Filosofia îşi are şi ea partidele şi partizanii săi, ca şi politica. Însă partizanii cinstiţi ai uneia sau ai alteia simt o strâmtoare în partidul lor şi caută un orizont mai larg.
Materialistul şi spiritualistul s-ar putea compara cu doi microbi din corpul omenesc care ar porni la cercetarea şi studierea marelui organism în care trăiesc. După ce ar fi trecut prin toate organele din om şi ar fi terminat cu cercetarea tuturor, atunci ar sta să culeagă rezultatele cercetării lor.
- Acum ştiu totul, ar spune microbul materialist.
- Abia acum nu ştiu nimic, ar spune microbul spiritualist.
- Cum să nu ştiu?, s-ar mira primul. Acesta este un corp fără margini cu multe şi felurite organe şi funcţiuni. Organele se dezvoltă din mici în mai mari şi se dezvoltă unele în legătură cu altele, fiecare organ în legătură cu cele din jurul său. Aici avem de-a face cu legi vădite: a dezvoltării şi a mijlocirii. Unele celule ale organelor mor şi altele se nasc în locul lor şi întregul mecanism lucrează fără întrerupere din veşnicie în veşnicie, purtând toate cauzele şi toate scopurile în sine însuşi.
Aşa ar argumenta microbul materialist. Iar microbul spiritualist ar da din cap şi ar spune:
- Aşa pare a fi numai pentru ochii tăi şi ai mei. Şi, într-adevăr, acesta pare a fi singurul rezultat al alergării şi cercetării noastre prin corpul întreg. Dar cu toate acestea, eu simt că deasupra tuturor acestor organe există în această maşină o lume nevăzută pentru ochii noştri, pe care n-o putem prinde cu nici unul din simţurile noastre. Această lume este o întreagă împărăţie a puterilor mai mari decât acestea pe care le cunoaştem, mai luminate, mai largi şi mai trainice decât acestea. Toate aceste puteri sunt strânse în jurul unei puteri principale. În această lume superioară se află cauzele şi scopurile acestei lumi, în care trăim eu şi tu, neştiind nici cum, nici pentru ce. Această lume mică a noastră este numai o slabă aducere aminte de acea lume înaltă, o clipeală din ochiul ei, un pas al ei.
Închipuiţi-vă acum ce surpriză ar fi pentru amândoi microbii - desigur că mai mare pentru microbul materialist -, dacă ar putea intra în împărăţia sufletului omenesc, în cerul conştiinţei omeneşti!

Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău

Fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” de pr. Nicolae Stoia, Editura Agnos, 2011

Nicio altă persoană din întreaga istorie a umanităţii nu a fost învrednicită de o atât de mare cinstire din partea semenilor, precum Sfânta Fecioară Maria. Evlavia cu totul deosebită care îi este dedicată se datorează faptului că ea a fost aleasă de Dumnezeu să-L nască pe Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, iar cultul, atât de bogat, închinat persoanei sale îşi are temeiul în salutul pe care îngerul Gavriil i-l aduce, atunci când îi binevesteşte, „bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!” (Lc 1, 28).

La puţină vreme după primirea acestei solii minunate, vizitând-o pe vara sa, Elisabeta, aceasta îi adresează cunoscutele cuvinte „binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Lc 1, 42), prevestind importanţa de care avea să se bucure Sfânta Fecioară mai apoi. Înţelegându-şi rostul excepţional în iconomia mântuirii neamului omenesc, şi anume acela de Născătoare a Mântuitorului lumii, Fecioara îşi asumă, în deplină smerenie, misiunea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu, anticipând ea însăşi cinstirea de care va fi învrednicită de-a lungul veacurilor, atunci când rosteşte „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!” (Lc 1, 46). Din momentul în care Mântuitorul, începându-Şi activitatea de propovăduire, câştigă admiraţia mulţimilor, aceasta se răsfrânge şi asupra celei care I-a dăruit viaţă. Spusa acelei femei anonime, „fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericit pieptul la care ai supt!” (Lc 9, 27), este confirmarea faptului că, încă de atunci, exista un cult al Maicii Domnului, care, pe parcursul timpului, se îmbogăţeşte tot mai mult. Prin urmare, putem afirma, fără teama de a cădea în greşeală, că preacinstirea Maicii Domnului îşi are temeiul în cea mai timpurie perioadă a istoriei creştinismului. Cu toate acestea, condiţiile potrivnice din primele trei veacuri, caracterizate prin persecutarea furibundă a Bisericii şi împingerea ei în clandestinitate, au făcut să nu se poată dezvolta, decât cu totul discret, un cult al Sfintei Fecioare. Abia după Edictul de la Milano din 313, act datorat împăratului Constantin cel Mare, Biserica iese din catacombe, la lumină şi se bucură de libertate deplină. În aceste condiţii, se constată o îmbogăţire progresivă a cultului marial, însă adevărata-i plenitudine începe din secolul al V-lea încolo, secol recunoscut, în istoria bisericească universală, ca unul dintre cele mai agitate, din cauza mulţilor ereziarhi care au trăit atunci. Dintre aceştia, nu-l vom aminti decât pe Nestorie, cel care susţinea că, întrucât în Hristos există două firi, cea divină şi cea umană, Sfânta Fecioară Maria nu a putut naşte decât pe omul Hristos şi, în consecinţă, ea trebuie numită Născătoare de om sau, cel mult, Născătoare de Hristos. Pusă în faţa unei atari situaţii, în care era ameninţată însăşi acurateţea doctrinei sale, Biserica nu a pregetat să se pronunţe împotriva nestorianismului prin convocarea celui de-al treilea Sinod Ecumenic, la Efes, în anul 431, stabilind pentru totdeauna învăţătura de credinţă cu privire la Sfânta Fecioară Maria, şi anume că ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu în trup, fiind recunoscută drept Născătoare de Dumnezeu, ceea ce îi garantează şi calitatea de pururea-fecioară, întrucât „maternitatea divină este un sinonim al fecioriei Mariei, în sensul că una se împleteşte cu cealaltă şi ele nu pot exista una fără cealaltă. Calitatea de Maică a lui Dumnezeu o are Maria, fiindcă a născut pe Fiul lui Dumnezeu, dar această naştere n-a atins fecioria Născătoarei, făcând-o mamă în înţelesul omenesc al cuvântului. Pierderea fecioriei ar fi însemnat că Cel născut din ea nu era Dumnezeu, păstrarea fecioriei înseamnă că El era Dumnezeu, Care nu se putea naşte altfel” . Odată înfrântă erezia nestoriană, cultul marial se dezvoltă tot mai mult pe măsura trecerii timpului. Pentru a evidenţia importanţa Sfintei Fecioare în iconomia mântuirii neamului omenesc, Biserica i-a dedicat un cult special de supravenerare sau preacinstire, care s-a concretizat prin cele patru sărbători din cursul anului bisericesc, respectiv Naşterea, Intrarea în Biserică, Bunavestire şi Adormirea ei. Deşi sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului este atestată documentar abia din secolul al VI-lea, când împăratul Justinian construieşte o biserică la Ierusalim cu hramul respectiv, aceasta nu înseamnă că ea nu s-a celebrat şi mai înainte . Prăznuită an de an în data de 21 noiembrie, sărbătoarea aceasta se referă la un eveniment special din viaţa Fecioarei, şi anume la faptul că, într-o asemenea zi, părinţii săi, Ioachim şi Ana, au dus-o la templu, unde şi-a petrecut viaţa până la împlinirea vârstei de 15 ani, deoarece, încă înainte de naştere, ea fusese afierosită lui Dumnezeu. De ce intrarea în Biserică? Pentru că niciunde în altă parte omul nu simte mai viu prezenţa lui Dumnezeu şi nici nu se găseşte mai aproape de El, ca în Biserică, fapt exprimat în chip atât de măiestrit de psalmistul David: „fericiţi cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor Te vor lăuda! Mai bine este o zi în curţile Tale, decât mii între străini!” (Ps 83, 5). Unde, în altă parte, dacă nu în „casa Tatălui ceresc” (Lc 20, 46), ar fi putut să trăiască şi să-şi împlinească destinul excepţional cea care avea să-L nască pe Mântuitorul lumii?

Cu toate că respectivul eveniment din viaţa Fecioarei nu este consemnat în niciuna din cele patru evanghelii, iar comentatorii biblici, mai ales cei care provin din spaţiul protestant şi neoprotestant, sunt destul de rezervaţi în privinţa autenticităţii sale, nu trebuie să înţelegem că Fecioara nu era apreciată la adevărata-i valoare de către contemporanii săi. Cu siguranţă, motivul care a stat la baza acestei tăceri în privinţa persoanei şi a vieţii sale nu poate fi decât acela că sfinţii evanghelişti nu au intenţionat să prezinte o biografie a Fecioarei, ci, aşa cum era firesc, pe cea a Mântuitorului. Date şi informaţii mult mai bogate despre viaţa Maicii Domnului ne oferă tradiţia bisericească nescrisă, care a ştiut să păstreze cu evlavie tot ceea ce era demn de reţinut despre persoana şi activitatea ei, precum şi lucrarea apocrifă cunoscută sub numele de Protoevanghelia lui Iacob, faţă de care majoritatea Părinţilor şi Biserica, în special, s-au păstrat într-o rezervă serioasă, dar din care, în ciuda poziţiei oficiale, unii teologi şi scriitori bisericeşti s-au inspirat, preluând detalii pe care le-au folosit în predici dedicate evenimentului respectiv. Majoritatea datelor biografice pe care le deţinem despre Maica Domnului ne parvin din această scriere. Din ea, aflăm că, prin multe rugăciuni şi posturi, cei doi bătrâni sunt învredniciţi să li se nască o fată pe care o făgăduiesc Domnului, ca semn de mulţumire pentru împlinirea arzătoarei lor dorinţe. Şi iată că sosise vremea ca şi ei, la rândul lor, să-şi respecte făgăduinţa, astfel încât, la împlinirea vârstei de trei ani, moment care, la evrei, marca sfârşitul prunciei şi intrarea în perioada copilăriei, are loc aducerea la Templu a celei care avea să devină Maica Domnului.
Deşi, după cum aminteam în rândurile de mai sus, există destui exegeţi biblici care contestă veridicitatea evenimentului respectiv, avem totuşi destule motive care ne îndreptăţesc să-i susţinem autenticitatea. Un prim argument, în acest sens, este acela că, în poporul evreu, căruia îi aparţinea, prin obârşie, Fecioara Maria, exista obiceiul ca primii născuţi să fie consacraţi lui Dumnezeu, dintre aceştia recrutându-se viitorii slujitori ai templului, fiind vorba de aşa-numitul nazireat care se practica mai ales în cazul celor întâi-născuţi de parte bărbătească, ceea ce nu exclude, însă, existenţa unui nazireat feminin. „Dacă cineva, bărbat sau femeie, cu făgăduinţă se va făgădui să trăiască-n curăţie pentru Domnul, să se înfrâneze de la…” (Nm 6, 2), ne spune Scriptura, după care urmează o serie de interdicţii ce trebuiau respectate cu stricteţe de cei sau de cele care îşi asumau votul respectiv pentru o anumită perioadă de timp, sau, în unele cazuri, pe toată viaţa (Jd 13, 5).
Aşa cum ne este cunoscută în forma sa originară, porunca nazireatului nu făcea nicio referire expresă la primii născuţi de parte bărbătească, lăsând să se înţeleagă cumva că fetele ar fi excluse de la un atare legământ - „să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul-născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că al Meu este!” (Iş 13, 2). În Vechiul Testament, chiar se menţionează câteva situaţii în care femeile slujeau la Templul Sfânt, „fecioarele ce urmează a fi aduse Împăratului, Ţie Îţi vor fi aduse cele ce-i sunt aproape; în veselie şi bucurie vor fi aduse; aduse vor fi la templul Împăratului” (Ps 44, 14-15), iar, atunci când împrejurările o cereau, lor le revenea îndatorirea de a se ruga alături de ceilalţi deservenţi. O menţiune în acest sens găsim în Cartea a Doua a Macabeilor, unde este amintită nu doar simpla prezenţă a fecioarelor la templu, ci şi o parte din îndatoririle care le reveneau, astfel, „femeile, încinse cu sac pe sub sâni, se îmbulzeau pe uliţe, în timp ce fecioarele, care erau închise înlăuntru, alergau unele la porţi, unele la ziduri, altele se aplecau pe ferestre, şi toate, avându-şi mâinile întinse spre cer, se rugau” (2 Mac 3, 19). Ştim, de asemenea, că proorociţa Ana, „văduvă, până la optzeci şi patru de ani, nu se depărta de templu, noaptea şi ziua slujind în post şi rugăciuni” (Lc 2, 37). Toate aceste lucruri şi fapte pomenite fac pe deplin credibilă intrarea Fecioarei în locaşul cel sfânt, ca o împlinire a promisiunii făcute lui Dumnezeu de către vârstnicii săi părinţii, precum şi vieţuirea ei în templu până la împlinirea vârstei de 15 ani. Cel căruia i-a revenit privilegiul să o primească la intrarea în Templul Sfânt a fost preotul Zaharia, despre care se spune că a urcat-o până la treapta cea mai de sus a altarului, or, aşezarea, pe o asemenea treaptă, a unei copile era de neconceput în religia mozaică. Gestul se dorea, întru adâncul său, o anticipare a înălţimii până la care va urca Maica Sfântă. Aici, în sfântul locaş al Domnului, a trăit ea vreme de doisprezece ani, adumbrită de Duhul Sfânt, petrecându-şi viaţa în rugăciune şi curăţie desăvârşită, crescând aidoma unui crin mai alb decât zăpada. Spre acest „crin al văilor din Şaron” (Cânt 2, 1) avea să binevoiască Cel Prea Înalt la vremea rânduită, zămislind din neprihănitul ei trup pe Crinul doririlor şi al nădăjduirilor omeneşti şi învrednicind-o să devină Născătoare de Dumnezeu şi Maică a Mântuitorului lumii.

Volumul “Oameni iubiti de Dumnezeu” se poate comanda aici

Nu însemna faptele tale cele bune, pentru că dacă le însemnezi, repede se vor şterge; iar dacă le uiţi, vor fi însemnate în veşnicie.
Nu însemna nici faptele rele ale vecinului tău, pentru că dacă le însemnezi, jumătate din povara faptelor lui rele va cădea asupra ta. Iar dacă le dai uitării, şi Dumnezeu va da uitării faptele tale cele rele.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău

Insirata ca o margea in siragul de manastiri din nordul judetului Valcea, vechea ctitorie monahala de la Bistrita ascunde o comoara putin stiuta de lume: moastele unui sfant implinitor de miracole.Drumul se opreste brusc, in chiar poarta Manastirii Bistrita Olteana. Nu mai ai unde sa inaintezi. In spatele chiliilor, pus de-a curmezisul, sta de netrecut muntele Arnota, cu ascunzisurile sale de pesteri si vagauni, in care au sihastrit anahoreti indarjiti si fara nume.

De la 1490 si pana astazi, siruri nesfarsite de monahi par sa nu fi avut decat un singur gand - sa increstineze muntele, legand marea lavra de la poale, cu nevazute carari ce se cocoata spre fagurii de grote si paraclisuri adancite in peretele calcaros. Suite pe colturi de stanca si inconjurate de minuscule livezi, bisericutele arnotene scruteaza vigilent departarile:
Bolnita, Pestera, Papusa sau Arnota, unde se afla, uitat de lume, mormantul marelui Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, se afla odorul cel mai scump al Manastirii Bistrita: sfintele moaste ale Cuviosului Grigore Decapolitul, cel care, vreme de 500 de ani, a pazit Tara Oltului de navaliri otomane, de seceta, de ciuma si alte nenorociri. Fara prezenta si ocrotirea lui, tinutul Valcei ar fi fost acum un loc pustiu si fara nume. Un loc al nimanui.

Uimitoarea poveste a gasirii sfintelor moaste

Severa ca o cazarma austriaca, cu doua randuri succesive de ziduri grele si inalte, Manastirea Bistrita pare o cetate inauntrul altei cetati. Cu greu accepti gandul ca pana in 1980 a stat parasita, ca ani la rand a fost temnita politica, scoala de sergenti sau camin de copii cu grave deficiente psihice. La Bistrita, frumusetea nu este la vedere, ci sta ascunsa tainic in biserica inalta ca o catedrala, in icoane si ornamente brancovenesti. Singur nu te descurci. Ai nevoie de insotirea priceputa a maicilor, ca sa descoperi pictura lui Tattarescu si catapeteasma de tei aurit adusa de la Viena, icoana cu 6 fete si clopotul de aproape o tona, daruit de Constantin Brancoveanu. Din istoria si ctitoria de altadata, nu au mai ramas decat Bolnita lui Barbu Craiovescu si cateva sfinte odoare, deopotriva cu o poveste teribila si miraculoasa, inscrisa nevazut in ziduri, in straturile succesive de caramida si piatra - incendiate, distruse si refacute de mai multe ori, din 1490 si pana acum.
Legenda spune ca banul Barbu Craiovescu (calugarit la batranete sub numele de Pahomie) isi astepta moartea intr-o temnita la Stambul. In noaptea de dinaintea executiei, marele boier s-a rugat necontenit si cu lacrimi amare la Sfantul Grigore. S-a rugat pana a pierdut sirul orelor si al gandurilor negre, cand, deodata, s-a trezit intr-o biserica plina de candele si icoane imbracate in argint. Era peste mari si tari, tocmai la Bistrita, inconjurat de cativa calugari, speriati sa vada un om cu straiele rupte si lanturi la picioare, despre care nimeni nu putea spune cum si cand anume a intrat in biserica. Drept multumire pentru salvarea lui cu totul miraculoasa, Barbu Craiovescu a inceput sa colinde Orientul, pana cand, intr-un tarziu, va gasi moastele Cuviosului Grigore Decapolitul, tinute cu multa cinste de catre un negustor turc, care, desi musulman, vedea si el sporul adus in casa de lucrarea Sfantului. Cu greu s-a lasat convins turcul sa vanda moastele Cuviosului, si asta numai dupa ce boierul oltean i-a propus sa urce racla pe talgerul unui cantar, iar pe celalalt talger sa puna aur. Negustorul a acceptat, nestiind ca Sfantul va mai savarsi o minune: pus pe cantar, trupul lui va deveni atat de usor, incat Barbu Craiovescu a indreptat balanta doar cu o mana de galbeni, spre ciuda turcului care ar fi spus: “Bac, bac, ghiaurum”. Adica: “Ghiaurul la ghiaur trage”.
Intampinat cu mare fala si bucurie la Dunare de catre mitropolitul tarii si un intreg sobor de preoti, Barbu Craiovescu a decis sa-l lase pe Sfant sa-si aleaga singur locul si casa. A pus, deci, racla din lemn de piersic, ornamentat cu stilizari de aur si argint, intr-un radvan tras de cai “neinvatati” si a pornit la drum, decis sa-l lase pe Cuvios sa se duca unde va voi in Oltenia. Caii au ocolit Tismana si Cozia, au trecut pe langa multe alte manastiri valcene, si nu s-au oprit decat la portile Bistritei, de unde nu au mai vrut sa plece sub nici un chip. Sfantul hotarase. Isi gasise, in sfarsit, locul si linistea.

Nemiscat, cu degetele mainii reunite etern intr-un semn de binecuvantare, moastele Cuviosului Grigore Decapolitul refuza de 500 de ani sa paraseasca maicutele si sfintita lui casa de la Bistrita. Nimeni nu a reusit vreodata sa-i incalce voia. Cand Constantin Serban Voievod a vrut sa-l rapeasca pentru a-l aseza in Mitropolia Bucurestilor, Sfantul s-a impotrivit. Cu greu au ridicat racla dregatorii domnesti, dar si mai greu le-a fost sa treaca apa Oltului, caci “pe la jumatatea apei, s-a facut din voia Sfantului o furtuna atat de mare, incat n-au putut trece firul Oltului nicidecum. Ci era a se ineca cu totii, de nu s-ar fi intors din drum, reasezand moastele la locul lor”. Tot asa s-a intamplat si pe vremea domnitorului Ghica, ba chiar si in 1948, cand Sfantul - vazand gandurile de rapire ale oamenilor - se ingreuna peste fire, incat nici o caruta trasa de patru boi nu-l mai putea clinti din loc. Doar in anumite momente si cu savarsirea mai multor rugaciuni de induplecare, Sfantul dadea voie sa fie purtat, la vreme de seceta, prin sate sau chiar sa ingaduie aducerea lui la Bucuresti, unde la 1765, a salvat Capitala de ciuma, spre bucuria domnitorului Stefan Racovita, care va scuti sub porunca si blestem Manastirea Bistritei de orice dare (asemenea lui Vlad Voievod sau Neagoe Basarab).

Fragment preluat de aici

Fragment din volumul “Cine sunt eu. Ce spun eu despre mine. Convorbiri cu Arhim. Teofil Părăian” de Dr. Antonie Plămădeală, Editura Andreiana, Sibiu, 2011

Înaltpreasfinţia Sa Dr. Antonie: Când zici că ai venit la mănăstire?

P.C. Arhimandrit Teofil Părăian: Deci am venit în 1953, la 1 aprilie, la mănăstire, şi tot în 1953, în 15 august, am fost călugări împreună cu încă doi fraţi, unul care trăieşte şi acum şi e duhovnic la Mănăstirea Ghighiu, şi unul care după 1990 a ajuns preot la Mănăstirea Bucium. Şi după câţiva ani, nu ştiu câţi, a murit de cancer. Şi-am rămas eu aici, la mănăstire, deci cei doi au plecat.

De fapt, de la mănăstire au plecat în condiţii nefireşti. Dar au ţinut legătura în general cu Biserica şi, până la urmă, amândoi au ajuns preoţi.

În 1953 am fost făcut călugăr şi am primit numele de TEOFIL. Cum s-a ajuns la numele acesta de Teofil? S-a ajuns aşa că bunica mea, mama mamei, mama-bună, cum îi ziceam noi, mi-a spus odată mie că, dacă ar mai fi avut un copil, i-ar fi pus numele Teofil, că aşa i-i de drag de la Paşti, când se spune în Apostol: “Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate câte au început a învăţa Iisus…”.

Buna nu mai trăia. În 1952, când eram eu student în anul IV, a murit. Şi m-am gândit: “Mă, dacă bunii i-a plăcut numele acesta de Teofil, ce ar fi să mă cheme şi pe mine Teofil?” Mi-am exprimat dorinţa. Mitropolitul nu s-a mai interesat de numele pe care mi-l dă, şi când am fost prezentat la călugărie şi-a zis Mitropolitul “fraţii noştri”, m-a arătat pe mine. Naşul meu de călugărie, care era Părintele Irineu Crăciunaş, i-a spus Mitropolitului că pe mine mă cheamă Teofil. Şi Mitropolitul a zis Teofil, Andrei şi Pantelimon, cum eram. Şi-am rămas cu numele acesta de Teofil, care mi-e tare drag, mi-a fost, şi care post să zic că e o moştenire de la bunica mea, şi care e şi semnificativ şi sonor. Nu ştiu dacă mi s-ar fi potrivit altul mai bine decât numele acesta.

A fost şi tata la călugăria mea, şi mama, amândoi părinţii au fost şi-o mătuşă. Când s-a dus acasă, tata le-a spus oamenilor din sat: “Acum nu îl mai cheamă Ioan, că îl cheamă Toader”. Săracul tata! El n-a ţinut minte numele meu adevărat, dar numele de Toader îl ştia. Şi s-a transformat în minea lui şi le-a spus oamenilor că mă cheamă Toader.

Şi am rămas cu numele acesta Teofil şi m-am bucurat de el.

Am continuat viaţa în condiţiile care erau atunci, cu oamenii liniştiţi, binevoitori. Adică liniştiţi şi neliniştiţi, pentru că era un Părinte, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Visarion, care era neliniştit ca şi Părintele Aurel. A trăit şi el aici, în mănăstire; l-am găsit aici. A fost făcut călugăr în 1950 şi a stat până la moarte aici, în 1982. Şi ultimii ani de viaţă şi i-a dus cum a putut. Nu se mai putea raporta la realităţile din jur, nu făcea rele. De fapt, a ajuns într-un fel de acalmie până la urmă, în anii aceştia de întunecare. Probleme n-au fost cu el. Dar, în sfârşit, n-a fost ca toţi oamenii, şi aşa a fost.

Fragment din volumul “Oameni iubiţi de Dumnezeu” al părintelui Nicolae Stoia, apărut la Editura Agnos, 2011

Ori de câte ori s-a impus, de-a lungul timpului, necesitatea traducerii şi a editării unei noi versiuni a Bibliei, Biserica Ortodoxă Română şi-a asumat actul respectiv cu responsabilitate şi a desemnat persoane anume pregătite, înzestrate cu o cultură teologică şi umanistă temeinică, pentru a fi capabile să redea cât mai fidel sensul cuvântului revelat, deoarece, după cum avertiza încă dintru-nceput Sfântul Apostol Petru, „în Scriptură sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc - ca şi pe celelalte Scripturi - spre a lor pierzare” (2 Ptr 3, 18). În acest sens, Noul Testament de la Bălgrad al Mitr. Simion Ştefan, Biblia de la Bucureşti, Biblia lui Şaguna, Biblia lui Galaction sau recenta ediţie a Bibliei în binevenita diortosire a ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania sunt doar câteva exemple care vin să ilustreze cu asupra de măsură cele afirmate mai sus, aceste ediţii constituindu-se în tot atâtea monumente de cultură teologică şi limbă românească.

Iată, însă, că acest sfârşit de secol XX ne pune în faţa unui fenomen insolit, cu implicaţii lesne de bănuit atât pentru integritatea ordinii bisericeşti, consacrată de-a lungul timpului, cât şi pentru puritatea învăţăturii creştine. Pe căi obscure şi prin mijloace insidioase, societatea română contemporană este invadată de Biblii pe care aş îndrăzni să le numesc - iertată să-mi fie expresia - ediţii-pirat, pentru iresponsabilitatea cu care răstălmăcesc cuvântul sacru. Ba, mai mult decât atât, indivizi dubioşi te acostează pe stradă, dispuşi să-ţi ofere în localuri publice sau în cele mai neaşteptate şi mai inadecvate locuri, gratuit sau contra-cost, Biblia, oferindu-se să te lămurească, să-ţi interpreteze şi să te „iniţieze” în tainele Scripturii, potopindu-te cu citate şi lansându-se în discuţii sterile şi interminabile, „vrând ei să fie învăţători, dar fără să înţeleagă nici ceea ce spun, nici cele pe care le susţin cu atâta tărie” (1 Tim 1, 7); neştiind nici ei prea bine ce anume vor de fapt să demonstreze, deoarece „au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoaşterii” (Rm 10, 2), reuşind totuşi să semene derută în sufletele unora nu îndeajuns de întăriţi în dreapta-credinţă. Pentru a ilustra cele de mai sus, mă rezum la un singur exemplu, din care se vede cum este răstălmăcit cu bună ştiinţă sensul cuvântului revelat. Atunci când obscurele interese ale sus-numiţilor o impun, însăşi logica discursului biblic este sacrificată cu nonşalanţă. Mă refer la acele locuri din Noul Testament, în care, ori de câte ori este menţionat cuvântul prezbiter, respectivele ediţii nu ezită să îl traducă prin „bătrân”, cu intenţia evidentă de a crea impresia că niciunde în paginile Noului Testament nu se face referire la instituţia Preoţiei şi, deci, nici la persoanele prin care este ea reprezentată, respectiv episcopii, preoţii şi diaconii; ignorând cu bună-ştiinţă şi rea-voinţă faptul că toţi autorii noutestamentari indicau, prin acest cuvânt, tocmai pe acei bărbaţi cu funcţii şi atribuţii cât se poate de bine determinate în cadrul Bisericii.

Traducătorii şi exegeţii autorizaţi ai Bibliei sunt unanimi în a recunoaşte că termenul prezbiter avea un sens generic, cel puţin în anumite situaţii din perioada de început a creştinismului, când Biserica se alcătuia ca o comunitate de sine stătătoare şi îşi fixa treptat propriile-i rânduieli de organizare internă. Într-un atare context, prin mai sus-pomenitul termen, erau desemnaţi, în anumite situaţii, toţi slujitorii Bisericii, indiferent de treapta lor ierarhică. Astfel, la FA 20, 17 se spune că „Pavel trimiţând din Milet la Efes, i-a adunat la el pe preoţii Bisericii” sau, tot la FA 21, 18, se reiterează că „a doua zi Pavel a mers cu noi la Iacob: şi au venit acolo toţi preoţii”. Chiar şi numai din aceste două texte putem deduce că, prin termenul respectiv, erau desemnaţi, deopotrivă, toţi slujitorii Bisericii, deci episcopii, preoţii şi diaconii. Două lucruri se desprind cu osebire din textele mai sus-amintite:

1. Termenul prezbiter avea, în Noul Testament, valoare generică, desemnându-i, adeseori, aşa cum s-a văzut mai sus, pe toţi slujitorii Bisericii. Un exemplu elocvent, în acest sens, ni-l oferă Sfântul Clement, unul dintre părinţii postapostolici şi episcop al Romei, într-una din lucrările sale, redactată în anul 92, în care, vorbind despre succesiunea apostolică, aminteşte şi faptul că „episcopii erau numiţi şi prezbiteri”.

2. Chiar dacă termenul respectiv avea valoare generică, aceasta nu înseamnă că treptele ierarhiei bisericeşti se confundau ori că atribuţiile celor care slujeau în Biserică nu erau foarte clar conturate, pentru că niciunde în paginile Noului Testament nu se fac confuzii între îndatoririle ce le reveneau celor care aparţineau diferitelor trepte ale ierarhiei bisericeşti.

De bună seamă că un altul dintre motivele care au făcut ca iniţiatorii curentelor protestante să desfiinţeze Taina Preoţiei, idee care a fost preluată şi dusă la extrem de cultele neoprotestante, este acela că fiecare om e un „preot”, afirmaţie ce se bazează pe textul de la 1 Ptr 2, 9, unde se spune că „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată”, text preluat, de altfel, din Vechiul Testament, de la Iş 19, 6.

Biserica Ortodoxă nu a refuzat, însă, niciodată această calitate a fiinţei umane, ba dimpotrivă, se afirmă cât se poate de răspicat că aceasta este singura justificare a omului în creaţie, în sânul căreia a fost „chemat” (Rm 9, 11) de Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul are imprimată, în structura lui, această demnitate, întrucât el este prin obârşie „din neamul lui Dumnezeu” (FA 19, 29). Omul nu este, deci, o prezenţă arbitrară în univers şi, deşi trăieşte în lume, el nu aparţine lumii, ci poartă răspunderea lumii, fiind solidar cu ea, fiindu-i conştiinţă de sine şi cel ce răspunde pentru destinul ei. Din această perspectivă, „calitatea de preot a omului nu este decât ultima concluzie a calităţii lui de fiinţă responsabilă” şi, în acest sens, „fiecare om este preot, prin însăşi existenţa lui” . Şi Taina Botezului, prin care suntem altoiţi în trupul tainic al lui Hristos - Biserica -, vine să confirme această mirabilă însuşire a făpturii umane, deoarece „în Botez eşti făcut rege, preot şi profet. Rege, când ai lepădat toate acţiunile urâte şi ai ucis toate păcatele; preot, când te-ai oferit pe tine însuţi lui Dumnezeu; profet, când înveţi drept cuvântul adevărului” . Orişice altă ipostază decât cea de preot în creaţie, prin care omul încearcă să se explice, îl privează de sens, deoarece, atunci când vrea să se rupă de lume, se condamnă la dispariţie, întrucât depinde în mod nemijlocit de ea; când vrea să o înţeleagă în ansamblul ei, sfârşeşte prin a fi zdrobit de imensitatea ei, iar când doreşte să o abordeze din interior, se topeşte în inconsistenţa acesteia. Din aceste situaţii imposibile îl salvează calitatea de „chemat al Domnului” în creaţie şi, după chipul Celui care l-a creat şi Care este, El însuşi, Arhetipul preotului, al împăratului şi al profetului, omul este investit şi el „cu demnitatea de preot, când se oferă pe sine lui Dumnezu; de împărat, în virtutea stăpânirii peste patimi, şi de profet, ca un iniţiat în tainele dumnezeieşti” . Dar, în afară de această calitate generică, numită şi preoţie universală, Întemeietorul Bisericii, Iisus Hristos, a instituit şi preoţia harică, reprezentată prin persoane pe care „El le-a ales” (In 15, 16) şi „le-a trimis” (In 20, 21), deci pe care le-a învestit cu atribuţii speciale în cadrul Bisericii.

Prin aceasta, revenim la ediţiile neoprotestante ale Bibliei, care, aşa cum afirmam mai sus, ori de câte ori sunt puse în situaţia de a traduce cuvântul prezbiter, nu ezită să o facă prin bătrân. Motivele care stau la baza acestui fapt, precum şi implicaţiile care decurg de aici ne sunt în parte cunoscute. Aş propune să intrăm în modul de a privi lucrurile al neoprotestanţilor şi să acceptăm că, pur şi simplu, termenul prezbiter avea înţelesul de bătrân. Dar, dacă abordăm lucrurile dintr-o atare perspectivă, trebuie să recunoaştem că ne trezim azvârliţi într-o mare dilemă. Lui Timotei, rânduit episcop în cetatea Efesului de însuşi apostolul Pavel (1 Tim 1, 3) - deci care făcea parte dintre prezbiterii Bisericii, fiind, cu alte cuvinte, un bătrân, dacă este să fim consecvenţi şi să respectăm modul neoprotestant de a înţelege lucrurile -, ilustrul său magistru îi trimite două epistole. Or, din felul în care i se adresează mentorul spiritual în respectivele scrisori, rezultă indubitabil că destinatarul lor nu era în niciun caz un om vârstnic, adică un bătrân, ci, dimpotrivă, un bărbat tânăr, pentru că altminteri ar fi fost un nonsens să i se spună „ca nimeni să nu-i dispreţuiască tinereţea” (1 Tim 4, 12). Aşijderea, în a doua epistolă către Timotei, căruia îi reiterează aceleaşi lucruri, Pavel, de asemenea, îi recomandă: „fugi de poftele tinereţii!” (2 Tim 2, 22). Să îi adresezi unui bătrân - reamintesc că acesta este echivalentul termenului prezbiter în traducerile neoprotestante ale Bibliei - un astfel de îndemn este o probă de răstălmăcire grosolană a cuvântului sacru şi, totodată, o sfidare a bunului simţ elementar. Acestea sunt numai două mostre din care vedem cum însăşi logica discursului biblic este sacrificată de dragul unor interese meschine şi cu totul străine de duhul Evangheliei.

Că prezbiterii nu erau nişte simpli bătrâni, aşa cum se străduiesc din răsputeri să ne convingă ediţiile neoprotestante ale Bibliei, ci slujitori sfinţiţi ai Bisericii, deci episcopi şi preoţi, precum şi faptul că nu era strict necesar ca aceştia să fie în vârstă deducem şi din alte texte neotestamentare. Astfel, aceluiaşi ucenic Timotei, episcop numit în cetatea Efes, Pavel îi reaminteşte câteva dintre calităţile pe care trebuie să le aibă un episcop, recomandându-i „să fie fără prihană, treaz, cuminte, cuviincios, primitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii” (1 Tim 3, 2-5), fără a ne lăsa să înţelegem că s-ar impune ca acesta să fie şi vârstnic. De altminteri, în toate locurile din Noul Testament unde se vorbeşte despre prezbiteri, deci despre episcopi şi preoţi, se face referire, în mod special, la atribuţiile care le reveneau acestora în cadrul Bisericii, din toate aceste locuri rezultând cu claritate că nu era vorba pur şi simplu de oameni vârstnici, ci de bărbaţi cărora nu li se menţionează nicidecum însuşirea de a fi în vârstă, ci doar îndatoririle care le reveneau în structura ierarhică a Bisericii. Astfel, în 1 Tim 5, 17-20, se afirmă limpede că „preoţii care cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura”. Or, din textul mai sus-amintit, rezultă îndatorirea acestora de a propovădui cuvântul sfânt, aşadar funcţia învăţătorească, precum şi cea conducătoare. Aceloraşi persoane le revenea şi misiunea de a se ruga şi de a-i sfinţi pe ceilalţi, după cum deducem dintr-un alt text, în care se afirmă şi mai explicit că „dacă este cineva între voi bolnav, să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iac 5, 14). Din 1 Ptr 5, 1-5 rezultă că, încă dintru-nceputul istoriei Bisericii, se făcea o netă distincţie între prezbiteri şi poporul drept-credincios, deci între cei rânduiţi să fie păstori şi cei păstoriţi, aşa cum însuşi textul petrin afirmă: „pe cei dintre voi care sunt preoţi, îi îndemn eu, cel împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos. Păstoriţi turma lui Dumnezeu ce vi s-a dat în seamă, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, făcându-vă pilde turmei. De asemenea voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor!”. Din acelaşi text mai rezultă şi faptul că tot preoţilor le revenea responsabilitatea de a-i conduce pe cei încredinţaţi lor spre mântuire.

Taină a Bisericii prin excelenţă, prin urmare de neconceput în afara ei, Preoţia a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos şi încredinţată urmaşilor Săi direcţi, apostolii, care au fost anume aleşi şi instituiţi în această demnitate, deoarece „nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână” (In 15, 16). Acestor persoane le-a încredinţat Hristos puterea de a propovădui, de a sfinţi şi de a conduce, iar ei, la rându-le, au transmis-o mai departe, „prin rugăciuni cu postiri” (FA 14, 23) şi prin „punerea mâinilor” (1 Tim 4, 14), urmaşilor lor nemijlociţi, care sunt episcopii, preoţii şi diaconii.
Cartea se poate comanda de aici

Sunt foarte mulţi care mărturisesc că astfel de zile nu au mai fost peste România. Ca şi cum ar fi trăit în altă ţară ori pe un continent privat, dincolo de drama conaţionalilor noştri. Ca şi cum n-am fi avut până acum lângă noi săraci şi bolnavi şi bătrâni şi umiliţi sociali şi şomeri şi copii abuzaţi şi răniţi în războaiele din familii ori dintre familii, tineri demotivaţi ori alcoolizaţi, maturi dezmoşteniţi de copiii lor, ori bătrâni internaţi în sisteme destrămate şi ucigătoare de suflet…

Ceea ce lipseşte României acum ţine de deplasarea de pe real pe ifos şi îngâmfare în căutarea soluţiilor. Laşii care fac teologie ca politica, pe bloguri, nesemnaţii, ascunşi după citate trunchiate, rugătorii după „duh” fără niciun fel de discernere a duhurilor, miluitorii de fast şi săracii de lux, îngheţaţii la inimă care hibernează în spatele dramelor propriilor lor familii, simpliştii care se ascund în spatele incapacităţii de a se şcoli pentru a blama pe cei care muncesc serios - în România nu e o ruşine să ai diplome, ci e lipsit de Dumnezeu să munceşti pentru ele, modele pro/contra, liderii de grupuscule obstinaţi în amănunte disperate, tot soiul de astfel de crizaţi, care au potopit Biserica, sunt şi ei rod al stării de criză prelungă prin care trece România. Ei şi alţii, mulţi, descoperă rana mai adâncă în care ne zbatem azi. Oboseala de a mai fi oameni, de a uita modul în care Dumnezeu pentru fiecare dintre noi îngăduie o lucrare şi un mod de a lucra, de a înţelege că Biserica este una, dar noi suntem diferiţi prin stare şi lucrare, că pe unii El ne trimite să vestim pe margine de drumuri, la răspântii unde pândesc lupii, iar pe alţii în saloanele de poezie ale lumii. Că Dumnezeu lucrează din realităţi, nu din zvonuri, că Dumnezeu nu trage cu urechea pe la uşi. Că El nu este în criză pentru că nu marşează cu crizaţii pe scenarii ale frustrării, ci lucrează, din plin, cu virtutea - insignifiantă pentru cei mai mulţi -, pe care abia dacă o mai simţim noi înşine lucrând în noi.

De aceea cred că România este în criză de Dumnezeu. Pentru că fiecare ne facem un cuvânt de laudă din terfelirea aproapelui, din umplerea lui cu năduf de greutate sufletească, că fiecare ne pricepem perfect la ce au alţii de lucrat şi nu facem niciun efort pentru a îmbunătăţi propria noastră lucrare, că alegem noi pe cine şi pe cine să mântuiască Hristos, cui şi cui să acorde un har sau altul, în vreme ce suntem neatenţi la propriul nostru har. Cum ne mai lăudăm noi cu creştinismul nostru când, în realitate, e vai şi amar de mediocritatea în care am înţepenit! Cum ne mai ascundem după umbre de înaintaşi, pentru că de fapt ne e frică să recunoaştem cum am ratat proiectul pastoral pentru tinerii zilelor noastre! Cum le mai punem noi în gură nemulţumiri pe care nu le au, nerăspunzându-le la acelea care îi cotropesc cu adevărat.

De aceea cred că se vor mai naşte crize. Pentru limpezirea unor astfel de stări de fapt. Pentru a se limpezi, măcar din vreme în vreme, Ortodoxia de ortodoxism. Unitatea de unităţi. Măsura de măsuri. Nu de lipsa de medicamente suferă România, cât de prea grabnica renunţare la suferinţe. Nu pensiile sărace sunt motiv de îngrijorare, ci proasta chivernisire duhovnicească a sărăciilor noastre. Nu de tăiere de salarii să ne temem, ci de comoditatea pe care în timp am născut-o în comportamentul nostru. Iar înainte de a limpezi crizele, trebuie lucrat cu noi, crizaţii, cei care transformăm totul în dramă, care ne-am pierdut discernământul dinaintea provocărilor pe care lumea le aduce peste noi, care nu reuşim să trecem peste jigniri şi nebiruinţe şi contabilizăm toate ratările, afişându-le ca şi cum ar fi răni dobândite pentru mărturisirea noastră creştină. Nu, nu pentru Hristos am suferit noi în ultimii douăzeci de ani, ci pentru modul eronat în care am trăit plinătatea cu lumea ca fiind plinătate cu El, Dumnezeul cel Viu. Nu de lamentări e nevoie, ci de schimbarea atitudinii, de redescoperirea punctelor de reper, a punctelor cu adevărat cardinale.
Să ne înnobilăm unii pe alţii cu iertarea şi să începem. Iară şi iară. Nu e o aventură. Ci căutarea mântuirii noastre. Că vor mai fi crize? Fie. În lumea asta de noroi, Hristos e totul pentru noi… Glasul poetului peste ape. Chemând mereu glasul Domnului.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Fragment din volumul “O bârfă nespovedită” al Părintelui Bogdan Taifas, Editura Agnos 2011

De profesie nu sunt nici istoric, nici geolog. Însă epoca pietrei mă interesează pentru a data o metodă românească de a face dialog. Avem drepturi la replică, libertate de exprimare, avem ziceri, sentinţe, originalităţi, preţiozităţi verbale, refulări, curiozităţi, puneri la punct. Şi mai avem ceva: bââârfa, bat-o vina. Reţeta ei este simplă: se curăţă cuvântul de miez, se umple cu piatră, se aşază meticulos sau nervos, în funcţie de temperamentul subiectului, pe limba transformată în praştie şi… zbâââr cu ea în moalele capului aproapelui, ca să-i fie spre întărire! Şuieră ca piatra, e iute ca săgeata, ţinta supremă fiind celălalt. De fapt, rănirea celuilalt.

Bârfa, ca folosire denaturată a cuvântului, poate avea consecinţe asupra judecăţii umane. Vizualizaţi episodul din grădina Edenului. Dialogul dintre şarpe, Adam şi Eva. Prima bârfă. Cuvintele bârfitorului nelegiuit sunt învârtite ca într-o maioneză tăiată, prezentând moartea ca viaţă, păcatul ca ştiinţă şi curiozitatea ca virtute a oamenilor curajoşi sau ca în cazul de faţă, în care curiozitatea este metoda de împlinire a bârfei. Această falsificare a realităţii a întunecat mintea sau centrul spiritual al omului, iar mai apoi a dus şi la pervertirea simţurilor sale, denaturând scopul pentru care fuseseră create. Simţurile trebuiau restabilite, unificate şi adunate în minte, de unde se desprinseseră, iar aceasta, cu multă nevoinţă, trebuia să-şi redobândească firescul iniţial.

Înduhovnicirea omului avea să fie amânată pentru mult timp. Cuvintele dătătoare de viaţă, trecute cu puţin peste umărul celor doi, se transformau încet, dar sigur, în mijloace de exprimare a noilor realităţi, mai aspre, mai dure. Prima bârfă aducea neîncrederea, minciuna, invidia, judecata proastă. Ce mai, depărtarea de Dumnezeu. Dar Dumnezeu dorea apropierea de om. Aşa se face că, născându-Se mai presus de cuvânt, Însuşi Cuvântul devenit trup, Hristos, Se împotriveşte omului dornic să-l linşeze pe altul. Se credea greşit că păcatul dispare numai dacă este omorât cel sau cea care l-a înfăptuit. Aşa că piatra din mâinile criticilor este, de fapt, consecinţa firească a cuvântului devenit piatră. Asta încerca să scrie Iisus pe nisip cu degetul Său, inventariind totodată şi păcatele lor, ale iudeilor înarmaţi. Sau inventariind virtuţile Mariei dezarmate. Dar când ai în faţa ochilor Cuvântul lui Dumnezeu, pietrele amuţesc, iar oamenii îşi văd puţinătatea. Raportaţi la femeia păcătoasă, oamenii se cred îndreptăţiţi să ucidă potrivit Legii, dar raportaţi la Hristos, pietrele revin la destinaţia lor iniţială, contopite cu ţărâna şi, odată cu ele, gândurile lor pline de iuţime.

Cartea poate fi comandata aici

ABNEGAŢIE (lat. abnegatio, -onis) - renunţarea de bunăvoie la plăceri, la orice deşertăciune şi egoism: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine…” (Mt. 16, 24)

ABSIDA (apsis sau cogchi = scoică) - încăpere semicirculară, formând partea terminală a unei săli dreptunghiulare; aceata era, în vechime, forma de construcţie a unei săli de întruniri publice şi mai târziu şi prima formă de construcţie a bazilicilor creştine. În spaţiul semicircular era înălţată o tribună, unde stăteau oratorii sau judecătorii, când sala secea activităţii magristaţilor. În bisericile creştine, în acest spaţiu a fost aşezat altarul. Astăzi, bisericile ortodoxe construite în stil bizantin au trei abside: una este absida altarului, iar celelalte două formează cele două sânuri laterale ale bisericii dinspre nord şi sud, cu care se termină naosul la răsărit, formând cu absida altarului o treflă. Absida altarului s-a despărţit, cu timpul, de restul bisericii printr-un mic grilaj de lemn, piatră, metal care, înălţându-se, mai târziu, a devenit catapeteasma de azi; v. Stilul basilical.

Absida principală, Mănăstirea Voroneţ

ABSIDIOLE - se numesc absidele laterale mai mici (părţi lărgite ale altarului, spre nord şi sud), care formează proscomidiarul, la nord (unde se păstrează şi se pregătesc pentru sfinţire darurile de pâine şi vin, aduse de credincioşi), şi diaconiconul sau schevofilachion, la sud (unde se află un dulap în care se păstrează vasele sfinte, veşmintele preoţeşti şi cărţile de slujbă); aceste absidiole se mai numesc  şi pastoforii (pastoforion = încăpere mică).

ABSTINENT (lat. abstinens, -tis) - cumpătat, lipsit de lăcomie, cel care se abţine înfrângându-şi o plăcere.

ABSTINENŢĂ (lat. abstinentia) - puterea de a renunţa la plăcerile, poftele, îndemnurile instinctuale.

Soarele îşi împrăştie strălucirea sa la fel de bogată asupra pietrei curate ca şi asupra celei prăfuite,
dar numai cea curată poate răsfrânge strălucirea primită.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău