeri şi către toţi Sfinţii), precum şi Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, luată din Ceaslovul din 1970.

Acatistiere puteţi comanda de aici