|
Dialog cu imposibilul
M-aș bucura, ca preot, ca ortodox și cetãțean al României, sã port mereu dialoguri posibile. Cu Invizibilul și cu fratele meu, contemporan, în aceeași bucurie a dragostei dornice sã comunice dragoste. Din nefericire, atunci când îmi revãd fișele de lecturã legate de comunicarea cu seculariștii, constat, nu fãrã durere, cã sunt în imposibilitate de a comunica gândurile mele. O zic cu respect, cu drag și responsabilitate. Sunt crescut într-o vreme a comunismului anilor 1980-1989, în care cultura filozoficã și materialist-dialecticã m-a educat, cred, pentru a înțelege limita gândirii atee. Am fost crescut pentru performanțã ideologicã, știu așadar ce-i mânã pe prietenii aceștia ai libertãții cu ajutorul unei legislații arificiale. I-am vãzut cultivându-și atacul la ora de religie în timp, pentru cã ceea ce trãim acum ține de o hãrțuire sistemicã, de ani de zile. Primele voci le-am auzit imediat dupã Revoluție, atunci când pentru a combate prezența orei de religie în școalã s-a cãutat, ambițios, identificarea orei acesteia cu ora de… învãțãmânt ideologic, renumitul CSP (cunoștiințe social-politice). Ideologizanții vorbeau despre ideologizare. Atunci am greșit, ca societate civilã creștinã, cã nu am lãmurit lucrurile atent.
ÃŽntre timp au apãrut maeștrii liberei cugetãri. ÃŽn încercarea de a lãmuri cititorul modern asupra erorii numite în filozofie și logicã Post hoc ergo propter hoc (în traducere liberã: Dupã asta, prin urmare fiindcã asta), doi autori extrem de în vogã, propovãduitorii unei filozofii cu totul aparte, filosdotica, propun o poveste: ÃŽn fiecare dimineațã o femeie iese pe terasã și strigã: Fie ca aceastã casã sã fie feritã de tigri! Dupã care intrã din nou în casã. ÃŽn cele din urmã am întrebat-o: Ce tot spui asta? Nu existã nici un tigru pe o razã de o mie de kilometri de aici! La care ea a replicat: Vezi? ÃŽnseamnã cã funcționeazã!” . Cu alte cuvinte, toatã gãlãgia secularistã pe care a auzim de ceva ani nu are obiect, doar susținere financiarã și logisticã strãinã de orice dialog. Campaniile de presã din ultima vreme au dovedit susținere și uneori susținere inechitabilã, cu o serie de jumãtãți de devãr care s-au transformat în minciuni penibile. Redacția uni ziar central, care a publicat mereu articole de susținere ale demersurilor seculariste, a uitat sã puncteze procentele înscrierii la ora de religie, procentel ale unor cercetãri pe care ei înșiși le-au dorit publice, dovedind o jenã patologicã pentru adevãr. Pentru cã erau în favoarea Bisericii Ortodoxe nu meritau amintite, doar reîncãlzirea ciorbei de informații diluate, septembrie de septembrie, fiind motiv de reclamã ruptã de orice deontologie.
Nu, ora de religie nu era o problemã care sã necesite un referendum național, cu umilirea profesorilor de religie doar pentru cã aparțin, prin vocație, și Bisericii. Seculariștii amestecând problematica legatã de averea Bisericii cu predarea orei de religie știau bine ce fac. ÃŽntr-o țarã în care sãrãcia este placa de patefon a sute de campanii politice, au aplicat cu nonșalanțã maximã o metodã politicã într-un mediu în care cer de ani buni depolitizarea. Rapoarte, pe care le-am consemnat ca notã de subsol la textul legat de conferința de la Botoșani, din prezentul volum, ne dovedesc astãzi unele dedesubturi financiare care ar merita analizate, cu rezerve și cu atenție sã nu coborâm discursul despre copil și dreptul lui inalienabil la pregãtire sufleteascã la bârfa de la colțurile gazetelor.
Ceea ce am remarcat drept o constantã a discursului ong-istic-secularist ține de rațiunea de a fi a acestor organizații. S-a creat o dogmã atee a culpei Bisericii, care viruseazã orice problemã din România. Suntem slabi economic pentru cã suntem ortodocși, deși cercetãri efectuate în Elveția, care vizeazã pe termen lung revenirea țãrilor din Estul Europei în normalitate economicã aratã cã trãim o relansare economicã îngrijorãtoare pentru aria de consum-producție a unor state europene lipsite de condița de gulag economic în care ne zbatem de zeci de ani. Sã fi trãit oamenii aceștia în altã Românie? Sã nu fi vãzut efortul coerent al Bisericii de a dezvolta proiecte de economie socialã, de educație continuã ori în favoarea persoanelor defavorizate? Tind sã cred cã lipsesc prea mult din Țara realã, de aici și șocurile pe care le au în sondaje. Apoi, a doua culpã a Bisericii s-a identificat în ce privește educația, deși cele mai cãutate școli rãmân cele construite pe cultura moralã propusã de sute de ani de Bisericã. Am ajuns sã fim acuzați, de un psiholog școlar – care îmbracã pe rând toga psihosociologului, a sexologului, a psihodiagnosticianului comportamental –, inclusiv de faptul cã violul de la Vaslui, care a ținut capul de afiș al verii anului 2015, este vina… educației religioase! ÃŽntr-o lume injectatã cu bottox media, asistãm la o dezlãnțuitã criticã a rațiunii de a fi a Biseriii: omul îndumnezeit. O ciudatã iluzie a autoritãții învãluie experții care vorbesc în numele secularismului. Veți gãsi un text mai larg desprte acest aspect între articolele care completeazã conferințele. Aș vrea sã adaug doar cã nimic din produsul final al vorbãriei multora dintre ei nu-i recomandã ca experți. Poziția lor publicã mã duce cu gândul la o altã învãțãturã din amintita carte de filosdoticã. Analizând eroarea de demonstrație numitã argumentum ad verecundiam, autorii noștri noteazã, fie-mi îngãduit sã-i citesc foarte larg: „Argumentul derivat din respectul fațã de autoritate este unul din preferatele șefului nostru. A cita cuvintele unei autoritãți în sprijinul propriei argumentații nu este, în sine, o eroare de ordin logic; opinia specialiștilor constituie dovada legitimã, alãturi de altele. Greșitã este utilizarea respectului pentru autoritate ca unicã modalitate de a-ți confirma spusele, în ciuda dovezilor care atestã contrariul”. Și aici adaugã: „Ted se întâlnește cu amicul lui, Al, și exclamã: «Al! Auzisem cã ai murit!» «Ba deloc!, rãspunde amicul, râzând. Dupã cum vezi, sunt cât se poate de viu.» «Imposibil, declarã Ted. Cel de la care am auzit e mult mai de încredere decât tine»” . Fãrã îndoialã cã respectul fațã de legislația în vigoare este obligatoriu oricãrui cetãțean onest, dar nu este singurul palier în care se poate dezvolta un dialog, mai ales când el este atât de complex, ca educația copilului. I-am auzit pe experții ong-iști citând din tot soiul de pseudo-cercetãri și jenând prin minciunã adevãrul, realitatea din școalã. Provocând un fenomen fãrã precedent în educație, votarea unei materii din trunchiul comun al propunerii educaționale a unei Țãri care așa își redescoperã ritmul educațional, cu mari colapsuri de eticã. Cine este autoritatea legitimã în educație? Consiliul pentru Drepturile Omului din cadru Organizației Națiunilor Unite (ONU) a adoptat rezoluția A/HRC/29/L.25, intitulatã Protecția familiei. Contribuția familiei la punerea în practicã a dreptului la un standard decent de viațã al mebrior sãi, prin rolul sãu în educație și realizarea unei dezvoltãri durabile susține cã „familia este principala responsabilã pentru creșterea, protejarea și dezvoltarea copiilor”, dar și cã „pentru a se asigura dezvoltarea armonioasã a copilului, acesta trebuie sã creascã într-o familie”. Și, mai mult, „familia este grupul fundamental al societãții și mediul natural pentru creșterea și bunãstarea membrilor sãi, în special al copiilor”. ONU recunoaște familia ca „grupul natural și fundamental al societãții și meritã sã fie protejatã de societate și stat”. Meritã sã reținem data la care a fost datã rezoluția, 3 iulie 2015. Și sã reținem supãrarea maximã a grupurilor de LGBT, care socotesc documentul ca un pas înapoi în ceea ce privește… divesitatea de familii existente.
Este greu sã porți un dialog ccu oamenii care te desconsiderã doar pentru cã nu ești ca ei. Uneori greșim noi, creștini fiind. Dar alteori ei, prietenii pãcii și zen-ului social. Un lider al ASUR afirma cã prin menținerea orei de religie în școalã „problema fundamentalã este datã de introducerea în școli a unui sistem idiot care atrage idioți și care, la rândul sãu, produce generații de idioți”, continuând sã dezvolte, mai apoi: „creștinismul, stupiditatea și apucãturile (e drept, notate cu ghilimele..., n.n.) nu sunt excepții, nu sunt mici erori, ușor corectabile; ele sunt chiar produsul sistemului, la fel cum sãrãcia, cenzura și opresiunea au fost emblema comunismului”. Și sunt propozițiile cele mai nevinovate din text . Nici nu-mi trece prin cap sã le fac un proces de intenție unor oameni care încearcã sã-și impunã punctul de vedere, chiar dacã îmi afecteazã liniștea personalã sau a grupului de credințã din care fac parte, chiar dacã forțeazã legea (unul dintre ei are o singurã laudã: sute de procese intentate Ministerului…) și o reinterpreteazã în favoarea celor 1% din concetãțenii mei. Nu îmi îngãdui, ca om al Bisericii, sã socotesc nicidecum cã e un demers care n-ar fi trebuit fãcut de cãtre ei. Dar, ajunge! E prea mult, disperarea nu ține loc de moralã, iar hãrțuirea unui coleg în procesul educativ este reprobabilã. ÃŽn perioada de exploatare la maxim a ofensivei împotriva orei de religie, oameni au fost umiliți, unii și-au pierdut sãnãtatea, iar alții au renunțat, vãzând reacția cancelariilor, la a mai profesa. Oameni ca voi, distinșii noștri concetãțeni atei, oameni care-și iubesc profesiunea și familia, care sunt subiect permanent al atacului ce-l faceți. V-ați vãzut demersul ca unul împotriva Ministerului, mi-ați spus asta și vã cred. Dar unul dintre voi, îmbãtat de puterea mediatizãrii, o spune verde în fațã cã nu l-ar deranja sã vadã 6000 de oameni dați afarã din serviciu și chiar cu dosar penal. Nu e un pic prea mult, nu este un pic prea cinic pentru a mai fi uman? Sau umanismul nu mai are legãturã cu omul?
Este în cartea filosdocților noștri un dialog pe care-l redau: „Joe: Ce cântãreț excepțional, nu-i așa? Dan: Ha! Dacã aș avea vocea lui, aș fi și eu excepțional!” ÃŽmi este greu sã port un dialog cu cei care nu cresc dialogul și-l poartã doar spre vendete și calibrare în vedetism. Nu, nu confund credința cu religia, nu mã rog la un morcov, cum încerca sã glumeascã, penibil, distinsul filozof din Buzãu. Pentru conștiința mea creștinã lucrurile sunt limpezi. Nu voiți dialog, ci doar golaveraj media, nu vã pregãtiți niciodatã pentru dialog, ci pentru emisia de clișee, nu vã stã în caracter dialogul, ci declarațiile scurt, ambigue și fãrã substanțã. Mãrturia creștinã este antrenatã în astfel de exerciții; uneori pierdem și știm cã e vina noastrã. N-am spus niciodatã cã nu avem de remediat o serie de conținuturi și comportamnete legate de ora de religie ori viațã pastoralã. Nu suntem perfecți, slavã Domnului! Dar nu ne mai puneți în spate gânduri ce nu le avem și comportamente închipuite în alcovul alchimiei voastre comportamentale. Mitropolitul meu, IPS Laurențiu, încheia un text al sãu astfel: „Suntem recunoscãtori celor care au pornit aceastã acþiune împotriva Bisericii cã ne-au mobilizat sã ne apãrãm cu mai multã ardoare valorile credinþei noastre strãbune!”
Fie-mi îngãduit sã dedic acest volum copiilor români, profesorilor din școala româneascã și familiilor care-și cresc cu onestitate pruncii. Și tuturor celor care cred altfel decât mine, pentru a putea deschide un dialog acum imposibil. Profesorilor de religie, un gând special. De respect și bucuroasã rugãciune!
Pr. Constantin Necula
|
