Pilda Fiului Risipitor - Evanghelia de la Luca - cap. 15, verset. 11-32.

Pilda despre Fiul risipitor care se întoarce la casa părintească după rătăciri îndelungate într-o ţară străină, a păcatului, unde a ajuns să jinduiască după mâncarea pe care o mâncau porcii, şi este primit cu dragoste părintească şi iertat de tatăl său, este precedată în Sfânta Evanghelie de la Luca (cap. XV) de alte două pilde asemănătoare ca înţeles: - pilda cu oaia cea pierdută pe care păstorul o caută neglijând pe celelalte 99 care nu s-au rătăcit, cu drahma cea pierdută pe care femeia o caută cu insistenţă şi aflând-o, se bucură împreună cu prietenele ei. Toate aceste pilde doresc să arate „cât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru firea omenească cea căzută în păcat şi, prin aceasta, sub influenţa şi sub puterea diavolului.”[1]Întoarcerea fiului risipitor este prilej de bucurie în casa părintească căci”bucurie este înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte”(Luca XV, 10).

Această pildă, una dintre cele mai frumoase şi mai pline de sens şi de înţeles, este menită să ne arate chipul adevăratei pocăinţe; ce este, în ce constă şi cum trebuie făcută spre a fi într-adevăr mântuitoare, pentru a fi „bucuria îngerilor şi a oamenilor”, mai întâi a Tatălui Ceresc - pe care-l simbolizează tatăl din această pildă.

Este bine venit ca, mai întâi, să arătăm că termenul de pocăinţă, ca de altfel multe alte cuvinte din limba noastră, cu vremea, au suferit o schimbare, o modificare de sens şi de înţeles, ba unele au dobândit un înţeles peiorativ. Comparând înţelesul lor originar cu cel nou, te miri cât de mare este schimbarea care s-a produs în sensul acesta al cuvintelor. Să dăm doar un singur exemplu: cuvântul prost - care la origine, în limba slavonă, precum se ştie, însemna om simplu, din popor, a ajuns să însemne om lipsit de inteligenţă, fără minte şi judecată axiologică (a se vedea Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, p. 753). În acest sens grăieşte un personaj - domnitorul, dintr-o cunoscută piesă de teatru: „Boieri şi tu prostime!” - indicând prin acest cuvânt din urmă poporul de jos.

Citeste mai departe…

Ispitele Sfântului Antonie cel Mare

Chiar de la începutul vieţii sale monahale, Sfântul Antonie cel Mare a fost încercat de ispite cumplite. Diavolul îi şoptea adesea:
- Antonie, ce înseamnă viaţa ascetică? Ai uitat moşiile părinteşti, rudele, averea, slava şi traiul cel bun? Nu ştii că ai şi tu drepturi în viaţa aceasta? Nu ştii că drumul virtuţii este greu şi că e aproape cu neputinţă să îl străbaţi? Că trupul îţi e slab şi nu poate îndura atâtea nevoinţe?
Alteori, iarăşi, îi tulbura cugetul în timpul somnului cu gânduri necurate. Adesea lua chipul unor femei neruşinate, spre a-l duce în păcat. Uneori însă i se înfăţişa ca o fiară, vrând să-l sperie.
Sfântul se lupta împotriva acestor ispite prin rugăciune, post, nevoinţă, gânduri sfinte care-i înălţau cugetul spre Hristos. Gândul la nemurirea sufletului, la judecata de apoi, la fericirea veşnică a sfinţilor şi la veşnicia păcătoşilor, stingea focul ispitelor, eliberându-l din capcanele diavolului.
Odată, în timpul nopţii, s-au adunat mulţi demoni aproape de locul unde se nevoia sfântul Atanasie cel Mare, făcând un zgomot atât de mare, de credeai că era sfârşitul lumii. Sfântului i s-a părut că i s-a dărâmat coliba şi că, de pretutindeni, se năpusteau asupră-i fiare.
S-a umplut locul de lei, urşi, pantere, tauri, lupi, şerpi şi scorpioni. Fiecare fiară făcea ce ştia mai bine. Leul răgea, gata să se năpustească asupra prăzii. Taurul se pregătea să împungă cu coarnele. Lupul se întindea să se năpustească şi el. Şarpele se târa lângă el. Astfel, toate aceste fiare făceau un zgomot înfricoşător.
În scurt timp au început să muşte şi să lovească. Sfântul suferea dureri cumplite. Dar sufletul său nu se clinti. Şi, în timp ce suspina de durere, le spuse vrăjmaşilor:
- Dacă aţi avea cu adevărat putere asupra mea, ar fi fost de ajuns o singură fiară să mă ucidă. Însă, fiindcă Dumnezeul meu v-a zdrobit pe voi, încercaţi acum să mă înspăimântaţi prin mulţimea voastră.
Vrăjmaşii scrâşniră din dinţi şi se făcură nevăzuţi pe dată.
Odată demonii l-au fericit pe Sfântul Antonie cel Mare, vrând să-l facă să cadă în păcatul trufiei. El însă i-a blestemat pe dată.
Altă dată, demonii îi profeţiră că Nilul îşi va ieşi din matcă. Atunci sfântul îi întrebă:
- Şi vouă ce vă pasă?
Altă dată demonii i s-au înfăţişat luând chip de oşteni fioroşi, bine înarmaţi. Văzându-i, sfântul a început să cânte: „Aceştia pe caruri, şi aceştia pe cai; iar noi ne vom mări în numele Domnului Dumnezeului nostru.”
Iar altă dată, demonii au luat chip de lumină, spunând:
- Am venit să-ţi luminăm calea!
Sfântul însă a închis ochii şi a prins a se ruga, până când demonii au fugit ruşinaţi.
Odată diavolul a apărut înaintea Sfântului Antonie cel Mare, luând chip de uriaş, şi i-a spus:
- Eu sunt puterea lui Dumnezeu! Ce voieşti să-ţi dăruiesc?
Atunci sfântul, rugându-se Domnului, a suflat asupra uriaşului ce s-a făcut nevăzut pe dată.
În timp ce Sfântul Antonie cel Mare postea, diavolul s-a apropiat de el cu pâini în mâini şi i-a spus:
- Frate, mănâncă acum şi nu mai depăşi măsura, căci te vei îmbolnăvi şi ce te vei face?
Sfântul începu să se roage, iar diavolul, ca un fum ieşi din odaie, dispărând pe loc.
(Viaţa Sfântului Antonie cel Mare)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

Sava psihopatul

Un om pe nume Sava, psihopat, se duse pe data de 23 septembrie 1963 acasă la sora sa ce locuia în Marousi. Omul, cum am spus, era bolnav psihic şi prezenta următoarele simptome: nu voia să meargă la serviciu, nu voia să mănânce, se temea de copiii lui şi-i era fiică să stea singur..
Sora sa era foarte îngrijorată de starea lui şi nu mai ştia ce să facă. La un moment dat, se gândi la părintele Athanasios Hamakiotis. Îi dădu un telefon şi-l rugă să slujească un Sfânt Maslu pentru sănătatea fratelui ei. Părintele, om cu inimă bună, primi cu bucurie să o ajute.
A doua zi s-au dus la părintele la biserică. Cuviosul Athanasios i-a primit cu bucurie şi blândeţe. Această atitudine l-a mulţumit mult pe sărmanul bolnav care a primit să se spovedească. După ce s-a spovedit, a urmat Sfântul Maslu. Spovedit şi uns cu mir sfinţit, Sava a scăpat de cele patru rele ce îl chinuiau. Harul celor două Taine, a Spovedaniei şi a Sfântului Maslu, precum şi rugăciunile sfântului părinte l-au ajutat să se întoarcă sănătos acasă.
(Athanasie Aghiolavritul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii

Tămăduirea maicii

Marcela era călugăriţă la o mănăstire din Kalymnos. Îmbolnăvindu-se odată, a trebuit să se interneze în spitalul „Alexandra”. În timp ce era internată, adesea o spovedea părintele ieromonah Athanasios (Athanasie) Hamakiotis (1891-1967), care era parohul Bisericii Maicii Domnului Neratziotissa din Marousi şi întemeietor al Sihăstriei Faneromeni din Balla Atticii.
După ce s-a externat din spital, maica şi-a continuat tratamentul, luând multe medicamente. Din pricina excesului de medicamente, în jurul buzelor i-a apărut o iritaţie foarte gravă. Deasupra buzei superioare i-a ieşit un coş mare ce i-a neliniştit foarte tare pe doctori.
Aflând acestea, bătrânul Athanasios a luat o cruce şi s-a dus la chilia călugăriţei din Marousi. După ce i-a spus câteva cuvinte de îmbărbătare, a îngenuncheat, s-a rugat şi a făcut semnul Sfintei Cruci peste coşul ce părea destul de primejdios. Maica îşi aminteşte chiar că părintele i-a pus vârful crucii pe coş, apăsându-l, ceea ce i-a provocat o durere intensă.
Acestea se petreceau într-o zi, pe la amiază. Seara coşul dispăruse deja, fără a lăsa nici o urmă. Uluită, maica Marcela s-a dus la bătrânul părinte să-i mulţumească. Ca întotdeauna, acela a primit-o cu multă bunăvoinţă. Atunci maica, emoţionată, i-a spus:
- Părinte, prin rugăciunile sfinţiei voastre, mi-a dispărut coşul şi m-am făcut bine!
Părintele Athanasios îi răspunse cu modestie:
- Greşeşti, fiica mea. Aşa era să fie. Trebuia să treacă şi-a trecut.
(Athanasie Aghiolavritrul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii

Bastonul nefolositor

Un om pe nume Haralambos Bogakos, ce locuia în Pendeli, avea picioarele suferinde şi, din pricina durerii, nu putea merge deloc. Într-o zi îi spuse soţiei sale:
- Iau maşina şi mă duc la Atena, la părintele Ieronim Simonopetritul, să-mi citească o rugăciune.
Soţia lui nu a fost de acord, fiindcă omul era atât de bolnav, încât nu se putea mişca. În cele din urmă, l-au ajutat să se urce în maşină. Imediat ce s-a terminat Sfânta Liturghie de Înălţarea Domnului, părintele a ieşit din biserică, l-a salutat pe bolnav şi l-a întrebat:
- De ce ai baston, domnule Haralambos?
El i-a răspuns că îl dor picioarele şi nu poate păşi fără baston.
Atunci părintele îi zise iar:
- Mai bine lasă bastonul şi vino să stai aici, lângă mine!
Când s-a ridicat, nu mai avea nimic, uitând că venise în baston. De-acum nu mai avea nevoie de el…
(Ieronim Simonopetritul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii

O boală misterioasă

Doctorul Ioannis Zamanis se îmbolnăvi de zona zoster, având dureri îngrozitoare. De aceea s-a dus la părintele Ieronim Simonopetritul să-l binecuvânteze. Bătrânul a luat crucea, l-a binecuvântat cu semnul Sfintei Cruci, fără ca doctorul să-i indice locurile care îl dureau. Boala a dispărut pe dată.
Acelaşi doctor s-a dus odată la o femeie ce era bolnavă de mult timp şi căreia medicii nu reuşiseră să-i pună diagnosticul. Atunci doctorul le-a spus rudelor femeii:
- De ce nu mergeţi să-l chemaţi pe părintele Ieronim, să vină şi să o binecuvânteze? Mergeţi la el, căci Dumnezeu îi ascultă rugăciunile!… M-am dus şi eu la el şi m-am vindecat…
Oamenii îi ascultară sfatul şi mama bolnavei se duse la părintele Ieronim şi-i spuse:
- Fiica mea, Stavroula, nu poate veni la sfinţia voastră. Nu vreţi să veniţi să vă rugaţi pentru ea?
Atunci părintele i-a răspuns:
- Eu nu pot veni, dar ia asta, pune-o pe ea şi se va face bine.
Zicând acestea, părintele Ieronim îi dădu o bucată din încălţările Sfântului Spiridon.. Bolnava făcu aşa cum fusese sfătuită şi, în scurt timp, se vindecă.
Ba chiar de înălţarea Domnului s-a dus împreună cu soţul ei să îi mulţumească părintelui Ieronim. Cu mare bucurie în suflete s-au întors acasă, dând slavă lui Dumnzeu. Trebuie spus că părintele nu s-a dus acasă la acea femeie din smerenie, nevrând să creadă lumea că el face minuni, ci sfinţii lui Dumnezeu.
(Ieronim Simonopetritul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii

Cristale de gânduri

Pr. Dr. Cristian Muntean, Potirul nr. 3-4/1995

Oare căruia dintre noi nu-i plac fulgii de zăpadă ce se adună, în tăcere, la poarta sufletului si ne copleşesc prin bucuria cernerii?

Şi oricât am încerca să vorbim despre post avem impresia, paradoxală, că nu mai tine de o dimensiune a suferinţei ci se împlineşte într-una a bucuriei.

Crăciunul învie în noi, se naşte în noi numai în măsura în care ne străduim să participăm la învierea si naşterea sa.

Am văzut cât de important a fost rostul omului în timpul activităţii pământeşti a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu puţine au fost cazurile în care învăţătorul a vindecat bolnavi prin simpla mărturisire de credinţă a celui ce o cerea pentru cel bolnav. A dorit Mântuitorul să arate cât de importantă este pentru El persoana umană, omul în esenţa lui. În starea lui intimă unde se poate privi critic şi analiza fără să mai fie influenţat din afară.

Şi-n marea lui fugă, omul uită că principalul rost în lume este desăvârşirea. Cum să mai înţelegi desăvârşirea când nu eşti capabil să înţelegi viata?

Citeste mai departe…

Despre unitatea Bisericii în Duhul Sfintei Treimi şi în relaţie cu primatul papal

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în rândurile de mai jos doresc să abordez o problemă de eclesiologie foarte actuală şi, totodată foarte importantă, care este, deseori, abordată în discuţiile teologilor ortodocşi şi romano-catolici la diferitele întâlniri cu caracter teologic - bisericesc sau în cadrul diverselor întâlniri ecumenice şi anume, aceea a Unităţii Bisericii în relaţie cu primatul papal.

Cunoaştem cu toţii rolul, locul şi importanţa „Cetăţii Sfinte a Vaticanului” şi a „Sfântului Scaun” - care este un Stat al cărui conducător este „Sfântul Părinte - Papa Romei” şi de aceea este necesară o (re)actualizare a statutului „Suveranului Pontif” în relaţie cu reprezentanţii şi conducătorii celorlalte biserici, aceasta şi din cauza mediatizării foarte intensă a personalităţii şi a rolului chiar politic şi social al conducătorului Bisericii Catolice, fie el personajul de pie memorie Papa Ioan Paul al II - lea ori succesorul acestuia care este Papa Benedict al XVI - lea, ca să ne raportăm doar la ultimii doi. Dezideratul acesta urmăreşte nimic altceva decât clarificarea (pe cât este cu putinţă) şi înţelegerea rolulului său în istoria Bisericii şi a Creştinismului de-a lungul timpului şi, mai cu seamă în istoria contemporană căci, adeseori se crează unele confuzii pe fondul necunoaşterii, a ignoranţei multor persoane, mai ales dintre cele de rând, dar care, altminteri sunt, în cele mai multe situaţii, de bună credinţă, (şi) ca atare o desbatere pe această temă este întotdeauna binevenită.

Citeste mai departe…

Femeia cu scurgere de sânge

O femeie cucernică avea o hemoragie, din pricina căreia nu se putea împărtăşi. Nişte cunoscuţi i-au spus să se ducă la părintele Ieronim Simonopetritul. Femeia s-a dus degrabă la sfântul părinte. Acestea se petreceau în Postul Paştelui. După ce a ascultat păsul femeii, părintele i-a spus:
- Pregăteşte-te să te împărtăşeşti în Joia Mare.
- Şi dacă nu mi se opreşte scurgerea de sânge? întrebă ea.
- Te vei împărtăşi, iar păcatul fie asupra mea, îi răspunse duhovnicul.
Decizia sfântului părinte fu dreaptă, căci după ce s-a împărtăşit, femeii i s-a oprit scurgerea de sânge.
(Ieronim Simonopetritul)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii

Căruţaşul care blestema mereu

Odată părintele Nikolaos Planas s-a dus la Biserica Sfânta Treime, aflată în apropiere de Keramiko. Pe drum a întâlnit un căruţaş al cărui cal se prăbuşise din pricina ostenelii. Căruţaşul, om aspru, cuprins de furie, lovea fără milă animalul ce nu se mai putea ridica. În acelaşi timp, blestema cele sfinte. Atunci părinte Nikolaos s-a apropiat de el şi, încercând să-l liniştească, i-a spus:
- Calul n-are nimic şi se va face bine! Iar tu nu mai blestema numele lui Dumnezeu!
În clipa aceea căruţaşul înfuriat se întoarse spre preacinstitul şi blândul părinte şi, cu ochii roşii de mânie, îi spuse:
- Ia mai lasă-mă-n pace, până nu te croiesc şi pe tine!
Smeritul părinte Nikolaos nu dădu înapoi şi nu se socoti jignit. Se apropie de cal, făcu asupra lui semnul Sfintei Cruci, spuse o scurtă rugăciune şi-l mângâie uşor. Calul se ridică pe loc!
Uluit de cele văzute, căruţaşul şi-a schimbat felul de-a fi. De atunci l-a dus mereu gratuit cu trăsura pe smeritul părinte Nikolaos Planas.
(Părintele Nikolaos Planas)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul tămăduirii