16,5 x 23,5 cm
480 p.

"Închin această carte ca o mărturisire românească înaintea lui Dumnezeu şi a lumii că n-am făcut din viaţa aceasta un scop, deşi daturile acestui pământ ne-ar fi putut ispiti spre aceasta, ci ne-a fost viaţa prilej de mântuire, mulţumind şi lăudând pe Dătătorul a toate, iar când am greşit, am plâns la picioarele lui Iisus cel răstignit, nădăjduind iertarea."

Ceea ce se aduce nou - exprimând întru totul autenticitatea spiritualităţii legionare şi întregind fresca apocaliptică a veacului XX - este surprins în lucrarea lui Virgil Maxim "Imn pentru crucea purtată". O idee străbate de la un capăt la altul această lucrare: asumarea conştientă a suferinţei ca mijloc de purificare şi oferirea fiinţei purificate lui Dumnezeu, ca jertfă de ispăşire pentru păcatele neamului.
Prin această generaţie de mistici, Mişcarea Legionară s-a apropiat sau, poate, chiar a atins linia de viaţă spirituală la stadiul propus de Sfinţii Părinţi din „veacul de aur” al Bisericii. Dar de data aceasta pustia este realizată în temniţă sub lovituri de bici.
Prezentând în câteva capitole mai mult schiţate personalităţile acestei forme de martiraj: Traian Trifan şi Marian Traian, Anghel Papacioc şi preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu şi Constantin Oprişan şi alţi dăruiţi de Dumnezeu cu harul mărturisitorului creştin legionar – între care foarte mulţi tineri proveniţi din Şcoala Frăţiilor de Cruce - Virgil Maxim, în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic şi neînsemnat hagiograf, care a primit poruncă nevăzută să înscrie în veac un semn de laudă şi mulţumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut neamul românesc.
Şi semnul înscris este, într-adevăr, un Imn pentru Crucea purtată.