|
Mulțumind copiilor...
Suntem dinaintea unei cãrți- provocare. Sunt strânse, în pagini pline de emoție, emoțiile copiilor și profesorului lor de religie, Pãrintele Ene Romeo. Sunt pline de sens, de bucurie și de luminã. Se vede cã Pãrintele a gestionat sentimente și resentimente cu împreunã lucrarea Harului și...copiilor. Nici nu cred cã pot sã scriu o prefațã la modul discret în care copiii sãrutã obrazul scuipat al Bisericii și Școlii. Fiecare poveste este o lecție, nu doar de „religie”. Se simte realismul din ele, viața propriu-zisã care, uneori, nu-i așa, bate filmul imaginarului scenaristic al culturilor seculariste. O sã citiți despre copii, adolescenți și oameni maturi, unul dintre ei, veteran nonagenar, fiind personajul care m-a înlãcrimat cu bucuria lui. Suntem dependenți unii de alții, dar nu pricepem foarte bine acest lucru. Ținem la orgolii și clișee, chiar credem în clișee mai mult decât în adevãr. Vrem dreptate, cu orice preț, uneori cu prețul adevãrului. Tinerii din carte au aflat adevãrul. De aceea au devenit liberi și vorbesc prin prisma libertãții lor.
Cartea aceasta s-a nãscut și din dorința Pãrintelui Romeo de a le mulțumi copiilor. Și sunt deplin de acord cu el cã ora de religie trãiește pentru ei și prin ei. Mare parte din paginile acestui „raport de suflet” s-au consemnat pentru a constitui contra-argument la ideologizarea prin ora de religie. E rãspunsul pe care copiii îl dau detractorilor educației religioase, destinși și zâmbitori, atenți și demni. Personal pãstrez o amintire din anul 2015, anul unei reale prigoniri a zâmbetului din ora de religie, pe care- prefațând povești, o povestesc și eu. S-a anunțat demersul unui profesor, buzoian și el, de a face prezența prin semnãturã la ora de religie cu ajutorul Curții Constituționale și a referendumului. O parte din cancelarii au zâmbit cu subînțeles. La o școalã, aproape de Sibiu, unul dintre ceilalți dascãli prezenți în cancelarie, a anunțat sarcastic profesoara de religie cã trebuie sã-și caute alt loc de muncã. Cã ora de religie are front închis în școalã. Supãratã, profesoara m-a sunat, am încurajat-o spunându-i limpede cã doar copiii pot stabili acest lucru. Ajunsã în clasã, copiii erau mai cuminți ca niciodatã, pe catedrã erau flori proaspete, temele fãcute și chiar au tãcut mai toatã ora. Simțiserã ceva din durerea profesoarei? Trecuserã în inima lor ceva din tristețea inimii ei? La sfârșitul orei s-au ridicat în picioare și au îmbrãțișat pe Doamna de religie. Iar când a ieșit pe coridor, ceilalți copii au încurajat-o spunându-i: Doamna, noi nu vrem sã plecați, vrem orã de religie...Când m-a sunat încã plângea. De ce avem nevoie de jignirea profesorului de religie, de ce trebuie sã îndurerãm oamenii, de ce avem nevoie sau îngãduim presiuni inumane pe școalã, doar pentru a le îngãdui unora sã-și împlineascã planurile de marketing de politic socialã? Poate pentru a redescoperi dragostea copiilor.
Cartea aceasta despre aceasta este. Cum destinderea aduce dragostea copiilor, crește apropierea de Dumnezeu- subiectul luminos al iubirii copiilor la ora de religie. Sunt convins cã inima voastrã va tresãri ca inima copiilor acestora, personajele de bazã ale cãrții. Fiecare poveste este o lecție nesfârșitã. Mulțumim copiilor cã ne-o predau, zi de zi, orã de orã...
Pr. Constantin Necula
|
